PENTIA ET PENTIA c. ROUMANIE

PENTIA ET PENTIA c. ROUMANIE (CtEDO, 2006)

SECȚIUNEA I DE CURȚA DE DREPTURI DE LÂNGĂ (secțiunea I), care a avut loc la 23 martie 2006, într-o cameră compusă din domnii C.L. Rozakis președinte Loucapes Tulkens domnii Biersan Lorenzen Vaji, domnii S.E. Jebens, judecătorii Nielsen, grefier de secțiune Având în vedere cererea sus-menționată depusă la 5 aprilie 2000, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de solicitanți, după ce au deliberat, face următoarea decizie ÎN FAPT Reclamanții, domnii Mircea Constant Pentia și Doina Rodica Pentia, sunt resortisanți români, născuți în 1946 și, respectiv, 1948 și rezidenți în București. Ei sunt reprezentați în fața Curții de către S.L. Mircu, avocată la Timișoara. Guvernul pârât este reprezentat de agentul său, B. Ramașcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe, care l-a înlocuit pe dl R. Rizoiu în aceste funcții. Circumstanțele cauzei Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Procedura administrativă bazată pe Legea nr. 112/1995 din 22 iulie 1996, în temeiul Legii nr. 112/1995 privind situația juridică a anumitor clădiri cu destinație de îndrăznire care au fost atribuite în proprietatea statului în perioada 1945-1989 ( mai exact Legea nr. 112/1995) În conformitate cu art. 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. Printr-o decizie administrativă din 12 martie 1997, Comisia departamentală de aplicare a Legii nr. 112/ Aceasta ar putea fi contestată în termen de 30 de zile de la pronunțarea sa, ceea ce reclamanții nu au făcut, considerând că decizia le era favorabilă. La o dată nespecificată, O.I., o fostă chiriașă a imobilului în cauză, a introdus o acțiune în anulare a deciziei administrative din 12 martie 1997 împotriva comisiei departamentale. Prin hotărârea definitivă din 15 februarie 2001, Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara a acceptat acțiunea și a anulat decizia menționată anterior. Reclamanții nu au fost părți la această procedură. Prima acțiune în revendicare și în anulare a contractelor de vânzare care au avut loc în legătură cu imobilul la 22 aprilie 1997, în temeiul Legii nr. 112/1995, societatea care administrează bunuri imobile ale primăriei din Timișoara încheie contracte de vânzare cu locatarii V.V., P.V. și O.I., având ca obiect proprietatea în cauză. La 29 aprilie 1998, reclamanții au introdus o acțiune în justiție în fața Tribunalului de Primă Instanță din Timișoara, solicitând constatarea nulității titlului de la Reclamanții au susținut că naționalizarea a fost făcută în lipsă de cunoaștere a Decretului nr. 92/1950. Prin hotărârea din 16 decembrie 1998, Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara a respins acțiunea reclamanților, pe motiv că naționalizarea a fost efectuată în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, având în vedere că ascendenții erau exploatatorii de imobile mai întâi, iar locatarii au fost de bună-credință la încheierea contractelor de vânzare. Reclamanții au făcut apel la această hotărâre, susținând că proprietatea a fost naționalizată ca necunoaștere a articolului II din Decretul 92/1950. Prin hotărârea din 21 mai 1999, tribunalul județ din Timiș a anulat contractele de vânzare din 22 aprilie 1997 și a decis rectificarea registrului de publicitate imobiliară prin înscrierea reclamanților în calitate de proprietari de proprietate. Tribunalul a considerat că imobilul în cauză fusese proprietatea mai multor ascendenți ai reclamanților, dintre care numai o parte a acestora figurează în anexa la Decretul nr. 92/1950, conform dispozițiilor de punere în aplicare a Legii nr. 112/1995, și că aceste persoane nu constituiau o familie, în sensul decretului menționat anterior. El a considerat că, în virtutea profesiilor lor, aceste acțiuni ar fi trebuit să fie excluse de la aplicarea decretului de naționalizare și că, prin urmare, titlul de "n" nu era valabil. În ceea ce privește contractele de vânzare, Tribunalul a constatat că nulitatea acestora, notându-le că, în 1996, reclamanții au notificat locatarilor situația juridică a imobilului, astfel încât părțile la contractele de închiriere nu au fost de bună-credință. Prin hotărârea din 13 octombrie 1999, Curtea de Apel din Timișoara a acceptat recursul foștilor chiriași și a respins acțiunea reclamanților, pe motiv că dispozițiile decretului nr. 92/1950 au