ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3488/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3488/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

Tribunalul Sălaj în data de 25 februarie 2011, reclamanta Parohia Greco -

Catolică B. a solicitat obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă B. la predarea în

deplină proprietate și posesie a suprafeței de teren de 1.654 m.p., cu biserică

și piață, înscrisă în C.F., cu cheltuieli de judecată.

În

motivare, a arătat că, așa cu rezultă și din evidențele

de carte funciară, sunt și au fost proprietarii imobilului revendicat încă din

anul 1881.

Întreaga operație a așa-zisei „exproprieri

în bloc" a Bisericii Greco Catolice sau „deghizate" s-a realizat prin

Decretul nr. 358/1948, acesta fiind abrogat prin Decretul nr. 9/1998. În prezentul

caz, acest act normativ nu a operat.

Târziu, după apariția unor rapoarte de

țară privind discriminarea minorităților, cu trimitere exactă la cultul greco-catolic,

s-a publicat actuala lege a Cultelor, nr. 489/2006, ce abrogă Decretul nr. 177/1948.

La data operării decretului mai sus amintit era în vigoare Legea nr. 15/1938, care,

în art. 34 (3), prevedea că rectificarea unei întabulări se va cere de către oricare

persoană interesată, dacă au încetat efectele actului juridic în virtutea căruia

s-a făcut înscrierea.

După cum se vede din C.F., nu este cazul

în speță, întrucât nu a operat sub nici o formă acel decret.

Prin sentința civilă nr. 660 din 26 ianuarie

2012 a Tribunalului Sălaj, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică

B. și, în consecință, a fost obligată pârâta Parohia Ortodoxă B. să predea reclamantei

în deplină posesie și proprietate lăcașul de cult (biserica de lemn) cu terenul

aferent de 1.654 m.p., situate în localitatea B., înscrise în C.F., și s-a respins

cererea reclamantei pentru obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță

a reținut că, potrivit mențiunilor din foaia de proprietate B2 a C.F. B., efectuate

în data de 4 iunie 1881, numărul topografic s-a înregistrat cu suprafața de 460

stânjeni pătrați în favoarea cultului religios greco-catolic.

Sub nr. top., sunt notate biserica și piața

cu terenul aferent de 1.654 mp., (460 stânjeni).

Aceasta este ultima mențiune efectuată

în cartea funciară în legătură cu imobilul revendicat în prezenta cauză.

Reclamanta a susținut și a dovedit că în

localitatea B. există două lăcașuri de cult, unul constând în biserica veche de

lemn, edificată de greco-catolici și care face obiectul material al prezentei acțiuni,

și cel de-al doilea reprezentând biserica nouă edificată de ortodocși după anul

1989, în care aceștia oficiază slujbele religioase.

Cei trei martori audiați în cauză au declarat

că biserica veche de lemn nu mai este deloc folosită pentru oficierea slujbelor

religioase, fiind închisă cu lacătul.

Au declarat, de asemenea, că toți locuitorii

din B. practică cultul ortodox. De altfel, au conchis aceștia, nici nu au altă alternativă

în condițiile în care, în această localitate, se oficiază doar slujbe religioase

ortodoxe. După anul 1948, în localitate, în lipsa unui lăcaș de cult, nu a fost

numit niciun preot paroh catolic.

Reclamanta a declarat în ședința publică

din 9 decembrie 2011 că nu înțelege să se folosească în probațiune de înscrisul

denumit „tabel nominal cu credincioșii greco-catolici din localitatea B.",

motiv pentru care nu s-a declanșat procedura înscrierii în fals, propusă de pârâtă.

Pe de altă parte, prin adresa din 12

ianuarie 2012, comuna H., prin primar, a comunicat instanței că populația stabilă

a localității B. este de 90 persoane. Din acestea, un număr de 84 persoane s-au

declarat de rit ortodox, 2 persoane s-au declarat de rit greco-catolic, iar diferența

de alte religii.

În

baza Decretului nr. 358/1948, pentru stabilirea situației

de drept a fostului cult greco-catolic, acesta a fost desființat.

