ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2453/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2453/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia nr. 2453/2015

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Bistrița Năsăud sub nr. x/112/2009 reclamantele A. Bistrița I, B. Bistrița II

și C. Bistrița III, în contradictoriu cu pârâții D. Bistrița, E. Bistrița, F.

Bistrița și G. Bistrița, au solicitat a se constata nulitatea contractului de

donație autentificat din 1997 de H.; a se dispune rectificarea înscrierilor de sub

B+19, 23, 24, 25 din C.F. Bistrița, în sensul radierii dreptului de proprietate

înscris în favoarea pârâtelor și a înscrierii dreptului de proprietate al

reclamantelor; a fi obligate pârâtele să predea reclamantelor în deplină proprietate

și posesie imobilele înscrise în C.F. Bistrița sub A+9, (Biserică și 523 stj. pătr.);

A + 11, (teren în suprafață 39 stj. pătr.); A + 13, (grădină în suprafață 71

stj.pătr.); A+14, (grădină în suprafață 44 stj. pătr.); A + 15, (grădină în suprafață

73 stj. pătr.); A + 16, (casă de piatră cu 1 etaj și 13 camere în suprafață 690

stj. pătr.); A + 18, (grădină în suprafață 8 stj. pătr.); precum și obligarea

reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

În

motivarea acțiunii reclamantele au arătat următoarele:

În

anul 1948, I. a fost desființată prin art. 1 al Decretului nr. 358/1948, și ca

atare a fost retrasă recunoașterea cultului J. în temeiul art. 13 alin. (2) din

Decretul - Lege nr. 177/1948.

S-a

învederat că Statul Român a dispus, fără consimțământul enoriașilor, de

bunurile I., în temeiul art. 2 al Decretului nr. 358/1948.

Reclamantele

au arătat că în anul 1989, Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul -

Lege nr. 9/1989 și că ulterior a fost adoptat Decretul - Lege nr. 126/1990,

care la art. 1 arată: „că urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul

- Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, I. este recunoscută oficial (…)”.

S-a

arătat că, prin înlăturarea efectului de interzicere a cultului J., I. din

Bistrița își manifestă public credința, fiind organizată structural, legal și

canonic în: A., I; B., II; C., III, și ca atare se impune și înlăturarea celui

de al doilea efect, acela al atribuirii bunurilor unui alt cult. Abrogarea

Decretului nr. 358/1948, cu menținerea efectelor sale, reprezintă o încălcare a

art. 9, art. 14 și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, sens în care se

invocă, în mod concret, Decizia din 17 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului în Dosar nr. x/02 publicată în M. Of. Partea I nr. 748 din

05 noiembrie 2008.

În

aceeași idee se susține că abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul - Lege

nr. 9/1989 a făcut ca izvorul dreptului de proprietate al pârâtei de rândul 1

asupra bunurilor înscrise în C.F. subiectul de drept) al dreptului de

proprietate, ci însuși actul translativ de proprietate, deoarece a fost un act

normativ individual, o normă juridică care transfera expres și limitativ, prin

voința statului, bunurile de la cultul greco-catolic la cultul ortodox).

Dispărând însuși actul izvor al dreptului de proprietate al pârâtei de rândul

1, tocmai pentru că a reprezentat un act abuziv, reclamantele au solicitat

înlăturarea efectelor sale negative prin restituirea bunurilor.

S-a

arătat că fără a mai avea un drept de proprietate pârâta de rândul 1 a

înstrăinat cu titlu gratuit pârâtelor de rândul 2 și 3 cote din imobilele

înscrise în C.F. Bistrița asupra cărora nu mai avea nici un drept, iar

contractul de donație autentificat din 1997 de H., este nul deoarece se

tranzacționează bunurile altuia.

Înscrierea dreptului

de proprietate al pârâtei de rândul 1 în C.F. Bistrița sub B + 19 în temeiul Decretului

nr. 1998 din 1 decembrie 1948, inexistența acestui Decret, reprezintă dovada

lipsei vreunui drept de proprietate al pârâtei de rândul 1 asupra imobilelor

înscrise în C.F. Bistrița și, în consecință, imposibilitatea transmiterii unei

cote din acest drept prin Contractul de Donație autentificat din 1997 de H.. S-a

mai arătat că, nevalabilitatea titlului face imperativă rectificarea înscrierii

în temeiul art. 34 pct. 1 din Decretul - Lege nr. 115/1938; art. 34. pct. 1 din

Legea nr. 7/1996, în sensul radierii dreptului pârâtei de rândul 1 și,

înscrierii dreptului reclamanților.

De

asemenea, rectificarea înscrierii de sub B+19, în sensul radierii dreptului

pârâtei de rândul 1 și înscrierii dreptului subsemnaților, se impune și în

temeiul art. 34 pct. 3 din Decretul - Lege nr. 115/1938; art. 34. pct. 3 din

Legea nr. 7/1996, deoarece prin abrogarea Decretului nr. 358/1948: „nu mai sunt

întrunite condițiile de existență a dreptului înscris” întrucât au încetat

efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea”.

În

ceea ce privește radierea dreptului de proprietate al pârâtelor de rândul 2 și

3, înscrise sub B+24, B+25, s-a învederat că se impune în temeiul art. 34 pct. 1

din Decretul - Lege nr. 115/1938; art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, datorită

nulității Contractului de Donație sus menționat.

Reclamantele au

învederat și faptul că în temeiul art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, le-a

invitat pe pârâte, la 29 mai 2006, la orele 14,00, în Bistrița, pentru soluționarea

pe cale amiabilă a revendicării imobilelor și, că nesoluționare revendicării

imobilelor pe cale amiabilă a determinat înaintarea prezentei acțiuni.

În drept,

reclamantele au invocat prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, art.

480 C. civ., art. 34 pct. 1 și 3 din Decretul - Lege nr. 115/1938 și Legea nr. 7/1996;

art. 9, 14 și art. 1 din Primul Protocol al Curtea Europeană a Drepturilor

Omului.

