ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7573/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7573/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei civile de față,

deliberând, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

24 ianuarie 2008 pe rolul

Tribunalului Sălaj, reclamanta Parohia Greco-Catolică C. a chemat în judecată

pe pârâta Parohia Ortodoxă C., solicitând instanței ca prin sentința ce o va

pronunța, să se constate nulitatea exproprierii lăcașului de cult greco-catolic

din C. și a casei parohiale aferente, precum și a terenului de 6.824 m.p. din C.F.,

operate abuziv prin Decretul nr. 358/1948 aprobat prin Decretul nr. 9/1989,

nulitate fondată pe dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr.

126/1990, introdus prin O.G. nr. 64/2004; să se constate nulitatea absolută a

încheierii de intabulare în C.F., încheiere operată în baza decretului abuziv;

să se dispună revenirea la situația anterioară, în sensul de a înscrie pe

numele reclamantei a întregului imobil.

Prin sentința civilă nr. 557 din 27 martie

2009 a Tribunalului Sălaj,

s-a

admis acțiunea, s-a dispus rectificarea intabulării efectuate în C.F. asupra imobilului

casă cu grădină intravilan în suprafață de 6.824 m.p. de sub Bl. S-a dispus restabilirea

situației anterioare înscrierii din anul 1967.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că reclamanta

a propus pârâtei o conciliere, dar pârâta nu s-a prezentat la întâlnire, fiind astfel

considerată îndeplinită procedura prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

în baza Decretului nr. 358/1948, averea entităților bisericești a trecut în proprietatea

statului, cu posibilitatea ca o parte din aceasta să poată fi atribuită de o comisie

în favoarea Bisericii Ortodoxe Române, iar prin ordinul Ministerului Agriculturii

dat în temeiul Decretului nr. 358/1948, imobilul din C.F. C. a fost oferit Ministerului

Agriculturii.

S-a reținut că ulterior, cu încheierea

din 8 aprilie 1967, în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a art. 2 din Decretul

nr. 358/1948, s-a rectificat numele proprietarului tabular.

Tribunalul a apreciat că înscrierea dreptului

de proprietate al pârâtei în C.F. s-a făcut în baza unor acte normative ce sunt

abrogate în prezent iar, odată cu încetarea efectelor acestora, sunt înlăturate

și condițiile de existență a dreptului, astfel încât acțiunea a fost admisă în temeiul

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție și art. 34 pct. 3 din Decretul-lege

nr. 115/1938.

Prin decizia civilă nr. 269/A din 16 octombrie

2009 a Curții de Apel Cluj,

s-a

admis apelul declarat de pârâtă, sentința fiind desființată și cauza trimisă spre

rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide

astfel, Curtea a reținut, în esență, că

prima instanță a omis să se pronunțe asupra petitului 1 din acțiunea reclamantei,

referitor la constatarea nulității exproprierii lăcașului de cult greco-catolic

și a casei parohiale din localitatea C., precum și a terenului în suprafață de 6.824

m.p. din C.F., iar în absența unei asemenea solicitări, nu se poate dispune rectificarea

cărții funciare, cât timp titlul în baza căruia s-a făcut preluarea nu a fost anulat.

Reluându-se judecata, a fost pronunțată

sentința civilă nr. 4.256 din 16 septembrie 2010 a Tribunalului Sălaj,

prin care s-a respins ca nefondată cererea

formulată de reclamantă.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că prin Decretul

nr. 358/1948 a fost desființat cultul greco-catolic, averea trecând în proprietatea

statului, cu posibilitatea ca o parte să poată fi atribuită de o comisie în favoarea

Bisericii Ortodoxe Române. Prin Ordinul din anul 1949 al Ministerului Agriculturii,

imobilul a fost oferit de Parohia Ortodoxă, Direcției Agricole Județene, iar cu

încheierea din 08 aprilie 1967 dată în baza art. 13 din Decretul nr. 358/1948 și

a art. 2 din Decretul nr. 177/1948, s-a rectificat numele proprietarului, din Biserica

Greco-Catolică, în Biserica Română.

