ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7573/2012

Asupra cauzei civile de față, deliberând, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 24 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamanta Parohia Greco-Catolică C. a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă C., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța, să se constate nulitatea exproprierii lăcașului de cult greco-catolic din C. și a casei parohiale aferente, precum și a terenului de 6.824 m.p. din C.F., operate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 aprobat prin Decretul nr. 9/1989, nulitate fondată pe dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, introdus prin O.G. nr. 64/2004; să se constate nulitatea absolută a încheierii de intabulare în C.F., încheiere operată în baza decretului abuziv; să se dispună revenirea la situația anterioară, în sensul de a înscrie pe numele reclamantei a întregului imobil.

Prin sentința civilă nr. 557 din 27 martie 2009 a Tribunalului Sălaj, s-a admis acțiunea, s-a dispus rectificarea intabulării efectuate în C.F. asupra imobilului casă cu grădină intravilan în suprafață de 6.824 m.p. de sub Bl. S-a dispus restabilirea situației anterioare înscrierii din anul 1967. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că reclamanta a propus pârâtei o conciliere, dar pârâta nu s-a prezentat la întâlnire, fiind astfel considerată îndeplinită procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990. în baza Decretului nr. 358/1948, averea entităților bisericești a trecut în proprietatea statului, cu posibilitatea ca o parte din aceasta să poată fi atribuită de o comisie în favoarea Bisericii Ortodoxe Române, iar prin ordinul Ministerului Agriculturii dat în temeiul Decretului nr. 358/1948, imobilul din C.F.

C. a fost oferit Ministerului Agriculturii. S-a reținut că ulterior, cu încheierea din 8 aprilie 1967, în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a art. 2 din Decretul nr. 358/1948, s-a rectificat numele proprietarului tabular. Tribunalul a apreciat că înscrierea dreptului de proprietate al pârâtei în C.F. s-a făcut în baza unor acte normative ce sunt abrogate în prezent iar, odată cu încetarea efectelor acestora, sunt înlăturate și condițiile de existență a dreptului, astfel încât acțiunea a fost admisă în temeiul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și art. 34 pct. 3 din Decretul-lege nr. 115/1938. Prin decizia civilă nr. 269/A din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de pârâtă, sentința fiind desființată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut, în esență, că prima instanță a omis să se pronunțe asupra petitului 1 din acțiunea reclamantei, referitor la constatarea nulității exproprierii lăcașului de cult greco-catolic și a casei parohiale din localitatea C., precum și a terenului în suprafață de 6.824 m.p. din C.F., iar în absența unei asemenea solicitări, nu se poate dispune rectificarea cărții funciare, cât timp titlul în baza căruia s-a făcut preluarea nu a fost anulat. Reluându-se judecata, a fost pronunțată sentința civilă nr. 4.256 din 16 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj, prin care s-a respins ca nefondată cererea formulată de reclamantă. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Decretul nr. 358/1948 a fost desființat cultul greco-catolic, averea trecând în proprietatea statului, cu posibilitatea ca o parte să poată fi atribuită de o comisie în favoarea Bisericii Ortodoxe Române.

Prin Ordinul din anul 1949 al Ministerului Agriculturii, imobilul a fost oferit de Parohia Ortodoxă, Direcției Agricole Județene, iar cu încheierea din 08 aprilie 1967 dată în baza art. 13 din Decretul nr. 358/1948 și a art. 2 din Decretul nr. 177/1948, s-a rectificat numele proprietarului, din Biserica Greco-Catolică, în Biserica Română. Reclamanta a solicitat constatarea nulității acestor înscrieri, respectiv constatarea nulității exproprierii lăcașului de cult, fără a indica temeiul de drept al cererii sale, dar a invocat lipsa titlului de proprietate al pârâtei. Or, art. 2 din Decretul nr. 358/1948 prevedea că averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român.

S-a constatat că reclamanta a mai solicitat și rectificarea C.F. C., în sensul anulării încheierii nr. 181/1967, cerere care nu poate fi însă admisă, față de prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, întrucât nu există o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat că înscrierea sau actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu ar fi fost valabil sau ar fi încetat efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea. Faptul că decretele în baza cărora s-a efectuat înscrierea au fost abrogate, nu duce la consecința înlăturării efectelor actului juridic în temeiul căruia s-a realizat înscrierea.