Pârâtele C. Bistrița,

E. Bistrița, D. Bistrița și G. Bistrița, prin întâmpinare, au solicitat

instanței să pună în vedere reclamantelor să precizeze obiectul acțiunii și

temeiul juridic al acesteia, pentru a putea stabili cui revine competența de

soluționare ca instanță de fond. Pe fondul cauzei au solicitat respingerea

acțiunii, în principal, ca fiind prescris dreptul la acțiune, iar în subsidiar,

ca neîntemeiată, totodată invocând pe cale de excepția prescripția achizitivă

prevăzută de dispozițiile art. 27 din Decretul Lege nr. 115/1938, privind

publicitatea imobilfără, precum și dobândirea dreptului de proprietate „ope

legis” în baza dispozițiilor art. 37 raportat la art. 55 din Decretul Lege nr. 177/1948,

privind regimul general al cultelor, pentru următoarele motive:

Astfel,

pârâtele au învederat că în fapt, prin acțiunea introductivă se solicită

într-un mod confuz și cu o motivare sumară anularea unui contract de donație,

rectificarea unor înscrieri din C.F. 424 Bistrița, în sensul radierii dreptului

de proprietate al pârâtelor și în final predarea către reclamantă „en gros” a

bisericii din Bistrița, cu celelalte terenuri indicate din C.F. Bistrița, din

care cea mai mare parte sunt trecute în domeniul public al municipiului

Bistrița.

În ceea ce privește

prescrierea

dreptului la acțiune pentru anularea contractului de donație din 1997, au

solicitat a se observa dispozițiile art. 6 alin. (3) și (4) din O.U.G. nr. 184/2002

de modificare și completare a nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri

imobile ce au aparținut cultelor religioase din România. Astfel, s-a arătat că,

prin Legea nr. 48/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 184/2002, termenul de exercitare

a acțiunii prevăzut de art. 6 din O.U.G. nr. 184/2002 a fost prelungit cu încă

6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 48/2004, respectiv până la 28

septembrie 2004, motiv pentru care se invocă prescrierea dreptului la acțiune

în condițiile în care acțiunea a fost înaintată în luna martie 2009.

Pârâtele au mai

învederat că, de altfel actul de donație în discuție nu constituie un act de

înstrăinare, ci un act de partaj între parohiile ce slujesc în același locaș de

cult, astfel că anularea lui nu ar face altceva decât să aducă bunul în patrimoniul

unei singure parohii și nu în cel al reclamantelor.

Aceleași pârâte au

invocat prescripția achizitivă și dobândirea dreptului de proprietate în baza

legii, respectiv a dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 de către

parohiile ortodoxe. În aceeași idee pârâtele au invocat Decizia Înaltei Curții

de Casație și Justiție nr. 4315 din 29 mai 2007.

Pârâtele au mai arătat

că în ceea ce privește susținerea făcută în sensul că potrivit dispozițiile art.

37 alin. (3) din Decretul - Lege nr. 177/1948 „lăcașurile de cult sunt

exceptate și, nu se includ în categoria bunurilor care se transferă noului

cult", este o interpretare total eronată și potrivnică conținutului

acestui articol. După ce în alin. alin. (1) al art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948

se menționează expres că „dacă cel puțin 10% din numărul credincioșilor

comunității locale a unui cult trec la alt cult, comunitatea locală religioasă

a cultului părăsit, pierde de drept o parte din patrimoniul sau, proporțională

cu numărul credincioșilor care au părăsit-o și aceasta parte proporțională se

strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat de noii

credincioși”, în alin. (2) se face o mențiune cu totul aparte în sensul

că:„dacă cei care părăsesc comunitatea locală alcătuiesc majoritatea, biserica

(locașul de închinăciune, casa de rugăciuni), precum și edificiile anexe,

aparțin de drept comunității locale a cultului nou adoptat.

Prin urmare, în alin.

(2) a art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948 se arată că lăcașul de cult

(casa de rugăciuni) și edificiile anexe, revin de drept în proprietate cultului

majoritar fără vreun drept de despăgubire pentru cultul minoritar.

Tocmai,

raportat la primele două aliniate și, în completarea acestora s-a edictat și alin.

(3) care prevede ipoteza în care numărul credincioșilor trecuți la noul cult

(ortodox) este de peste 75% din numărul credincioșilor a cultului părăsit,

întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul cultului adoptat cu drept de

despăgubire pentru vechiul cult doar din cealaltă avere - fără a se socoti

biserica (locașul de închinăciune, casa de rugăciuni) și edificiile anexe care revin

de drept potrivit alin. (2) cultului majoritar, fără drept de despăgubire din

acestea. Astfel, potrivit acestui aliniat vechiul cult părăsit, nu are dreptul

de a primi bunuri în natură, în materialitatea lor, ci doar o despăgubire

bănească ce se va plăti în cel mult 3 ani de la stabilirea ei.

Prin

urmare, pârâtele au arătat că, dispozițiile art. 37 alin. (3) din Decretul -

Lege nr. 177/1948, nu exclud lăcașurile de cult de a fi transferate noului cult

așa cum susțin reclamantele, ci dimpotrivă, transferă de drept proprietatea

acestor edificii în favoarea noului cult când, peste 75% din credincioșii au

trecut la noul cult, chiar fără drept de despăgubire din lăcașul de cult și

edificiile anexe, pentru vechiul cult, astfel că susținerea reclamantelor nu

are nici un temei.

S-a

mai susținut că, după abrogarea Decretului 358/1948 și adoptarea Legii nr. 126/1990

de recunoaștere a cultului greco- catolic în condiții de deplină libertate și

democrație, comunitățile locale au hotărât să rămână la cultul ortodox cu

foarte mici excepții. Astfel, potrivit situației statistice oficiale a

credincioșilor ortodocși  și greco-catolici din România, conform rezultatelor

recensământului din ianuarie 1992, respectiv martie 2002 s-a stabilit că în

anul 1992 din totalul populației României de 22.810.035 persoane, erau ortodocși

un număr de 19.802.385, adică 86,8%, iar greco-catolici un număr de 223.327

persoane, adică 0,98% din totalul populației. În anul 2002 din totalul

populației României de 21.680.974 persoane, erau 18.817.975 ortodocși, adică

86,79%, iar greco-catolici erau 191.556, adică 0,88%.

În

același sens, s-a arătat că, potrivit aceleași situații statistice, în K.

Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului - L. Vadului, Feleacului și Clujului

s-au constatat următoarele situații: - în anul 1992 din totalul populației de

1.063.121, erau ortodocși 787.680, adică 74%, iar greco-catolici erau 46.861,

adică 4,4%;- în anul 2002 din totalul populației de 1.014.412 persoane erau

ortodocși 766.598, adică 75,5%, iar 37.137 persoane erau greco-catolici, adică

3,6%.

S-a

mai învederat că, în județul Bistrița-Năsăud, cu ocazia recensămintelor din

1992 și 2002, situația se prezenta astfel: în anul 1992 din totalul populației

de 326.820, erau ortodocși 272.721,  adică 83,4%), iar 9.267 erau

greco-catolici, adică 2,8%; în anul 2002 din totalul populației de 311.657,

erau ortodocși 258.838, adică 83%) și, 7.125 persoane erau greco-catolici,

adică 2,2%. În sensul celor susținute au fost anexate: - adresa M. din 30

octombrie 1948 (vizată în 1948) privitoare la

aderarea

credincioșilor greco-catolici la cultul ortodox; - adresa din 02 decembrie 1948

prin care reprezentanții unui nr. de 6 protopopiate greco-catolice din județul Bistrița-Năsăud

trecute la ortodoxie solicită Ministerului Cultelor înființarea unui institut

teologic la  Cluj;-procesele-verbale întocmite în parohiile pârâte la 21 mai

1990, 16 septembrie 1990 și la 12 ianuarie 1991 cu privire la raporturile

stabilite în această perioadă între credincioșii ortodocși și cei

greco-catolici din cadrul parohiilor ortodoxe din care rezultă că dintr-un

număr de 42.000 credincioși arondați acestor parohii doar 13 persoane s-au declarat

greco-catolice, dar nici acestea nu au formulat cerere de  trecere la acest

cult;-adresa din 30 octombrie 2006 a N. Bistrița-Năsăud prin care se comunică

oficial structura confesională a populației la nivelul municipiului Bistrița la

recensământul populației din 1992 și 2002, din care rezultă că în 2002 erau

ortodocși 82,6%, iar catolici 3,3%; - adresa M. Bistrița din 10 noiembrie 2006

privitoare tot la structura confesională a populației din municipiul Bistrița

și parohiile în cauză, care confirmă același procent al ortodocșilor și

greco-catolicilor.

Față de cele expuse, pârâtele

au solicitat respingerea acțiunii -introductive ca neîntemeiată, având în

vedere dispozițiile:- art. 55 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general

al cultelor religioase în care se arată că „toate chestiunile cu privire la împărțirea

bunurilor între diferitele comunități religioase locale ale cultelor,

nerezolvate încă, se vor rezolva potrivit dispozițiunilor art. 37 din legea de

față"; - dispozițiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948,

potrivit cărora „Dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin

75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga

avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului

adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional

cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica (lăcașul de închinăciune,

casă de rugăciuni) și edificiile anexe; - dispozițiile art. 2 din Decretul nr.

358/1948 privind stabilirea situației de drept a fostul cult greco-catolici

potrivit cărora averea fostelor parohii (lăcașurile de cult și casele

parohiale) nu au fost preluate la stat ci, au rămas comunităților de enoriași

din parohii;-dispozițiile art. 3 din Legea nr. 126/1990 privind unele măsuri

referitoare lai I., potrivit cărora situația juridică a lăcașurilor de cult și

a caselor parohiale care au aparținut I. și au fost preluate de O., se va stabili

ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste

bunuri; -dispozițiile art. 27 din Legea nr. 115/1938 potrivit cărora „în cazul

în care s-au înscris tară cauză legitimă drepturi reale, care pot fi dobândite

în temeiul uzucapiunii, ele vor rămâne valabil dobândite dacă titularul

dreptului le-a posedat cu bună credință, potrivit legii, timp de 10 ani;

-faptul că pârâtele posedă acest imobil ca proprietar tabular din anul 1950 și,

evident și după apariția Legii nr. 26/1990, privind unele măsuri privitoare la I.,

mai mult de 17 ani: -toate coroborate cu numărul credincioșilor ortodocși și

respectiv greco-catolici arondați parohiilor ortodoxe.

Pârâtele

au solicitat a se observa că în xerocopia colii de C.F. Bistrița anexată

acțiunii, lipsește copia feței de la partea A, unde apare ca proprietar inițial

Convertul Minoriților din Bistrița și, nu reclamantele. în traducerea copiei de

C.F. Bistrița depusă de reclamante în dreptul mențiunilor de sub A+9, apare

mențiunea trimiterii la B 10 deși în xerocopia colii originale, trimiterea este

făcută la evidențele de sub B 20-21, în mențiunea de sub B 1 (încheierea din 19

ianuarie 1895) doar cota de Vi părți din imobil a revenit Bisericii

greco-catolice Bistrița și, nu întregul imobil. Biserica greco-catolică apare

proprietară tabulară sub Bll, ulterior radiată, dar mențiunile de aici se

referă la imobilele cumpărate din C.F. Bistrița și, nu la imobilele din

prezentul litigiu.

Reclamantele

prin răspunsul la întâmpinare, au arătat că temeiul de drept al petitului

principal al acțiunii îl constituie art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990,că

restul petitelor fiind accesorii, se judecă împreună cu cererea principală, în

temeiul art. 17 C. proc. civ. S-a învederat că, O.U.G. nr. 94/2000 reprezintă dreptul

comun aplicabil tuturor cultelor în raporturile lor cu Statul Român și, că

Decretul - Lege nr. 126/1990 este dreptul special  derogator aplicabil cultului

J. în general și, în special în raporturile cu cultul ortodox.S-a precizat că,

nu invocă dreptul comun, deoarece nu revendică de la Statul Român, ci de la

pârâte, motiv pentru care temeiul de drept al acțiunii vizează dispozițiile legii

speciale Decretul - Lege nr. 126/1990, care, nu prevede nici un termen, în care

ar trebui exercitată acțiunea în revendicare.