Averea mobilă și imobilă a cultului, aparținând

Mitropoliei, episcopiilor, ordinelor, congregațiilor, protopopiatelor, mănăstirilor,

fundațiunilor, asociațiunilor, altor instituții și organizațiuni, cu excepția averii

fostelor parohii, a devenit proprietate a Statului Român.

Este un fapt de notorietate că averea fostelor

parohii a devenit proprietate a Bisericii Ortodoxe Române.

Neînscrierea dreptului de proprietate în

cartea funciară nu înseamnă că transferul proprietății nu a avut loc.

Chiar dacă s-ar aprecia că trecerea credincioșilor

de la un cult la altul și, odată cu aceasta, transferul proprietății asupra lăcașului

de cult s-ar încadra în dispozițiile art. 17 alin. (1) din Decretul Lege nr. 115/1938,

lipsa înscrierii nu poate fi opusă de o parte contractantă celeilalte părți, ele

fiind ținute de obligațiile asumate prin convenția încheiată, efectul constitutiv

al înscrierii producându-se doar față de cei care nu au cunoscut înainte existența

dreptului.

Procedura trecerii averii parohiilor greco-catolice

la Biserica Ortodoxă Română era reglementată prin dispozițiile art. 37 - 39 din

Decretul nr. 177/1948, privind regimul general al cultelor religioase. Decretul

nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul Lege nr. 9/1989, privind abrogarea unor

acte normative, iar Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin art. 51 din Legea

nr. 489/2006, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Instanța a apreciat că Decretul nr. 358/1948

a avut un caracter eminamente abuziv. Dispozițiile sale contraveneau art. 27 din

Constituția din anul 1948, conform căruia libertatea conștiinței și libertatea religioasă

erau garantate de Stat, iar cultele religioase aveau libertatea de a se organiza

și puteau funcționa liber dacă ritualul și practica lor nu erau contrare Constituției,

securității publice sau bunelor moravuri.

În

același timp, decretul contravenea și dispozițiilor art. 481

ale C. civ. în materie de proprietate, conform cărora nimeni nu poate fi silit a

ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o

dreaptă și prealabilă despăgubire.

Potrivit art. 1 din Decretul-Lege nr. 126/1990,

privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică),

ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie

1989, Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) a fost recunoscută oficial,

organizându-se și funcționând în conformitate cu regimul juridic general al cultelor

religioase din România, adică cu Decretul nr. 177/1948 aplicabil până la data intrării

în vigoare a Legii nr. 489/2006, la 11 ianuarie 2007.

În

ceea ce privește bunurile preluate de la cultul greco-catolic,

prin Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a prevăzut că cele preluate de către stat prin

efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor,

se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică).

Situația juridică a lăcașurilor de cult

și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică)

și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română urma, potrivit art. 3, a se

stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două

culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin

aceste bunuri.

Prin O.G. nr. 64/2004, art. 3 din Decretul-Lege

nr. 126/1990 a fost completat cu un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins:

„în cazul în care reprezentanții clericali ai celor două culte

religioase

nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. (1), partea interesată

are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun.

Ulterior, prin legea de aprobare a ordonanței,

Legea nr. 182/2005, la art. 3, au fost adăugate trei noi alin. cu următorul cuprins;

„Partea interesată va convoca cealaltă

parte, comunicându-i în scris pretențiile sale și punându-i la dispoziție dovezile

pe care se sprijină aceste pretenții. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată

cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data

convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii

actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanți ai fiecărui cult.

Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau

dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește

una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit

dreptului comun.

Soluționarea acestor acțiuni este de competența

tribunalelor.

Acțiunile sunt scutite de taxa de timbru".

În

speță, cu ocazia întrunirii comisiei mixte, reprezentanții

pârâtei au declarat că nu sunt de acord cu cedarea bisericii de lemn în favoarea

reclamantei, motivând că în localitatea B. nu există niciun credincios greco-catolic.

