ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3488/2013

Asupra cauzei constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul Sălaj în data de 25 februarie 2011, reclamanta Parohia Greco - Catolică B. a solicitat obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă B. la predarea în deplină proprietate și posesie a suprafeței de teren de 1.654 m.p., cu biserică și piață, înscrisă în C.F., cu cheltuieli de judecată. În motivare, a arătat că, așa cu rezultă și din evidențele de carte funciară, sunt și au fost proprietarii imobilului revendicat încă din anul 1881. Întreaga operație a așa-zisei „exproprieri în bloc" a Bisericii Greco Catolice sau „deghizate" s-a realizat prin Decretul nr. 358/1948, acesta fiind abrogat prin Decretul nr. 9/1998. În prezentul caz, acest act normativ nu a operat.

Târziu, după apariția unor rapoarte de țară privind discriminarea minorităților, cu trimitere exactă la cultul greco-catolic, s-a publicat actuala lege a Cultelor, nr. 489/2006, ce abrogă Decretul nr. 177/1948. La data operării decretului mai sus amintit era în vigoare Legea nr. 15/1938, care, în art. 34 (3), prevedea că rectificarea unei întabulări se va cere de către oricare persoană interesată, dacă au încetat efectele actului juridic în virtutea căruia s-a făcut înscrierea. După cum se vede din C.F., nu este cazul în speță, întrucât nu a operat sub nici o formă acel decret.

Prin sentința civilă nr. 660 din 26 ianuarie 2012 a Tribunalului Sălaj, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. și, în consecință, a fost obligată pârâta Parohia Ortodoxă B. să predea reclamantei în deplină posesie și proprietate lăcașul de cult (biserica de lemn) cu terenul aferent de 1.654 m.p., situate în localitatea B., înscrise în C.F., și s-a respins cererea reclamantei pentru obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, potrivit mențiunilor din foaia de proprietate B2 a C.F. B., efectuate în data de 4 iunie 1881, numărul topografic s-a înregistrat cu suprafața de 460 stânjeni pătrați în favoarea cultului religios greco-catolic.

Sub nr. top., sunt notate biserica și piața cu terenul aferent de 1.654 mp., (460 stânjeni). Aceasta este ultima mențiune efectuată în cartea funciară în legătură cu imobilul revendicat în prezenta cauză. Reclamanta a susținut și a dovedit că în localitatea B. există două lăcașuri de cult, unul constând în biserica veche de lemn, edificată de greco-catolici și care face obiectul material al prezentei acțiuni, și cel de-al doilea reprezentând biserica nouă edificată de ortodocși după anul 1989, în care aceștia oficiază slujbele religioase. Cei trei martori audiați în cauză au declarat că biserica veche de lemn nu mai este deloc folosită pentru oficierea slujbelor religioase, fiind închisă cu lacătul.

Au declarat, de asemenea, că toți locuitorii din B. practică cultul ortodox. De altfel, au conchis aceștia, nici nu au altă alternativă în condițiile în care, în această localitate, se oficiază doar slujbe religioase ortodoxe. După anul 1948, în localitate, în lipsa unui lăcaș de cult, nu a fost numit niciun preot paroh catolic. Reclamanta a declarat în ședința publică din 9 decembrie 2011 că nu înțelege să se folosească în probațiune de înscrisul denumit „tabel nominal cu credincioșii greco-catolici din localitatea B.", motiv pentru care nu s-a declanșat procedura înscrierii în fals, propusă de pârâtă. Pe de altă parte, prin adresa din 12 ianuarie 2012, comuna H., prin primar, a comunicat instanței că populația stabilă a localității B. este de 90 persoane.

Din acestea, un număr de 84 persoane s-au declarat de rit ortodox, 2 persoane s-au declarat de rit greco-catolic, iar diferența de alte religii. În baza Decretului nr. 358/1948, pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, acesta a fost desființat. Averea mobilă și imobilă a cultului, aparținând Mitropoliei, episcopiilor, ordinelor, congregațiilor, protopopiatelor, mănăstirilor, fundațiunilor, asociațiunilor, altor instituții și organizațiuni, cu excepția averii fostelor parohii, a devenit proprietate a Statului Român. Este un fapt de notorietate că averea fostelor parohii a devenit proprietate a Bisericii Ortodoxe Române. Neînscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară nu înseamnă că transferul proprietății nu a avut loc.