Mai

mult decât atât, arată reclamantele, Legea nr. 182 din 13 iunie 2005 de

modificare a Decretului - Lege nr. 126/1990, prin care se recunoaște dreptul de

a revendica bunurile aflate în

posesia

cultului ortodox, fără nici o restricție temporară, este ulterioară Legii nr. 48/2004

de modificare a O.U.G. nr. 94/2000, prin care se permitea revendicarea

bunurilor de la Statul Român.

Pe fondul cauzei,

reclamantele au reluat motivarea în fapt și în drept a cererii de revendicare

și, au invocat excepția puterii de lucru judecat a Deciziei din 6 mai 2009

pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în Dosarul nr. x/190/2007, în ceea ce

privește nepreluarea bunurilor și netrecerea enoriașilor de la un cult la altul

în temeiul Decretului nr. 177/1948.

Pe

fondul cauzei, reclamantele au reluat motivarea în fapt și în drept a cererii de

revendicare și, au invocat excepția puterii de lucru judecat a Deciziei din 6

mai 2009 pronunțată de Tribunalul Bistrița-Năsăud în Dosarul nr. x/190/2007, în

ceea ce privește nepreluarea bunurilor și netrecerea enoriașilor de la un cult

la altul în temeiul Decretului nr. 177/1948.

Cauza

a fost suspendată în intervalul 15 octombrie 2009 - 26 februarie 2010, în

temeiul art. 244 C. proc. civ., până la soluționarea irevocabilă a celei

înregistrată sub nr. x/190/2007 la Tribunalul Bistrița-Năsăud.

După

reluarea cursului judecății cauzei, în raport de fundamentarea demersului

juridic pe prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 modificat prin O.G.

nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, instanța de fond s-a declarat competentă

să soluționeze pricina, respingând prin încheierea de ședință din 26 martie 2010

excepția prematuri tații acțiunii având ca petit principal revendicarea

lăcașului de cult și a casei parohiale, precum și a petitelor accesorii privind

rectificarea înscrierilor din cartea funcfără și anularea contractului de

donație dintre bisericile ortodoxe, astfel cum a fost precizată.

În

intervalul 23 aprilie 2010 - 21 septembrie 2012, cursul judecății cauzei a fost

din nou suspendat până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției

de nelegalitate a Decretului nr. 358/1948, invocată de reclamante, excepție

respinsă de instanța constituțională.

Instanța

de fond a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată în

apărare de pârâte și, a unit cu fondul cauzei excepțiile prescripției

achizitive invocată de pârâte și, excepția dobândirii de către pârâte a

dreptului de proprietate „ope legis" în baza dispozițiilor art. 37

raportat la art. 55 din Decretul - Lege nr. 177/1948, precum și excepția

puterii de lucru

judecat

a

considerentelor Deciziei civile nr. 43/2009 a Tribunalului Bistrița-Năsăud

pronunțată în Dosarul nr. x/190/2007, în ce privește nepreluarea bunurilor și

netrecerea enoriașilor de la un cult la altul în temeiul Decretului nr. 177/1948.

Pârâtele

au formulat o cerere de chemare în judecată a altor persoane, în baza

dispozițiilor art. 1 alin. (2) al Legii nr. 455/2006, pentru stabilirea unor

măsuri privind acțiunile și cererile în justiție formulate de cultele

religioase recunoscute în România, în calitate de interveniente în interes

propriu participând la proces Municipiul Bistrița, prin primar, și Consiliul

Județean Bistrița-Năsăud, prin Președinte.

După

depunerea la dosar a raportului de expertiză tehnică topometrică, reclamantele

au formulat la 27 mai 2014 precizare de acțiune, prin care și-au restrâns

pretențiile, acestea vizând doar revendicarea imobilelor situate în Municipiul

Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud, în suprafață faptică totală de 4.227 mp,

înscrise în C.F. Bistrița, (Biserică și 523 sțjp.); (grădină în sup. 25 stjp.);

(casă de piatră cu 1 etaj și 13 camere în sup. 690 stjp.); (grădină în

suprafață de 8 stjp.), constatarea nulității Contractului de Donație

autentificat din 1997 de H. și, rectificarea înscrierilor de sub B+19, 23, 24,

25 din C.F. Bistrița, în sensul radierii dreptului de proprietate înscris în

favoarea pârâtelor și, înscrierii dreptului de proprietate al reclamantelor.

Prin

sentința civilă nr. 1364/F din 3 noiembrie 2014 Tribunalul Bistrița Năsăud, a

respins acțiunea reclamantelor ca neîntemeiată, pentru următoarele

considerente:

S-a

reținut că, atât reclamantele A. Bistrița I, B. Bistrița II și C. Bistrița III,

cât și pârâții D. Bistrița, E. Bistrița, C. Bistrița și G. Bistrița, își

dispută conform precizării de acțiune depusă la 27 mai 2014, proprietatea corpului

funciar în suprafața de 4.227 mp format din biserică casă parohială și teren

situate în municipiul Bistrița, jud. Bistrița-Năsăud, înscris în C.F. Bistrița

în coala A sub poziția A +9, 16, 18 și 19, având configurația stabilită de

expertul tehnic topometru P. în raportul de expertiză tehnică completat și în

planul de. situație, cu reconstituirea amplasamentelor numerelor topografice, fosta

proprietate tabulară a antecesoarei reclamantelor, înscrise în prezent în

favoarea antecesoarei pârâtelor și, aflate în posesia acestora.

S-a

constatat că, Dosarele acvirate cu nr. x/112/2006 (cu nr. vechi x/C/2006) al

Tribunalului Bistrița-Năsăud și nr. x/190/2007 al Judecătoriei Bistrița, atestă

existența unor litigii anterioare, având fie participanți distincți, fie

obiecte diferite, controversele nevizând toate imobilele ce fac obiectul

prezentei cauze.

Prin

urmare, instanța de fond a reținut că, puterea de lucru judecat a

considerentelor Deciziei civile nr. 43/A/2009 pronunțată  de Tribunalul

Bistrița-Năsăud în Dosarul nr. x/190/2007, la care fac trimitere reclamantele

nu poate fi primită, pentru că în acea hotărâre se statuează expres că acțiunea

promovată nu este întemeiată pe prevederile art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/9190,

ca în prezentul litigiu, iar pe de altă parte obiectul examinării viza doar în

top.