Totodată, s-a reținut că în prezent există o disproporție evidentă între numărul credincioșilor ortodocși și cei catolici; chiar dacă trecerea credincioșilor greco-catolici și, odată cu ei, a lăcașului de cult la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioșilor nu dorește să revină la cultul inițial și să revendice drepturi ce decurg din calitatea de fost credincios greco-catolic.

Prin decizia civilă nr. 19 din 20 ianuarie 2011 a Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de reclamantă, desființată sentința și trimisă cauza spre rejudecare aceluiași Tribunal întrucât, raportat la cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată de reclamantă în fapt și în drept, în mod nelegal prima instanță a reținut că reclamanta nu a indicat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, acesta fiind expres menționat, iar din motivarea acțiunii rezultă fără echivoc că reclamanta a invocat lipsa titlului în baza căruia a operat transferul dreptului de proprietate.

Deși prin decizia civilă nr. 269/A din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj s-a statuat că acțiunea principală formulată de reclamantă este aceea în constatarea nulității preluării imobilului litigios, iar acțiunea în rectificare și restabilire a situației anterioare este o acțiune accesorie și consecutivă constatării nulității actului de preluare, prima instanță nu a înțeles să cerceteze și să soluționeze primul petit formulat de reclamantă. La rejudecare, Tribunalului Sălaj a pronunțat sentința civilă nr. 4924 din 29 septembrie 2011 prin care a respins ca nefondată acțiunea. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin încheierea nr. 181/1967, în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a art. 2 din Decretul nr. 177/1948, s-a rectificat numele din Biserica Greco-Catolică, în Biserica Ortodoxă Română.

Înscrierea lăcașului de cult și a casei parohiale aferente, precum și a terenului de 6.824 m.p. din C.F. în favoarea Bisericii Ortodoxe Române prin încheierea nr. 181/1967, s-a făcut ca urmare a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, prin care s-a constatat revenirea comunităților locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox din România, încetând să mai existe organizații centrale și statutare ale acestui cult. În art. 2 din același decret s-a reglementat situația averii mobile și imobile deținute la organizațiile centrale și statutare ale cultului greco-catolic care reveneau Statului Român, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, acestea rămânând în proprietatea comunității locale, respectiv a cultului ortodox român.

Rezultă că au fost trecute în proprietatea statului averile bisericești și mănăstirești ale cultului greco-catolic {res eccleziastica) aflate în circuitul civil, cult care a fost desființat, însă bunurile sacre destinate practicării cultului res sacra au rămas în continuare în posesia credincioșilor practicanți organizați în parohii, care ope legis, au fost trecuți la cultul ortodox.

Făcând distincția între bunurile ecleziastice și cele sacre, Tribunalul a apreciat că acestea din urmă, care au aparținut bisericii greco-catolice, nu au fost naționalizate, expropriate, confiscate sau preluate în orice alt mod de stat, ci au rămas în proprietatea și posesia parohiilor care au devenit ortodoxe prin desființarea ope legis a cultului greco-catolic și trecerea mai mult sau mai puțin forțată a credincioșilor la cultul ortodox, fără să se producă un transfer de proprietate de la un cult la alt cult, ci mai degrabă o „convertire" forțată a credincioșilor de la cultul greco-catolic, la cultul ortodox. Așa fiind, înscrierea în C.F.

C. a transferului dreptului de proprietate pentru imobilele de sub nr. top în favoarea Parohiei Ortodoxe C., nu s-a realizat benevol așa cum susține în mod eronat reclamanta, pentru a fi necesară o hotărâre judecătorească de constatare a acestei împrejurări, ci s-a făcut în baza art. 2 din Decretul nr. 358/1947, ca urmare a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, prin care a fost constatată revenirea comunităților locale, parohii, ale cultului greco-catolic, la cultul ortodox, încetând să mai existe organizațiile centrale și statutare ale acestui cult, conform art. 4 din decret.

