ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3911/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 213/84 din 24 ianuarie 2008 la Tribunalul Sălaj, reclamanta Parohia Greco-Catolică B. a chemat-o în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă B., solicitând instanței ca prin hotărârea ca o va pronunța, să se constate nulitatea exproprierii lăcașului de cult din CF nr. C1., operată prin decretul nr. 358/1948; Constatarea nulității absolute a încheierii nr. I1. din 06 martie 2967 operată în baza decretului nr. 358/1948; revenirea la situația anterioară în CF consfințită prin încheierea din 23 iunie 1936 în proprietatea Parohiei Greco-Catolice. Prin sentința civilă nr. 2516 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului Sălaj, s-a admis în parte acțiunea precizată, intentată de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă B. și s-a dispus rectificarea CF nr. C1.

în sensul anulării încheierii de intabulare nr. I1. din 06 martie 1967. S-a respins ca nefondatâ acțiunea reclamantei privind revenirea în CF la situația anterioară înscrierii operate cu această încheiere. A fost obligată pârâta să îi plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale în sumă de 535,5 RON. Prin decizia civilă nr. 112/A din 8 aprilie 2009 a Curții de Apel Cluj, s-au admis apelurile declarate de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. și de pârâta Parohia Ortodoxă B. împotriva sentinței civile nr. 2516 din 24 octombrie 2008 a Tribunalului Sălaj, care a fost desființată și s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că se impune desființarea sentinței, pentru ca reclamanta să precizeze temeiul juridic al capătului de cerere având ca obiect rectificarea de CF și să precizeze dacă a înțeles să renunțe la primul capăt de cerere din acțiunea introductivă de instanță.

Prin sentința civilă nr. 714 din 4 martie 2010 a Tribunalului Sălaj, s-a respins ca nefondată cererea intentată de reclamanta Parohia Greco-Catolică B., împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă B., privind rectificarea CF nr. C1., nr. T1., în sensul anulării încheierii de intabulare nr. I1./1967, precum și revenirea la situația anterioară. A fost obligată reclamanta să ti plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 3.000 RON. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în baza raportului oficios și a art. 13 din Decretul nr. I1. din 4 august 1948 și a decretului nr. 358 din 2 decembrie 1948, s-a rectificat numele Parohiei Greco-Catolice din B.C. de sub B3, în acela de Parohia Română, cu încheierea nr. I1.

din 6 martie 1967. Reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe prevederile art. 34 pct. 1 alin. (1) din decretul-lege nr. 115/1938, renunțând la capătul de cerere privind constatarea nulității exproprierii. Fără a constata nulitatea preluării imobilelor, instanța nu poate dispune rectificarea CF, or reclamanta a renunțat ia acest capăt de cerere. Reclamanta a mai susținut că actele normative în baza cărora s-a făcut înscrierea, au fost abrogate prin Decretului-lege nr. 9/1989 și prin Legea nr. 489/2006. Chiar dacă au fost abrogate, decretele respective au produs efecte juridice în toată perioada în care au fost în vigoare, iar prin abrogarea lor, efectele produse în trecut nu au fost anulate.

Imobilul în litigiu compus din teren și lăcaș de cult, a fost corect intabulat ca aparținând cultului ortodox, în baza prevederilor art. 37 din decretul nr. I1./1948, indiferent de condițiile socio-politice și istorice care au stat la baza presupuselor măsuri abuzive ale Statului Român. Reclamanta nu a făcut dovada că majoritatea credincioșilor și-ar fi păstrat cultul greco-catolic. Prin decizia civilă nr. 253/A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, s-a admis apelui declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. împotriva sentinței civile nr. 714 din 4 martie 2010 a Tribunaiului Sălaj, care a fost desființată în întregime și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la același tribunal.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reținut că în măsura în care se dă eficiență motivului principal de apel, prin care s-a criticat sentința pentru necercetarea fondului cauzei, își găsește aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., impunându-se desființarea hotărârii primei instanțe cu trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond, deoarece acțiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a fi analizat pe fond pretențiiie deduse judecății. S-a reținut că este eronată argumentația primei instanțe potrivit căreia întrucât reclamanta ar fi renunțat la judecata primului capăt de cerere privind constatarea nulității exproprierii lăcașului de cult, acțiunea în rectificare ar fi inadmisibilă.