S-a

apreciat că, sunt neîntemeiate și apărările de fond ale pârâtelor referitoare

la dobândirea dreptului de proprietate asupra corpului funciar în litigiu, prin

efectul uzucapiunii tabulare  prevăzută de art. 27 din Decretul - Lege nr. 115/1938,

ori „ope legis" în baza dispozițiilor art. 37 raportat la art. 55 din

Decretul - Lege nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor. S-a reținut

că, din prima perspectivă, textul legal ce fundamentează uzucapiunea tabulară

instituie două condiții ce trebuie cumulativ îndeplinite: pe  de o parte

înscrierea fără cauză legitimă a dreptului de proprietate, iar pe de altă parte

să fi existat posesia de bună-credință timp de 10 ani. S-a constatat că,

exercitarea posesiei pârâtei asupra lăcașului de cult și terenului pe care era

edificat, a debutat și continuat în circumstanțele desființării abuzive a cultului

J. prin efectul legii, respectiv Decretul nr. 358/2 decembrie 1948, abrogat

abia prin Decretul - Lege nr. 9/1989. Caracterul public al îngrădirii

libertății religioase și de conștiință, legiferată prin actul normativ indicat,

în detrimentul prevederilor art. 27 din Constituția țării în vigoare în anul

1948 și, al art. 1 alin. (1) și (5) din Decretul nr. 177 din 4 august 1948, exclude

orice bună credință a cultului ortodox care, cu caracter exclusiv, a preluat

imobilele proprietatea cultului J. desființat, parohiile reclamante fiind puse

în imposibilitatea de a se apăra și manifesta dezacordul față de posesia

parohiilor pârâte. Pasivitatea nu se poate imputa reclamantelor nici după

intrarea în vigoare a Decretului - Lege nr. 126/1990, ce explicit

caracterizează drept abuziv Decretul nr. 358/1948, legiuitorul impunând  parcurgerea

unei proceduri prealabile, în termenii căreia reclamantele au acționat,

manifestându-și neechivoc intenția de  redobândire a bunurilor sacre, locaș de

cult, casă parohială și teren aferent.

Din

a doua perspectivă, preluarea imobilului din patrimoniul comunității greco-catolice

și, transferarea lui în cel al bisericii ortodoxe, în baza art. 37 din Decretul

- Lege nr. 177/1948 și, a adresei din 1971 a Parohiei ortodoxe române, are un

caracter abuziv. Textul legal evocat impunea constatarea, prin hotărâre

judecătorească, a liberei treceri a adepților unui cult la altul, în proporția

prevăzută, caz în care opera și transmiterea proprietății bunului sacru

aparținând cultului părăsit. Or, schimbarea voluntară a confesiunii religioase,

trecerea liberă a credincioșilor de la greco-catolicism la ortodoxie, nu a fost

probată, în anul 1950 cultul greco-catolic fiind practic desființat, transferul

dreptului de proprietate înscris în cartea funcfără nu a putut opera ex lege.

Este adevărat că hotărârea judecătorească, la care legiuitorul a făcut

trimitere ar fi avut un caracter declarativ și, nu constitutiv de drepturi,

întrucât transferul proprietății ar fi avut loc ca urmare a schimbării religiei

și, nu a hotărârii judecătorești, însă constatarea, pentru acest considerent, a

dobândirii de către parohia ortodoxă a dreptului de proprietate asupra corpului

funciar litigios, nu poate fi rezolvată favorabil pentru argumentele expuse. Pe

de altă parte instanța de fond a mai reținut că legea și uzucapiunea,

reprezintă modalități distincte de dobândire a dreptului de proprietate, care

se exclud una pe cealaltă.

Examinând

fondul cauzei, tribunalul a reținut că pretenția principal dedusă judecății

este neîntemeiată, modul de soluționare impunând rezolvarea identică a

cererilor subsecvente și, în final respingerea în tot a acțiunii precizate.

S-a constatat că,

disputa poartă asupra corpului funciar ce formează un tot unitar, format din

construcțiile reabilitate biserică, casa parohială, anexe și, teren aferent de

4.227 mp, situate în municipiul Bistrița, cu datele de carte funcfără sus

menționate (pe parcursul derulării procesului, după efectuarea raportului de

expertiză topometrică s-a renunțat la revendicarea, de la pârâți a terenurilor

aparținând domeniului public al localității).

Cadrul

normativ în care sunt valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul

- Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la I., prin care a fost reglementată

modalitatea de restituire a bunurilor preluate de Stat prin efectul Decretului nr.

358/1948, distingându-se între două situații: a) aceea în care bunurile se află

în patrimoniul Statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor

actuală și, b) situația lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, preluate de

O., pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din

reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de

dorința credincioșilor din comunitate, care dețin aceste bunuri.

Astfel,

rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 au fost

adăugate trei alineate noi, respectiv alin. (2) - (4), prin O.G. nr. 64/2004,(aprobată

ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a

Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în

condițiile în care unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea

procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea acțiunii în instanță.

De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului 3, conform căruia „dacă la termenul

stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește, sau dacă nu se

ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei, ori Decizia nemulțumește una

dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție,

potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificația transformării cererii în

retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de

drept comun.

S-a

reținut că, învestită cu o astfel de cerere, instanța de judecată nu poate

ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să

se țină seama, în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor

din comunitatea care deține bunurile. Cum, negocierile au eșuat, fapt ce

rezultă din procesul-verbal încheiat la 29 mai 2006, acest criteriu își

păstrează aplicabilitatea și judiciar.

S-a

apreciat că, în condițiile în care instituirea criteriului preferențial în

rezolvarea conflictului dintre cel două biserici, cea greco-catolică și cea

ortodoxă, ca fiind dorința credincioșilor, este un aspect de politică

legislativă, legiuitorul înțelegând să reglementeze astfel materia ce vizează

modalitatea reconstituire a averii comunităților religioase, privind imobilele

cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult),instanța de judecată nu poate

cenzura oportunitatea legii.