Față de prevederile art. 1 și 2 din Decretul nr. 358/1948, transferul dreptului de proprietate asupra averii fostelor parohii greco-catolice către stat și cultul ortodox, nu a urmat procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, câtă vreme art. 1 din Decretul nr. 358/1948 a constatat o revenire a întregii comunități locale a acestui cult la cultul ortodox român și nici cea prevăzută de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea fiind operată în temeiul unui act normativ de autoritate, cu putere de lege, iar legea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate conform art. 645 C. civ. Abrogarea, în anul 1989, a Decretului nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul nr. 126/1990, nu poate duce la concluzia că de jure bunurile în litigiu nu au ieșit niciodată din proprietatea reclamantei ca structură religioasă, fiind și rămânând singura proprietară conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Prin actele normative elaborate ulterior anului 1989, s-a recunoscut cultului greco-catolic dreptul de a se reorganiza și funcționa în aceleași condiții ca toate celelalte culte recunoscute de lege, fără ca aceasta să însemne însă, că trebuie repuse de drept în situația anterioară desființării, ceea ce ar reprezenta un abuz în sens invers, prin desființarea ope legis a cultului ortodox în parohiile respective și constatarea că toți credincioșii au revenit de drept la cultul greco-catolic. Bunurile enumerate în art. 1 din Decretul nr. 358/1948 preluate de stat și aflate în patrimoniul statului, au fost restituite Bisericii Unite cu Roma prin H.G.

nr. 466/1992, dar în ceea ce privește lăcașurile de cult și casele parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate de Biserica Ortodoxă Română, reglementarea lor este cuprinsă în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu privire la care s-a stabilit formarea unei comisii alcătuite din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri și în cazul în care nu se ajunge la niciun rezultat, ori decizia luată de comisie nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii injustiție potrivit dreptului comun.

Referirea legiuitorului, din art. 3 alin. (2) și (3) din Decretul-lege nr. 126/1990, la faptul că partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, nu dă naștere posibilității exercitării acțiunii în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului comun și cu atât mai puțin, a acțiunii subsidiare în constatarea nulității, rectificare de C.F., ci doar posibilității de a renunța la procedura în fața comisiei mixte și deschiderea unei proceduri judiciare care nu poate fi fundamentată juridic și nu se poate desfășura decât în cadrul legislativ actual reglementat de Legea nr. 489/2006.

S-a apreciat că admiterea acțiunii în rectificare de carte funciară întemeiată în principal pe dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu poate fi primită întrucât s-ar încălca norma constituțională de neretroactivitate a legii civile și totodată, ar însemna nerespectarea unei proceduri speciale cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, inclusiv a cadrului normativ în vigoare. În acest sens, prin art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 s-a prevăzut că bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiția și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult.

Prevederile alin. (2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940-1989, precum și a celor preluate fără titlu. Înseamnă că această categorie de bunuri este scoasă din circuitul civil și nu poate face obiectul unor acțiuni în revendicare sau constatare a dreptului de proprietate în condițiile reglementate de legea civilă, atâta vreme cât ele nu puteau fi confiscate sau preluate de stat în perioada 1940-1989 tară titlu, ci dimpotrivă, au fost dobândite de cultul ortodox cu titlu, tocmai în considerarea faptului că ele sunt destinate practicării serviciului religios de către comunitatea locală de credincioși. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta Parohia Greco-Catolică C., solicitând în principal anularea ei în totalitate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, iar în subsidiar schimbarea ei în tot și pe cale de consecință, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.

Prin decizia civilă nr. 42/A din 28 martie 2012 Curtea de Apel Cluj, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de apel reținut că, potrivit acțiunii introductive, reclamanta a solicitat instanței să constate nulitatea exproprierii lăcașului de cult greco-catolic din localitatea C. și a casei parohiale, precum și a terenului în suprafață de 6.824 m.p. din C.F. dispuse prin Decretul nr. 358/1948; să se constate nulitatea absolută a încheierii de intabulare; revenirea la situația anterioară și rectificarea numelui din Parohia Ortodoxă Română, în Parohia Greco-Catolică. Ulterior, prin precizarea de acțiune, reclamanta a arătat că solicită rectificarea intabulării în C.F. C. a suprafeței de 6.824 m.p.

