ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3191/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3191/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr 559 din 2 mai 2007 a

Tribunalului Arad s-a admis acțiunea reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma

Greco-Catolică de Lugoj împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română M. județul

Arad, s-a anulat încheierea de CF C1. din 14 aprilie 1971 de sub B4 din CF C2. M.

cu nr top. T1. și s-a dispus restabilirea situației anterioare de carte

funciară de sub B1-3 în favoarea reclamantei și a fost îndrumat Oficiul de

Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad, Biroul de CF Ineu să facă mențiunile

în CF , în baza hotărârii după ramânerea ei irevocabilă.

Împotriva acestei

hotârâri a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română M. jud. Arad iar prin

decizia civilă nr. 390 din 11 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara s-a

respins apelul pârâtei.

Cum împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs pârâta Parohia Ortodoxă Română M., Înalta Curte de Casație

și Justiție prin decizia civilă nr. 8961 din 3 noiembrie 2009 a casat atât

decizia civilă nr 390/ 17 septembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara cât și

sentința civilă nr. 559 din 2 mai 2007 a Tribunalului Arad cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceluiași tribunal pentru următoarele considerente:

S-a reținut că

instanțele nu au avut rol activ în accepțiunea art. 129 alin. (4) și (5) din C.

proc. civ. și nici nu au stabilit cadrul procesual și nici calitatea părților

implicate în litigiu.

S-a reținut astfel că

acțiunea a fost formulată de reclamantă ca for tutelar a Protopopiatului Român

Unit cu Roma Greco - Catolică Arad, fără ca reclamantei să i se solicite a

prezenta o procură pentru exercițiul dreptului de reprezentare în judecată,

potrivit dispozițiilor art 28 din decretul nr. 177/1948 privind regimul general

al cultelor religioase în vigoare la data sesizării instanței și părțile

componente locale ale cultelor religioase recunoscute ca persoane juridice,

situație în care pot sta singure în justiție ca titulare de drepturi și

obligații proprii.

Aceste dispoziții

sunt preluate de altfel și de actuala Lege privind libertatea religioasă și

regimul general al cultelor, nr. 489 din 28 decembrie 2006, în art. 8 alin. (2).

S-a mai reținut că în

rezolvarea corectă a excepției vizând lipsa calității procesuale active a

reclamantei, în condițiile în care aceasta nu a putut prezenta un mandat dat de

instituția de cult evidențiată în cartea funciară, este de interes a se examina

și adeverințele nr. XX și respectiv ZZ din 22 ianuarie 2007 emise chiar de

către Episcopia Română Unită cu Roma Greco - Catolică dun care rezultă că

Biserica greco-catolică M. este în fapt Parohia greco-catolică Unită cu Roma M.,

care, potrivit adeverinței din 15 mai 1995 are personalitate juridică conform

art. 28 din fosta lege a cultelor respectiv decretul nr. 177/1948.

S-a recomandat astfel

instanței în rejudecare ca odată lămurită chestiunea vizând calitatea

procesuală activă a reclamantei ce se constituie într-o excepție de fond, să se

cerceteze cauza pe fond urmând a fi examinate și exigențele art. 3. din Decretul

Lege nr 126/1990 potrivit căruia situația juridică a lăcașurilor de cult și a

caselor parohiale ce au fost preluate de Biserica Ortodoxă, se va stabili de o

comisie mixtă formată din reprezentanții celor două culte religioase ținând

seama de dorința credincioșilor din comunitățile care de dețin aceste bunuri.

Prin decizia de casare

s-a mai statuat că din circumscripția religioasă a satului M. rezultă că peste ¾

din totalul credincioșilor aparținând satului M., și-au declarat apartenența la

religia ortodoxă. În ce privește O.G. nr 64 din 13 august 2004 astfel cum a fost

aprobată, prin Legea nr. 182/2005 la care reclamanta a făcut trimitere, instanța

de casare a reținut că aceasta vizează doar completarea art 3. din Decretul

Lege nr. 126/1990 prin introducerea a trei aliniate noi, 2-4 referitoare la convocarea

comisiei mixte formată din reprezențanții fiecărui cult, iar nu modificarea textului

mai sus citat.