În

prezent, Biserica Română Unită cu Roma este organizată în

temeiul Codului Canoanelor Bisericilor Orientale ca Biserică Arhiepiscopală Majoră,

cu sediul la B. Arhiepiscopia majoră este compusă din Arhiepiscopia de A.I. și F.,

Episcopia de O., Episcopia de C.-G., Episcopia de L. și Episcopia M. (cu sediul

în municipiul Baia Mare). Conform Codului Canoanelor Bisericilor orientale, sunt

persoane juridice prin dreptul însuși bisericile sui juris, provinciile, eparhiile,

exarhatele.

Parohia este o anumită comunitate de credincioși

creștini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a cărei grijă pastorală este

încredințată unui paroh.

Parohia legitim înființată este prin dreptul

însuși persoană juridică (canonul 280 § 3), fiind reprezentată „în toate treburile

juridice

1

' de paroh prin persoana sa (canonul 290 § 1).

Prin H.G. nr. 1218/2008, publicată în

M. Of. al României, Partea

I,

nr. 798 bis/27.11.2008, s-a

recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice și Codul Canoanelor

Bisericilor Orientale, pe baza cărora se organizează și

funcționează

Biserica Romano-Catolică din România, respectiv, Biserica Română Unită cu Roma,

Greco-Catolică, prevăzute în anexele 1 și 2, parte integrantă a Hotărârii.

Ca atare, având în vedere că parohiei i

se recunoaște personalitate juridică, fiind privită ca persoană juridică, instanța

a apreciat că acțiunea în revendicarea lăcașului de cult poate fi promovată de parohia

greco-catolică în a cărei rază teritorială se află lăcașul de cult preluat abuziv.

Aceasta întrucât bunul a aparținut parohiei,

privită și reglementată de Codul Canoanelor Bisericilor Orientale ca persoană juridică,

iar nu anumitor persoane fizice, fiind afectat unui scop determinat, respectiv,

desfășurarea de activități specifice religiei greco-catolice.

Prin urmare, instanța a apreciat că revendicarea

bunului poate fi promovată de parohie, ca persoană juridică, chiar dacă aceasta

nu mai este formată din vechii greco-catolici în viață în anul 1948, la momentul

aplicării Decretului nr. 358/1948, sau din urmașii acestora, măsura fiind menită

să asigure satisfacerea scopului inițial - posibilitatea celebrării activităților

religioase specifice cultului greco-catolic.

Ceea ce trebuie avut în vedere este nu

neapărat opțiunea foștilor credincioși sau a urmașilor lor, ci a credincioșilor

din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate, adică a actualilor

enoriași, fiind vorba de bunuri pentru uzul public al credincioșilor.

O soluție contrară ar împiedica orice restituire

pe simplul considerent că, în prezent, credincioșii greco-catolici sunt în inferioritate

numerică evidentă, astfel că niciodată majoritatea necesară nu ar putea fi întrunită.

În

speță, însă, opțiunea majorității credincioșilor (care sunt

de rit ortodox) în sensul nerestituirii către reclamantă a bisericii de lemn nu

are nici o legătură cu propriile lor opțiuni confesionale, în condițiile în care

restituirea acestui lăcaș de cult nu impietează cu nimic desfășurarea slujbelor

religioase oficiate în rit ortodox.

Dimpotrivă, ignorarea opțiunii minorității,

formată chiar și din 2 credincioși greco-catolici, este nejustificată având în vedere

faptul că, în ultimii ani, biserica de lemn este închisă cu lacătul, nefiind folosită

de credincioșii ortodocși.

Chiar dacă, în prezent, credincioșii ortodocși

din localitatea B., care, probabil, au fost forțați de realitatea politică a anului

1948 să abandoneze cultul greco-catolic și să treacă la cultul ortodox, sunt mai

numeroși decât credincioșii greco-catolici și nu doresc să părăsească cultul ortodox

pentru a reveni la cultul greco-catolic căruia i-au aparținut cândva, această împrejurare

nu impietează cu nimic asupra îndreptățirii

reclamantei

de a revendica imobilul lăcaș de cult în litigiu, având în vedere că proprietatea

tabulară asupra respectivului imobil aparținea Parohiei Greco-Catolice, ca entitate

juridică, cu personalitate juridică proprie, iar nu unui anumit număr de credincioși

de un anumit cult.