fost respectate în timpul naționalizării, deoarece unul dintre ascendenți deținea mai multe clădiri în 1950 și a avut loc în momentul în care imobilul a fost destinat închirierii. În plus, în hotărârea sa asupra faptului că, în cadrul procedurii administrative a legii nr. 112/1995, tribunalele nu au contestat decizia din 12 martie 1997 a comisiei departamentale. În ceea ce privește contractele de vânzare, instanța a considerat că au fost valabile, deoarece foștii chiriași fuseseră de bună credință în momentul încheierii contractelor, în măsura în care, la momentul respectiv, nu au introdus acțiuni în revendicare pentru a suspenda concluziile contractelor respective, în conformitate cu art. 1 (6) din dispozițiile de aplicare a Legii nr. 112/1995. Instanțele nu au solicitat de la comisia departamentală despăgubiri pentru casa naționalizată, în temeiul Legii nr. 112/1995. Proceduri pendinte întemeiate pe Legea nr. 10/2001 Procedura administrativă de restituire a imobilului 10/2001 privind situația juridică a anumitor clădiri care au fost atribuite în mod abuziv în proprietatea de la . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2001 la primăria din Timișoara o cerere de restituire în natură a imobilului în cauză și a terenului în cauză. La cererea reclamanților, această procedură este în prezent suspendată în așteptarea noului lor act în revendicare și în anulare a contractelor de vânzare (a se vedea mai jos). (ii) A doua acțiune în revendicare și în anulare a contractelor de vânzare în litigiu După o spargere cu trimitere, printr-o hotărâre din 5 februarie 2004, instanța de apel din Timișoara a respins pentru autoritatea de lucru judecat cererea în revendicare a imobilului în cauză, introdusă la 13 august 2002 de către reclamanții împotriva statului și împotriva cumpărătorilor. În schimb, instanța de apel a primit pentru fraudă la lege cererea lor în temeiul articolului 46 din Legea nr. 10/2001 de constatare a nulității contractelor de vânzare din 22 aprilie 1997. În urma acțiunii formulate de părți, acțiunea este pendinte în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dreptul intern relevant Decretul nr. 92/1950 de naționalizare a anumitor clădiri Dispozițiile relevante ale decretului se citesc astfel Art. I (...) pentru a asigura o bună gestionare a locuințelor care s-au deteriorat ca urmare a voinței de sabotaj a marii burghezii și a exploatatorilor care posedă un număr mare de clădiri; (...) sunt naționalizate (...) clădirile care aparțin exploatatorilor imobiliari (...) Articolul II Sunt excluse din domeniul de aplicare al prezentului decret și nu pot fi naționalizate clădirile care aparțin lucrătorilor, funcționarilor, micilor artizani, intelectuali și pensionari. Legea nr. 112 din 23 noiembrie 1995 de precizare a situației juridice a anumitor bunuri imobile de uz casnic, intrată în vigoare la 29 ianuarie 1996 Dispozițiile relevante ale acestei legi se citesc astfel: art. 1 Foști proprietari (persoane fizice) de bunuri imobile de uz casnic care au fost atribuite, în temeiul unui titlu, în patrimoniul de la mai puțin de un stat membru sau alte persoane juridice după 6 martie 1945 și care au fost deținute de statul membru sau de alte persoane juridice la 22 decembrie 1989 beneficiază, cu titlu de despăgubiri, de măsurile prevăzute de prezenta lege. Dispozițiile prezentei legi se aplică, fără a aduce atingere legilor existente, moștenitorilor foștilor proprietari. art. 2 Persoanele menționate la art. 1 beneficiază de o restituire în natură sub forma restabilirii dreptului lor de proprietate asupra apartamentelor în care locuiesc ca chiriași și asupra celor care sunt liberi ; pentru celelalte apartamente, acestea sunt despăgubite în condițiile prevăzute la art. 12 (...) art. 12 Fostii proprietari sau, după caz, moștenitorii lor au dreptul de a declara acordarea unei despăgubiri pentru apartamentele care nu au fost restituite în natură și pentru terenurile aferente sau, chiar și în cazul în care îndeplinesc condițiile pentru restituirea în natură, de a opta pentru acordarea unei despăgubiri.art. 14 Persoanele care au dreptul la restituirea în natură a apartamentelor sau, după caz, la acordarea unei despăgubiri vor depune cereri în acest scop în termen de șase luni de la data intrării în vigoare a legii. 