În aceeași idee s-a mai

statuat prin decizia de casare, că în rejudecare se va examina în cadrul procesual

stabilit prin însăși cererea de chemare în judecată, dacă poate face obiect al cererii

de restituire și terenul aferent bisericii, în condițiile în care art. 3 al Decretului

- Lege nr. 126/1990 face vorbire doar de stabilirea situației juridice a lăcașurilor

de cult și respectiv a caselor parohiale.

Astfel în rejudecare prin

Sentința civilă nr. 432 din 26 mai 2010, pronunțată în Dosar nr. 8914/108/2006,

Tribunalul Arad a respins cererea formulată de reclamanta Episcopia Română Unită

cu Roma Greco - Catolică de Lugoj, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă

Română din satul M., având ca obiect constatare nulitate act de preluare și rectificare

de carte funciară.

Pentru a pronuța această

hotărâre instanța de fond în rejudecare a reținut necesitatea respectării dispozițiilor

art. 315 C. proc. civ. conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de

recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În raport de aceste dispoziții

legale, tribunalul a constatat că prin considerentele deciziei de casare - decizia

civilă nr. 8961 din 3 noiembrie 2009 a instanței supreme s-au trasat instanței de

rejudecare următoarele sarcini: lămurirea chestiunii privind calitatea procesuală

activă a reclamantei ce se constituie într-o excepție de fond supusă rigorilor

art. 137 C. proc. civ. precum și examinarea și respectarea dispozițiilor art. 3

a decretului - Lege nr. 126/1990, conform cărora situația juridică a lăcașurilor

de cult ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și au fost preluate de Biserica

Ortodoxă Română, se va stabili o comisie mixtă formată din reprezentanți clericali

ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile

care dețin aceste bunuri. S-a mai statuat că în rejudecare instanța va trebui să

examineze dacă, în cadrul procesual fixat prin cererea de chemare în judecată, poate

face obiect al cererii de restituire și terenul aferent bisericii, în condițiile

în care art. 3 din decretul - Lege nr. 126/1990 face vorbire numai despre stabilirea

situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale.

În ceea ce privește acest

din urmă aspect, tribunalul a apreciat că dispozițiile legale nu trebuie a fi interpretate

atât de restrictiv deoarece, chiar dacă în termeni generali o construcție este aferentă

unui teren, totuși, dată fiind importanța edificiului și valoarea lui mai mare decât

a terenului, este evident că centrul de greutate gravitează în jurul clădirii bisericii

aflată în litigiu, iar nu în jurul terenului asupra căruia a fost construită. O

dovadă în acest sens o constituie însăși art. 2 teza I din același act normativ

care exceptează de la restituire numai moșiile, adică suprafețele întinse de teren

având destinație agricolă, lăsând a se presupune prin aplicarea regulii de interpretare

per a contrario, că celelalte bunuri imobile ce au aparținut Bisericii Române Unite

cu Roma se restituie, terenuri ce nu intră în categoria moșiilor, ori supraedificate

și terenul aferent, se restituie.

În ce privește excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată în apărare de către pârâtă,

tribunalul a găsit-o nefondată pentru următoarele considerente.

Calitatea procesuală activă

presupune o identitate între reclamanta și persoana despre care se afirmă că este

titularul dreptului subiectiv a cărui recunoaștere ori respectare a fost dedusă

judecății.

Conform mențiunilor din

cartea funciară C.F. nr. C2.- M. (Almenes), proprietar asupra bisericii și a curții

acesteia a fost Biserica greco-catolică M. cu titlu de uzucapiune. Ulterior, prin

încheierea nr. C1. din 14 aprilie 1971, asupra imobilului identificat cu nr. top.T1.

din cartea funciară sus-menționată, s-a întabulat dreptul de proprietate al Parohiei

ortodoxe române din comuna M..

În ce privește excepția

ridicată în cauză, reclamanta a afirmat că este forul tutelar al Parohiei Greco-Catolice

M., care în această calitate poate promova orice acțiune pentru apărarea și revendicarea

drepturilor legitime ale acestei parohii și o poate reprezenta în mod legal în fața

instanței de judecată. Această susținere a reclamantei nu se bazează pe nicio dispoziție

legală, statutară, canonică sau de altă natură, fiind doar susținerea reclamantei

nesusținută juridic și nici nedovedită în actualul litigiu.