Reclamanta a solicitat constatarea nulității

acestor înscrieri, respectiv constatarea nulității exproprierii lăcașului de cult,

fără a indica temeiul de drept al cererii sale, dar a invocat lipsa titlului de

proprietate al pârâtei. Or, art. 2 din Decretul nr. 358/1948 prevedea că averea

mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1,

cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român.

S-a constatat că reclamanta a mai solicitat

și rectificarea C.F. C., în sensul anulării încheierii nr. 181/1967, cerere care

nu poate fi însă admisă, față de prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, întrucât

nu există o hotărâre irevocabilă prin care să se fi constatat că înscrierea sau

actul în temeiul căruia s-a făcut înscrierea nu ar fi fost valabil sau ar fi încetat

efectele actului juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea.

Faptul că decretele în baza cărora s-a

efectuat înscrierea au fost abrogate, nu duce la consecința înlăturării efectelor

actului juridic în temeiul căruia s-a realizat înscrierea.

Totodată, s-a reținut că în prezent există

o disproporție evidentă între numărul credincioșilor ortodocși și cei catolici;

chiar dacă trecerea credincioșilor greco-catolici și, odată cu ei, a lăcașului de

cult la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioșilor nu dorește

să revină la cultul inițial și să revendice drepturi ce decurg din calitatea de

fost credincios greco-catolic.

Prin decizia civilă nr. 19 din 20 ianuarie

2011 a Curții de Apel Cluj, s-a admis apelul declarat de reclamantă,

desființată sentința și trimisă cauza spre

rejudecare aceluiași Tribunal întrucât, raportat la cererea de chemare în judecată

astfel cum a fost precizată de reclamantă în fapt și în drept, în mod nelegal prima

instanță a reținut că reclamanta nu a indicat temeiul de drept al cererii de chemare

în judecată, acesta fiind expres menționat, iar din motivarea acțiunii rezultă fără

echivoc că reclamanta a invocat lipsa titlului în baza căruia a operat transferul

dreptului de proprietate.

Deși prin decizia civilă nr. 269/A din

16 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj s-a statuat că acțiunea principală formulată

de reclamantă este aceea în constatarea nulității preluării imobilului litigios,

iar acțiunea în rectificare și restabilire a situației anterioare este o acțiune

accesorie și consecutivă constatării nulității actului de preluare, prima instanță

nu a înțeles să cerceteze și să soluționeze primul petit formulat de reclamantă.

La rejudecare, Tribunalului Sălaj a pronunțat

sentința civilă nr. 4924 din 29 septembrie 2011 prin care a respins ca nefondată

acțiunea.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că prin încheierea

nr. 181/1967, în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a art. 2 din Decretul

nr. 177/1948, s-a rectificat numele din Biserica Greco-Catolică, în Biserica Ortodoxă

Română.

Înscrierea lăcașului de cult și a casei

parohiale aferente, precum și a terenului de 6.824 m.p. din C.F. în favoarea Bisericii

Ortodoxe Române prin încheierea nr. 181/1967, s-a făcut ca urmare a punerii în aplicare

a Decretului nr. 358/1948, prin care s-a constatat revenirea comunităților locale

ale cultului greco-catolic la cultul ortodox din România, încetând să mai existe

organizații centrale și statutare ale acestui cult.

În art. 2 din același decret s-a reglementat

situația averii mobile și imobile deținute la organizațiile centrale și statutare

ale cultului greco-catolic care reveneau Statului Român, cu excepția expresă a averii

fostelor parohii, acestea rămânând în proprietatea comunității locale, respectiv

a cultului ortodox român.

Rezultă că au fost trecute în proprietatea

statului averile bisericești și mănăstirești ale cultului greco-catolic {res eccleziastica)

aflate în circuitul civil, cult care a fost desființat, însă bunurile sacre destinate

practicării cultului res sacra au rămas în continuare în posesia credincioșilor

practicanți organizați în parohii, care ope legis, au fost trecuți la cultul ortodox.