Chiar dacă s-ar aprecia că trecerea credincioșilor de la un cult la altul și, odată cu aceasta, transferul proprietății asupra lăcașului de cult s-ar încadra în dispozițiile art. 17 alin. (1) din Decretul Lege nr. 115/1938, lipsa înscrierii nu poate fi opusă de o parte contractantă celeilalte părți, ele fiind ținute de obligațiile asumate prin convenția încheiată, efectul constitutiv al înscrierii producându-se doar față de cei care nu au cunoscut înainte existența dreptului. Procedura trecerii averii parohiilor greco-catolice la Biserica Ortodoxă Română era reglementată prin dispozițiile art. 37 - 39 din Decretul nr. 177/1948, privind regimul general al cultelor religioase. Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul Lege nr. 9/1989, privind abrogarea unor acte normative, iar Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin art. 51 din Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor.

Instanța a apreciat că Decretul nr. 358/1948 a avut un caracter eminamente abuziv. Dispozițiile sale contraveneau art. 27 din Constituția din anul 1948, conform căruia libertatea conștiinței și libertatea religioasă erau garantate de Stat, iar cultele religioase aveau libertatea de a se organiza și puteau funcționa liber dacă ritualul și practica lor nu erau contrare Constituției, securității publice sau bunelor moravuri. În același timp, decretul contravenea și dispozițiilor art. 481 ale C. civ. în materie de proprietate, conform cărora nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

Potrivit art. 1 din Decretul-Lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) a fost recunoscută oficial, organizându-se și funcționând în conformitate cu regimul juridic general al cultelor religioase din România, adică cu Decretul nr. 177/1948 aplicabil până la data intrării în vigoare a Legii nr. 489/2006, la 11 ianuarie 2007. În ceea ce privește bunurile preluate de la cultul greco-catolic, prin Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a prevăzut că cele preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică).

Situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română urma, potrivit art. 3, a se stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Prin O.G. nr. 64/2004, art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost completat cu un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: „în cazul în care reprezentanții clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun.

Ulterior, prin legea de aprobare a ordonanței, Legea nr. 182/2005, la art. 3, au fost adăugate trei noi alin. cu următorul cuprins; „Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretențiile sale și punându-i la dispoziție dovezile pe care se sprijină aceste pretenții. Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanți ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun.

Soluționarea acestor acțiuni este de competența tribunalelor. Acțiunile sunt scutite de taxa de timbru". În speță, cu ocazia întrunirii comisiei mixte, reprezentanții pârâtei au declarat că nu sunt de acord cu cedarea bisericii de lemn în favoarea reclamantei, motivând că în localitatea B. nu există niciun credincios greco-catolic. În prezent, Biserica Română Unită cu Roma este organizată în temeiul Codului Canoanelor Bisericilor Orientale ca Biserică Arhiepiscopală Majoră, cu sediul la B. Arhiepiscopia majoră este compusă din Arhiepiscopia de A.I. și F., Episcopia de O., Episcopia de C.-G., Episcopia de L. și Episcopia M. (cu sediul în municipiul Baia Mare). Conform Codului Canoanelor Bisericilor orientale, sunt persoane juridice prin dreptul însuși bisericile sui juris, provinciile, eparhiile, exarhatele.

Parohia este o anumită comunitate de credincioși creștini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a cărei grijă pastorală este încredințată unui paroh. Parohia legitim înființată este prin dreptul însuși persoană juridică (canonul 280 § 3), fiind reprezentată „în toate treburile juridice 1 ' de paroh prin persoana sa (canonul 290 § 1). Prin H.G. nr. 1218/2008, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 798 bis/27.11.2008, s-a recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza cărora se organizează și funcționează Biserica Romano-Catolică din România, respectiv, Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, prevăzute în anexele 1 și 2, parte integrantă a Hotărârii.

Ca atare, având în vedere că parohiei i se recunoaște personalitate juridică, fiind privită ca persoană juridică, instanța a apreciat că acțiunea în revendicarea lăcașului de cult poate fi promovată de parohia greco-catolică în a cărei rază teritorială se află lăcașul de cult preluat abuziv. Aceasta întrucât bunul a aparținut parohiei, privită și reglementată de Codul Canoanelor Bisericilor Orientale ca persoană juridică, iar nu anumitor persoane fizice, fiind afectat unui scop determinat, respectiv, desfășurarea de activități specifice religiei greco-catolice.