Avocatul nu a avut o procură specială în temeiul căreia să poată renunța la judecata primului capăt de cerere din acțiunea introductivă de instanță, Prin decizia nr. 8012 din 10 noiembrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă B. împotriva deciziei civile nr. 253/A din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj. Pentru a decide astfel, instanța supremă a decis că asupra excepției capacității de folosință a reclamantei invocată de pârâtă prin concluziile scrise, depuse după închiderea dezbaterilor, instanța de apel nu era obligată să se pronunțe, repunând cauza pe rol.

După reînregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Sălaj sub nr. 2023/84/2009*, prin sentința civilă nr. 3254 din 31 mai 2012, s-a respins acțiunea precizată, intentată de reclamanta Parohia Greco-Catolică B. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă B., pentru constatarea nulității absolute a titlului în virtutea căruia s-a făcut înscrierea în CF nr. C1., prin încheierea de intabulare nr. I1. din 6 martie 1967, sau chiar inexistența sa, rectificarea CF nr. C1., de sub nr. T1., în sensul anuiării încheierii de intabulare nr. 117 din 6 martie 1967 și revenirea la situația anterioară, conform încheierii nr. 1096 din 23 iunie 1936, de sub B+3. A fost obligată reclamanta să îi plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 4.500 RON.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că nici în cel de-al treilea ciclu procesual, reclamanta nu a înțeles să indice în mod expres care este titlul care a stat la baza intabulării și pe care îl consideră nevalabil, respectiv care este textul din Decretul-lege nr. 115/1938 de care înțelege să uzeze, dar din modul de formulare a acțiunii, rezultă neîndoios că se are în vedere dispozițiile art. 34 pct. 1-3 din Decretul-lege nr. 115/1938 preluat de art. 34 pct. 1-4 din Legea nr. 7/1996, iar titlul a cărui nulitate absolută o invocă, este Decretul nr. 358/1948, în baza căruia s-a întocmit raportul oficios nr. I1.

din 06 martie 1967. Schimbarea numelui titularului dreptului de proprietate din Parohia Greco-Catolică în Parohia Ortodoxă, este similară eu schimbarea denumirii unei asociații sau fundații, raportat la specificul activității desfășurate la un moment dat, Iară schimbarea membrilor asociației și înstrăinarea patrimoniului către o altă asociație sau fundație, or prin concepție și scop, calitatea funciară trebuie să oglindească în permanență situația juridică reală a imobilelor, prin descrierea acestora cât mai exactă și prin înscrierea drepturilor reale existente.

Bunurile imobile în litigiu, au trecut în proprietatea comunității locale a cultului ortodox român, ca urmare a punerii în aplicare a Decretului nr. 358/1948, prin care s-a constatat revenirea comunităților locale parohii ale cultului greco-catolic la cultul ortodox, încetând să mai existe organizațiile centrale și statuare ale acestui cult art. 1; situația bunurilor mobile și imobile deținute de organizațiile centrale și statutare ale cultului greco-catolic au revenit statului român, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, inclusiv lăcașurile de cult, care au rămas în proprietatea comunității locale, a cultului ortodox român art. 2. Transferul dreptului de proprietate a averii fostelor parohii greco-catolice către cultul ortodox, nu a urmat procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, adică voința credincioșilor, câtă vreme prin art. 1 din Decretul nr. 358/1948 s-a constatat ope legis revenirea întregii comunități locale la cultul ortodox român, și nici cea prevăzută de art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, rectificarea operând în temeiul unui act normativ de autoritate.