Lăcașul de cult este indisolubil legat

de exercițiul cultului, fiind moral și legal să aparțină majorității, iar un astfel

de raționament este valabil pentru localitățile unde există un singur lăcaș de cult.

în speță, însă, deși majoritatea credincioșilor aparțin unui cult, există mai multe

lăcașuri de cult, împrejurare ce ar permite fiecărui cult să aibă propriul său spațiu

pentru desiășurarea ceremoniilor de natură religioasă.

Conform art 27 alin. (2) și (3) din Legea

nr. 489/2006, bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului,

pot fi redobândite dacă au fost confiscate în mod abuziv de către stat în perioada

1940-1989 ori au fost preluate fără titlu. Preluarea a fost una abuzivă la momentul

1948, iar, în prezent, majoritatea credincioșilor ortodocși nu justifică interesul

pentru menținere lăcașului de cult dobândit în urma unei astfel de preluări.

Întrucât

art. 1169 C. civ. prevede că orice afirmație

trebuie dovedită și constatând că reclamanta nu a dovedit cu înscrisuri concludente

efectuarea unor cheltuieli de judecată, instanța a respins cererea acesteia privind

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Cluj, Secția a I-a civilă,

prin decizia nr. 103 A din 11 octombrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul declarat

de pârâtă, reținând, în esență, următoarele;

În

ceea ce privește revendicarea lăcașurilor de cult ce au aparținut

cultului greco-catolic, în practica judiciară s-au conturat două curente, și anume;

unul care a considerat că Decretul nr. 358/1948, pentru stabilirea situației de

drept a fostului cult greco-catolic, prin care acesta a fost, în realitate, desființat

și averea sa a fost trecută în proprietatea statului, cu excepția averilor fostelor

parohii, precum și dispozițiile art. 37 ale Decretului nr. 177/1948, pentru regimul

general al cultelor religioase, privind strămutarea averii unui cult la altul, ca

urmare a trecerii unui procent dintre credincioși, fără despăgubire, în cazul lăcașurilor

de cult sunt neconstituționale, întrucât încălcau prevederile Constituției anului

1948, privind ocrotirea dreptului de proprietate particulară (art. 8-10), precum

și cele privind libertatea conștiinței și cea religioasă (art. 27), și unul care

a apreciat că textul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 este constituțional,

însă trecerea credincioșilor de la cultul greco-catolic la cel ortodox, în temeiul

Decretului nr. 358/1948, a fost una forțată,

deci

abuzivă, însă, caracterul abuziv nu poate fi invocat decât de cei prejudiciați,

iar, dacă majoritatea sunt ortodocși, acțiunea este inadmisibilă.

Prima instanță a analizat privarea de proprietate

din ambele perspective.

Astfel, a apreciat că preluarea a fost

una abuzivă, nedepășind prin aceasta atribuțiile puterii judecătorești, așa cum

greșit susține pârâta apelantă, controlul constituționalității unui text abrogat

raportat la constituțiile anterioare celei din anul 1991 fiind atribuția instanței

de judecată, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nefîind vorba de o excepție

de nelegalitate de competența instanței de contencios administrativ, conform

art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, primul motiv de apel

fiind, astfel, nefondat.

În

ceea ce privește analiza din cea de-a doua perspectivă a jurisprudenței,

prima instanță a observat în mod corect că, deși majoritatea credincioșilor sunt

în prezent ortodocși și, în loc de a invoca abuzul la care au fost supuși, aceștia

doresc să rămână în cadrul noului cult, opunându-se restituirii lăcașului de cult

preluat de la vechiul cult odată cu trecerea lor la cultul nou, situația este una

deosebită de cele din alte dosare, întrucât în localitate există două lăcașe de

cult, vechiul lăcaș de cult nu mai este deloc folosit în acest scop, fiind, în fapt,

abandonat, închis cu lacătul, lăsat în neuz, astfel că refuzul de restituire în

cadrul procedurii necontencioase reglementată de art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege

nr. 126/1990 este unul abuziv, situația de fapt permițând exercițiul ambelor culte,

chiar dacă numărul credincioșilor greco-catolici este în prezent unul foarte redus.

