ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7606/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7606/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 703 din 04 octombrie

2011, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea în revendicare

imobiliară formulată de reclamanta K.E., în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Arad, prin Primar și C.M.

Pentru a pronunța această

soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Pârâta C.M., în temeiul

dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, a cumpărat locuința situată în Arad,

Calea T. nr. 150, pe care o deținea cu titlu de chirie la data apariției Legii

nr. 112/1995. La momentul cumpărării, imobilul era înscris în cartea funciară ca

proprietatea statului român și nu exista în cartea funciară nicio notație, prin

care să conteste titlul statului asupra imobilului în litigiu.

Odată cu construcția,

prin contractul de vânzare-cumpărare nr. XX/2000, încheiat cu SC R. SA Arad, pârâta

a dobândit în proprietate suprafața de 330 m.p., teren, respectiv cota de 330/5434

din terenul care reprezintă parcela cu nr. top nr. AA înscrisă în CF YY Aradul Nou.

Diferența de teren, de 5104 m.p., a rămas în proprietatea statului, în conformitate

cu dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 112/1991.

Reclamanta K.E. care a

revendicat terenul din litigiu nu a contestat valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat de pârâta C.M. cu Statul Român, în temeiul Legii nr. 112/1995.

În ceea ce privește excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtul Municipiul

Arad, deși din coala de CF reiese că imobilul în litigiu s-a preluat de la părinții

acesteia, întrucât în cadrul acțiunii în revendicare calitatea procesuală activă

se confundă cu temeinicia cererii, nu se pune problema analizării distincte a acestei

excepții, cererea urmând să fie respinsă pentru motivele menționate.

Prin decizia civilă

nr. 6 din 15 martie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins apelul

declarat de către reclamanta K.E., împotriva sentinței civile nr. 703 din 14

noiembrie 2011 pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut următoarele:

Reclamanta K.E. a formulat

o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, constând din parcelarea unui

imobil deținut de autorii săi, trecut în proprietatea statului, în două parcele

și retrocedarea acestora în natură, deoarece imobilele au fost naționalizate abuziv

de fostul stat comunist.

Asupra unei porțiuni,

respectiv parcela nr. BB, s-a constituit un drept real de proprietate în favoarea

pârâtei C.M., în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, care a cumpărat de la Statul

Român construcția și suprafața de 330 m.p.

Reclamanta nu a contestat

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.

În speța dedusă judecății,

în mod corect, Tribunalul Arad a analizat admisibilitatea unei acțiuni de drept

comun într-o materie reglementată prin dispoziții cu caracter special, respectiv

reglementate de Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții, reclamanta

nu a dovedit existența unor cauze mai presus de diligențele sale, care ar fi împiedicat-o

să urmeze procedura din legea specială, procedură care este prioritară și obligatorie.

Trimiterile la dispozițiile

Convenției Europene nu sunt de natură a înlătura aplicarea reglementărilor speciale,

dimpotrivă, acestea fac trimitere la epuizarea procedurilor speciale interne, care

trebuie să îndeplinească o singură condiție, respectiv aceea a recursului la o instanță

independentă.

Este tocmai ceea ce procedura

Legii nr. 10/2001 prevede.

În acest sens este și

art. 142 din Hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României,

în luna octombrie 2010 unde se arată în mod expres că realizarea pretinsului drept

de proprietate trebuie să fie valorificată prin epuizarea căilor prevăzute în procedurile

speciale.

Reclamanta nu a urmat

această procedură specială ci a solicitat în contradictoriu cu Statul Român valorificarea

acțiunii pe calea dreptului comun, în condițiile în care aceasta nu se mai poate

prevala de un „bun” în sensul prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că reclamanta

a pornit acțiune și împotriva persoanei fizice C.M., cumpărătoare în temeiul

art. 9 din Legea nr. 112/1995, însă a precizat că recunoaște acest contract de vânzare-cumpărare,

ceea ce implică o lipsire de efecte juridice a acțiunii față de această pârâtă.

Împotriva acestei din

urmă decizii, a declarat recurs reclamanta K.E., criticând-o ca fiind nelegală,

invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece:

- Sentința apelată este

netemeinică și nelegală, întrucât nu s-au administrat toate probele solicitate,

încălcându-se principiul contradictorialității și cel al rolului activ al instanței,

prevăzut de art. 129 C. proc. civ.

- Potrivit pct. 1I din

considerentele deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, instanța apelului era obligată să analizeze în ce măsură legea internă a

intrat în conflict cu Convenția, și, deci, admiterea acțiunii nu ar aduce atingere

unui alt drept de proprietate ocrotit de lege.

- Motivarea deciziei recurate

este sumară, superficială și inexactă.

- În mod evident și inexact

se reține că s-a solicitat retrocedarea parcelelor, formate prin dezmembrare, deși,

în realitate, s-a cerut retrocedarea doar a unei singure parcele (parcela CC) în

suprafață de 4609 m.p., iar parcela BB urma să fie atribuită pârâtei C.M.