Admiterea acțiunii în rectificare întemeiată pe abrogarea Decretului nr. 358/1948 nu poate fi primită, deoarece s-ar încălca norma constituțională privind neretroactivitatea legii civile și de nerespeclare a unei proceduri speciale cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, declarată constituțional prin decizia Curții Constituționale nr. 23/1993. Dreptul de proprietate al fostului proprietar tabular, nu s-a conservat de jure pentru a se putea dispune restabilirea situației anterioare de CF, iar abrogarea Decretului nr. 358/1948 produce efecte numai pentru viitor, însă efectele produse în timpul cât a fost în vigoare, rămân valabile și în prezent. Capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității absolute a titlului Decretul nr. 358/1948 care a stat la baza rectificării CF nr. C1., nr. T1., în baza căruia s-a întocmit raportul oficios nr. I1.

din 06 martie 1967 care este un act normativ de punere în aplicare, apare ca inadmisibil, nefiind de competența instanțelor judecătorești să cenzureze sub aspectul legalității actele normative cu putere de lege emise înainte de 22 decembrie 1989. Prin Decretul-lege nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică, legiferându-se două situații: -bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 și aflate în proprietatea statului, care au aparținut organizațiilor centrale și statutare ale cultului (mitropolie, episcopie, congregațiuni, mănăstiri, fundații, asociații ș.a.), după inventarierea cărora s-a emis H.G.

nr. 466/1992 cuprinzând 80 de poziții, predate către cultul greco-catolic; Prin decizia civilă nr. 117 din 7 noiembrie 2012 a Curții de Apel Cluj s-a respins ca nefondat apelul reclamantei Parohia Greco Catolică Bran reținându-se următoarele considerente: Lăcașurile de cult și casele parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) ce au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, a căror situație juridică se stabilește de o comisie formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care rețin aceste bunuri, ori decizia de comisie nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii injustiție potrivit dreptului comun.

„Acțiunea de drept comun" la care face referire art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, este sugerată de decizia Curții Constituționale nr. 23/1993. Reclamanta nu a susținut și nici nu a dovedit că în prezent majoritatea credincioșilor din Parohia B. ar fi trecut la cultul greco-catolic, urmărind în realitate să stabilească reconstituirea dreptului de proprietate asupra tuturor bunurilor ce au aparținut acesteia, inclusiv a lăcașului de cult și a casei parohiale, în alte condiții decât cele avute în vedere de legiuitor. Pentru terenul intravilan ce nu este aferent lăcașului de cult sau casei parohiale, procedura ce trebuie urmată este cea prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000. Nu s-a impus suspendarea judecății acțiunii până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. 684/309/2002 al Judecătoriei Șimleu Silvaniei în baza art. 244 pct. 1 C. proc.

civ., întrucât cele două acțiuni sunt supuse unor proceduri administrative și judiciare diferite. La termenul din 20 aprilie 2012, reclamanta a depus la dosar o precizare de acțiune, prin care a solicitat „constatarea nulității absolute a titlului în virtutea căruia s-a tăcut înscrierea în CF nr. C1. prin încheierea de intabulare nr. I1. din 06 martie 1967 sau chiar inexistența sa; rectificarea CF C1. de sub nr. T1. în sensul anulării încheierii de intabulare nr. I1. din 06 martie 1967; să dispuneți revenirea la situația anterioară conform încheierii nr. 1096 din 23 iunie 1936 de sub B+3", cu cheltuieli de judecată". Asupra imobilului înscris în CF nr. C1., nr. top 81/C grădină în intravilan în suprafață de 200 stjp și nr. T1.

grădină în suprafață de 75 stjp, în total 990 mp, cu încheierea nr. 1096 din 23 iunie 1936, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Bisericii greco-catolice din comuna B.C. Cu încheierea nr. I1. din 6 martie 1967, în baza raportului oficios emis în temeiul art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a Decretului nr. 358/1948, s-a rectificat numele Parohiei greco-catolice din B.C. de sub B 3 , în acela de Parohia ortodoxă română.