1, să fi suferit o încălcare a dreptului de a-și respecta bunurile ca urmare a hotărârii din 13 octombrie 1999 de la Tribunalul de Primă Instanță din Timișoara, în măsura în care au fost privați de dreptul lor de proprietate asupra imobilului înălțat. Subsidiar, ei au fost, de asemenea, privati, ca urmare a hotărârii 112/1995. Invocând în esență art. 13 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamanții susțineau, de asemenea, că, în urma hotărârii menționate anterior, ei nu au dispus de nici un remediu eficient pentru obținerea indemnizațiilor în cauză. În urma comunicării cererii, în observațiile lor din 24 septembrie 2004 cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei, reclamanții precizează că cererea lor are ca obiect exclusiv obiectul la care a fost supus prin hotărârea din 13 octombrie 1999 menționată anterior dreptului lor de a obține restituirea în natură a imobilului naționalizat. Invocând art. 6 alineatul (1) din Convenție, reclamanții se plâng de aprecierea faptelor și a interpretării dreptului intern relevant, făcute de instanța de apel din Timișoara în Hotărârea sa din 13 octombrie 1999, care ar fi consecința lipsei de independență și de responsabilitate a judecătorilor acestei instanțe. Curtea ia notă de faptul că cererea a fost comunicată pe baza obiecțiunilor ridicate de reclamanți în cererea lor introductivă din 5 aprilie 2000. 1, luat singur și combinat cu art. 13 din Convenție. În observațiile lor din 24 septembrie 2004 cu privire la admisibilitate și la fondul cauzei, reclamanții au solicitat Curții să examineze cererea lor numai în ceea ce privește respingerea prin Hotărârea din 13 octombrie 1999 a Tribunalului din Timișoara în cauză a acțiunii lor în revendicare care tindea să restituie în natură proprietatea naționalizată, susținând că nu au fost niciodată de acord cu acordarea de despăgubiri și că nu au fost de acord cu acordarea de despăgubiri și nu au înțeles să sesizeze Curtea în acest sens. Având în vedere cererea reclamanților și faptul că: nici o situație care intră sub incidența articolului 37 alineatul (1) in fine n 33925/02, 28 octombrie 2004). Prin urmare, această parte a cererii de rol ar trebui să fie eliminată. Cu privire la litigiul întemeiat pe încălcarea articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza respingerii primei acțiuni în revendicare Reclamanții susțin că au suferit o încălcare a dreptului lor de a obține restituirea în natură a casei lor, din cauza respingerii primei lor acțiuni în revendicare de către Tribunalul din 13 octombrie 1999 al Tribunalului din Timișoara. În această privință, aceștia invocă art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel de formulare Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea proprietăților sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de interes public și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile anterioare nu aduc atingere dreptului statelor de a pune în aplicare legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau amenzi. Curtea reamintește că un solicitant nu poate contesta o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 că, în măsura în care deciziile pe care le incriminează se referă la bunurile sale, în sensul acestei dispoziții. Conform jurisprudenței constante a organelor Convenției în acest sens, noțiunea de "bunuri" poate să acopere atât bunurile existente, cât și valorile patrimoniale, inclusiv creanțele, pentru care un solicitant poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă Pe de altă parte, nu trebuie să se considere că sunt bunuri 44912/98, § 35, CEDO 2004-IX. În cazul de față, ascendenții au fost deposedați din proprietatea în cauză în 1950 pe baza Decretului de naționalizare nr. 92/1950. Astfel, procedura administrativă introdusă în temeiul Legii nr. 112/1995 și acțiunea ulterioară nu se refereau la bunuri existente. În patrimoniul lor, problema legalității naționalizării fiind cea la care instanțele interne sesizate trebuiau să răspundă. Curtea constată, pe de o parte, că, după decizia din 12 martie 1997 a comisiei administrative, reclamanții au introdus o primă acțiune în litigiu, care a fost respinsă în ultimă instanță printr-o hotărâre din 13 octombrie 1999 de la Tribunalul din Timișoara. Curtea de apel a statuat, în urma unei examinări pe fond, că statul luase în mod legal proprietatea Curtea consideră, pe de altă parte, că persoanele interesate nu au beneficiat în momentul introducerii acestei acțiuni în cuadrantul dlui nici o dispoziție legală sau act juridic, cum ar fi o hotărâre judecătorească, care ar putea constitui o speranță legitimă de a fi repusă în natură în proprietatea în cauză. În această calitate, Curtea arată că decizia din 12 martie 1997 al comisiei administrative nu a stabilit definitiv problema legalității naționalizării, care era de competența instanțelor, conform legislației comune. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanții, care se aflau în procedura internă în poziția simplilor solicitanți pentru restituirea în natură a imobilului naționalizat în 1950, nu au avut în acest sens un "bine" în momentul în care au introdus prima lor acțiune în revendicare. Pe de altă parte, aceasta nu identifică nici o aparență arbitrară în modul în care Tribunalul de apel din Timișoara a pronunțat asupra primei acțiuni în revendicare a reclamanților. Prin urmare, este necesar să se restrângă Ö art. 1 din Protocolul nr. 1 ca fiind vădit nefondat, în conformitate cu art. 35 alineatele (3) și (4) din convenție. Cu privire la motivul întemeiat pe prima procedură în revendicare Reclamanții se plâng de aprecierea faptelor și a interpretării dreptului intern efectuate de instanța de apel din Timișoara în Hotărârea din 13 octombrie 1999, care ar fi consecința lipsei de independență și de imparțialitate a judecătorilor însărcinați cu examinarea cauzei lor. Ei invocă art. 6 alineatul (1) din convenție, a cărei parte relevantă este astfel formulată Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) de către o instanță independentă și imparțială, stabilită prin lege, care va hotărî (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale civile (...) Curtea reamintește că nu are ca sarcină să înlocuiască instanțele interne și că nu este de competența Curții să cunoască erorile de fapt sau de drept care se presupune că au fost comise de aceste instanțe, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate de Convenție. În primul rând, este vorba de autoritățile naționale, în special de instanțe și instanțe, că este de competența de a interpreta legislația internă, iar Curtea nu va înlocui propria sa apreciere a dreptului la dreptul lor în lipsă de arbitraritate, rolul său de a verifica compatibilitatea cu Convenția efectelor acestei interpretări (Tejedor García c. Spania, Hotărârea din 16 decembrie 1997, Recuperare 1997-VIII, p. 2796, § 31 și Garcia Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDH 1999-I. În speță, Curtea arată că, în ultimă instanță, tribunalul de apel din Timișoara a respins acțiunea în revendicare a reclamanților, în principal pe motiv că dispozițiile Decretului nr. 92/1950 au fost respectate în cursul naționalizării în cauză, în timp ce unul dintre ascendenții părților interesate dețineau în 1950 mai multe clădiri și casa aflată în litigiu era la momentul respectiv destinată închirierii. Curtea observă, de asemenea, că reclamanții au beneficiat de o procedură contradictorie. În diferitele etape ale acesteia, acestea au putut prezenta argumentele pe care le considerau relevante pentru apărarea cauzei lor. În plus, instanțele interne sunt mai bine plasate pentru a aprecia faptele și a interpreta dreptul intern aplicabil, iar interpretarea lor în speță nu poate fi calificată ca fiind arbitrară sau de natură să submineze echitatea procedurii. În ceea ce privește presupusa lipsă de independență și de imparțialitate a judecătorilor însărcinați cu examinarea cauzei lor, care ar fi viciat la sfârșitul procedurii, Curtea arată că în litigiu nu există niciun element în sprijinul Ö lor Õ care să determine Curtea să conchidă că, în speță, a existat o lipsă de independență și de imparțialitate din partea judecătorilor Tribunalului din Timișoara, care au pronunțat hotărârea din 13 octombrie 1999. În consecință, din moment ce această parte a cererii trebuie respinsă ca fiind în mod vădit nefondată, în aplicarea art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Prin aceste motive, Curtea, cu majoritate de voturi, decide să elimine din rol obiecțiile reținute în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, luat singur și combinat cu art. 13 din Convenție, privind dreptul reclamanților la indemnizații, în temeiul Legii nr. 112/1995 Declar restul cererii inadmisibile. Søren Nielsen Christos Rozakis Modulul Președinte