Calitatea procesuală activă

a reclamantei rezultă însă din faptul că imobilul în cauză (biserică și curte, cum

figurează în coala A din cartea funciară) nu a fost în proprietatea parohiei greco-catolice

din satul M., ci a bisericii greco-catolice. Potrivit anexei la Legea nr. 489/2006

privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, în România este recunoscută

o singură biserică greco-catolică sub denumirea Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică

care este continuatoarea fostei biserici greco-catolice desființată prin decretul

nr. 358/1948. În aceste condiții, tribunalul a reținut că reclamanta justifică calitatea

procesuală activă în cauză de a revendica bunuri care au constituit în trecut proprietatea

bisericii greco-catolice din satul M..

Sub aspectul fondului

pretențiilor, având în vedere considerentele deciziei de casare, tribunalul a apreciat

că raționamentul juridic menit a dezlega pricina trebuie să aibă ca fundament limitele

și condițiile impuse de decretul - Lege nr. 126/1990.

Acest act normativ abrogă

decretul nr. 358/1948 dar nu îi neagă cu desăvârșire efectele juridice produse,

astfel că nu se pune problema constatării nulității încheierii de întabulare a dreptului

de proprietate a Parohiei ortodoxe din satul M., câtă vreme a avut la bază un act

normativ în vigoare la data respectivă.

Conform art. 3 din acest

act normativ situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care

au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate

de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din

reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Or, din lista depusă la

dosar (primul dosar de fond), întocmită în ianuarie 2007, rezultă că mai mult de

3/4 din numărul credincioșilor satului M. s-au declarat ortodocși, ceilalți declarându-se

aparținători ai altor culte, cum ar fi penticostali, adventiști, baptiști, greco-catolici,

romano-catolici, reformați etc., însă numărul lor nu ajunge la o pătrime din numărul

total al credincioșilor.

În aceste condiții, tribunalul

a concluzionat că dispozițiile actului normativ special invocat mai sus nu sunt

întrunite pentru a se dispune restituirea bisericii către reclamantă.

În acest sens, s-a mai

constatat că dispozițiile decretului-Lege nr. 126/1990, se limitează a recunoaște

oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), precum și dreptul acesteia

de a se organiza conform regimului general al cultelor din România. Deși același

act normativ recunoaște dreptul acestei biserici de a i se restitui bunurile preluate

de stat prin efectul decretului nr. 358/1948 și aflate în patrimoniul statului,

cu excepția moșiilor, în privința lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care

au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică), legea impune a se

ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Două sunt elementele care

a condus la soluția de respingere ca nefondată a cererii de chemare în judecată.

În primul rând, bunul

revendicat nu se află în patrimoniul statului fiind în proprietatea Parohiei ortodoxe

române din satul M. În al doilea rând, despre dorința credincioșilor din comunitatea

satului M., de trecere a lăcașului de cult din localitate în proprietatea Bisericii

Române Unite cu Roma, nu poate fi vorba, o astfel de dorință neexistând exprimată

de credincioși sau reliefată de vreo probă din dosar nici nu poate fi presupusă

cât timp majoritatea credincioșilor din localitatea s-au declarat ortodocși.

Împotriva sentinței civile

nr. 432 din 26 mai 2010 pronunțată de Tribunalul Arad a declarat apel Episcopia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, iar prin decizia civilă nr. 458

din 24 noiembrie 2010, pronunțată în Dosar nr. 8914.1/108/2006, Curtea de Apel Timișoara

a admis apelul reclamantei și pe cale de consecință a schimbat în tot sentința apelată

în sensul admiterii acțiunii reclamantei, constatând că Biserica Greco-Catolică

din M. este proprietara imobilului înscris în CF nr. C2. M. nr. top T1., format

din Biserică și curte.

S-a anulat încheierea

de carte funciară nr. C1. din 14 aprilie 1971 de sub B4 din CF C2. M., nr. top T1.,și

s-a dispus restabilirea situației de carte funciară de sub B1-3 fiind obligată pârâta

să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul.

A fost îndrumat Oficiul

de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad, Biroul de Carte Funciară Ineu, să facă

cuvenitele mențiuni în cartea funciară, după rămânerea irevocabilă a hotărârii.