Prin titlul de proprietate nr. 24335/84811 din 17 februarie 1998, s-a reconstituit în favoarea pârâtei Parohia Ortodoxă B., dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 3 ha și 8.100 mp» din care 3.000 mp, în intravilanul satului B., parcela nr. 205. Cu privire la acest titlu, reclamanta a intentat o acțiune în constatarea nulității absolute, înregistrată pe rolul Judecătoriei Șimleu Silvaniei, sub nr. 684/309/2012, până la a cărei soluționare irevocabilă s-a respins cererea reclamantului în primă instanță și cererea apelantei de către instanța de apel, această suspendare fiind facultativă, iar acțiunea aflată în apel se poate soluționa independent de soluția ce urmează să fie dată în celălalt dosar.

În CF nr. 113 B., nr. C2., s-a intabulat cu încheierea nr. C3. din 6 mai 2007, dreptul de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe B., notându-se Biserica ortodoxă română. Expertul etrajudiciar D.G., a constatat că în nr. C2. în suprafață de 3.000 mp, se include și suprafața de 270 mp din fostul nr. T1., asupra căruia a fost proprietară tabulară din anul 1936, Biserica Greco-Catolică B. Prin urmare, instanța de apel a reținut că reclamanta nu a dovedit că a avut intabulată pe parcela cu nr. T1. din CF nr. C1., o biserică și o casă parohială și nici nu a formulat un capăt de cerere prin care să solicite constatarea acestui aspect. Terenul pe care sunt situate aceste construcții, i-a fost reconstituit Parohiei Ortodoxe B. în temeiul Legii nr. 18/1991, titlu care nu este anulat și nici încheierea de CF nr. C3.

din 6 mai 2007 în baza căreia s-a intabulai Parohia Ortodoxă B. asupra nr. C2. în suprafață de 3.000 mp, în care este inclusă și suprafața de 270 mp (75 stjp) a fostei parcele topografice nr. 83 din CF nr. C1.

Despre toate aceste schimbări, reclamanta face abstracție totală, solicitând chiar și prin precizarea de acțiune de la termenul din 20 aprilie 2012 „revenirea la situația anterioară conform încheierii nr. 1096 din 23 iunie 1936 de sub B+3". Referitor la capătul de cerere având ca obiect rectificare de CF, apelanta precizează și în motivele de apel că temeiul juridic îl constituie dispozițiile art. 34 pct. 1 din „Decretul Lege nr. 115/193", cu toate că acest act normativ nu mai este în vigoare, dar chiar și în temeiul dispozițiilor art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 care erau în vigoare la data introducerii acțiunii, capătul de cerere având ca obiect rectificare de CF, având caracter accesoriu față de acțiunea principală (capătul de cerere principal), nu poate fi primită.

După precizarea de la termenul din 20 aprilie 2012, capătul principal de cerere îl constituie „constatarea nulității absolute a titlului în virtutea căruia s-a făcut înscrierea În CF nr. C1. prin încheierea de intabulate nr. 117 din 06 martie 1967 sau chiar inexistența sa". „Titlul" ar fi după susținerile apelantei „ca putând fi circumscris, ori art. 2 din Decretul-lege nr. 358/1948 ca fiind un act administrativ a unei comisii interdepartamentale, ori cel prevăzut de art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 fiind o sentință a judecătoriei populare a locului". Art. 2 din Decretul nr. 358/1948 se referă la destinația averii mobile și imobile aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1, hotărâtă de comisia interdepartamentală, iar art. 37 din Decretul nr. 177/1948 se referă la procentul din numărul credincioșilor care trec de la un cult la altul, cazuri ce se constată și se soluționează de judecătoria populară a locului.