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION D’IRRECEVABILITE

Requête n

o

57539/00

présentée par Mircea Constant PENTIA et Doina Rodica PENTIA

contre la Roumanie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le 23 mars 2006 en une chambre composée de

:

MM.

C.L.

Rozakis

,

président

,

L.

Loucaides

,

M

me

F.

Tulkens

,

MM.

C.

Bîrsan

,

P.

Lorenzen

,

M

me

N.

Vajić,

MM.

S.E.

Jebens,

juges

,

et

de

M.

S.

Nielsen,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite le 5 avril 2000,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par les requérants,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Les requérants, MM. Mircea Constant Pentia et Doina Rodica Pentia, sont des ressortissants roumains, nés respectivement en 1946 et 1948 et résidant à Bucarest. Ils sont représentés devant la Cour par M

e

S.L. Mircu, avocate à Timișoara. Le gouvernement défendeur est représenté par son agent, M

me

B. Ramașcanu, du ministère des Affaires étrangères, qui a remplacé M

me

R. Rizoiu dans ces fonctions.

A.

Les circonstances de l’espèce

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.

1.

Procédure administrative fondée sur la loi n

o

112/1995

Le 22 juillet 1996, en vertu de la loi n

o

112/1995 concernant la situation juridique de certains immeubles à usage d’habitation passés dans la propriété de l’Etat entre 1945 et 1989 («

la loi n

o

112/1995

»), les requérants déposèrent une demande de restitution en nature d’un immeuble sis à Timișoara dont leurs ascendants avaient été dépossédés en 1950 sur le fondement du décret de nationalisation n

o

92/1950. Ils précisaient ne pas accepter l’octroi d’une indemnité, estimant que l’immeuble pouvait être restitué en nature.

Par une décision administrative du 12 mars 1997, la commission départementale d’application de la loi n

o

112/1995 («

la commission départementale

») rejeta leur demande, en décidant que la loi précitée ne régissait que les nationalisations «

sur titre

», à savoir celles réalisées dans le respect des dispositions légales en vigueur à l’époque, et donc ne s’appliquait pas au bien litigieux, qui devait être revendiqué par une action en justice fondée sur le droit commun. Cette décision pouvait être contestée dans un délai de 30 jours de son prononcé, ce que les requérants ne firent pas, estimant que la décision leur était favorable.

A une date non précisée, O.I., une ancienne locataire de l’immeuble en question, introduisit une action en annulation de la décision administrative du 12 mars 1997 contre la commission départementale. Par un jugement définitif du 15 février 2001, le tribunal de première instance de Timișoara accueillit l’action et annula la décision susmentionnée. Les requérants ne furent pas parties à cette procédure.

2.

Première action en revendication et en annulation des contrats de vente portant sur l’immeuble litigieux

Le 22 avril 1997, en vertu de la loi n

o

112/1995, la société gérante de biens immeubles de la mairie de Timișoara conclut des contrats de vente avec les locataires V.V., P.V. et O.I., ayant pour objet l’immeuble en question. Ces derniers firent inscrire leur titre de propriété dans le registre de publicité immobilière.

Le 29 avril 1998, les requérants introduisirent une action en justice devant le tribunal de première instance de Timișoara, en demandant la constatation de la nullité du titre de l’Etat sur l’immeuble en question et, par voie de conséquence, la revendication de cet immeuble et l’annulation des contrats de vente conclus par la société gérante avec les locataires susmentionnés. Les requérants arguaient du fait que la nationalisation avait été faite en méconnaissance du décret n

o

92/1950.

Par un jugement du 16 décembre 1998, le tribunal de première instance de Timișoara rejeta l’action des requérants, aux motifs que la nationalisation avait était faite dans le respect du décret n

o

92/1950, compte tenu du fait que les ascendants des requérants était des «

exploiteurs d’immeubles

», et que les locataires avaient été de bonne foi lors de la conclusion des contrats de vente. Les requérants relevèrent appel contre ce jugement, alléguant que l’immeuble avait été nationalisé en méconnaissance de l’article II du décret

n

o

92/1950.

Par un arrêt du 21 mai 1999, le tribunal départemental de Timiș annula les contrats de vente du 22 avril 1997 et décida la rectification du registre de publicité immobilière par l’inscription des requérants en tant que propriétaires de l’immeuble. Le tribunal jugea que l’immeuble en question avait été la propriété de plusieurs ascendants des requérants, dont seulement une partie figuraient dans l’annexe au décret n

o

92/1950, comme l’exigeaient les dispositions d’application de la loi n

o

112/1995, et que ces personnes ne formaient pas une famille, au sens du décret susmentionné. Il considéra qu’en raison de leurs professions, les ascendants en question auraient dû être exclus de l’application du décret de nationalisation et que dès lors le titre de l’Etat n’était pas valable. Concernant les contrats de vente, le tribunal constata leur nullité, en notant qu’en 1996, les requérants avaient notifié aux locataires la situation juridique de l’immeuble de sorte que les parties aux contrats litigieux n’avaient pas été de bonne foi.

Par un arrêt du 13 octobre 1999, la cour d’appel de Timișoara accueillit le recours des anciens locataires et rejeta l’action des requérants, au motif que les dispositions du décret n

o

92/1950 avaient été respectées lors de la nationalisation, car un des ascendants des requérants détenait plusieurs immeubles en 1950 et l’immeuble litigieux était à l’époque destiné à la location. En outre, la cour d’appel s’appuya dans son arrêt sur le fait que, dans le cadre de la procédure administrative de la loi n

o

112/1995, les requérants n’avaient pas contesté devant les tribunaux la décision du 12

mars

1997 de la commission départementale. Au regard des contrats de vente, la cour considéra qu’ils étaient valables, puisque les anciens locataires avaient été de bonne foi lors de la conclusion des contrats, dans la mesure où à l’époque les requérants n’avaient pas introduit d’action en revendication afin de suspendre la conclusions desdits contrats, conformément à l’article 1 (6) des dispositions d’application de la loi

n

o

112/1995.