Făcând distincția între bunurile ecleziastice

și cele sacre, Tribunalul a apreciat că acestea din urmă, care au aparținut bisericii

greco-catolice, nu au fost naționalizate, expropriate, confiscate sau preluate în

orice alt mod de stat, ci au rămas în proprietatea și posesia parohiilor care au

devenit ortodoxe prin desființarea ope legis a cultului greco-catolic și trecerea

mai mult sau mai puțin forțată a credincioșilor la cultul ortodox, fără să se producă

un transfer de proprietate de la un cult la alt cult, ci mai degrabă o „convertire"

forțată a credincioșilor de la cultul greco-catolic, la cultul ortodox.

Așa fiind, înscrierea în C.F. C. a transferului

dreptului de proprietate pentru imobilele de sub nr. top în favoarea Parohiei Ortodoxe

C., nu s-a realizat benevol așa cum susține în mod eronat reclamanta, pentru a fi

necesară o hotărâre judecătorească de constatare a acestei împrejurări, ci s-a făcut

în baza art. 2 din Decretul nr. 358/1947, ca urmare a punerii în aplicare a Decretului

nr. 358/1948, prin care a fost constatată revenirea comunităților locale, parohii,

ale cultului greco-catolic, la cultul ortodox, încetând să mai existe organizațiile

centrale și statutare ale acestui cult, conform art. 4 din decret.

Față de prevederile art. 1 și 2 din Decretul

nr. 358/1948, transferul dreptului de proprietate asupra averii fostelor parohii

greco-catolice către stat și cultul ortodox, nu a urmat procedura prevăzută de

art. 37 din Decretul nr. 177/1948, câtă vreme art. 1 din Decretul nr. 358/1948 a

constatat o revenire a întregii comunități locale a acestui cult la cultul ortodox

român și nici cea prevăzută de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, înscrierea

fiind operată în temeiul unui act normativ de autoritate, cu putere de lege, iar

legea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate conform art. 645

C. civ.

Abrogarea, în anul 1989, a Decretului

nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul nr. 126/1990,

nu poate duce la concluzia că de jure bunurile în litigiu nu au ieșit niciodată

din proprietatea reclamantei ca structură religioasă, fiind și rămânând singura

proprietară conform art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Prin actele normative elaborate ulterior

anului 1989, s-a recunoscut cultului greco-catolic dreptul de a se reorganiza și

funcționa în aceleași condiții ca toate celelalte culte recunoscute de lege, fără

ca aceasta să însemne însă, că trebuie repuse de drept în situația anterioară desființării,

ceea ce ar reprezenta un abuz în sens invers, prin desființarea ope legis a cultului

ortodox în parohiile respective și constatarea că toți credincioșii au revenit de

drept la cultul greco-catolic.

Bunurile enumerate în art. 1 din Decretul

nr. 358/1948 preluate de stat și aflate în patrimoniul statului, au fost restituite

Bisericii Unite cu Roma prin H.G. nr. 466/1992, dar în ceea ce privește lăcașurile

de cult și casele parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate

de Biserica Ortodoxă Română, reglementarea lor este cuprinsă în art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990, cu privire la care s-a stabilit formarea unei comisii alcătuite din

reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri și în cazul în care nu

se ajunge la niciun rezultat, ori decizia luată de comisie nemulțumește una din

părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii injustiție potrivit dreptului

comun.

Referirea legiuitorului, din art. 3

alin. (2) și (3) din Decretul-lege nr. 126/1990, la faptul că partea interesată

are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, nu dă naștere

posibilității exercitării acțiunii în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului

comun și cu atât mai puțin, a acțiunii subsidiare în constatarea nulității, rectificare

de C.F., ci doar posibilității de a renunța la procedura în fața comisiei mixte

și deschiderea unei proceduri judiciare care nu poate fi fundamentată juridic și

nu se poate desfășura decât în cadrul legislativ actual reglementat de Legea

nr. 489/2006.

S-a apreciat că admiterea acțiunii în rectificare

de carte funciară întemeiată în principal pe dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege

nr. 115/1938, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu poate fi primită

întrucât s-ar încălca norma constituțională de neretroactivitate a legii civile

și totodată, ar însemna nerespectarea unei proceduri speciale cuprinse în art. 3

din Decretul-lege nr. 126/1990, inclusiv a cadrului normativ în vigoare.