Intabularea pârâtei în CF, s-a făcut în baza raportului oficios emis în temeiul art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a Decretului nr. 358/1948, astfel că lipsa hotărârii comisiei interdepartamentale sau a hotărârii instanței locului, nu constituie un motiv de nulitate a încheierii de CF nr. C3. din 6 rnai 2007. Decretul nr. 358 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, iar Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006. Bunurile preluate și folosite de stat de la Biserica Greco-Catolică, aflate în proprietatea Statului Român, i-au fost restituite și predate Bisericii Greco-Catolice prin H.G. nr. 466/1992.

În ceea ce privește însă lăcașurile de cult, care sunt destinate folosinței credincioșilor, afiându~se în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesorii ale lăcașurilor de cult, legiuitorul postdecembrist a stabilit în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 cu modificările și completările ulterioare, ca destinația acestora să se facă pe baza opțiunilor credincioșilor din parohia respectivă. Reclamanta nici nu a susținut și nici nu a dovedit că în localitatea B. din județul Sălaj, numărul credincioșilor greco-catolici ar fi mai mare decât cei al credincioșilor ortodocși, care au continuat să rămână majoritari, în condițiile în care după anul 1989 libertatea credinței este garantată, iar cultul greco-catolic funcționează liber.

Prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a instituit criteriul social al opțiunii majorității credincioșilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, ceea ce corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestor bunuri, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei, folosințe.

Dacă statul ar fi dat o normă imperativă, atribuind lăcașurile de cult și casele parohiale celor care le-au avut până în anul 1948, în speță Parohiei Greco-Catolice B., această soluție ar fi constituit o presiune inadmisibilă la adresa credincioșilor ortodocși care fac parte din biserica expropriată, de trecere a lor la biserica reîmproprietărită, așa cum se arată în decizia Curții Constituționale nr. 23 din 27 aprilie 1993. Prin urmare, nu poate fi primită cererea reclamantei-apelante de constatare a nulității sau a inexistenței titlului în baza căruia s-a dispus înscrierea în CF nr. C1., prin încheierea nr. I1.

din 06 martie 1967. S-a mai reținut că față de respingerea capătului principal de cerere, în mod corect prima instanță a respins și capătul accesoriu de cerere având ca obiect rectificare de CF și revenirea la situația anterioară de CF, în speță nefiind incidente dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul-lege nr. 115/1938 invocate de apelantă, în realitate fiind incidente dispozițiile art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996. Acțiunea reclamantei nu este întemeiată nici din perspectiva dispozițiilor art. 10 din Constituția României din anul 1948 și a parag. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Legea nr. 489/2006 nu poate fi aplicată în speță, fără încălcarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Parohia Greco-Catolică B., solicitând în principal casarea cu trimitere spre rejudecarea apelului acestei instanțe, iar în subsidiar modificarea deciziei în sensul admiterii apelului și pe cale de consecință admiterea acțiunii. Criticile de nelegalitate vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Astfel recurenta susține că instanța de apel a tăcut o greșită interpretare și aplicare a Decretului-lege nr. 126/1990, a Decretului nr. 177/1948, a Legii nr. 489/2006, a Decretului lege nr. 358/1948 și respectiv a O.G. nr. 64/2004 și că nu s-a respectat procedura transferului de proprietate de la un cult Ia altul.

O altă critică vizează ignorarea dispozițiilor Legii nr. 489 din 28 decembrie 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor (art. 27-31). Se mai învederează astfel că în mod greșit s-a reținut dorința majorității credincioșilor în condițiile în care legiuitorul nu a avut-o în vedere la data promulgării O.G. nr. 64/2004. Din acesta perspectivă recurenta susține că instanțele au tăcut o greșită interpretare atât a probelor cât și a stării de fapt. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte reține următoarele: Față de recomandările și statuările din deciziile nr. 112 din 8 aprilie 2009 și respectiv nr. 253 din 23 septembrie 2010 a Curții de Apel Cluj, instanțele în rejudecare au analizat cauza prin raportare la precizarea de acțiune din 20 aprilie 2012 și la obiectul dedus judecății ce vizează situația unui imobil compus din lăcaș de cult și teren intabulat ca aparținând cultului ortodox, în baza prevederilor art. 37 din Decretul nr. 117/1948 situația unui. Astfel prin această precizare s-a solicitat constatarea nulității absolute a titlului în virtutea căruia s-a făcut intabularea în CF C1. prin încheierea de intabulare nr. 117 din 6 martie 1967, a sau chiar inexistența sa; - rectificarea CF C1.