De asemenea s-a respins

ca nedovedită cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această

hotărâre au fost reținute următoarele considerente:

Astfel, instanța de apel

a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei,

invocată de pârâtă, întrucât, așa cum a reținut și prima instanță în cartea funciară

nr. C2. M. a fost înscrisă sub B 1-3 Biserica Greco-Catolică M. și nu Parohia Greco-Catolică

din M., iar potrivit Anexei 1 la Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă

și regimul general al cultelor, în România este recunoscută o singură biserică greco-catolică

sub denumirea Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, care este continuatoarea

fostei biserici greco-catolice desființată prin decretul nr. 358/1948.

În această cauză, nu se

pune problema lipsei calității procesuale active a reclamantei ori lipsa calității

de exercițiu a acestuia în promovarea acțiunii, cu atât mai mult cu cât potrivit

art. 42 C. proc. civ. persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor pot sta în

judecată dacă sunt reprezentate, asistate în modul arătat în legile sau statutele

care reglementează capacitatea sau organizarea lor, reprezentare care, în speță,

este conformă art. II din Codul canoanelor bisericilor orientale, recunoscut prin

H.G. nr. 1218/2008.

În ceea ce privesc excepțiile

inadmisibilității și prescrierii acțiunii, s-a reținut, de asemenea, că acestea

sunt neîntemeiate în raport de disp. art. 480 C. civ., art. 34 și 35 din Legea

nr. 7/1996, potrivit cărora acțiunea în revendicare, rectificare de carte funciară

este imprescriptibilă.

În ceea ce privește fondul

litigiului, instanța de apel a reținut că prin decretul nr. 358/1948 s-a stabilit

că, în urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic

la cultul ortodox, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult încetează

de a mai exista, stipulându-se, totodată, că averea mobilă și imobilă a organizațiilor

și instituțiilor acestui cult revine Statului Român, care le poate atribui în parte

către Biserica Ortodoxă Română.

În temeiul decretului

nr. 358/1948, prin încheierea de CF nr. C1. din 14 aprilie 1971, s-au rectificat

înscrisurile de sub B 1-3 din CF nr. C2. M. cu nr. top.T1., în sensul că (Sub B

4) „în locul denumirilor vechi se va înscrie numele exact de Parohia Ortodoxă Română

din Comuna M.”.

Cu alte cuvinte, temeiul

în baza căruia pârâta intimată a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu îl constituie decretul nr. 358/1948, care a fost abrogat prin decretul-Lege

nr. 9/1989.

Este adevărat că prin

art. 3 din decretul-Lege nr. 126/1990 s-a stabilit că situația juridică a lăcașurilor

de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma

și au fost preluate de biserica catolică se va stabili de către o comisie mixtă,

formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama

de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, numai că prin

Legea nr. 182/2005 articolul 3 din decretul-Lege nr. 126/1990 a fost completat prevăzându-se

la alin. (2) că, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu

se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia

nemulțumește vreuna din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în

justiție, potrivit dreptului comun.

În speță, reclamanta apelantă

s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din decretul-Lege nr. 126/1990, completat

prin Legea nr. 182/2005, așa cum rezultă din procesul verbal încheiat la 2 august

2006, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat mulțumitor pentru reclamantă, astfel

că aceasta a recurs la acțiunea în justiție pe calea dreptului comun.

Astfel, avându-se în vedere

că, prin voința legiuitorului, a fost stabilit caracterul nelegal, discriminatoriu

și agresiv al decretului nr. 358/1948, instanța de apel a apreciat că noțiunea de

„atribuire” folosită de acest act normativ nu poate fi asimilată cu aceea de proprietate,

iar acțiunea promovată de reclamantă pe calea dreptului comun este întemeiată.

În acest context, s-a

reținut că față de prevederile art. 3 alin. (2) astfel cum a fost completat prin

Legea nr. 182/2005, nu are relevanță în cauză „conscripția religioasă a satului

M.”, invocată de pârâtă, cu atât mai mult cu cât aceasta exprimă doar apartenența

la cultele religioase, nefiind consultată dorința credincioșilor cu privire la situația

juridică a imobilului în litigiu.