În acest sens, prin art. 27 alin. (2) din

Legea nr. 489/2006 s-a prevăzut că bunurile sacre, respectiv cele afectate direct

și exclusiv cultului, stabilite conform statutelor proprii în conformitate cu tradiția

și practicile fiecărui cult, dobândite cu titlu, sunt insesizabile și imprescriptibile

și pot fi înstrăinate doar în condițiile statutare specifice fiecărui cult. Prevederile

alin. (2) nu afectează redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de

stat în perioada 1940-1989, precum și a celor preluate fără titlu.

Înseamnă că această categorie de bunuri

este scoasă din circuitul civil și nu poate face obiectul unor acțiuni în revendicare

sau constatare a dreptului de proprietate în condițiile reglementate de legea civilă,

atâta vreme cât ele nu puteau fi confiscate sau preluate de stat în perioada 1940-1989

tară titlu, ci dimpotrivă, au fost dobândite de cultul ortodox cu titlu, tocmai

în considerarea faptului că ele sunt destinate practicării serviciului religios

de către comunitatea locală de credincioși.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel

reclamanta Parohia Greco-Catolică C.,

solicitând

în principal anularea ei în totalitate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța

de fond, iar în subsidiar schimbarea ei în tot și pe cale de consecință, admiterea

acțiunii așa cum a fost formulată și precizată.

Prin decizia civilă nr. 42/A din 28 martie

2012 Curtea de Apel Cluj, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

reținut

că, potrivit acțiunii

introductive, reclamanta a solicitat instanței să constate nulitatea exproprierii

lăcașului de cult greco-catolic din localitatea C. și a casei parohiale, precum

și a terenului în suprafață de 6.824 m.p. din C.F. dispuse prin Decretul nr. 358/1948;

să se constate nulitatea absolută a încheierii de intabulare; revenirea la situația

anterioară și rectificarea numelui din Parohia Ortodoxă Română, în Parohia Greco-Catolică.

Ulterior, prin precizarea de acțiune, reclamanta a arătat că solicită rectificarea

intabulării în C.F. C. a suprafeței de 6.824 m.p. cu lăcaș de cult greco-catolic

și casă parohială aferentă în sensul anulării încheierii de intabulare; revenirea

la situația anterioară rectificării numelui din Parohia Greco-Catolică în Parohia

Ortodoxă.

S-a apreciat că, din punct de vedere al

naturii juridice, acțiunea reclamantei este una în rectificare de C.F. cu caracter

accesoriu, grefată pe acțiunea principală având ca obiect constatarea nulității

titlului în baza căruia s-a efectuat înscrierea dreptului de proprietate al Parohiei

Ortodoxe C. asupra parcelei, pe care se află edificate un lăcaș de cult și o casă

pastorală (parohială).

Finalitatea demersului judiciar urmărit

de reclamantă, este aceea a unei acțiuni în revendicarea dreptului de proprietate.

Temeiul juridic al acțiunii în rectificare

de C.F. nu poate fi decât art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, iar nu art. 34

pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, așa cum susține constant în mod eronat reclamanta.

Pentru a se putea admite însă acțiunea

în rectificare, este necesară anularea în prealabil a titlului în baza căruia s-a

intabulat pârâta Parohia Ortodoxă C. asupra terenului și a lăcașului de cult, întrucât

casa parohială a fost construită în anul 1980.

A reținut instanța de apel că, într-adevăr,

trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox și preluarea imobilului de la

Biserica Greco-Catolică C. în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, a fost

una abuzivă, ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile vremii asupra credincioșilor

greco-catolici, cu încălcarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Constituția României

din anul 1948 în vigoare la acel moment, care garanta formal libertatea conștiinței

și libertatea religioasă și că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege

nr. 9/1989.

În același timp, însă, prin dispozițiile

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a consacrat o procedură specială, atribuind

în competența comisiei mixte paritare, stabilirea situației juridice a lăcașurilor

de cult și a caselor parohiale, luând în seamă dorința credincioșilor din comunitățile

care dețin aceste bunuri.

Neurmarea procedurii prevăzute de art.

