ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6995/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Tribunalul Arad, secția civilă, prin Sentința civilă nr. 452 din 28 aprilie 2011, a respins acțiunea civilă formulată și precizată de reclamanta B.B., în contradictoriu cu pârâții M.N.F. și Primăria Municipiului Arad.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta a formulat o nouă acțiune în revendicare imobiliară invocând dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 36 din Constituția României din 1965, art. 17 și 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 7/1996, art. 1 din protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâta M.N.F., acțiune de asemenea respinsă irevocabil prin Sentința civilă nr. 6441 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Arad, care a reținut în esență că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun poate fi soluționată doar cu luarea în considerare a Deciziei în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 9 iunie 2008, respectiv în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, ori pârâta M.N.F.

deține imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost confirmată irevocabil de instanțele de judecată, pe când reclamanta nu deține niciun titlu. Tribunalul a constatat că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru a obține măsuri reparatorii, cu toate acestea a înțeles să formuleze o nouă acțiune în revendicare, solicitând în mod exclusiv restituirea în natură a imobilului, fără a se plânge cu privire la modul în care se desfășoară procedura administrativă de soluționare a notificării sale.

Așa fiind, în concordanță cu Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și practica Curții Europene a Drepturilor Omului acolo analizată, tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost nefondată, deoarece admiterea sa ar fi adus atingere securității juridice, câtă vreme titlul de proprietate al pârâtei a fost verificat și irevocabil considerat ca legal dobândit de către instanțele de judecată. Prin urmare, cum acțiunea în revendicare presupune ca proprietarul să opună titlul său de proprietate posesorului neproprietar, constatând că reclamanta nu are un titlu de proprietate, în timp ce pârâta beneficiază de un asemenea titlu, în temeiul art. 480, 481 C. civ.

acțiunea formulată și precizată de reclamantă a fost respinsă. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin Decizia civilă nr. 1106 din 14 decembrie 2011, a respins apelul declarat de reclamanta B.B. împotriva Sentinței civile nr. 452 din 28 aprilie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 10716/55/2010 în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Arad și M.N.F. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Din probele administrate în cauză a rezultat că imobilul din Arad, str. G. înscris în CF nr. AA Aradul Nou top. BB-CC a fost proprietatea mamei reclamantei I.A., de la care a fost preluat în anul 1984 de către Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974, ca urmare a plecării definitive a proprietarei în Germania.

În temeiul Legii nr. 112/1995, imobilul a fost vândut de către Statul Român pârâtei M.N.F., care și-a intabulat dreptul de proprietate în cartea funciară sub DD. Reclamanta a încercat să obțină constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de care a beneficiat pârâta M.N.F., invocând frauda la lege și reaua-credință a părților contractante, însă prin Decizia civilă nr. 1125 din 27 mai 2003 pronunțată în Dosarul nr. 2724/C/2003 al Curții de Apel Timișoara s-a respins în mod irevocabil acțiunea, reținându-se atât respectarea legii, cât și buna-credință a vânzătorului și cumpărătoarei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Reclamanta a formulat o nouă acțiune în revendicare imobiliară invocând dispozițiile art. 480, 481 C. civ., art. 36 din Constituția României din 1965, art. 17 și 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001, Legea nr. 7/1996, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în contradictoriu cu pârâta M.N.F., acțiune de asemenea respinsă irevocabil prin Sentința civilă nr. 6441 din 25 septembrie 2008 a Judecătoriei Arad, care a reținut în esență că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, o acțiune în revendicare formulată în temeiul dreptului comun poate fi soluționată doar cu luarea în considerare a Deciziei în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în data de 9 iunie 2008, respectiv în măsura în care nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice; or, pârâta M.N.F.

deține imobilul în baza unui contract de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost confirmată irevocabil de instanțele de judecată, pe când reclamanta nu deține niciun titlu. Tribunalul a constatat că reclamanta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru a obține măsuri reparatorii și, cu toate acestea, a înțeles să formuleze o nouă acțiune în revendicare, solicitând în mod exclusiv restituirea în natură a imobilului, fără a se plânge cu privire la modul în care se desfășoară procedura administrativă de soluționare a notificării sale.