Astfel, ca urmare a abrogării

decretului nr. 358/1948, care a constituit titlul pentru pârâtă, s-a apreciat că

acțiunea în revendicare și rectificare este întemeiată în raport de dispozițiile

art. 480 C. civ., art. 34 pct. 1 și 3 din Legea nr. 7/1996 și art. 1 din protocolul

nr. 1 adițional la C.E.D.O.

Împotriva deciziei nr.

458 din 24 noiembrie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în Dosar nr. 8914.1/108/2006

a declarat recurs Parohia Ortodoxă Română M., iar prin decizia civilă nr. 8671

din 08 decembrie 2011, pronunțată în Dosar nr. 1267/1/2011, Înalta Curte de Casație

și Justiție a admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română M., a casat

decizia recurată și a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeași curte de apel, reținându-se

că nu au fost respectate îndrumările, statuările și problemele de drept dezlegate

prin decizia de casare nr. 8961 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

S-a reținut că potrivit

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârea instanței de recurs

asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării

unor probe, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului și că soluția consacrată

de art. 315 alin. (1) C. proc. civ. are o justificare deplină și o legitimare incontestabilă,

ce decurge din însăși rațiunea controlului judiciar, dispozițiile evocate limitând

însă obligativitatea deciziei instanței de recurs la problemele de drept dezlegate

și la necesitatea administrării unor probe.

Astfel în rejudecare,

prin decizia civilă nr. 157 din 27 septembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara s-a

respins apelul reclamantei ca nefondat, reținându-se următoarele considerente:

Prin decizia nr. 8671

din 9 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru instanța de apel, s-a arătat că

în soluționarea pricinii trebuie avute în vedere următoarele îndrumări și recomandări

obligatorii ale primei decizii de casare, respectiv ale deciziei civile nr. 8961

din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, existența unei procuri

pentru exercițiul dreptului de reprezentare în judecată dată de Protopopiatul Unit

cu Roma Greco Catolic Arad reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică

de Lugoj, - examinarea exigențelor art. 3 din Decretul Lege nr. 126 din 1990 potrivit

căruia situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut

Bisericii Române Unite cu Roma și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se

va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor

două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care

dețin aceste bunuri, cu putere obligatorie pentru instanță reținându-se că din „circumscripția

religioasă a satului M. rezultă că peste ¾ din totalul credincioșilor și-au

declarat apartenența la religia ortodoxă”, - examinarea cauzei prin prisma art.

3 din Decretul Lege nr. 126/1990 pentru a se examina dacă în cadrul procesual stabilit

prin cererea de chemare în judecată poate face obiect al cererii de restituire și

terenul aferent bisericii. În cuprinsul deciziei civile nr. 8961 din 3

noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a mai statuat că O.G.

nr. 64 din 13 august 2004 (astfel cum a fost aprobată, cu modificări, prin

Legea nr. 182/2005) la care reclamanta a făcut trimitere, vizează doar completarea

art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, prin introducerea a 3 alin. noi, (2) - (4)

referitoare la convocarea comisiei mixte formată din reprezentanți ai fiecărui cult

- iar nu modificarea textului mai sus citat.

Prin calea de atac declanșată

în speță apelanta reclamantă a criticat soluția primei instanțe de respingere a

cererii formulate arătând că s-a conformat dispozițiilor legale privind convocarea

părții adverse la dialog, că la dosarul cauzei nu există o probă în sensul exprimării

dorinței credincioșilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situația bisericii

și că, mai mult, modul de modificare a art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 arată

că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranșat potrivit dreptului comun

referitor la proprietate, iar nu potrivit simplei dorințe a credincioșilor, invocând

și prevederile art. 1 din Protocolul 1 la C.E.D.O., Legii nr. 489/2006 și art. 29

alin. (2) din Constituție.

În ceea ce privește procura

pentru exercițiul dreptului de reprezentare în judecată, s-a constatat că la dosar

a fost depusă procura specială autentificată sub nr. 469 din 29 mai 2012 de către

B.N.P. G.L. din Arad prin care Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco Catolic Arad

a împuternicit Episopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj să-i reprezinte

drepturile și interesele legitime în prezenta cauză, însușindu-și toate demersurile

judiciare efectuate până la această dată.