3 din Decretul-lege nr. 126/1990, mai ales după modificarea adusă prin Legea

nr. 182/2005, poate fi considerată ca având un caracter de recomandare, astfel că

nu pot fi opuse aplicării legii civile, în condițiile în care art. 21 alin. (1)

din Constituție care prevede că orice persoană se poate adresa justiției pentru

apărarea drepturilor și intereselor sale legitime, dreptul de proprietate fiind

garantat, iar accesul reclamantei la justiție garantat de art. 21 alin. (3) din

Constituție și de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

nu a fost încălcat.

S-a constatat însă, că abrogarea Decretului

nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990,

nu poate duce la concluzia că de jure, bunurile revendicate nu au ieșit niciodată

din proprietatea sa.

Din contră, reclamanta a predat proprietatea

prin efectul legii, iar pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilelor în litigiu,

tot prin efectul legii, urmată de exercitarea dreptului de proprietate de către

Parohia Ortodoxă C. timp de 64 de ani.

În aceste condiții, dezlegarea legală a

problemei juridice din speța de față, este dată de interpretarea părții finale a

dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, conform cărora „situația

juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii

Unite cu Roma se va stabili „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile

care dețin aceste bunuri".

Sub acest aspect, reclamanta Parohia Greco-Catolică

C. a dovedit că are un număr de 25 de credincioși, pe când pârâta Parohia Ortodoxă

C. a dovedit că are un număr de 243 de credincioși.

Față de această situație de fapt, constatându-se

că după 20 de ani de la abrogarea actelor normative în baza cărora s-a preluat abuziv

imobilul reclamantei și de la recunoașterea cultului greco-catolic, numărul credincioșilor

practicanți ai acestui cult este de zece ori mai mic decât al credincioșilor ortodocși,

în aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 „ținând

seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri",

instanța de apel a concluzionat că se impune respingerea acțiunii reclamantei ca

nefondată.

Deși reclamanta a invocat lipsa titlului

care a stat la baza înscrierii în cartea funciară a Bisericii Ortodoxe C. s-a reținut

că principiul legalității ce a guvernat și cărțile funciare reglementate prin Decretul-lege

nr. 115/1938, dispunea că judecătorul nu poate încuviința decât înscrierea actelor

și faptelor juridice anume prevăzute de lege și nu se poate sprijini decât pe cererea

și actele care o însoțesc sub aspectul legalității formale, neputându-se proceda

la înscriere decât dacă actul întrunește condițiile cerute de lege pentru înscrierea

dreptului sub aspectul legalității materiale.

Așadar, față de cele două aspecte: formal

și material ale principiului legalității, faptul că în prezent nu se mai găsește

în arhiva cărții funciare titlul pretins de reclamantă, câtă vreme din înscrierea

efectuată în C.F. rezultă cu claritate că înscrierea dreptului de proprietate s-a

făcut în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a art. 2 din Decretul nr. 358/1948

(menționat eronat ca fiind 177/1948), nu este de natură să dovedească nevalabilitatea

titlului pârâtei.

Distincțiile între averea mitropoliei,

episcopiilor, organelor, congregațiunilor, protopopiatelor, mănăstirilor, fundațiilor,

asociațiilor sau a altor instituții și organizații, care a fost preluată de Biserica

Ortodoxă Română, de asemenea nu are relevanță în cauză, câtă vreme într-adevăr,

imobilul în litigiu a fost transcris în proprietatea pârâtei, aspect necontestat

și care nu ridică nicio problemă juridică, deoarece actuala comunitate a creștinilor

ortodocși din cadrul Parohiei Ortodoxe C. folosește lăcașul de cult, iar aceștia

sunt de 10 ori mai mulți decât credincioșii greco-catolici din aceeași localitate.

împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta

Parohia Greco-Catolică C., care a formulat critici sub următoarele aspecte:

Decizia instanței de apel se bazează pe

aprecierea greșită conform căreia temeiul juridic al cererii în rectificare de C.F.

este art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, iar nu art. 34 pct. 1 din Decretul-lege

nr. 115/1938, deși „cu titlu definitiv" acest din urmă act normativ s-a stabilit

că este aplicabil în speța dedusă judecății prin decizia în interesul Legii nr.