- Decizia recurată, prin

respingerea acțiunii în revendicare, încalcă în mod flagrant dreptul recurentei

la un proces echitabil.

- Pârâta C.M. a cumpărat

în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul încheiat la 21 ianuarie 2000, de la

Statul Român, casa cu anexe și garaj, iar terenul în suprafață de 300 m.p., ocupat

de construcții, i s-a atribuit gratuit.

Examinând decizia recurată

în raport de criticile formulate și de actele dosarului, Înalta Curte constată că

recursul este nefondat.

Criticile recurentei-reclamante

se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Aceste critici nu pot

fi însă probate.

În mod corect, instanța

de fond și de apel au analizat admisibilitatea unei acțiuni de drept comun într-o

materie reglementată prin dispoziții cu caracter special, respectiv reglementate

de Legea nr. 10/2001 și au interpretat în mod just dispozițiile legale incidente

relativ la dreptul de proprietate.

Pentru a fi incident motivul

de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea

recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită

de temei legal.

În cauză instanța de apel

a interpretat în mod just dispozițiile legale incidente și anume art. 45 din Legea

nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, precum și dispozițiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Decizia nr. 33/2008 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în secțiile unite nu exclude posibilitatea

formulării acțiunii în revendicare, ci arată că trebuie acordată prioritate Convenției

Europene a Drepturilor Omului.

Cu privire la soluția

instanței de apel privind acțiunea în revendicare, întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ., în contradictoriu cu „entitatea deținătoare” așa cum aceasta este

definită prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, se constată că este legală, pentru

următoarele considerente:

Reclamanta se află în

situația de a fi inițiat acțiune în revendicare, pe dreptul comun, a imobilului

în litigiu, iar în dovedirea dreptului de proprietate a invocat titlul original

al autoarei sale.

În ceea ce privește revendicarea

imobilului în litigiu, se constată că potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

„bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari

sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație”.

Însă în materia imobilelor

preluate abuziv de stat a fost adoptată ca lege specială de reparație, Legea

nr. 10/2001, iar procedurile reglementate de acest act normativ reparatoriu impuneau

reclamantei să se conformeze conduitei prescrise de aceasta față de unitatea deținătoare,

respectiv să adreseze notificarea unității deținătoare în termenul și în condițiile

prevăzute de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, și să finalizeze

procedura judiciară prevăzută de acest act normativ, iar sancțiunea pentru nefinalizarea

acestei proceduri este „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii

în natură sau prin echivalent”, pentru imobilul în litigiu, în contradictoriu cu

entitățile sau unitățile deținătoare.

În speță, reclamanta a

invocat ca temei al cererii de chemare în judecată dispozițiile dreptului comun,

art. 480 C. civ.

Or, având în vedere cele

statuate prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secțiile unite, analiza cererii de față, în contradictoriu cu pârâții persoane juridice,

nu poate opera pe calea dreptului comun, deoarece, potrivit principiului specialia

generalibus derogant, concursul dintre legea generală și legea specială se realizează

în favoarea celei din urmă.

Prin urmare, se constată

că, legal, instanța de apel a respins acțiunea în revendicare promovată, în temeiul

art. 480–481 C. civ., de către reclamantă, în contradictoriu cu „unitatea deținătoare”,

respectiv pârâții persoane juridice, ca inadmisibilă.

În ceea ce privește criticile

formulate de reclamantă potrivit cărora titlul său de proprietate asupra imobilului

în litigiu este mai bine caracterizat față de titlurile pârâților, care au dobândit

apartamentele în litigiu cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 și deci

sunt anulabile, intrând astfel sub protecția art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se constată caracterul nefondat al

acestora, pentru cele ce urmează.

Astfel, titlurile pârâților

nefiind contestate în justiție în termenul legal, așa cum s-a arătat mai sus, sunt

valabile, iar reclamanta în dovedirea dreptului său de proprietate a invocat titlul

originar al autoarei sale.

Potrivit deciziei nr.

33/2008, pronunțată în recurs în interesul legii de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu privire la acțiunile

întemeiate pe dreptul comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, concursul dintre legea

specială și legea generală se rezolvă în favoarea celei speciale, conform principiului

specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut în legea specială.

Instanța supremă a mai

statuat că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.

Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în

măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Se reține că decizia dată

de instanța supremă în interesul legii este pe deplin aplicabilă în cauză, deoarece

analizează și situația acțiunilor în revendicare prin comparare de titlu, în raporturile

juridice create între foștii proprietari și foștii chiriași, cumpărători ai imobilelor

deținute în baza unui contract de închiriere.

Astfel, Înalta Curte a

reținut că este necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale

cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană și dacă

admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate,

ocrotit, de asemenea, de Convenție sau de principiul securității raporturilor juridice.