Instanța

de fond a mai constatat că, pronunțându-se asupra excepției de

neconstituționalitate invocate cu referire la art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990

și, la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult,

Curtea Constituțională a apreciat că. textul nu încalcă principiul după care

Statul Român este un stat democratic și, nici pe cel al libertății cultelor

religioase (Decizia Curții Constituționale nr. 23/1993, Decizia Curții

Constituționale nr. 49/1995), reținând că:„libertatea cultelor religioase implică

nu numai autonomia lor față de stat, dar și libertatea credințelor

religioase", iar în condițiile în care „în aceeași comunitate locală

există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității

enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor

parohiale, corespunde principiului democratic al determinării folosinței

religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt

beneficiarii acestei folosințe”.

S-a

mai reținut că, în ceea ce privește raportul dintre dreptul intern și dreptul

internațional, de asemenea, nu se poate reține o contradicție în privința art. 3

din Decretul - Lege nr. 126/1990, față de pactele internaționale. Constituția

României, prin art. 20, asigură receptarea în dreptul intern a normelor

internaționale cu privire la drepturile omului, care au prioritate. Or, prin art.

3, nu se face altceva decât se pune norma internă în consonanță cu normele

internaționale, care consacră principiul libertății omului de a opta la o

religie sau cult religios, principiul toleranței între culte, interzicând

statului să exercite orice acțiuni de natură a îngrădi libertatea religioasă.

Astfel,

o măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de

cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în

sens invers, întrucât ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data

adoptării acelei măsuri și, ar destabiliza substanțial raporturile juridice, în

dezacord cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție, nu impune statelor contractante o obligație generală de

restituire a bunurilor ce le-au fost transferate înainte să ratifice convenția,

acestea păstrând libertatea de a determina domeniul de aplicare a legislației,

condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se

restituie dreptul de proprietate (cauza Raicu împotriva României; cauza Jantner

contra Slovaciei).

S-a

apreciat de către instanța de fond că, în cauză se impune, consolidarea

situației de fapt prin punerea în acord cu cea juridică, conform celor expuse

în favoarea noului proprietar, al cărui număr de adepți a crescut prin

păstrarea, după anul 1990, a confesiunii ortodoxe de către foștii

greco-catolici, involuntar „migranți” în anii 1948-1950, în condițiile în care

potrivit datelor statistice privind recensământul oficial efectuat în anul

2011, în municipiul Bistrița s- au declarat ortodocși un număr de 57.831

persoane (82,03% din populație), iar greco-catolice un număr de 2044 persoane (2,89%).

Instanța

de fond a reținut că, în cauza Pincova și Pine vs. Republica Cehă Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că „atenuarea vechilor neajunsuri

aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate".

S-a

constatat că, în cauză nu s-a contestat nici existența unei majorități ortodoxe

în comunitate și, nici disproporția evidentă între numărul credincioșilor

ortodocși și cei greco-catolici, că martorii R. și S. ascultați în instanță, au

învederat faptul că după anul 1990 doar 7 persoane au dorit să revină la ritul

greco-catolic.

Instanța

de fond a mai apreciat că, nu poate fi însușită nici susținerile reclamantelor,

potrivit cărora s-ar bucura de protecția dreptului lor de proprietate în

temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, beneficiul protecției fiind condiționat de deținerea unui

„bun” în sensul acestei norme. Contrar susținerilor reclamantelor, în ceea ce

privește noțiunea de „bun”, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât

bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le

vedea concretizate. Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența Curții

Europene a Drepturilor Omului, bunul actual presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct

sau indirect dreptul de proprietate (cauza Străin și alții împotriva României

hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 30 iunie 2005, cauza

Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României

hotărârea Curții Europe a Dnerepturilor Omului din 23 iunie 2009).

Prin

urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot în cauza Maria

Athanasiu și alții împotriva României, a analizat noțiunile de „bun actual” și

„valoare patrimonială" și, a statuat că existența unui „bun actual” este

în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele au recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuție și

dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.

In schimb, Curtea Europeană a statuat că, nu vor fi considerate bunuri, în

sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate

care s-a stins de mult timp, ori o creanță condițională, care a devenit caducă

prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României,

hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 martie 2006, cauza

Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea Curții Europene a Drepturilor

Omului din 13 decembrie 2000 cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României,

hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 3 decembrie 2002 cauza

Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea Curții Europene a

Drepturilor Omului din 14 decembrie 2006).

Față

de aceste considerente, tribunalul a reținut că reclamantele nu dețin un

„bun" și nici un drept pentru restituirea în natură, astfel cum pretind pe

calea acțiunii în revendicare pendinte, pentru a putea beneficia de garanțiile

oferite de Convenție.

Astfel,

instanța de fond a constatat că toate argumentele de fapt și drept expuse,

confirmă din perspectiva art. 480 C. civ. raportat la art. 3 din Decretul nr. 126/1990,

netemeinicia cererii principale de revendicare și, implicit, caracterul

nefondat al celor accesorii.

Împotriva

acestei sentințe au declarat apel reclamantele A., Bistrița I, B., Bistrița II,

C. Bistrița III, solicitând schimbarea ei în parte, în sensul admiterii

excepției puterii de lucru judecat a considerentelor Deciziei civile nr. 43/2009,

precum și admiterea acțiunii, deoarece din punct de vedere juridic, A. a fost

absorbită, în anul 1948, de F. printr-o cerere a enoriașilor greco- catolici la

cultul ortodox în baza art. 37 din Decretul - Lege nr. 177/1948, și, i s-a

retras recunoașterea juridică prin Decretul nr. 358/1948.

Mai mult, au arătat

reclamantele, argumentul primei instanțe potrivit căruia recensămintele din

anii 1992, 2002, 2011, dovedesc că membri aceleași comunități, foștii enoriași

greco-catolici, au preferat după 1990 să rămână la cultul ortodox, iar nu să

revină la cultul greco-catolic, a fost fundamentul acțiunii înaintate de pârâte

în Dosarul nr. x/190/2007al judecătoriei Bistrița, în care s-a solicitat

constatarea unui drept de proprietate asupra imobilelor din prezentul litigiu,

tocmai cu motivarea că foștii greco-catolici vor să rămână ortodocși. Acesta a fost

motivul în raport de care Judecătoria Bistrița a admis acțiunea, însă Tribunalul

Bistrița Năsăud, prin Decizia civilă nr. 43/2009, a desființat sentința.