Les requérants n’ont pas sollicité auprès de la commission départementale des indemnités pour la maison nationalisée, en vertu de la loi

n

o

112/1995.

3.

Procédures pendantes fondées sur la loi n

o

10/2001

i)

Procédure administrative en restitution de l’immeuble litigieux

Après l’entrée en vigueur de la loi n

o

10/2001 concernant la situation juridique de certains immeubles passés d’une manière abusive dans la propriété de l’Etat entre 1945 et 1989, les requérants adressèrent le 9

août

2001 à la mairie de Timișoara une demande de restitution en nature de l’immeuble en question et du terrain attenant. A la demande des requérants, cette procédure est à présent suspendue dans l’attente de l’issue de leur nouvelle action en revendication et en annulation des contrats de vente (voir ci

‑

dessous).

ii)

Seconde action en revendication et en annulation des contrats de vente litigieux

Après une cassation avec renvoi, par un arrêt du 5 février 2004, la cour d’appel de Timișoara rejeta pour autorité de la chose jugée la demande en revendication de l’immeuble en question, introduite le 13 août 2002 par les requérants contre l’Etat et contre les acquéreurs. En revanche, la cour d’appel accueillit pour fraude à la loi leur demande fondée sur l’article 46 de la loi n

o

10/2001 tendant à faire constater la nullité des contrats de vente du 22

avril

B.

Le droit interne pertinent

1.

Le décret n

o

92/1950 de nationalisation de certains immeubles

Les dispositions pertinentes du décret se lisent ainsi

:

Article I

«

(...) afin d’assurer une bonne gestion des logements qui se sont détériorés du fait de la volonté de sabotage de la grande bourgeoisie et des exploiteurs qui possèdent un grand nombre d’immeubles

; (...)

Sont nationalisés (...)

2.

les immeubles appartenant aux exploiteurs immobiliers (...)

»

Article II

«

Sont exclus du champ d’application du présent décret et ne peuvent être nationalisés les immeubles appartenant aux ouvriers, fonctionnaires, petits artisans, intellectuels et retraités.

»

2.

La loi n

o

112 du 23 novembre 1995 précisant la situation juridique de certains biens immeubles à usage d’habitation, entrée en vigueur le 29

janvier

1996

Les dispositions pertinentes de cette loi se lisent ainsi

:

Article premier

«

Les anciens propriétaires – personnes physiques – de biens immeubles à usage d’habitation qui sont passés, en vertu d’un titre, dans le patrimoine de l’Etat ou d’autres personnes morales après le 6 mars 1945 et qui étaient possédés par l’Etat ou d’autres personnes morales le 22 décembre 1989 bénéficient, à titre de réparation, des mesures prévues par la présente loi.

Les dispositions de la présente loi sont également applicables, sans préjudice des lois existantes, aux héritiers des anciens propriétaires.

»

Article 2

«

Les personnes mentionnées à l’article premier bénéficient d’une restitution en nature sous la forme du rétablissement de leur droit de propriété sur les appartements dans lesquels elles habitent en tant que locataires et sur ceux qui sont libres

; pour les autres appartements, elles sont indemnisées dans les conditions prévues par l’article

12 (...)

»

Article 12

«

Les anciens propriétaires ou, selon le cas, leurs héritiers ont le droit de solliciter l’octroi d’une indemnité pour les appartements qui n’ont pas été restitués en nature et pour les terrains afférents ou, même s’ils remplissent les conditions pour la restitution en nature, d’opter pour l’octroi d’une indemnité.

»

Article 14

«

Les personnes qui ont le droit à la restitution en nature des appartements ou, selon le cas, à l’octroi d’une indemnité déposeront des demandes à cette fin dans un délai de six mois à partir de la date d’entrée en vigueur de la loi.

»

GRIEFS

1.

Dans leur requête introductive du 5 avril 2000, les requérants alléguaient, sur le fondement de l’article 1 du Protocole n

o

1, avoir subi une atteinte au droit au respect de leurs biens du fait de l’arrêt du 13

octobre

1999 de la cour d’appel de Timișoara, en ce qu’ils ont été privés de leur droit de propriété sur l’immeuble revendiqué. Subsidiairement, ils alléguaient avoir été également privés, à la suite de l’arrêt susmentionné, de leur droit d’obtenir au moins des indemnités pour l’immeuble litigieux, en vertu de la loi n

o

112/1995. Invoquant en substance l’article 13 de la Convention combiné avec l’article 1 du Protocole n

o

1, les requérants soutenaient également qu’à la suite de l’arrêt précité, ils n’ont disposé d’aucun remède efficace pour obtenir les indemnités en question.