cu lăcaș de cult greco-catolic și casă parohială aferentă în sensul anulării încheierii de intabulare; revenirea la situația anterioară rectificării numelui din Parohia Greco-Catolică în Parohia Ortodoxă. S-a apreciat că, din punct de vedere al naturii juridice, acțiunea reclamantei este una în rectificare de C.F. cu caracter accesoriu, grefată pe acțiunea principală având ca obiect constatarea nulității titlului în baza căruia s-a efectuat înscrierea dreptului de proprietate al Parohiei Ortodoxe C. asupra parcelei, pe care se află edificate un lăcaș de cult și o casă pastorală (parohială). Finalitatea demersului judiciar urmărit de reclamantă, este aceea a unei acțiuni în revendicarea dreptului de proprietate.

Temeiul juridic al acțiunii în rectificare de C.F. nu poate fi decât art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, iar nu art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, așa cum susține constant în mod eronat reclamanta.

Pentru a se putea admite însă acțiunea în rectificare, este necesară anularea în prealabil a titlului în baza căruia s-a intabulat pârâta Parohia Ortodoxă C. asupra terenului și a lăcașului de cult, întrucât casa parohială a fost construită în anul 1980. A reținut instanța de apel că, într-adevăr, trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox și preluarea imobilului de la Biserica Greco-Catolică C. în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, a fost una abuzivă, ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile vremii asupra credincioșilor greco-catolici, cu încălcarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Constituția României din anul 1948 în vigoare la acel moment, care garanta formal libertatea conștiinței și libertatea religioasă și că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989.

În același timp, însă, prin dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a consacrat o procedură specială, atribuind în competența comisiei mixte paritare, stabilirea situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, luând în seamă dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Neurmarea procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, mai ales după modificarea adusă prin Legea nr. 182/2005, poate fi considerată ca având un caracter de recomandare, astfel că nu pot fi opuse aplicării legii civile, în condițiile în care art. 21 alin. (1) din Constituție care prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, dreptul de proprietate fiind garantat, iar accesul reclamantei la justiție garantat de art. 21 alin. (3) din Constituție și de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu a fost încălcat.

S-a constatat însă, că abrogarea Decretului nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate duce la concluzia că de jure, bunurile revendicate nu au ieșit niciodată din proprietatea sa. Din contră, reclamanta a predat proprietatea prin efectul legii, iar pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilelor în litigiu, tot prin efectul legii, urmată de exercitarea dreptului de proprietate de către Parohia Ortodoxă C. timp de 64 de ani.

În aceste condiții, dezlegarea legală a problemei juridice din speța de față, este dată de interpretarea părții finale a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, conform cărora „situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Unite cu Roma se va stabili „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". Sub acest aspect, reclamanta Parohia Greco-Catolică C. a dovedit că are un număr de 25 de credincioși, pe când pârâta Parohia Ortodoxă C. a dovedit că are un număr de 243 de credincioși.

Față de această situație de fapt, constatându-se că după 20 de ani de la abrogarea actelor normative în baza cărora s-a preluat abuziv imobilul reclamantei și de la recunoașterea cultului greco-catolic, numărul credincioșilor practicanți ai acestui cult este de zece ori mai mic decât al credincioșilor ortodocși, în aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri", instanța de apel a concluzionat că se impune respingerea acțiunii reclamantei ca nefondată.

Deși reclamanta a invocat lipsa titlului care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a Bisericii Ortodoxe C. s-a reținut că principiul legalității ce a guvernat și cărțile funciare reglementate prin Decretul-lege nr. 115/1938, dispunea că judecătorul nu poate încuviința decât înscrierea actelor și faptelor juridice anume prevăzute de lege și nu se poate sprijini decât pe cererea și actele care o însoțesc sub aspectul legalității formale, neputându-se proceda la înscriere decât dacă actul întrunește condițiile cerute de lege pentru înscrierea dreptului sub aspectul legalității materiale. Așadar, față de cele două aspecte: formal și material ale principiului legalității, faptul că în prezent nu se mai găsește în arhiva cărții funciare titlul pretins de reclamantă, câtă vreme din înscrierea efectuată în C.F.

