ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6995/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6995/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Tribunalul Arad, secția civilă, prin Sentința
civilă nr. 452 din 28 aprilie 2011, a respins acțiunea civilă formulată și
precizată de reclamanta B.B., în contradictoriu cu pârâții M.N.F. și Primăria
Municipiului Arad.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanta a formulat
o nouă acțiune în revendicare imobiliară invocând dispozițiile art. 480, 481 C.
civ., art. 36 din Constituția României din 1965, art. 17 și 34 pct. 1 din
Decretul-Lege nr. 115/1938, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, Legea nr.
7/1996, art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, în contradictoriu cu pârâta M.N.F., acțiune de asemenea respinsă
irevocabil prin Sentința civilă nr. 6441 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei
Arad, care a reținut în esență că, după intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001, o acțiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun poate fi
soluționată doar cu luarea în considerare a Deciziei în interesul legii
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 9 iunie 2008,
respectiv în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de
proprietate ori securității raporturilor juridice, ori pârâta M.N.F. deține
imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost
confirmată irevocabil de instanțele de judecată, pe când reclamanta nu deține
niciun titlu.
Tribunalul a
constatat că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru
a obține măsuri reparatorii, cu toate acestea a înțeles să formuleze o nouă
acțiune în revendicare, solicitând în mod exclusiv restituirea în natură a
imobilului, fără a se plânge cu privire la modul în care se desfășoară
procedura administrativă de soluționare a notificării sale.
Așa fiind, în
concordanță cu Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție în recurs în interesul legii și practica Curții Europene a Drepturilor
Omului acolo analizată, tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare
formulată de reclamantă a fost nefondată, deoarece admiterea sa ar fi adus
atingere securității juridice, câtă vreme titlul de proprietate al pârâtei a
fost verificat și irevocabil considerat ca legal dobândit de către instanțele
de judecată.
Prin urmare, cum
acțiunea în revendicare presupune ca proprietarul să opună titlul său de
proprietate posesorului neproprietar, constatând că reclamanta nu are un titlu
de proprietate, în timp ce pârâta beneficiază de un asemenea titlu, în temeiul
art. 480, 481 C. civ. acțiunea formulată și precizată de reclamantă a fost
respinsă.
Curtea de Apel
Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 1106 din 14 decembrie 2011, a
respins apelul declarat de reclamanta B.B. împotriva Sentinței civile nr. 452
din 28 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 10716/55/2010
în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Arad și M.N.F.
Pentru a hotărî
astfel, instanța de apel a reținut următoarele:
Din probele
administrate în cauză a rezultat că imobilul din Arad, str. G. înscris în CF
nr. AA Aradul Nou top. BB-CC a fost proprietatea mamei reclamantei I.A., de la
care a fost preluat în anul 1984 de către Statul Român în temeiul Decretului
nr. 223/1974, ca urmare a plecării definitive a proprietarei în Germania.
În temeiul Legii nr.
112/1995, imobilul a fost vândut de către Statul Român pârâtei M.N.F., care
și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară sub DD.
Reclamanta a încercat
să obțină constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de
care a beneficiat pârâta M.N.F., invocând frauda la lege și reaua-credință a
părților contractante, însă prin Decizia civilă nr. 1125 din 27 mai 2003
pronunțată în Dosarul nr. 2724/C/2003 al Curții de Apel Timișoara s-a respins
în mod irevocabil acțiunea, reținându-se atât respectarea legii, cât și
buna-credință a vânzătorului și cumpărătoarei la încheierea contractului de
vânzare-cumpărare.
Reclamanta a formulat
o nouă acțiune în revendicare imobiliară invocând dispozițiile art. 480, 481 C.
civ., art. 36 din Constituția României din 1965, art. 17 și 34 pct. 1 din
Decretul-lege nr. 115/1938, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, Legea nr.
7/1996, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor
Omului, în contradictoriu cu pârâta M.N.F., acțiune de asemenea respinsă
irevocabil prin Sentința civilă nr. 6441 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei
Arad, care a reținut în esență că, după intrarea în vigoare a Legii nr.
10/2001, o acțiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun poate fi
soluționată doar cu luarea în considerare a Deciziei în interesul legii
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 9 iunie 2008,
respectiv în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de
proprietate ori securității raporturilor juridice; or, pârâta M.N.F. deține
imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost
confirmată irevocabil de instanțele de judecată, pe când reclamanta nu deține
niciun titlu.
Tribunalul a
constatat că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru
a obține măsuri reparatorii și, cu toate acestea, a înțeles să formuleze o nouă
acțiune în revendicare, solicitând în mod exclusiv restituirea în natură a
imobilului, fără a se plânge cu privire la modul în care se desfășoară
procedura administrativă de soluționare a notificării sale.