Cenzurând acest refuz, în temeiul art.

3 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a concluzionat că tribunalul în mod

corect a admis acțiunea, din rațiunile expuse, neavând la bază doar principii morale,

așa cum greșit susține pârâta apelantă, astfel că și acest motiv de apel a fost

apreciat ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâta Parohia Ortodoxă B. care, indicând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a

arătat următoarele;

Instanța de apel a respins apelul pârâtei

motivând că instanța de fond era competentă să verifice și să se pronunțe cu privire

la neconstituționalitatea unei legi abrogate, în baza art. 6 alin. (3) din Legea

nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia,

și

că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 3 alin. (1)

și (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Or, prin acceptarea acestei interpretări

de către instanța de fond și prin trimiterea la prevederile art. 6 alin. (3) din

Legea nr. 213/1998, instanța de apel a dat o soluție greșită, în sensul că a făcut

o aplicare greșită a textului de lege invocat, deoarece art. 3 din această lege

indică bunurile care intră în sfera de aplicare a acestui act normativ.

Prin urmare, aceste bunuri și nicidecum

altele, intră în sfera de aplicare a Legii nr. 213/1998. A face referire la acest

text de lege în cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, cu

scopul de a motiva o intervenție a instanței de fond în aprecierea constituționalității

sau neconstituționalității unei legi, înseamnă nu doar a accepta, ca instanță de

control, un gest nepermis al unui judecător, dar și o aplicare greșită a legii,

respectiv a prevederilor acestui act normativ.

S-a mai arătat, că instanța de apel și-a

întemeiat soluția pe considerentele primei instanțe, conform cărora „opțiunea majorității

credincioșilor (care sunt de rit ortodox) în sensul nerestituirii reclamantei a

bisericii de lemn nu are nici o legătură cu propriile lor opțiuni confesionale,

în condițiile în care, restituirea acestui lăcaș de cult nu impietează cu nimic

desfășurarea slujbelor religioase oficiate în rit ortodox",afirmație ce este

anulată de o alta, potrivit căreia „lăcașul de cult este indisolubil legat de exercițiu

cultului" și că „este moral și legal să aparțină majorității".

Astfel, întreaga rațiune a art. 3 din Decretul

- Lege nr. 126/1990, așa cum a fost el modificat, dispare.

S-a concluzionat, că, greșit, instanța

de apel a afirmat că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a textelor de lege,

mai exact a art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, deoarece dorința

credincioșilor din comunitatea care deține bunul respectiv, adică a comunității

din localitatea B., jud. Sălaj, este ca acest lăcaș de cult să rămână în proprietatea

lor, iar la întâlnirea reprezentanților celor două culte nu s-a ajuns la nici un

rezultat, pentru că reprezentanții cultului greco-catolic nu au dorit să pună în

discuție nici o altă alternativă.

Analizând decizia recurată în limita criticilor

formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată

recursul nefondat, pentru următoarele considerente;

De precizat, că, deși pârâta a indicat

ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se constată

că din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă că s-au formulat critici de nelegalitate

împotriva deciziei recurate ce s-ar circumscrie acestui motiv

de

recurs, iar consecința este aceea că instanța de recurs nu este investită cu analiza

motivului respectiv.

Prin criticile formulate, pârâta a arătat

că decizia recurată este nelegală, în sensul că a fost dată cu aplicarea greșită

a prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 și cu încălcarea prevederilor art.

3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

În

ceea ce privește prima critică, potrivit căreia greșit instanțele

de fond și apel au analizat valabilitatea titlului statului asupra imobilelor în

litigiu, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1990, întrucât acestea nu intră în sfera

de aplicare a art. 3 din acest act normativ, se constată că este nefondată.