de sub nr. T1. în sensul anulării încheierii de intabulare nr. I1. din 06 martie 1967; cu revenirea la situația anterioară conform încheierii nr. 1096 din 23 iunie 1936 de sub B+3. Imobilul în litigiu compus din lăcaș de cult și teren a fost intabulat ca aparținând cultului ortodox, în baza Raportului oficios emis în temeiul art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a Decretului nr. 358/1948. Raportat la acest aspect și din perspectiva limitelor investirii, instanțele au analizat cauza în raport de „titlul invocat" ce a stat la baza întabulării și de temeiul de drept al acțiunii, astfel cum a fost indicat de reclamantă ca fiind dispozițiile art. 34 pct. 1 din Decretul lege nr. 119/1938 și art. 3 din Decretul lege nr. 126/1990.

Față de modalitatea în care reclamanta și-a argumentat motivele promovării acțiunii, este de reținut că în fapt, finalitatea demersului judiciar urmărit de reclamantă, constă în retrocedarea locașului de cult, cu atât mai mult cu cât a solicitat restabilirea situației anterioare de CF. Astfel este de reținut că temeiul juridic al acțiunii în rectificare de CF, astfel cum a fost precizată, nu poate fi însă decât art. 34 pct. 1 din Legea nr. 7/1996 și nu art. 34 pct. 1 din Decretul-Lege nr. 115/1938, așa cum susține (constant) în mod eronat reclamanta. Pentru a se putea admite însă acțiunea în rectificare, este necesară anularea în prealabil a titlului în baza căruia s-a intabulat pârâta Parohia Ortodoxă B. asupra imobilului din litigiu, or acest capăt de cerere nu a mai fost susținut.

Este real că trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox și preluarea imobilului de la Biserica Greco-Catolică B. în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, a fost una abuzivă, ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile vremii asupra credincioșilor greco-catolici, cu încălcarea dispozițiilor art. 27 alin. (1) din Constituția României din anul 1948 în vigoare la acel moment, care garanta formal libertatea conștiinței și libertatea religioasă și că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989. Este de reținut însă, că abrogarea Decretului nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu poate duce la concluzia că „de jure", bunurile revendicate nu au ieșit niciodată din proprietatea sa.

Din contră, reclamanta a predat proprietatea prin efectul legii, iar pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilelor în litigiu, tot prin efectul legii, urmată de exercitarea dreptului de proprietate de către Parohia Ortodoxă B. Deși reclamanta a invocat lipsa titlului care a stat la baza înscrierii în CF a Bisericii Ortodoxe B., este de reținut că principiul legalității ce a guvernat și cărțile funciare reglementate prin Decretul-lege nr. 115/1938, dispunea că judecătorui nu poate încuviința decât înscrierea actelor și faptelor juridice anume prevăzute de lege și nu se poate sprijini decât pe cererea și actele care o însoțesc sub aspectul legalității formale, neputându-se proceda la înscriere decât dacă actul întrunește condițiile cerute de lege pentru înscrierea dreptului sub aspectul legalității materiale.