Așa fiind, în
concordanță cu Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție în recurs în interesul legii și practica Curții Europene a Drepturilor
Omului acolo analizată, tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare
formulată de reclamantă este nefondată, deoarece admiterea sa ar aduce atingere
securității juridice, câtă vreme titlul de proprietate al pârâtei a fost
verificat și irevocabil considerat ca legal dobândit de către instanțele de
judecată.
Prin urmare, cum
acțiunea în revendicare presupune ca proprietarul să opună titlul său de
proprietate posesorului neproprietar, constatând că reclamanta nu are un titlu
de proprietate, în timp ce pârâta beneficiază de un asemenea titlu, în temeiul
art. 480, 481 C. civ., acțiunea formulată și precizată de reclamantă a fost
respinsă.
Împotriva sentinței a
declarat recurs reclamanta, prin mandatar, care a criticat-o pentru
nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii de chemare
în judecată.
În motivare a
învederat că prin hotărârile pronunțate în litigiile purtate anterior între
părți s-a analizat valabilitatea titlului statului și buna-credință a pârâtei
M.N.F. Or, în cauza de fața, s-a invocat faptul că pârâta cumpărătoare a primit
locațiunea imobilului la 3 septembrie 1996, ulterior intrării în vigoare a
Legii nr. 112/1995, astfel că au fost încălcate dispozițiile art. 4
1
din H.G. nr. 20/1996, modificate prin H.G. nr. 11/1997.
Față de aceste
considerente, a arătat reclamanta, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție nu este incidentă în cauză.
În drept, a invocat
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 304 C. proc. civ.
Pe cale de
întâmpinare, pârâta M.N.F. a solicitat respingerea recursului.
Legal citată,
intimata Primăria Municipiului Arad nu a formulat întâmpinare în cauză.
La termenul din 7
decembrie 2011, în baza art. 282
1
C. proc. civ. și având în vedere
valoarea imobilului astfel cum a fost indicată de reclamantă, 1.200.000 RON,
instanța a calificat ca fiind apel calea de atac promovată de reclamantă
împotriva sentinței Tribunalului Arad.
Examinând sentința
prin prisma criticilor formulate și în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ.,
față de probele administrate și de normele legale arătate, instanța a reținut
următoarele:
Urmare a exercitării
rolului activ în condițiile art. 129 C. proc. civ. în vederea stabilirii cu
exactitate a elementelor acțiunii formulate de reclamantă, prima instanță a
reținut că, pe calea prezentei cereri de chemare în judecată, a fost sesizată
cu o cerere în revendicare a unui imobil preluat de stat, fiind contestat și
dreptul actualului proprietar al locuinței de a-l cumpăra în baza Legii nr.
115/1995.
Acest cadru procesual
nu a fost contestat pe calea prezentului apel.
În continuare,
instanța de control judiciar reține că imobilul în litigiu a fost preluat în
baza Decretului nr. 223/1974 de la mama reclamantei pentru ca, în baza
Contractului de vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997, să fie înstrăinat în baza
Legii nr. 112/1995 pârâtei M.N.F.
Cu privire la
contractul de vânzare-cumpărare, reclamanta a invocat nulitatea acestuia,
învederând că pârâta M.N.F. nu putea dobândi în mod legal proprietatea bunului
întrucât la data apariției legii titular al contractului de închiriere era M.N.
(tatăl acesteia), care s-a stabilit în altă localitate, contractul de
închiriere încetând pe cale de consecință.
Cum în mod corect a
reținut prima instanță, susținerile reclamantei vizând fraudarea Legii nr.
112/1995 și reaua-credință a părților contractului de vânzare-cumpărare au fost
examinate de instanțe într-un proces anterior, instanțele reținând irevocabil
valabilitatea contractului astfel încheiat (Decizia civilă nr. 1125 din 27 mai
2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 2724/C/2003).
Pe de altă parte, la
data apariției Legii nr. 112/1995, pârâta M.N.F. ocupa, în calitate de chiriaș,
apartamentul în litigiu alături de tatăl său M.N. și mama sa M.M. conform
Contractului de închiriere din 10 septembrie 1984, nefiind făcută dovada
pierderii de către pârâtă a dreptului său locativ până la data apariției Legii
nr. 112/1995.
În consecință, nu
putea fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 9 din menționata lege, fiind
nerelevantă împrejurarea că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995,
aceasta a încheiat în nume propriu un nou contract de închiriere.
În fine, date fiind
prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data
sesizării instanței, cererea în constatarea nulității contractului de
vânzare-cumpărare era prescrisă, termenul de un an prevăzut de lege fiind
împlinit la acea dată.
În consecință, titlul
pârâtului M.N.F. nefiind desființat, în mod legal a reținut prima instanță
incidența Deciziei nr. 33/2008 date de Înalta Curte de Casație și Justiție
pentru a respinge prezenta cerere în revendicare formulată de reclamantă.