Așa fiind, în concordanță cu Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii și practica Curții Europene a Drepturilor Omului acolo analizată, tribunalul a constatat că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă este nefondată, deoarece admiterea sa ar aduce atingere securității juridice, câtă vreme titlul de proprietate al pârâtei a fost verificat și irevocabil considerat ca legal dobândit de către instanțele de judecată. Prin urmare, cum acțiunea în revendicare presupune ca proprietarul să opună titlul său de proprietate posesorului neproprietar, constatând că reclamanta nu are un titlu de proprietate, în timp ce pârâta beneficiază de un asemenea titlu, în temeiul art. 480, 481 C. civ., acțiunea formulată și precizată de reclamantă a fost respinsă.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, prin mandatar, care a criticat-o pentru nelegalitate, solicitând modificarea ei în sensul admiterii cererii de chemare în judecată. În motivare a învederat că prin hotărârile pronunțate în litigiile purtate anterior între părți s-a analizat valabilitatea titlului statului și buna-credință a pârâtei M.N.F. Or, în cauza de fața, s-a invocat faptul că pârâta cumpărătoare a primit locațiunea imobilului la 3 septembrie 1996, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, astfel că au fost încălcate dispozițiile art. 4 1 din H.G. nr. 20/1996, modificate prin H.G. nr. 11/1997. Față de aceste considerente, a arătat reclamanta, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu este incidentă în cauză.

În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 304 C. proc. civ. Pe cale de întâmpinare, pârâta M.N.F. a solicitat respingerea recursului. Legal citată, intimata Primăria Municipiului Arad nu a formulat întâmpinare în cauză. La termenul din 7 decembrie 2011, în baza art. 282 1 C. proc. civ. și având în vedere valoarea imobilului astfel cum a fost indicată de reclamantă, 1.200.000 RON, instanța a calificat ca fiind apel calea de atac promovată de reclamantă împotriva sentinței Tribunalului Arad. Examinând sentința prin prisma criticilor formulate și în baza art. 295 alin. (1) C. proc. civ., față de probele administrate și de normele legale arătate, instanța a reținut următoarele: Urmare a exercitării rolului activ în condițiile art. 129 C. proc.

civ. în vederea stabilirii cu exactitate a elementelor acțiunii formulate de reclamantă, prima instanță a reținut că, pe calea prezentei cereri de chemare în judecată, a fost sesizată cu o cerere în revendicare a unui imobil preluat de stat, fiind contestat și dreptul actualului proprietar al locuinței de a-l cumpăra în baza Legii nr. 115/1995. Acest cadru procesual nu a fost contestat pe calea prezentului apel. În continuare, instanța de control judiciar reține că imobilul în litigiu a fost preluat în baza Decretului nr. 223/1974 de la mama reclamantei pentru ca, în baza Contractului de vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997, să fie înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995 pârâtei M.N.F. Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare, reclamanta a invocat nulitatea acestuia, învederând că pârâta M.N.F.

nu putea dobândi în mod legal proprietatea bunului întrucât la data apariției legii titular al contractului de închiriere era M.N. (tatăl acesteia), care s-a stabilit în altă localitate, contractul de închiriere încetând pe cale de consecință. Cum în mod corect a reținut prima instanță, susținerile reclamantei vizând fraudarea Legii nr. 112/1995 și reaua-credință a părților contractului de vânzare-cumpărare au fost examinate de instanțe într-un proces anterior, instanțele reținând irevocabil valabilitatea contractului astfel încheiat (Decizia civilă nr. 1125 din 27 mai 2003 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosarul nr. 2724/C/2003). Pe de altă parte, la data apariției Legii nr. 112/1995, pârâta M.N.F.