XXI/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Instanța de apel a făcut confuzie între

casa parohială și casa cantorală, apreciind că aceasta nu s-ar cuveni reclamantei,

deoarece este construcție nouă edificată în baza unei autorizații de construire

din 1980. Acest fapt nu a fost contestat însă de către recurentă, întrucât casa

parohială este, într-adevăr, o construcție nouă, pe care nu a revendicat-o, dar

este o proprietate limitrofa parcelei de teren ce face obiectul prezentului litigiu;

obiectul dosarului de față îl reprezintă lăcașul de cult și casa cantorală.

Deși nu arată expres, instanța de apel

face o confuzie clară între O.G. nr. 64/2004 și O.G. nr. 94/2000 (acest din urmă

act normativ vizând situația fostelor bunuri ale Bisericii Greco-Catolice a căror

retrocedare este hotărâtă de o Comisie locală, în timp ce O.G. nr. 64/2004 se referă

la reprezentanții clericali ai celor două culte).

Preluarea lăcașurilor de cult și a caselor

parohiale sau cantorale s-a făcut fără respectarea legislației în vigoare (respectiv,

fără constatarea de către o judecătorie populară a faptului că mai mult de 75% dintre

credincioși ar fi părăsit cultul), așa încât încheierea de intabulare „s-a făcut

în baza actelor normative fără ca acestea să prevadă în mod direct că proprietatea

asupra acestor bunuri trece către parohiile ortodoxe".

Demersurile de revendicare a bunului pot

și trebuie făcute de Parohie, în calitatea ei de persoană juridică (având în vedere

art. 280 din Codul canoanelor care recunoaște statutul de persoană juridică de drept

privat parohiei), chiar dacă aceasta nu mai este formată din „vechi greco-catolici,

în viață în anul 1948, în momentul aplicării Decretului nr. 358/1948, de desființare

a cultului".

Ceea ce trebuie avut în vedere este nu

neapărat opțiunea foștilor credincioși sau a urmașilor lor, ci a credincioșilor

din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate, adică a actualilor

enoriași, indiferent cât de minoritari ar fi aceștia.

De aceea, ignorarea opțiunii minorității

formate chiar și din doi credincioși greco-catolici apare ca nejustificată, raportat

la faptul că în discuție este pus dreptul de proprietate asupra unui imobil și nu

credința unei comunități mai mari sau mai mici.

În drept, au fost invocate dispozițiile

art. art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând criticile deduse judecății,

Înalta Curte constată caracterul lor nefondat, având în vedere următoarele considerente:

Susținerea conform căreia instanța de apel

ar fi apreciat eronat că temeiul juridic al cererii de rectificare poate fi dat

de dispozițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996, iar nu de cele ale art. 34

pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938, nu este de natură să atragă nelegalitatea

deciziei, față de împrejurarea că cele două texte au același conținut (referindu-se

la posibilitatea rectificării înscrierilor din cartea funciară, dacă înscrierea

sau titlul în temeiul căruia s-a efectuat nu au fost valabile).

De altfel, cu referire la dispozițiile

Decretului-lege nr. 115/1938, instanța de apel a verificat și a făcut aplicarea

principiului legalității, vizând înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor

juridice anume prevăzute de lege, constatând respectarea Mo tempore a acestui principiu,

sub aspect material și formal.

De asemenea, instanța de apel a reținut

corect că acțiunea promovată de reclamantă vizează, în mod accesoriu, rectificarea

de carte funciară, aceasta fiind grefată pe cererea principală privind constatarea

nulității titlului pe baza căruia s-a făcut intabularea.

Din acest punct de vedere, s-a constatat

corect că abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea

în favoarea pârâtei) și recunoașterea cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia

că, de jure, bunurile revendicate nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei.

Pe de o parte, abrogarea nu produce efecte

retroactive iar, pe de altă parte, prin aplicarea decretului menționat, cultul greco-catolic

și-a încetat existența, deci, a fost lipsit de capacitate de folosință și de posibilitatea

de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoașterii acestuia prin efectul

Decretului-lege nr. 126/1990).