rezultă cu claritate că înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a art. 2 din Decretul nr. 358/1948 (menționat eronat ca fiind 177/1948), nu este de natură să dovedească nevalabilitatea titlului pârâtei. Distincțiile între averea mitropoliei, episcopiilor, organelor, congregațiunilor, protopopiatelor, mănăstirilor, fundațiilor, asociațiilor sau a altor instituții și organizații, care a fost preluată de Biserica Ortodoxă Română, de asemenea nu are relevanță în cauză, câtă vreme într-adevăr, imobilul în litigiu a fost transcris în proprietatea pârâtei, aspect necontestat și care nu ridică nicio problemă juridică, deoarece actuala comunitate a creștinilor ortodocși din cadrul Parohiei Ortodoxe C. folosește lăcașul de cult, iar aceștia sunt de 10 ori mai mulți decât credincioșii greco-catolici din aceeași localitate.

împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta Parohia Greco-Catolică C., care a formulat critici sub următoarele aspecte: Decizia instanței de apel se bazează pe aprecierea greșită conform căreia temeiul juridic al cererii în rectificare de C.F. este art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, iar nu art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, deși „cu titlu definitiv" acest din urmă act normativ s-a stabilit că este aplicabil în speța dedusă judecății prin decizia în interesul Legii nr. XXI/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel a făcut confuzie între casa parohială și casa cantorală, apreciind că aceasta nu s-ar cuveni reclamantei, deoarece este construcție nouă edificată în baza unei autorizații de construire din 1980. Acest fapt nu a fost contestat însă de către recurentă, întrucât casa parohială este, într-adevăr, o construcție nouă, pe care nu a revendicat-o, dar este o proprietate limitrofa parcelei de teren ce face obiectul prezentului litigiu; obiectul dosarului de față îl reprezintă lăcașul de cult și casa cantorală. Deși nu arată expres, instanța de apel face o confuzie clară între O.G. nr. 64/2004 și O.G. nr. 94/2000 (acest din urmă act normativ vizând situația fostelor bunuri ale Bisericii Greco-Catolice a căror retrocedare este hotărâtă de o Comisie locală, în timp ce O.G.

nr. 64/2004 se referă la reprezentanții clericali ai celor două culte).

Preluarea lăcașurilor de cult și a caselor parohiale sau cantorale s-a făcut fără respectarea legislației în vigoare (respectiv, fără constatarea de către o judecătorie populară a faptului că mai mult de 75% dintre credincioși ar fi părăsit cultul), așa încât încheierea de intabulare „s-a făcut în baza actelor normative fără ca acestea să prevadă în mod direct că proprietatea asupra acestor bunuri trece către parohiile ortodoxe". Demersurile de revendicare a bunului pot și trebuie făcute de Parohie, în calitatea ei de persoană juridică (având în vedere art. 280 din Codul canoanelor care recunoaște statutul de persoană juridică de drept privat parohiei), chiar dacă aceasta nu mai este formată din „vechi greco-catolici, în viață în anul 1948, în momentul aplicării Decretului nr. 358/1948, de desființare a cultului". Ceea ce trebuie avut în vedere este nu neapărat opțiunea foștilor credincioși sau a urmașilor lor, ci a credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate, adică a actualilor enoriași, indiferent cât de minoritari ar fi aceștia.

De aceea, ignorarea opțiunii minorității formate chiar și din doi credincioși greco-catolici apare ca nejustificată, raportat la faptul că în discuție este pus dreptul de proprietate asupra unui imobil și nu credința unei comunități mai mari sau mai mici. În drept, au fost invocate dispozițiile art. art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente: Susținerea conform căreia instanța de apel ar fi apreciat eronat că temeiul juridic al cererii de rectificare poate fi dat de dispozițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, iar nu de cele ale art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei, față de împrejurarea că cele două texte au același conținut (referindu-se la posibilitatea rectificării înscrierilor din cartea funciară, dacă înscrierea sau titlul în temeiul căruia s-a efectuat nu au fost valabile).

De altfel, cu referire la dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, instanța de apel a verificat și a făcut aplicarea principiului legalității, vizând înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice anume prevăzute de lege, constatând respectarea Mo tempore a acestui principiu, sub aspect material și formal. De asemenea, instanța de apel a reținut corect că acțiunea promovată de reclamantă vizează, în mod accesoriu, rectificarea de carte funciară, aceasta fiind grefată pe cererea principală privind constatarea nulității titlului pe baza căruia s-a făcut intabularea. Din acest punct de vedere, s-a constatat corect că abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) și recunoașterea cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei.

