ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7606/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 703 din 04 octombrie 2011, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea în revendicare imobiliară formulată de reclamanta K.E., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Arad, prin Primar și C.M. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Pârâta C.M., în temeiul dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, a cumpărat locuința situată în Arad, Calea T. nr. 150, pe care o deținea cu titlu de chirie la data apariției Legii nr. 112/1995. La momentul cumpărării, imobilul era înscris în cartea funciară ca proprietatea statului român și nu exista în cartea funciară nicio notație, prin care să conteste titlul statului asupra imobilului în litigiu.

Odată cu construcția, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. XX/2000, încheiat cu SC R. SA Arad, pârâta a dobândit în proprietate suprafața de 330 m.p., teren, respectiv cota de 330/5434 din terenul care reprezintă parcela cu nr. top nr. AA înscrisă în CF YY Aradul Nou. Diferența de teren, de 5104 m.p., a rămas în proprietatea statului, în conformitate cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1991. Reclamanta K.E. care a revendicat terenul din litigiu nu a contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta C.M. cu Statul Român, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Municipiul Arad, deși din coala de CF reiese că imobilul în litigiu s-a preluat de la părinții acesteia, întrucât în cadrul acțiunii în revendicare calitatea procesuală activă se confundă cu temeinicia cererii, nu se pune problema analizării distincte a acestei excepții, cererea urmând să fie respinsă pentru motivele menționate. Prin decizia civilă nr. 6 din 15 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul declarat de către reclamanta K.E., împotriva sentinței civile nr. 703 din 14 noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Reclamanta K.E.

a formulat o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, constând din parcelarea unui imobil deținut de autorii săi, trecut în proprietatea statului, în două parcele și retrocedarea acestora în natură, deoarece imobilele au fost naționalizate abuziv de fostul stat comunist. Asupra unei porțiuni, respectiv parcela nr. BB, s-a constituit un drept real de proprietate în favoarea pârâtei C.M., în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, care a cumpărat de la Statul Român construcția și suprafața de 330 m.p. Reclamanta nu a contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare. În speța dedusă judecății, în mod corect, Tribunalul Arad a analizat admisibilitatea unei acțiuni de drept comun într-o materie reglementată prin dispoziții cu caracter special, respectiv reglementate de Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții, reclamanta nu a dovedit existența unor cauze mai presus de diligențele sale, care ar fi împiedicat-o să urmeze procedura din legea specială, procedură care este prioritară și obligatorie. Trimiterile la dispozițiile Convenției Europene nu sunt de natură a înlătura aplicarea reglementărilor speciale, dimpotrivă, acestea fac trimitere la epuizarea procedurilor speciale interne, care trebuie să îndeplinească o singură condiție, respectiv aceea a recursului la o instanță independentă. Este tocmai ceea ce procedura Legii nr. 10/2001 prevede. În acest sens este și art. 142 din Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, în luna octombrie 2010 unde se arată în mod expres că realizarea pretinsului drept de proprietate trebuie să fie valorificată prin epuizarea căilor prevăzute în procedurile speciale.

Reclamanta nu a urmat această procedură specială ci a solicitat în contradictoriu cu Statul Român valorificarea acțiunii pe calea dreptului comun, în condițiile în care aceasta nu se mai poate prevala de un „bun” în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Este adevărat că reclamanta a pornit acțiune și împotriva persoanei fizice C.M., cumpărătoare în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, însă a precizat că recunoaște acest contract de vânzare-cumpărare, ceea ce implică o lipsire de efecte juridice a acțiunii față de această pârâtă. Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs reclamanta K.E., criticând-o ca fiind nelegală, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., deoarece: - Sentința apelată este netemeinică și nelegală, întrucât nu s-au administrat toate probele solicitate, încălcându-se principiul contradictorialității și cel al rolului activ al instanței, prevăzut de art. 129 C. proc. civ. - Potrivit pct. 1I din considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, instanța apelului era obligată să analizeze în ce măsură legea internă a intrat în conflict cu Convenția, și, deci, admiterea acțiunii nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ocrotit de lege. - Motivarea deciziei recurate este sumară, superficială și inexactă. - În mod evident și inexact se reține că s-a solicitat retrocedarea parcelelor, formate prin dezmembrare, deși, în realitate, s-a cerut retrocedarea doar a unei singure parcele (parcela CC) în suprafață de 4609 m.p., iar parcela BB urma să fie atribuită pârâtei C.M.

- Decizia recurată, prin respingerea acțiunii în revendicare, încalcă în mod flagrant dreptul recurentei la un proces echitabil. - Pârâta C.M. a cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul încheiat la 21 ianuarie 2000, de la Statul Român, casa cu anexe și garaj, iar terenul în suprafață de 300 m.p., ocupat de construcții, i s-a atribuit gratuit. Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate și de actele dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Criticile recurentei-reclamante se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Aceste critici nu pot fi însă probate. În mod corect, instanța de fond și de apel au analizat admisibilitatea unei acțiuni de drept comun într-o materie reglementată prin dispoziții cu caracter special, respectiv reglementate de Legea nr. 10/2001 și au interpretat în mod just dispozițiile legale incidente relativ la dreptul de proprietate.

Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. În cauză instanța de apel a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 45 din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în secțiile unite nu exclude posibilitatea formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la soluția instanței de apel privind acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea deținătoare” așa cum aceasta este definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, se constată că este legală, pentru următoarele considerente: Reclamanta se află în situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original al autoarei sale. În ceea ce privește revendicarea imobilului în litigiu, se constată că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, „bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Însă în materia imobilelor preluate abuziv de stat a fost adoptată ca lege specială de reparație, Legea nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de aceasta față de unitatea deținătoare, respectiv să adreseze notificarea unității deținătoare în termenul și în condițiile prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și să finalizeze procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea acestei proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu entitățile sau unitățile deținătoare.

În speță, reclamanta a invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile dreptului comun, art. 480 C. civ. Or, având în vedere cele statuate prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, analiza cererii de față, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice, nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se realizează în favoarea celei din urmă. Prin urmare, se constată că, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare promovată, în temeiul art. 480–481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu „unitatea deținătoare”, respectiv pârâții persoane juridice, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește criticile formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile pârâților, care au dobândit apartamentele în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al acestora, pentru cele ce urmează. Astfel, titlurile pârâților nefiind contestate în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat mai sus, sunt valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul originar al autoarei sale.

Potrivit deciziei nr. 33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială. Instanța supremă a mai statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. Se reține că decizia dată de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor deținute în baza unui contract de închiriere. Astfel, Înalta Curte a reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită, Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice. În ceea ce privește noțiunea de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente, cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual" presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005). În schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002). Însă, jurisprudența Curții Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria Atanasiu și alții împotriva României,

Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea unui imobil (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010). Față de aceste considerente, se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură, a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare, ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare, deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea", nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului, ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Schimbarea de abordare în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii - pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag.

1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu. Stabilirea obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente, (parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș. Dată fiind importanța deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte, în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ și din jurisprudența Curții Europene. Prin urmare, reclamanta, care nu deține un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptățească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței unui „bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Susținerile recurentei-reclamante privind nemotivarea deciziei pronunțate de curtea de apel, motivarea superficială sau inexactă nu se justifică deoarece, deși se invocă acest motiv de nelegalitate a deciziei, recurenta cu precizează în ce constă această motivare sumară a deciziei curții de apel. Nici celelalte critici invocate nu se justifică. Așadar, față de cele reținute se va respinge recursul declarat de reclamantă, împotriva deciziei civile nr. 60 din 15 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta K.E. împotriva deciziei civile nr. 60 din 15 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2012.