Astfel, instanța de fond și-a fundamentat

soluția pronunțată, păstrată prin decizia recurată, în ceea ce privește nevalabilitatea

titlului statului asupra imobilelor în litigiu, Decretul nr. 358/1948, constatând

caracterul abuziv al acestuia în raport de dispozițiile Constituției în vizoare

la acel moment, art. 27 din Constituția din anul 1948, cât și în raport de legile

în vigoare la acel moment, art. 480 și urm. C. civ., pe dispozițiile art. 6 alin.

(1) și (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „fac parte din domeniul public

sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite

de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea

statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor

internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării

lor de către stat", și respectiv, „instanțele judecătorești sunt competente

să stabilească valabilitatea titlului".

Prin urmare, critica formulată de pârâtă

potrivit căreia, în speță, Legea nr. 213/1998 nu este aplicabilă, deoarece, potrivit

art. 3 din acest act normativ, imobilele în litigiu nu intră în sfera de reglementare

a acestui act normativ, nefacând parte din domeniul public al statului, este nefondată,

câtă vreme acest act normativ reglementează regimul juridic al bunurilor aflate

atât în domeniul public, cât și în domeniul privat al statului, potrivit art. 3

și art. 4 din lege, iar instanțele judecătorești sunt competente să verifice valabilitatea

titlului statului atât pentru bunurile aflate în domeniul public al statului, cât

și pentru cele aflate în domeniul privat al acestuia.

În

ceea ce privește critica potrivit căreia decizia recurată

a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege

nr. 126/1990, în sensul că instanțele de fond și apel au soluționat cauza fără să

țină seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile în litigiu,

respectiv, a credincioșilor ortodocși, care sunt

majoritari

în localitatea B., se constată că este nefondată, pentru cele ce urmează;

Potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege

nr. 126/1990, astfel cum a fost completat și modificat, „Situația juridica a lăcașurilor

de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Romane Unite cu Roma

(greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de

către o comisie mixtă, formată din reprezentanții clericali ai celor două culte

religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste

bunuri" și, respectiv, „Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i

în scris pretențiile sale și punându-i la dispoziție dovezile pe care se sprijină

aceste pretenții. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de

primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării

comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor.

Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanți ai fiecărui cult. Dacă la

termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu

se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre

părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului

comun".

În

speță, așa cum s-a arătat mai sus, în cadrul comisiei mixte

formată din reprezentații clericali ai celor două culte, părțile nu au ajuns la

niciun rezultat, astfel că intimata reclamantă a promovat acțiunea pendinte injustiție

pentru restituire în natură a imobilelor în litigiu.

Față de dispozițiile legale mai sus enunțate,

se constată că de dorința credincioșilor din comunitatea care deține imobilele în

litigiu, în speță, Parohia Ortodoxă B., se va ține seama la soluționarea cererilor

de restituire în natură a lăcașurilor de cult afectate exclusiv desfășurării activității

specifice cultului ortodox.

Însă, acest criteriu nu poate fi invocat

discreționar, cum susține recurenta pârâtă, câtă vreme, așa cum au stabilit instanțele

de fond și apel cu privire la starea de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs

față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., lăcașul de cult în

litigiu nu este folosit de enoriașii ortodocși pentru desfășurarea activităților

specifice acestui cult.

Dimpotrivă, aceștia dețin un alt lăcaș

de cult în care se desfășoară aceste activități și care, astfel, nu justifică un

interes pentru deținerea acestor imobile, a căror proprietară tabulară este intimata

reclamantă.

Pentru considerentele expuse, instanța,

în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta Parohia Ortodoxă B.

Constatând culpa procesuală a recurentei

pârâte, instanța, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea

acesteia la 600 RON, cheltuieli de judecată în recurs, către intimata reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta Parohia Ortodoxă B. împotriva deciziei nr. 103/A din 11 octombrie 2012

a Curții de Apel Cluj, secția

I

civilă.

Obligă

pe recurentă la 600 RON cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă Parohia

Greco - Catolică B.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 20 iunie 2013.