În ceea ce privește fondul

pricinii, s-a constatat că Tribunalul Arad a pronunțat o hotărâre legală și temeinică,

având în vedere îndrumările obligatorii privind dezlegarea problemelor de drept

cuprinse în cele două decizii de casare pronunțate de instanța supremă și menționate

mai sus.

Astfel, așa cum s-a arătat,

cu putere obligatorie pentru instanța în rejudecare s-a reținut că din „circumscripția

religioasă a satului M. rezultă că peste ¾ din totalul credincioșilor și-au

declarat apartenența la religia ortodoxă”, ceea ce conduce la prezumția că dorința

credincioșilor din comunitatea respectivă este ca lăcașul de cult în speță să rămână

bisericii ortodoxe, această prezumție nefiind răsturnată în speță prin dovada contrară,

a faptului că majoritatea credincioșilor doresc să revină la cultul inițial și să

revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic, chiar

dacă în anul 1948 trecerea credincioșilor greco-catolici și o dată cu ei a lăcașului

de cult la ortodoxism a fost abuzivă. Din acest punct de vedere s-a reținut că nu

este întemeiată critica apelantei în sensul că nu prezintă relevanță numărul actual

al credincioșilor greco-catolici în raport de numărul credincioșilor ortodocși.

Mai mult, instanța de casare a reținut cu titlu de dezlegare obligatorie a problemei

de drept, că O.G. nr. 64 din 13 august 2004 la care reclamanta a făcut trimitere,

vizează doar completarea art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, prin introducerea

a 3 alin. noi, (2)- (4) referitoare la convocarea comisiei mixte formată din reprezentanți

ai fiecărui cult - iar nu modificarea textului mai sus citat, astfel încât motivul

de apel referitor la modificarea art. 3 din legea menționată în sensul că litigiul

trebuie tranșat pe calea dreptului comun, iar nu potrivit dorinței credincioșilor,

nu este întemeiat față de prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește cea

de a treia îndrumare obligatorie referitoare la examinarea dacă în cadrul procesual

stabilit prin cererea de chemare în judecată poate face obiect al cererii de restituire

și terenul aferent bisericii, s-a reținut că art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990

vizează situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, prin lăcaș

de cult înțelegându-se imobilul destinat oficierii ceremoniilor religioase, ceea

ce presupune și terenul aferent bisericii și destinat activităților religioase.

Așadar, din acest punct de vedere reține instanța de apel art. 3 din Decretul

Lege nr. 126/1990 se referă și la terenurile care se încadrează în noțiunea de lăcaș

de cult. De altfel în speță pârâta s-a înscris în baza decretului nr. 358/1948 în

cartea funciară asupra imobilului cu nr. top T1. care cuprindea și curtea bisericii.

Referitor la invocarea

de către apelantă a dispozițiilor art. 1 Protocolul 1 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, s-a reținut că, asa cum a aratat C.E.D.O. în cauza Canciovici

și alții împotriva Romaniei, preluarea bunului reclamantei de catre stat în perioada

comunistă nu conduce la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție,

fapta fiind anterioară ratificării Convenției de către România la data de 20

iunie 1994 (incompatibilitate ratione temporis).

S-a mai reținut că statul

roman a adoptat Decretul Lege nr. 126/1990, a cărui aplicabilitate în speță a fost

stabilită de instanța de recurs.

De asemenea motivul privind

prioritatea Convenției nu poate fi reținut întrucât reclamanta nu deține un bun

în sensul art. 1 din Protocol. Urmare a hotărârii Curții Europene a Drepturilor

Omului în cauza Atanasiu și alții împotriva României, s-a stabilit că ținând cont

de sensul autonom al noțiunii „bunuri” și de criteriile reținute în jurisprudența

Curții, existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut

acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus

în mod expres restituirea bunului. În acest context, refuzul administrației de a

se conforma acestei hotărâri constituie o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor,

care ține de prima frază a primului alin. al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Sintetizând cele mai sus

arătate, s-a constatat că instanța de fond în mod corect a aplicat dispozițiile

art. 315 C. proc. civ. în speță, reținând că potrivit deciziei de casare raționamentul

juridic menit a dezlega pricina trebuie să aibă ca fundament limitele și condițiile

impuse de Decretul Lege nr. 126/1990, iar reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor

prevăzute de art. 3 privind existența unei dorințe a majorității credincioșilor

pentru restituirea lăcașului de cult în litigiu.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj

solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat.