Așadar, față de cele două aspecte: formal și material ale principiului legalității, este de reținut că în condițiile în care din CF rezultă cu claritate că înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut în baza art. 13 din Decretul nr. 177/1948 și a art. 2 din Decretul nr. 358/1948 (menționat eronat ca fiind 177/1948), aceste aspecte nu sunt de natură să dovedească sau să determine nevalabilitatea titlului pârâtei. De altfel, cu referire la dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, instanța de apel a verificat și a făcut aplicarea principiului legalității, vizând înscrierea în CF a actelor și faptelor juridice anume prevăzute de lege, privind respectarea illo tempore a acestui principiu, sub aspect material și formal.

De asemenea, instanța de apel a reținut corect că acțiunea promovată de reclamantă vizează, în mod accesoriu, rectificarea de CF, aceasta fiind grefată pe cererea principală privind constatarea nulității titlului pe baza căruia s-a făcut intabularea. Din acest punct de vedere, s-a constatat corect că abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) și recunoașterea cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia ca, de jure, bunurile revendicate nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei. Pe de o parte, abrogarea nu produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, prin abrogarea decretului menționat, cultul greco-catolic și-a încetat existența, deci, a fost lipsit de capacitate de folosință și de posibilitatea de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoașterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990).

Ca atare, astfel cum a reținut instanța de apel, recurenta-reclamantă a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, iar pârâta l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la momentul preluării. Este motivul pentru care rezolvarea problemei proprietății asupra lăcașurilor de cult și a caselor parohiale s-a făcut prin adoptarea unor reglementări speciale (Decretul-lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1994, Legea nr. 182/2005), introducându-se drept criteriu determinant opțiunea credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Este real că nerezolvarea solicitării de retrocedare În procedura prealabilă (din cauza neîntrunirii comisiei înterconfesionale) deschide calea acțiunii injustiție, însă această valorificare a pretențiilor, poate fi realizată doar cu respectarea cadrului normativ special (art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990).

Ca atare, cadrul normativ în care pot fi valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, de desființare a cultului greco-catoiic, distingându-se între cele doua situații: aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile în starea lor actuală și respectiv situația lacașelor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se stabilește de către o comisie mixtă, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține respectivele bunuri.

Astfel rațiunea adăugării la art 3 din Decretul Lege nr 126/1990 a trei noi aliniate, respectiv alin. (2)-(4), prin O.G. nr. 64/2004, aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005, rezultă din chiar expunerea de motive, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care se putea aprecia că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor mixte nu deschidea calea acțiunii în instanță. Adăugarea la art. 3 al aliniatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun", nu are semnificația transformării cererii de retrocedare reglementată de norma specială într-o acțiune în revendicare de drept comun.

Chiar și în ipoteza investirii instanței cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., nu poate fi ignorată reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu ce trebuie avut în vedere la soluționarea unei astfel de solicitări, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. Astfel, este de reținut că introducerea drept criteriu de preferință dorința credincioșilor, reprezintă opțiunea legiuitorului, care a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedărilor unor imobile cu afectațiune specială lăcașurile de cult motiv pentru care instanța nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme. Sub acest aspect este de reținut că prin deciziile nr. 23/1993, -nr.

127/16 noiembriel 994, -nr. 49/1995 și respectiv nr. 804/2012 publicată în M. Of.

al României nr. 805 din 29 noiembrie 2012, Curtea Constituțională pronunțându-se asupra neconstituționalității art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 a reținut că: „în ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1943 - Decretul nr. 358/1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate." Cu privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, Curtea Constituțională a statuat că „este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor.

Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase." De asemenea, s-a reținut că „prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptățile și încălcările drepturilor omului făcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste.

Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă prevederile constituționale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul generai înscris în art. 1 alin. (3) din Constituție, conform căruia statul român este un stat de drept, democratic și social" cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat prin dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3). Prin deciziile sus evocate Curtea Constituțională a statuat că democrația presupune și aplicarea principiului majorității, or, din teza ultimă a art. 3, „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri", rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

Astfel Curtea Constituțională a reținut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție dar și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol, in condițiile în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinței lor.

Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispozițiilor art. 57 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietății, s-ar face abstracție de opțiunea majorității, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale.

Ca atare, o asemenea măsură ar încălca art. 29 din Constituție, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepțiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și cea privind ritualul practicat, precum și dispozițiile constituționale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29, potrivit cărora „Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc" și alin. (4) al aceluiași articol - „în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasa"-, întrucât altfel ar fi de natură a se impune majorității voința unei minorități.

Astfel, instanța constituțională a constatat că textul art. 3 din Legea nr. 126/1990 nu încalcă principiul libertății religioase și că democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor." Or, din perspectiva celor expuse este de reținut că instanțele anterioare având în vedere că demersul judiciar al reclamantei urmărește de fapt retrocedarea lăcașului de cult, a examinat cauza și prin prisma dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 326/1990, reținând în mod corect că reclamanta nici nu a susținut și nici nu a dovedit că în localitatea B. din județul Sălaj, numărul credincioșilor greco-catolici ar fi mai mare decât cel al credincioșilor ortodocși, care au continuat să rămână majoritari, cu atât mai mult cu cât după anul 1989 libertatea credinței fiind garantată, cultul greco-catolic funcționează liber.

Or, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul lege nr. 126/1990, instanța de apel a avut în mod corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioșilor din localitate sunt ortodocși, prezumând astfel că dorința credincioșilor este ca biserica să continue să le rămână în proprietate. Prezumția nu a fost răsturnată însă de reclamantă cu nici o probă. De aceea, este neîntemeiată critica recurentei conform căreia, în soluționarea litigiului, nu interesează dorința credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. Este nefondată, de asemenea, și susținerea legată de greșita interpretare a dispozițiilor O.G. nr. 64/2004 și respectiv a O.G.

nr. 94/2000, în condițiile în care O.G. nr. 64/2004 prevede rezolvarea cererii de retrocedare în procedura prealabilă de către reprezentanții clericali ai celor două culte. În realitate, formulând o asemenea critică, recurenta-reclamantă se află în confuzie, câtă vreme din considerentele deciziei rezultă cu evidență că temeiul juridic avut în vedere de către instanță, care a motivat incidența unui cadru normativ special cu referire la natura specială a bunurilor care fac obiectul cererii de retrocedare, este cei dat de dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, (astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004). În plus, dispozițiile art. 3 alin. (2), introduse în Decretul-lege nr. 126/1990 prin O.G.

nr. 64/2004 fac referire, pentru faza producerii prealabile, chiar la o comisie mixtă, alcătuită din câte trei reprezentanți ai fiecărui cult. Față de toate considerentele arătate, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate în legătură cu normele materiale incidente cauzei și aplicarea lor corectă de către instanța de apel, motiv pentru care nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire Ia criticile legate de interpretarea probelor și a stării de fapt, este de reținut că fiind critici de netemeinicie și nu de nelegalitate, nu se circumscriu nici uneia din ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât dispozițiile art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. în cadrul cărora puteau fi examinate criticile legate de interpretarea probelor, au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005. În privința motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., indicarea lor de către recurentă s-a realizat în mod formal, având în vedere că aceasta nu a dezvoltat argumente care să se subsumeze criticilor încadrabile textelor procedurale menționate. Astfel, nu s-a arătat de ce ar fi incident art. 304 pct. 7 C. proc. civ. (în condițiile în care decizia conține motivele pe care se sprijină, fără a fi contradictorii sau străine de natura pricinii) și nici nu a fost indicat vreun act juridic dedus judecății, având conținut și clauze clare, neîndoielnice, cărora instanța să le fi denaturat înțelesul prin interpretarea dată, așa încât să fie atrasă incidența art. 304 pct. 8 C. proc.

civ. În consecință, din perspectiva celor expuse, nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Parohia Greco Catolică B. împotriva deciziei civile nr. I1./A din 07 noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2013.