Prin urmare, instanța a apreciat că revendicarea bunului poate fi promovată de parohie, ca persoană juridică, chiar dacă aceasta nu mai este formată din vechii greco-catolici în viață în anul 1948, la momentul aplicării Decretului nr. 358/1948, sau din urmașii acestora, măsura fiind menită să asigure satisfacerea scopului inițial - posibilitatea celebrării activităților religioase specifice cultului greco-catolic. Ceea ce trebuie avut în vedere este nu neapărat opțiunea foștilor credincioși sau a urmașilor lor, ci a credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate, adică a actualilor enoriași, fiind vorba de bunuri pentru uzul public al credincioșilor. O soluție contrară ar împiedica orice restituire pe simplul considerent că, în prezent, credincioșii greco-catolici sunt în inferioritate numerică evidentă, astfel că niciodată majoritatea necesară nu ar putea fi întrunită.

În speță, însă, opțiunea majorității credincioșilor (care sunt de rit ortodox) în sensul nerestituirii către reclamantă a bisericii de lemn nu are nici o legătură cu propriile lor opțiuni confesionale, în condițiile în care restituirea acestui lăcaș de cult nu impietează cu nimic desfășurarea slujbelor religioase oficiate în rit ortodox. Dimpotrivă, ignorarea opțiunii minorității, formată chiar și din 2 credincioși greco-catolici, este nejustificată având în vedere faptul că, în ultimii ani, biserica de lemn este închisă cu lacătul, nefiind folosită de credincioșii ortodocși.

Chiar dacă, în prezent, credincioșii ortodocși din localitatea B., care, probabil, au fost forțați de realitatea politică a anului 1948 să abandoneze cultul greco-catolic și să treacă la cultul ortodox, sunt mai numeroși decât credincioșii greco-catolici și nu doresc să părăsească cultul ortodox pentru a reveni la cultul greco-catolic căruia i-au aparținut cândva, această împrejurare nu impietează cu nimic asupra îndreptățirii reclamantei de a revendica imobilul lăcaș de cult în litigiu, având în vedere că proprietatea tabulară asupra respectivului imobil aparținea Parohiei Greco-Catolice, ca entitate juridică, cu personalitate juridică proprie, iar nu unui anumit număr de credincioși de un anumit cult.

Lăcașul de cult este indisolubil legat de exercițiul cultului, fiind moral și legal să aparțină majorității, iar un astfel de raționament este valabil pentru localitățile unde există un singur lăcaș de cult. în speță, însă, deși majoritatea credincioșilor aparțin unui cult, există mai multe lăcașuri de cult, împrejurare ce ar permite fiecărui cult să aibă propriul său spațiu pentru desiășurarea ceremoniilor de natură religioasă. Conform art 27 alin. (2) și (3) din Legea nr. 489/2006, bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, pot fi redobândite dacă au fost confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989 ori au fost preluate fără titlu. Preluarea a fost una abuzivă la momentul 1948, iar, în prezent, majoritatea credincioșilor ortodocși nu justifică interesul pentru menținere lăcașului de cult dobândit în urma unei astfel de preluări.

Întrucât art. 1169 C. civ. prevede că orice afirmație trebuie dovedită și constatând că reclamanta nu a dovedit cu înscrisuri concludente efectuarea unor cheltuieli de judecată, instanța a respins cererea acesteia privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Cluj, Secția a I-a civilă, prin decizia nr. 103 A din 11 octombrie 2012, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, reținând, în esență, următoarele; În ceea ce privește revendicarea lăcașurilor de cult ce au aparținut cultului greco-catolic, în practica judiciară s-au conturat două curente, și anume; unul care a considerat că Decretul nr. 358/1948, pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, prin care acesta a fost, în realitate, desființat și averea sa a fost trecută în proprietatea statului, cu excepția averilor fostelor parohii, precum și dispozițiile art. 37 ale Decretului nr. 177/1948, pentru regimul general al cultelor religioase, privind strămutarea averii unui cult la altul, ca urmare a trecerii unui procent dintre credincioși, fără despăgubire, în cazul lăcașurilor de cult sunt neconstituționale, întrucât încălcau prevederile Constituției anului 1948, privind ocrotirea dreptului de proprietate particulară (art. 8-10), precum și cele privind libertatea conștiinței și cea religioasă (art. 27), și unul care a apreciat că textul art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 este constituțional, însă trecerea credincioșilor de la cultul greco-catolic la cel ortodox, în temeiul Decretului nr. 358/1948, a fost una forțată, deci abuzivă, însă, caracterul abuziv nu poate fi invocat decât de cei prejudiciați, iar,