Suite à la communication de la requête, dans leurs observations du 24

septembre

2004 sur la recevabilité et le fond de l’affaire, les requérants précisent que leur requête a pour objet exclusivement l’atteinte portée par l’arrêt du 13 octobre 1999 précité à leur droit d’obtenir la restitution en nature de l’immeuble nationalisé.

2.

Invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, les requérants se plaignent de l’appréciation des faits et de l’interprétation du droit interne pertinent faites par la cour d’appel de Timișoara dans son arrêt du 13

octobre

1999, qui seraient la conséquence du manque d’indépendance et d’impartialité des juges de cette cour d’appel.

EN DROIT

A.

Observations préliminaires

La Cour note que la requête a été communiquée sur la base des griefs soulevés par les requérants dans leur requête introductive du 5

avril

o

112/1995 pour l’immeuble nationalisé, examinée sous l’angle de l’article 1 du Protocole n

o

1, pris seul et combiné avec l’article 13 de la Convention.

Dans leurs observations du 24 septembre 2004 sur la recevabilité et le fond de l’affaire, les requérants ont demandé à la Cour d’examiner leur requête uniquement au regard du rejet par l’arrêt du 13 octobre 1999 de la cour d’appel de Timișoara de leur action en revendication qui tendait à la restitution en nature de l’immeuble nationalisé, arguant qu’ils n’ont jamais été d’accord avec l’octroi des indemnités et n’entendent pas saisir la Cour à ce titre.

Compte tenu de la demande des requérants et du fait qu’aucune circonstance relevant de l’article 37 § 1

in fine

n’exige la poursuite de l’examen des griefs en question, la Cour bornera son analyse aux seuls griefs maintenus par les requérants (voir,

mutatis mutandis

,

Gratzinger et Gratzingerova c. République Tchèque

(déc.) [GC], n

o

39794/98, CEDH 2002-VII, §§ 54

‑

55 et

Kafasis c. Grèce

(déc.), n

o

33925/02, 28 octobre 2004).

Partant, il convient de rayer cette partie de la requête du rôle.

B.

Sur le grief tiré de la violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 en raison du rejet de la première action en revendication

Les requérants allèguent avoir subi une atteinte à leur droit d’obtenir la restitution en nature de leur maison, en raison du rejet de leur première action en revendication par l’arrêt du 13 octobre 1999 de la cour d’appel de Timișoara. Ils invoquent à cet égard l’article 1 du Protocole n

o

1, ainsi libellé

:

«

Toute personne physique ou morale a droit au respect de ses biens. Nul ne peut être privé de sa propriété que pour cause d’utilité publique et dans les conditions prévues par la loi et les principes généraux du droit international.

Les dispositions précédentes ne portent pas atteinte au droit que possèdent les Etats de mettre en vigueur les lois qu’ils jugent nécessaires pour réglementer l’usage des biens conformément à l’intérêt général ou pour assurer le paiement des impôts ou d’autres contributions ou des amendes.

»

La Cour rappelle qu’un requérant ne peut alléguer une violation de l’article 1 du Protocole n

o

1 que dans la mesure où les décisions qu’il incrimine se rapportaient à ses «

biens

», au sens de cette disposition. Selon la jurisprudence constante des organes de la Convention à ce titre, la notion de «

biens

» peut recouvrir tant des «

biens existants

» que des valeurs patrimoniales, y compris des créances, pour lesquelles un requérant peut prétendre avoir au moins une «

espérance légitime

» de les voir concrétiser. En revanche, ne sont pas à considérer comme des «

biens

» au sens de l’article susmentionné l’espoir de voir revivre un droit de propriété qui s’était éteint depuis longtemps, ni une créance conditionnelle qui se trouve caduque par suite de la non-réalisation de la condition

(

Malhous

c.

République tchèque

(déc.) [GC], n

o

33071/96, 13

décembre

2000

;

Kopecký c. Slovaquie

[GC], n

o

44912/98, § 35, CEDH 2004-IX).

Dans le cas d’espèce, les ascendants des requérants avaient été dépossédés de l’immeuble en question en 1950 sur le fondement du décret de nationalisation n

o

92/1950. Ce faisant, la procédure administrative introduite sur le fondement de la loi n

o

112/1995 et l’action en revendication subséquente ne portaient pas sur des «

biens existants

» dans leur patrimoine, la question de la légalité de la nationalisation étant justement celle à laquelle les juridictions internes saisies devaient répondre.