Criticile aduse hotărârii

instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Astfel recurenta susține

că hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind încălcate astfel

atât dispozițiile de principiu ale art. 124 alin. (1) din Constituția României republicată

cât și ale art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 în condițiile

în care instanța lasă practic nesoluționat obiectul acțiunii în revendicare prin

compararea titlurilor de proprietate, în condițiile în care unicul titlu de proprietate

valid asupra imobilului din CF nr. C2. M. nr. top. T2., este cel înscris în favoarea

cultului greco - catolic.

Motivarea soluției pe

criteriul numărului superior al credincioșilor ortodocși din parohia M., nu este

prevăzut de nici un text legal, fiind ignorat faptul că intabularea în anul 1913

a dreptului de proprietate asupra biseericii și terenului aferent din CF nr. C2.

M. a avut la momentul respectiv efect constitutiv de drepturi [efect consfințit

și prin prevederile art. 32 alin. (1) din Decretul Lege nr. 115/1938].

Or, susține recurenta,

titlul ei de proprietate este prezumat a fi valid potrivit dispozițiilor art. 32

alin. (1) din Decretul Lege nr. 115/1938, în timp ce titlul de proprietate al pârâtei

este inexistent potrivit constatărilor făcute de instanța de apel în considerentele

deciziei recurate.

O altă critică vizează

greșita aplicare și interpretare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 32

alin. (1) din decretul - Lege nr. 115/1938, art. 480 C. civ. și art. 3 alin.

(1) și (2) din Decretul Lege nr. 126/1990.

Astfel se învederează

că la alin. (2) al art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat

prin Legea nr. 182/2005, legiuitorul a prevăzut expres calea acțiunii în justiție

potrivit dreptului comun și nu potrivit dorinței credincioșilor.

În aceeași idee se susține

că instanța a confundat numărul credincioșilor din comunitatea M. cu dorința acestora,

făcând astfel o interpretare greșită a probelor.

În același sens se mai

arată că prin apariția Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul

general al cultelor, împrejurarea că, comunitatea ortodoxă din satul M. ar fi mai

mare decât cea greco-catolică, este absolut indiferentă pentru corecta soluționare

a acțiunii în revendicare în condițiile în care în Anexa la acest act normativ,

Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică este recunoscută în mod expres, ceea

ce înseamnă că această biserică îndeplinește cerințele art. 18 lit. b) din actul

normativ menționat privitoare la numărul minim de credincioși cerut de lege.

O altă critică vizează

faptul că prin abrogarea decretului nr. 358/1948 posesia invocată de pârâtă și-a

încetat orice efect, motiv pentru care proprietatea asupra imobilului nu a fost

pierdută în drept niciodată, astfel că acțiunea în revendicare este admisibilă ,cu

atât mai mult cu cât pârâta deține imobilul din litigiu fără nici un titlu, impunându-se

repunerea părților în situația anterioară decretului nr. 358/1948 respectiv revenirea

imobilului înscris în CF C2. M. în deplină proprietate.

Examinând hotărârea instanței

de apel prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct.

7, și 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul este nefondat.

Acțiunea reclamantei în

revendicare vizează recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris

în CF nr. C2. M. sub nr. top.T1., reprezentând biserică împreună cu teren intravilan

(curte), și restabilirea situației anterioare de CF, susținându-se că titlul prin

care pârâtei Parohia Ortodoxă Română din satul M. i s-a atribuit imobilul descris

mai sus - Încheierea nr. C1. din 14 aprilie 1971 - este nul de drept, în urma abrogării

decretului nr. 358/1948 și pe cale de consecință, se impune obligarea pârâtei să-i

lase în deplină proprietate și posesie imobilul.