Prin decizia amintită,

Înalta Curte a observat că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca

ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional

la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da preferabilitate unui titlu

în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului securității raporturilor juridice.

În ceea ce privește noțiunea

de „bun", Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente,

cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate

pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce

se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, „bunul actual"

presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin

care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în

acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea Curții Europene

a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005).

În schimb, Curtea Europeană

a statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat speranța

de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță

condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția

și Penția împotriva României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din

23 martie 2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene

a Drepturilor Omului din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva

României, hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002).

Însă, jurisprudența Curții

Europene este extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată,

în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar în recenta cauză Maria

Atanasiu și alții împotriva României, Curtea a afirmat ca o hotărâre prin care s-a

constatat nelegalitatea naționalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea

unui imobil (hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010).

Față de aceste considerente,

se constată că reclamanta nu deține un bun și un drept la restituirea în natură,

a imobilelor în litigiu, astfel cum acesta pretinde, pe calea acțiunii în revendicare,

ci ar fi putut avea un drept de creanță (dreptul la despăgubiri), stabilit în procedura

Legii nr. 10/2001, de natură să excludă incidența dreptului comun care să permită

promovarea cu succes a acțiunii în revendicare, în măsura în care a uzat de procedura

specială prevăzută de acest act normativ.

De precizat, că, până

în luna octombrie 2010, data pronunțării hotărârii pilot împotriva României, era

posibilă recunoașterea unui drept la restituire chiar în condițiile în care o instanță

de judecată nu se pronunțase explicit în acest sens anterior cererii în revendicare,

deoarece privarea de proprietate, operată prin vânzarea de către stat unui terț

a imobilului aparținând reclamantei, combinată cu lipsa totală a despăgubirii și

ineficienta mecanismului de despăgubire conceput prin intermediul Fondului „Proprietatea",

nu putea fi înlăturată decât prin dreptul de a redobândi însăși posesia imobilului,

ce urma a fi comparat cu dreptul de proprietate înfățișat de către pârâți, în condițiile

deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Însă, urmare a hotărârii

Curții din cauza Atanasiu, circumstanțele factuale de natura celor din speță nu

permit recunoașterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanță ce

putea fi valorificat în procedura Legii nr. 10/2001, în măsura în care reclamanta

uza de procedurile prevăzute de acest act normativ, care reglementează inclusiv

accesul la justiție, pentru valorificarea efectivă a dreptului pretins, în sensul

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Schimbarea de abordare

în analiza cerinței bunului este justificată de aplicarea procedurii hotărârii -

pilot, prin instituirea în sarcina Statului Român a obligației de a adopta, într-un

termen de 18 luni, măsurile necesare care să garanteze efectiv drepturile prevăzute

de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

în contextul tuturor cauzelor asemănătoare cauzei Atanasiu.

Stabilirea obligației

Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea

mecanismului de restituire actual și instituirea de proceduri simplificate și eficiente,

(parag. 232) echivalează, în același timp, cu validarea masurilor reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu acordarea de despăgubiri în situația vânzării

imobilului către fostul chiriaș.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii - pilot din perspectiva procedurii declanșate în vederea schimbării

esențiale a procedurii de acordare a despăgubirilor, această decizie nu poate fi

ignorată de către instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauza pendinte,

în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Referitor la preferabilitatea

titlului pârâților persoane fizice, se constată că, într-adevăr, aceștia justifică

un titlu de proprietate, consolidat prin neatacarea contractelor încheiate înăuntrul

termenului prevăzut de lege, titluri și drepturi ce pot fi astfel opuse oricărei

persoane, inclusiv fostului proprietar, iar faptul că legea specială a instituit

un termen în care să fie contestată valabilitatea unor asemenea contracte corespunde

nevoii de securitate și stabilitate a raporturilor juridice, ceea ce se degajă imperativ

și din jurisprudența Curții Europene.

Prin urmare, reclamanta,

care nu deține un „bun actual", nu are un drept la restituire care să o îndreptățească

la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinței existenței

unui „bun" și în patrimoniul pârâților, precum și compararea titlurilor pe

baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți.

Susținerile recurentei-reclamante

privind nemotivarea deciziei pronunțate de curtea de apel, motivarea superficială

sau inexactă nu se justifică deoarece, deși se invocă acest motiv de nelegalitate

a deciziei, recurenta cu precizează în ce constă această motivare sumară a deciziei

curții de apel. Nici celelalte critici invocate nu se justifică.

Așadar,

față de cele reținute se va respinge recursul declarat de reclamantă, împotriva

deciziei civile nr. 60 din 15 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă,

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta K.E.

împotriva deciziei civile nr. 60 din 15 martie 2012 a Curții de Apel Timișoara,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie

2012.