La Cour observe, d’une part, qu’après la décision du 12 mars 1997 de la commission administrative, les requérants ont introduit une première action en revendication, qui a été rejetée en dernier ressort par un arrêt du 13

octobre

1999 de la cour d’appel de Timișoara. La cour d’appel a jugé, à la suite d’un examen sur le fond, que l’Etat avait légalement pris possession de l’immeuble litigieux, conformément aux dispositions du décret

n

o

92/1950.

La Cour considère, d’autre part, que les intéressés ne bénéficiaient au moment de l’introduction de cette action en revendication d’aucune disposition légale ou acte juridique, telle une décision judiciaire, susceptible de constituer une «

espérance légitime

» de se voir restituer en nature l’immeuble en question. A ce titre, elle relève que la décision du 12

mars

1997 de la commission administrative n’a pas tranché à titre définitif la question de la légalité de la nationalisation, qui relevait de la compétence des juridictions, selon le droit commun.

Dès lors, la Cour considère que les requérants, qui étaient dans la procédure interne dans la position des simples demandeurs pour la restitution en nature de l’immeuble nationalisé en 1950, ne disposaient pas d’un «

bien

» à cet égard au moment de l’introduction de leur première action en revendication.

Par ailleurs, elle ne décèle aucune apparence d’arbitraire dans la manière dont la cour d’appel de Timișoara a statué sur la première action en revendication des requérants.

Il s’ensuit que le grief tiré de l’article 1 du Protocole n

o

1 doit être rejeté comme étant manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

C.

Sur le grief tiré de l’iniquité de la première procédure en revendication

Les requérants se plaignent de l’appréciation des faits et de l’interprétation du droit interne faites par la cour d’appel de Timișoara dans son arrêt du 13 octobre 1999, qui seraient la conséquence du manque d’indépendance et d’impartialité des juges chargés d’examiner leur affaire. Ils invoquant l’article 6 § 1 de la Convention, dont la partie pertinente est ainsi libellée

:

«

Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)

»

La Cour rappelle qu’elle n’a pas pour tâche de se substituer aux juridictions internes et qu’il ne lui appartient pas de connaître des erreurs de fait ou de droit prétendument commises par ces juridictions, sauf si et dans la mesure où elles pourraient avoir porté atteinte aux droits et libertés sauvegardés par la Convention. C’est au premier chef aux autorités nationales, et notamment aux cours et tribunaux, qu’il incombe d’interpréter la législation interne et la Cour ne substituera pas sa propre appréciation du droit à la leur en l’absence d’arbitraire, son rôle se limitant à vérifier la compatibilité avec la Convention des effets de pareille interprétation (

Tejedor García c. Espagne,

arrêt du 16 décembre 1997,

Recueil

1997-VIII, p.

2796, § 31 et

Garcia Ruiz c. Espagne

[GC], n

o

30544/96, § 28, CEDH

1999-I).

En l’espèce, la Cour relève qu’en dernier ressort, la cour d’appel de Timișoara a rejeté l’action en revendication des requérants principalement au motif que les dispositions du décret n

o

92/1950 avaient été respectées lors de la nationalisation en question, puisqu’un des ascendants des intéressés détenait en 1950 plusieurs immeubles et que la maison en litige était à l’époque destinée à la location.

La Cour observe également que les requérants ont bénéficié d’une procédure contradictoire. Ils ont pu, aux différents stades de celle-ci, présenter les arguments qu’ils jugeaient pertinents pour la défense de leur cause. Par ailleurs, les juridictions internes sont mieux placées pour apprécier les faits et interpréter le droit interne applicable, et leur interprétation en l’espèce ne saurait être qualifiée d’arbitraire ou de nature à entacher l’équité de la procédure.

Concernant le prétendu manque d’indépendance et d’impartialité des juges chargés d’examiner leur affaire, qui aurait vicié l’issue de la procédure, la Cour relève d’emblée que les requérants n’avancent aucun élément à l’appui de leur grief pouvant amener la Cour à conclure qu’il y a eu en l’espèce un manque d’indépendance et d’impartialité de la part des juges de la cour d’appel de Timișoara qui ont rendu l’arrêt du 13

octobre

1999.

Il s’ensuit dès lors que cette partie de la requête doit être rejetée comme manifestement mal fondée, en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à la majorité,

Décide

de rayer du rôle les griefs tirés de l’article 1 du Protocole n

o

1, pris seul et combiné avec l’article 13 de la Convention, concernant le droit des requérants à des indemnités, en vertu de la loi n

o

112/1995

;

Déclare

le restant de la requête irrecevable.

Søren

Nielsen

Christos

Rozakis

Greffier

Président