Pe de o parte, abrogarea nu produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, prin aplicarea decretului menționat, cultul greco-catolic și-a încetat existența, deci, a fost lipsit de capacitate de folosință și de posibilitatea de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoașterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990). Ca atare, astfel cum a reținut instanța de apel, recurenta-reclamantă a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, iar pârâta 1-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la momentul preluării. Este motivul pentru care rezolvarea problemei proprietății asupra lăcașurilor de cult și a caselor parohiale s-a făcut prin adoptarea unor reglementări speciale (Decretul-lege nr. 126/1990, O.G.

nr. 64/1994, Legea nr. 182/2005), introducându-se drept criteriu determinant opțiunea credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Faptul că solicitarea de retrocedare nu a fost rezolvată în procedura prealabilă (din cauza neîntrunirii comisiei interconfesionale) a deschis reclamantei calea acțiunii în justiție, dar aceasta înseamnă valorificarea pretențiilor cu respectarea cadrului normativ special (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990). De aceea, este neîntemeiată critica recurentei conform căreia, în soluționarea litigiului, nu interesează dorința credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate, ci opțiunea minorității formată „chiar și din doi credincioși greco-catolici". Este nefondată, de asemenea, susținerea potrivit căreia, în judecarea cauzei, instanța ar fi făcut confuzie între O.G.

nr. 64/2004 și O.G. nr. 94/2000, pe motiv că s-ar fi referit la o Comisie mixtă paritară, în condițiile în care O.G. nr. 64/2004 prevede rezolvarea cererii de retrocedare în procedura prealabilă de către reprezentanții clericali ai celor două culte, iar nu de către o comisie locală. În realitate, formulând o asemenea critică, recurenta-reclamantă este cea care se află în confuzie, câtă vreme din considerentele deciziei rezultă cu evidență că temeiul juridic avut în vedere de către instanță, care a motivat incidența unui cadru normativ special cu referire la natura specială a bunurilor care fac obiectul cererii de retrocedare, este cel dat de dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, (astfel cum a fost completat prin O.G.

nr. 64/2004). Cu referire la dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 instanța a arătat de ce este relevantă în soluționarea pricinii dorința credincioșilor (în localitate fiind 243 ortodocși și 25 credincioși greco-catolici), impunându-se, raportat la criteriul legal menționat, soluția de respingere a acțiunii. În plus, contrar susținerii recurentei, dispozițiile art. 3 alin. (2), introduse în Decretul-lege nr. 126/1990 prin O.G. nr. 64/2004 fac referire, pentru faza producerii prealabile, chiar la o comisie mixtă, alcătuită din câte trei reprezentanți ai fiecărui cult, cea care este menționată și în considerentele deciziei atacate.

Susținerea unei așa-zise confuzii între casa cantorală și cea parohială nu poate fi primită, nefîind oricum aptă să conducă la adoptarea altei soluții, câtă vreme în judecarea cauzei instanța s-a raportat la elementele de identificare a imobilului provenite din cartea funciară, indicate de reclamantă însăși, prin cererea de chemare în judecată și prin precizarea ulterioară de acțiune. Față de toate considerentele arătate, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate în legătură cu normele materiale incidente cauzei și aplicarea lor corectă de către instanța de apel (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În privința motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., indicarea lor de către recurentă s-a realizat în mod formal, având în vedere că aceasta nu a dezvoltat argumente care să se subsumeze criticilor încadrabile textelor procedurale menționate.

Astfel, nu s-a arătat de ce ar fi incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (în condițiile în care decizia conține motivele pe care se sprijină, fără a fi contradictorii sau străine de natura pricinii) și nici nu a fost indicat vreun act juridic dedus judecății, având conținut și clauze clare, neîndoielnice, cărora instanța să le fi denaturat înțelesul prin interpretarea dată, așa încât să fie atrasă incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ. În consecință, decizia atacată este legală, recursul urmând să fie respins ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Greco Catolică C. împotriva deciziei nr. 42/A din 28 martie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2012.