Ca atare, astfel cum a reținut instanța

de apel, recurenta-reclamantă a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu

prin efectul legii, iar pârâta 1-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra

acestuia de la momentul preluării.

Este motivul pentru care rezolvarea problemei

proprietății asupra lăcașurilor de cult și a caselor parohiale s-a făcut prin adoptarea

unor reglementări speciale (Decretul-lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1994, Legea

nr. 182/2005), introducându-se drept criteriu determinant opțiunea credincioșilor

din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Faptul că solicitarea de retrocedare nu

a fost rezolvată în procedura prealabilă (din cauza neîntrunirii comisiei interconfesionale)

a deschis reclamantei calea acțiunii în justiție, dar aceasta înseamnă valorificarea

pretențiilor cu respectarea cadrului normativ special (art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990).

De aceea, este neîntemeiată critica recurentei

conform căreia, în soluționarea litigiului, nu interesează dorința credincioșilor

din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate, ci opțiunea minorității

formată „chiar și din doi credincioși greco-catolici".

Este nefondată, de asemenea, susținerea

potrivit căreia, în judecarea cauzei, instanța ar fi făcut confuzie între O.G.

nr. 64/2004 și O.G. nr. 94/2000, pe motiv că s-ar fi referit la o Comisie mixtă

paritară, în condițiile în care O.G. nr. 64/2004 prevede rezolvarea cererii de retrocedare

în procedura prealabilă de către reprezentanții clericali ai celor două culte, iar

nu de către o comisie locală.

În realitate, formulând o asemenea critică,

recurenta-reclamantă este cea care se află în confuzie, câtă vreme din considerentele

deciziei rezultă cu evidență că temeiul juridic avut în vedere de către instanță,

care a motivat incidența unui cadru normativ special cu referire la natura specială

a bunurilor care fac obiectul cererii de retrocedare, este cel dat de dispozițiile

Decretului-lege nr. 126/1990, (astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004).

Cu referire la dispozițiile art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990 instanța a arătat de ce este relevantă în soluționarea

pricinii dorința credincioșilor (în localitate fiind 243 ortodocși și 25 credincioși

greco-catolici), impunându-se, raportat la criteriul legal menționat, soluția de

respingere a acțiunii.

În plus, contrar susținerii recurentei,

dispozițiile art. 3 alin. (2), introduse în Decretul-lege nr. 126/1990 prin O.G.

nr. 64/2004 fac referire, pentru faza producerii prealabile, chiar la o comisie

mixtă, alcătuită din câte trei reprezentanți ai fiecărui cult, cea care este menționată

și în considerentele deciziei atacate.

Susținerea unei așa-zise confuzii între

casa cantorală și cea parohială nu poate fi primită, nefîind oricum aptă să conducă

la adoptarea altei soluții, câtă vreme în judecarea cauzei instanța s-a raportat

la elementele de identificare a imobilului provenite din cartea funciară, indicate

de reclamantă însăși, prin cererea de chemare în judecată și prin precizarea ulterioară

de acțiune.

Față de toate considerentele arătate, se

constată caracterul nefondat al criticilor formulate în legătură cu normele materiale

incidente cauzei și aplicarea lor corectă de către instanța de apel (art. 304

pct. 9 C. proc. civ.).

În privința motivelor de recurs prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., indicarea lor de către recurentă s-a realizat

în mod formal, având în vedere că aceasta nu a dezvoltat argumente care să se subsumeze

criticilor încadrabile textelor procedurale menționate.

Astfel, nu s-a arătat de ce ar fi incident

art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (în condițiile în care decizia conține motivele pe

care se sprijină, fără a fi contradictorii sau străine de natura pricinii) și nici

nu a fost indicat vreun act juridic dedus judecății, având conținut și clauze clare,

neîndoielnice, cărora instanța să le fi denaturat înțelesul prin interpretarea dată,

așa încât să fie atrasă incidența art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, decizia atacată este legală,

recursul urmând să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta Parohia Greco Catolică C. împotriva deciziei nr. 42/A din 28 martie

2012 a Curții de Apel Cluj, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12

decembrie 2012.