Împotriva deciziei
civile mai sus menționate, a declarat recurs reclamanta B.B., criticând-o ca
fiind netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.
civ., deoarece:
- în prezenta cauză
nu este aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curți de Casație și
Justiție, în recursul în interesul legii, cu privire la acțiunea formulată după
intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
- este greșită
reținerea celor două instanțe de judecată, în sensul că, Contractul de
vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997 este întocmit cu respectarea condițiilor
de fond și formă.
- instanța de apel a
ignorat înscrisurile depuse la dosar, în sensul că la data apariției Legii nr.
112/1995, M.N.F. avea calitatea de chiriașă, din copiile contractului de
vânzare-cumpărare nr. X/1997 și Contractul de închiriere din 3 septembrie 1996
rezultând că pârâta a dobândit cu titlu de închiriere imobilul la data de 3
septembrie 1996, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.
Pârâta nu era îndreptățită
să cumpere acest imobil, vânzarea realizându-se cu încălcarea prevederilor
legale.
Recursul declarat de
reclamanta B.B. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Pentru a fi incident
acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu
aplicarea sau interpretarea eronată a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză instanța de
apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume art. 480
C. civ., precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la
Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dând preferabilitate titlului de
proprietate deținut de pârâtul A.M.
Criticile formulate
de recurenta-reclamantă sub acest aspect, al soluționării acțiunii în
revendicare pronunțate de instanță, nu pot fi primite.
În mod corect s-a
reținut că, raportat la obiectul acțiunii promovate, acțiunea în revendicarea
imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaș, al cărui contract de
vânzare-cumpărare nu a fost anulat, nu poate fi primită.
În cauză instanța de
apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume art. 45
din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția
Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile Deciziei în interesul
legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Reclamanta se afla în
situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului
în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul originar
al autoarei sale.
În ceea ce privește
criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate
asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlul
pârâtului, care a dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispozițiilor
Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1
din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se
constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează:
Astfel, titlul
pârâtului nefiind contestat în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat
mai sus, este valabil, iar reclamanta, în dovedirea dreptului său de
proprietate, a invocat titlul originar al autoarei sale.
Potrivit Deciziei nr.
33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de
Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire
la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea
imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie
1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea
celei speciale, conform principiului "specialia generalibus
derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.
Instanța supremă a
mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea
specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are
prioritate.
Această prioritate
poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul
comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de
proprietate ori securității raporturilor juridice.
Se reține că decizia
dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză,
deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de
titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii
chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de
închiriere.
Astfel, Înalta Curte
a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete
ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană
și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept
de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul
securității raporturilor juridice.
Prin decizia
amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este
posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul
Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da
preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului
securității raporturilor juridice.
În ceea ce privește
noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât
bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la
care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le
vedea concretizate.
Conform principiilor
ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului,
"bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau
judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect
dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții
împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie
2005).
În schimb, Curtea Europeană
a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat
speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori
o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției
(cauza Penția și Penția împotriva României, Hotărârea Curții Europene a
Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe,
Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza
Lindner și Hammermeyer împotriva României, Hotărârea Curții Europene a
Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002).
Însă, jurisprudența
Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză
pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în
recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o
hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie
titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (Hotărârea Curții Europene a
Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).
Față de aceste
considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la
restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe
calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul
la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă
incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în
revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest
act normativ.
De precizat că, până
în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României,
era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care
o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii
în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de
către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa
totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin
intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât
prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu
dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr.
33/2008 a Înaltei Curți.
Însă, urmare a
hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor
din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui
drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în
măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ,
care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă
a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Schimbarea de
abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii
hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a
adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv
drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr.
1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei
Atanasiu.
Stabilirea obligației
statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin
amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri
simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor
reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de
despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.
Dată fiind importanța
deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea
schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie
nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată
și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la
Convenție.
Referitor la
preferabilitatea titlului pârâtului persoană fizică, se constată că,
într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin
neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege,
titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului
proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie
contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate
și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din
jurisprudența Curții Europene.
Așadar, față de
considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și
aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și
ale art. 480 C. civ. sunt nefondate.
Susținerile privind
reținerea eronată a valabilității Contractului de vânzare-cumpărare din 2
aprilie 1997 nu pot conduce la nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, așa
cum a considerat și instanța de apel, s-a constatat în mod irevocabil
valabilitatea contractului încheiat prin Decizia nr. 1125 din 27 mai 2003 a
Curții de Apel Timișoara.
Nici criticile
privind ignorarea de către instanță a anumitor înscrisuri depuse la dosar nu
subzistă, acestea constituie nemulțumiri asupra situației de fapt, ce nu se
încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6 - 9 C.
proc. civ.
Pentru aceste
considerente, se va respinge recursul ca nefondat și, în baza art. 312 C. proc.
civ., se va menține decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de reclamanta B.B. împotriva Deciziei civile nr. 1106 din 14 decembrie
2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 15 noiembrie 2012.
Procesat
de GGC - AZ