dacă majoritatea sunt ortodocși, acțiunea este inadmisibilă. Prima instanță a analizat privarea de proprietate din ambele perspective. Astfel, a apreciat că preluarea a fost una abuzivă, nedepășind prin aceasta atribuțiile puterii judecătorești, așa cum greșit susține pârâta apelantă, controlul constituționalității unui text abrogat raportat la constituțiile anterioare celei din anul 1991 fiind atribuția instanței de judecată, potrivit dispozițiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, nefîind vorba de o excepție de nelegalitate de competența instanței de contencios administrativ, conform art. 4 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, primul motiv de apel fiind, astfel, nefondat.

În ceea ce privește analiza din cea de-a doua perspectivă a jurisprudenței, prima instanță a observat în mod corect că, deși majoritatea credincioșilor sunt în prezent ortodocși și, în loc de a invoca abuzul la care au fost supuși, aceștia doresc să rămână în cadrul noului cult, opunându-se restituirii lăcașului de cult preluat de la vechiul cult odată cu trecerea lor la cultul nou, situația este una deosebită de cele din alte dosare, întrucât în localitate există două lăcașe de cult, vechiul lăcaș de cult nu mai este deloc folosit în acest scop, fiind, în fapt, abandonat, închis cu lacătul, lăsat în neuz, astfel că refuzul de restituire în cadrul procedurii necontencioase reglementată de art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 este unul abuziv, situația de fapt permițând exercițiul ambelor culte, chiar dacă numărul credincioșilor greco-catolici este în prezent unul foarte redus.

Cenzurând acest refuz, în temeiul art. 3 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a concluzionat că tribunalul în mod corect a admis acțiunea, din rațiunile expuse, neavând la bază doar principii morale, așa cum greșit susține pârâta apelantă, astfel că și acest motiv de apel a fost apreciat ca nefondat. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă B. care, indicând art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., a arătat următoarele; Instanța de apel a respins apelul pârâtei motivând că instanța de fond era competentă să verifice și să se pronunțe cu privire la neconstituționalitatea unei legi abrogate, în baza art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, și că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a prevederilor art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Or, prin acceptarea acestei interpretări de către instanța de fond și prin trimiterea la prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, instanța de apel a dat o soluție greșită, în sensul că a făcut o aplicare greșită a textului de lege invocat, deoarece art. 3 din această lege indică bunurile care intră în sfera de aplicare a acestui act normativ. Prin urmare, aceste bunuri și nicidecum altele, intră în sfera de aplicare a Legii nr. 213/1998. A face referire la acest text de lege în cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, cu scopul de a motiva o intervenție a instanței de fond în aprecierea constituționalității sau neconstituționalității unei legi, înseamnă nu doar a accepta, ca instanță de control, un gest nepermis al unui judecător, dar și o aplicare greșită a legii, respectiv a prevederilor acestui act normativ.

S-a mai arătat, că instanța de apel și-a întemeiat soluția pe considerentele primei instanțe, conform cărora „opțiunea majorității credincioșilor (care sunt de rit ortodox) în sensul nerestituirii reclamantei a bisericii de lemn nu are nici o legătură cu propriile lor opțiuni confesionale, în condițiile în care, restituirea acestui lăcaș de cult nu impietează cu nimic desfășurarea slujbelor religioase oficiate în rit ortodox",afirmație ce este anulată de o alta, potrivit căreia „lăcașul de cult este indisolubil legat de exercițiu cultului" și că „este moral și legal să aparțină majorității". Astfel, întreaga rațiune a art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, așa cum a fost el modificat, dispare.