S-a

arătat că, prin încheierea din 15 octombrie 2009, prima instanță a stabilit că

soluționarea prezentului litigiu depinde de soluția din Dosarul nr. x/190/2007

al Tribunalului Bistrița-Năsăud, motiv pentru care reclamantele au invocat

excepția autorității de lucru judecat a considerentelor Deciziei civile nr. 43/2009,pronunțată

în menționatul dosar.

Reclamantele

au învederat că, trebuie avut în vedere că cei 57.381 credincioși ortodocși,

indicați de recensământul din anul 2011, nu sunt doar enoriași ai pârâtelor, ci

ai tuturor celor 22 parohii ortodoxe din Municipiul Bistrița, având bisericile

lor.

S-a

susținut că, în cauză au fost încălcate art. 6 art. 13, art. 14 și art. 46 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului., prin nerespectarea celor statuate de Curtea

Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor

contra României și, Parohia Greco-Catolică Sf. Vasile cel Mare din București

contra României, prin lipsa accesului efectiv la o instanță de judecată. S-a

arătat că, în mod greșit prima instanță a respins acțiunea cu motivarea că, politica

statului este să nu intervină în domeniul bunurilor sacre, sens în care soluția

legislativă a fost să opteze pentru criteriul majorității religioase. Or,

acesta este motivul pentru care România a fost condamnată de Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în cele două cauze susmenționate, reținându-se că

instanțele naționale au refuzat să judece cauzele parohiilor greco-catolice,

deoarece soluționarea litigiilor cu privire la bunurile sacre nu este de competența

statului.

În

aceeași idee, reclamantele au arătat că în cauza Lungoci contra României, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, a statuat că accesul la instanța de judecată

trebuie să fie unul efectiv, în sensul de a nu se recunoașteun simplu acces

formal la o instanță. Or, se învederează că prima instanță nu le-a asigurat un

asemenea acces efectiv la judecată, mărginindu-se la a stabili doar caracterul

minoritar al cultului J.

S-a

mai susținut că, în temeiul actelor normative adoptate după 1989 în vederea

restituirii bunurilor confiscate, s-a născut în beneficiul reclamantelor un nou

drept de proprietate, sau cel puțin o speranță legitimă, care intră sub

protecția art. 1 din Primul Protocol Adițional la Curtea Europeană a

Drepturilor Omului. Cum, prima instanță a apreciat că nu revendică un bun în

sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la

Curtea Europeană a Drepturilor Omului,

reclamantele au susținut că au fost lipsite de un acces efectiv la justiție.

Instanța

de apel, în ședința de judecată din 3 martie 2015 a stabilit, după ascultarea

părților prezente, că întrucât valoarea imobilelor în litigiu este de cea. 3

milioane lei, calea de atac recunoscută de lege împotriva sentinței este, prin

raportare și la prevederile art. 282 alin. (1) C. proc. civ., atât apelul, cât

și recursul.

Prin

Decizia civilă nr. 481 din 17 martie 2015, Curtea de Apel Cluj, secția I

civilă, a respins ca nefondat apelul reclamantelor pentru următoarele

considerente:

Atât

înaintea primei instanțe, cât și în apel, reclamantele au invocat puterea de

lucru judecat a unor statuări din considerentele Deciziei civile nr. 43 din 06

mai 2009 a Tribunalului Bistrița-Năsăud, pronunțată în apel și, rămasă

irevocabilă prin respingerea recursului declarat în contra ei. În aprecierea

reclamantelor, prin Decizia evocată, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că

enoriașii greco-catolici nu au trecut voluntar la cultul ortodox și, că

proprietatea nu a trecut de la A. la F. în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948.

Instanța

de apel a constatat că într-adevăr, în cuprinsul considerentelor Deciziei

susmenționate s-a statuat, între altele, că solicitarea reclamantelor din

respectivul proces, respectiv F. Bistrița, E. Bistrița și D. Bistrița, de a se

constata că au dobândit dreptul de proprietate asupra lăcașului de cult

(biserica situat în municipiul Bistrița, înscris în C.F. Bistrița, în baza

dispozițiilor art. 37 raportat la art. 55 din Decretul nr. 117/1948, nu poate

fi primită.

Argumentele

întrebuințate în motivarea Deciziei sus evocate, au fost, în principal

următoarele: că dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948 puteau fi

aplicate numai în cazul în care Decretul nr. 358/1948 nu ar fi fost adoptat; că

prin adoptarea acestui din urmă decret, care a scos în afara legii cultul

greco-catolic, fost înlăturat dreptul credincioșilor de a opta pentru acest

cult; că nu s-a dovedit că, în sensul prevederilor art. 37 din Decretul nr. 177/1998,

între momentul intrării în vigoare a acestui decret și acela al intrării în

vigoare a Decretului nr. 358/1948, a trecut în mod liber la cultul ortodox cel

puțin 75% din numărul credincioșilor greco - catolici.

Instanța

de apel a constatat că aceste statuări au, tară îndoială, o pertinentă legătură

cu „prezentul litigiu", chiar dacă în acest proces pretențiile deduse

judecății vizează nu doar imobilul biserică, întrucât alcătuiesc un ansamblu

imobiliar care cuprinde, pe lângă biserică, și casa parohială și terenul

aferent. Cu toate acestea, statuările în discuție nu pot conduce la o altă

soluție decât aceea de respingere a acțiunii reclamantelor, la care prima

instanță s-a oprit, ele nefiind de natura să modifice raționamentul juridic pe

care s-a întemeiat soluția dată acțiunii. Este de observat, de altfel și, că în

considerentele aceleiași decizii invocate de reclamante, s-a arătat că Decretul

nr. 358/1948, considerat temei al dobândirii imobilului în litigiu de către O.,

a constituit o realitate a vremii, producând consecințe juridice în sensul

trecerii lăcașului de cult din proprietatea comunității greco-catolice în

proprietatea O.

Ca

atare, reține instanța de apel, inclusiv această statuare trebuie înțeleasă ca

impunându-se cu putere de lucru judecat, în înțelesul de efect pozitiv al

lucrului judecat, în prezentul litigiu astfel că, analiza jurisdicțională

specifică procesului de față trebuie să țină seama de ea.