ocupa, în calitate de chiriaș, apartamentul în litigiu alături de tatăl său M.N. și mama sa M.M. conform Contractului de închiriere din 10 septembrie 1984, nefiind făcută dovada pierderii de către pârâtă a dreptului său locativ până la data apariției Legii nr. 112/1995. În consecință, nu putea fi reținută încălcarea dispozițiilor art. 9 din menționata lege, fiind nerelevantă împrejurarea că ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995, aceasta a încheiat în nume propriu un nou contract de închiriere. În fine, date fiind prevederile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 în forma în vigoare la data sesizării instanței, cererea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare era prescrisă, termenul de un an prevăzut de lege fiind împlinit la acea dată.

În consecință, titlul pârâtului M.N.F. nefiind desființat, în mod legal a reținut prima instanță incidența Deciziei nr. 33/2008 date de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a respinge prezenta cerere în revendicare formulată de reclamantă. Împotriva deciziei civile mai sus menționate, a declarat recurs reclamanta B.B., criticând-o ca fiind netemeinică și nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece: - în prezenta cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curți de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, cu privire la acțiunea formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. - este greșită reținerea celor două instanțe de judecată, în sensul că, Contractul de vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997 este întocmit cu respectarea condițiilor de fond și formă.

- instanța de apel a ignorat înscrisurile depuse la dosar, în sensul că la data apariției Legii nr. 112/1995, M.N.F. avea calitatea de chiriașă, din copiile contractului de vânzare-cumpărare nr. X/1997 și Contractul de închiriere din 3 septembrie 1996 rezultând că pârâta a dobândit cu titlu de închiriere imobilul la data de 3 septembrie 1996, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995. Pârâta nu era îndreptățită să cumpere acest imobil, vânzarea realizându-se cu încălcarea prevederilor legale. Recursul declarat de reclamanta B.B. este nefondat, pentru următoarele considerente: Pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea eronată a legii sau să fie lipsită de temei legal.

În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume art. 480 C. civ., precum și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dând preferabilitate titlului de proprietate deținut de pârâtul A.M. Criticile formulate de recurenta-reclamantă sub acest aspect, al soluționării acțiunii în revendicare pronunțate de instanță, nu pot fi primite. În mod corect s-a reținut că, raportat la obiectul acțiunii promovate, acțiunea în revendicarea imobilului ce se află în proprietatea unui fost chiriaș, al cărui contract de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, nu poate fi primită. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente, și anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamanta se afla în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale. În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlul pârâtului, care a dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează: Astfel, titlul pârâtului nefiind contestat în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat mai sus, este valabil, iar reclamanta, în dovedirea dreptului său de proprietate, a invocat titlul originar al autoarei sale.

Potrivit Deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului "specialia generalibus derogant", chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de "bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, "bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002). Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României,

Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficiența mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului "Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii-pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu. Stabilirea obligației statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente echivalează, în același timp, cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii-pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâtului persoană fizică, se constată că, într-adevăr, acesta justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene. Așadar, față de considerentele mai sus expuse, criticile referitoare la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție și ale art. 480 C. civ.

sunt nefondate. Susținerile privind reținerea eronată a valabilității Contractului de vânzare-cumpărare din 2 aprilie 1997 nu pot conduce la nelegalitatea deciziei recurate, deoarece, așa cum a considerat și instanța de apel, s-a constatat în mod irevocabil valabilitatea contractului încheiat prin Decizia nr. 1125 din 27 mai 2003 a Curții de Apel Timișoara. Nici criticile privind ignorarea de către instanță a anumitor înscrisuri depuse la dosar nu subzistă, acestea constituie nemulțumiri asupra situației de fapt, ce nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 6 - 9 C. proc. civ. Pentru aceste considerente, se va respinge recursul ca nefondat și, în baza art. 312 C. proc.

civ., se va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta B.B. împotriva Deciziei civile nr. 1106 din 14 decembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2012. Procesat de GGC - AZ