S-a concluzionat, că, greșit, instanța de apel a afirmat că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a textelor de lege, mai exact a art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, deoarece dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunul respectiv, adică a comunității din localitatea B., jud. Sălaj, este ca acest lăcaș de cult să rămână în proprietatea lor, iar la întâlnirea reprezentanților celor două culte nu s-a ajuns la nici un rezultat, pentru că reprezentanții cultului greco-catolic nu au dorit să pună în discuție nici o altă alternativă. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată recursul nefondat, pentru următoarele considerente; De precizat, că, deși pârâta a indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., se constată că din dezvoltarea criticilor formulate nu rezultă că s-au formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate ce s-ar circumscrie acestui motiv de recurs, iar consecința este aceea că instanța de recurs nu este investită cu analiza motivului respectiv. Prin criticile formulate, pârâta a arătat că decizia recurată este nelegală, în sensul că a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998 și cu încălcarea prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990. În ceea ce privește prima critică, potrivit căreia greșit instanțele de fond și apel au analizat valabilitatea titlului statului asupra imobilelor în litigiu, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1990, întrucât acestea nu intră în sfera de aplicare a art. 3 din acest act normativ, se constată că este nefondată.

Astfel, instanța de fond și-a fundamentat soluția pronunțată, păstrată prin decizia recurată, în ceea ce privește nevalabilitatea titlului statului asupra imobilelor în litigiu, Decretul nr. 358/1948, constatând caracterul abuziv al acestuia în raport de dispozițiile Constituției în vizoare la acel moment, art. 27 din Constituția din anul 1948, cât și în raport de legile în vigoare la acel moment, art. 480 și urm. C. civ., pe dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale și bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat", și respectiv, „instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului". Prin urmare, critica formulată de pârâtă potrivit căreia, în speță, Legea nr. 213/1998 nu este aplicabilă, deoarece, potrivit art. 3 din acest act normativ, imobilele în litigiu nu intră în sfera de reglementare a acestui act normativ, nefacând parte din domeniul public al statului, este nefondată, câtă vreme acest act normativ reglementează regimul juridic al bunurilor aflate atât în domeniul public,

cât și în domeniul privat al statului, potrivit art. 3 și art. 4 din lege, iar instanțele judecătorești sunt competente să verifice valabilitatea titlului statului atât pentru bunurile aflate în domeniul public al statului, cât și pentru cele aflate în domeniul privat al acestuia.

În ceea ce privește critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, în sensul că instanțele de fond și apel au soluționat cauza fără să țină seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile în litigiu, respectiv, a credincioșilor ortodocși, care sunt majoritari în localitatea B., se constată că este nefondată, pentru cele ce urmează; Potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat și modificat, „Situația juridica a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Romane Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" și, respectiv, „Partea interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris pretențiile sale și punându-i la dispoziție dovezile pe care se sprijină aceste pretenții.

Convocarea se va face prin scrisoare recomandată cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi constituită din câte trei reprezentanți ai fiecărui cult. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun". În speță, așa cum s-a arătat mai sus, în cadrul comisiei mixte formată din reprezentații clericali ai celor două culte, părțile nu au ajuns la niciun rezultat, astfel că intimata reclamantă a promovat acțiunea pendinte injustiție pentru restituire în natură a imobilelor în litigiu.

Față de dispozițiile legale mai sus enunțate, se constată că de dorința credincioșilor din comunitatea care deține imobilele în litigiu, în speță, Parohia Ortodoxă B., se va ține seama la soluționarea cererilor de restituire în natură a lăcașurilor de cult afectate exclusiv desfășurării activității specifice cultului ortodox. Însă, acest criteriu nu poate fi invocat discreționar, cum susține recurenta pârâtă, câtă vreme, așa cum au stabilit instanțele de fond și apel cu privire la starea de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., lăcașul de cult în litigiu nu este folosit de enoriașii ortodocși pentru desfășurarea activităților specifice acestui cult.

Dimpotrivă, aceștia dețin un alt lăcaș de cult în care se desfășoară aceste activități și care, astfel, nu justifică un interes pentru deținerea acestor imobile, a căror proprietară tabulară este intimata reclamantă. Pentru considerentele expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă B. Constatând culpa procesuală a recurentei pârâte, instanța, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., va dispune obligarea acesteia la 600 RON, cheltuieli de judecată în recurs, către intimata reclamantă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă B. împotriva deciziei nr. 103/A din 11 octombrie 2012 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă. Obligă pe recurentă la 600 RON cheltuieli de judecată către intimata - reclamantă Parohia Greco - Catolică B. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2013.