S-a

reținut că, prin Decretul nr. 358/1948, s-a dispus că organizațiile centrale și

statutare ale cultului J., precum și orice alte instituții și organizații ale

acestuia, indiferent de denumire, încetează să mai existe (art. 1), precum și

că, averea mobilă și imobilă a acestora, cu excepția expresă a averii fostelor parohii,

revine Statului Român, care o va lua în primire imediat.

În acord cu

statuările făcute prin Decizia civilă nr. 43/A din 06 mai 2009 a Tribunalului

Bistrița-Năsăud, instanța de apel a observat că, în pofida caracterului său

abuziv, acest act normativ a produs efecte juridice, orice înlăturare,

modificare, atenuare ori menținere a acestora, rămânând la dispoziția

legiuitorului de după căderea regimului comunist.

Or,

sub acest aspect trebuie avut în vedere, că prin dispozițiile art. 3 alin. (1)

din Decretul - Lege nr. 126/1990,s-a stabilit că situația juridică a

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut I. și au fost

preluate de O., se va stabili de către o comisie mixtă, formată din

reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, „ținând seama de

dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”.

În sensul alin. (1)

și (3) ale aceluiași articol, în cazul în care comisia mixtă nu se întrunește

sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei, ori decizia nemulțumește

una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție,

potrivit dreptului comun, acțiunea fiind de competența tribunalelor.

S-a

observat că, modalitatea de reglementare a situației juridice a lăcașurilor de

cult și a caselor parohiale, care au aparținut Bisericii Greco-Catolice,

folosește drept criteriu unic și decisiv dorința credincioșilor din

comunitățile care, în prezent, dețin aceste bunuri. Prin urmare, s-a reținut că

este irelevant care era numărul și voința credincioșilor greco-catolici,

respectiv ortodocși, la data preluării bisericilor și caselor parohiale sub

regimul comunist, prezentând însemnătate exclusiv dorința credincioșilor la

data soluționării cererii de restituire formulate de Biserica Greco-Catolică.

Ca

atare, reține instanța de apel, acesta fiind criteriul legal, rămâne a se

considera că, atunci când numărul credincioșilor ortodocși dintr-o comunitate

este mai mare decât al credincioșilor greco-catolici (ceea ce implică, în mod

necesar și constatarea că dorința acestora vizează apartenența imobilelor la

biserica ortodoxă), lăcașurile de cult, casele parohiale și terenul aferent lor

trebuie să rămână cultului ortodox. Dimpotrivă, dacă numărul credincioșilor greco-catolici

ar fi mai mare, bunurile în discuție li se cuvin acestora.

S-a

apreciat că, este util a remarca, sub acest aspect că, prin Decizia nr. 23/1993

Curtea Constituțională a statuat, cu privire la prevederile art. 3 din Decretul

- Lege nr. 126/1990, că atunci când „în aceeași comunitate locală există

credincioși ortodocși și greco- catolici, criteriul social al majorității

enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor

parohiale, corespunde principiului democratic al determinării folosinței

religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt

beneficiarii acestei folosințe”.

Prin

urmare, criteriul voinței majoritare apare ca fiind constituțional, ceea ce

înseamnă că dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 126/1990 își

găsesc aplicare, având puterea de a guverna inclusiv situația juridică din

prezentul litigiu.

S-a

constatat că, în sensul celor reținute și de către prima instanță, la

recensământul oficial efectuat în anul 2011 în municipiul Bistrița, din totalul

de 70.493 persoane reprezentând populația orașului, s-au declarat ortodoxe

5.7831 persoane, iar greco-catolice 2044.

S-a

mai observat că, potrivit celor menționate de pârâte în întâmpinare și

necontestate de reclamante, cei 57.831 credincioși ortodocși sunt enoriași ai

unui număr de 17 parohii din Municipiul Bistrița, între care se cuprind și

parohiile pârâte, însă numărul lăcașelor de cult aferente acestor parohii este

de 6, ceea ce înseamnă că fiecare lăcaș de cult deservește două sau trei

parohii ortodoxe. În ce-i privește pe credincioșii greco-catolici, numărul de

2.044 credincioși în anul 2011 din Municipiul Bistrița, este arondat unui număr

de patru parohii, deservite de 3 lăcașe de cult.

Ca

atare, reține instanța de apel, toate aceste elemente de fapt conduc la

concluzia că, în aplicarea prevederilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990,

nu se poate dispune admiterea acțiunii reclamantelor. Contrar celor afirmate de

reclamante, aplicarea prevederilor art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, nu

are semnificația instituirii unui acces pur formal și, nu efectiv la justiție, câtă

vreme prin alin. (1), se impune un criteriu obiectiv și rezonabil în raport de

care acțiunea reclamantelor ar putea fi admisă, anume acela al dorințelor

credincioșilor care dețin bunurile în litigiu.

Or,

atâta vreme cât este posibil ca, în concret, credincioșii deținători să opteze,

majoritar, pentru revenirea acestor bunuri la I., trebuie considerat că ne

aflăm în fața unui criteriu legal, ce are vocația reală de a genera o

modificare a stării de fapt și juridice existente.

S-a

apreciat că, doar în măsura în care criteriul impus de lege nu ar fi putut

conduce, în nici o situație, la revenirea bunurilor în patrimoniul I., s-ar

putea accepta că accesul la justiție este formal și iluzoriu, respectiv inapt

să antreneze, în condiții rezonabile, o schimbare a soluției existente.

Instanța

de apel a mai reținut că, nu poate fi considerat întemeiat nici motivul de apel

prin care se susține nerecunoașterea de către prima instanță a dreptului de

proprietate al reclamantelor conform art. 1 din Primul Protocol Adițional la Curtea

Europeană a Drepturilor Omului, adică a unui bun protejat de Convenție.

Contrar

susținerilor reclamantelor, simplul drept de a solicita inclusiv în justiție

restituirea unor bunuri nu poate avea, prin el însuși semnificația unui bun în

înțelesul art. 1 din Primul Protocol Adițional. Atâta vreme cât admiterea unei

cereri de restituire a bunurilor formulată de reclamante, se află supusă unei

condiții aceea a dorinței credincioșilor care folosesc bunurile,și de a cărei

îndeplinire depinde faptul restituirii, nu s-ar putea considera că reclamantele

erau titularele uni bun în sensul Primulu