Prin decizia nr. 8671

din 9 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru instanța de apel în rejudecare,

s-a statuat că în soluționarea cauzei se vor avea în vedere îndrumările și recomandările

obligatorii ale primei decizii de casare, respectiv ale deciziei civile nr. 8961

din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție ce vizează următoarele

aspecte: - existența unei procuri pentru exercițiul dreptului de reprezentare în

judecată dată de Protopopiatul Unit cu Roma Greco Catolic Arad reclamantei Episcopia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj,- examinarea exigențelor art. 3 din

Decretul Lege nr. 126 din 1990 potrivit căruia situația juridică a lăcașurilor de

cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și

au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă,

formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama

de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, cu putere obligatorie

pentru instanță reținându-se că din „circumscripția religioasă a satului M., rezultă

că peste ¾ din totalul credincioșilor și-au declarat apartenența la religia

ortodoxă”, -examinarea cauzei prin prisma art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990

și dacă în cadrul procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată, poate

face obiect al cererii de restituire și terenul aferent bisericii.

Prin decizia civilă

nr. 8961 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a mai statuat

că O.G. nr. 64 din 13 august 2004 (astfel cum a fost aprobată, cu modificări, prin

Legea nr. 182/2005) la care reclamanta a făcut trimitere, vizează doar completarea

art. 3 din decretul- Lege nr. 126/1990, prin introducerea a trei alin. noi, (2)

- (4) referitoare la convocarea comisiei mixte formată din reprezentanți ai fiecărui

cult, iar nu modificarea textului mai sus citat.

Astfel în rejudecare instanțele

au avut în vedere îndrumările, statuările și recomandările din deciziile de casare

(prin prisma dispozițiilor art 315 C. proc. civ.), potrivit cărora raționamentul

juridic menit a dezlega cauza trebuie să aibă ca fundament limitele și condițiile

impuse de Decretul Lege nr. 126/1990.

Ca atare, cadrul normativ

în care pot fi valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul Lege

nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma,

prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de

stat prin efectul decretului nr. 358/1948, de desființare a cultului greco-catolic,

distingându-se între cele două situații: aceea în care bunurile se află în patrimoniul

statului, restituibile în starea lor actuală și respectiv situația lăcașelor de

cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea

se stabilește de către o comisie mixtă, ținând seama de dorința credincioșilor din

comunitatea care deține respectivele bunuri.

Astfel rațiunea adăugării

la art 3 din Decretul Lege nr 126/1990 a trei noi alin, respectiv alin. (2)-(4),

prin O.G. nr. 64/2004, aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005, rezultă din chiar

expunerea de motive, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în

condițiile în care se putea aprecia că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor

mixte nu deschidea calea acțiunii în instanță.

Adăugarea la art. 3 al

alin. conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta

nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori

decizia nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii

în justiție, potrivit dreptului comun”, nu are semnificația transformării cererii

de retrocedare reglementată de norma specială într-o acțiune în revendicare de drept

comun.

Chiar dacă instanța a

fost investită cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C.

civ., instanța nu putea ignora reglementarea specială în materie, care impune drept

criteriu ce trebuie avut în vedere la soluționarea unei astfel de solicitări, dorința

credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. Astfel este de reținut că introducerea

drept criteriu de preferință dorința credincioșilor, reprezintă opțiunea legiuitorului,

care a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedărilor unor imobile cu afectațiune

specială lăcașurile de cult, motiv pentru care instanța nu poate cenzura oportunitatea

adoptării acestor norme.

Sub acest aspect este

de reținut că prin deciziile nr. 23/1993, nr. 127/16 noiembrie 1994, nr. 49/1995

și respectiv nr. 804/2012 publicată în M. Of. al României nr. 805 din 29

noiembrie 2012, Curtea Constituțională pronunțându-se asupra neconstituționalității

art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 a

reținut că: „în ceea ce

privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate

folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale

ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a

desființat reglementarea din anul 1943 - decretul nr. 358/1948, iar în al doilea

rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate.”

C

u privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, Curtea Constituțională

a statuat că „este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o

modalitate diferită, însă, de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate

de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult

- cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca

obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor. Deci,

cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului

libertății cultelor religioase.”

De asemenea,

s-a reținut că „prevederile legale criticate sunt o dezvoltare firească a decretului-Lege

nr. 9/1989 prin care au fost înlăturate nedreptățile și încălcările drepturilor

omului făcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste.

Reglementările

art. 3 din decretul-Lege nr. 126/1990 privind abrogarea unor acte normative nu încalcă

prevederile constituționale invocate ci, dimpotrivă, respectă atât principiul general

înscris în art. 1 alin. (3) din Constituție, conform căruia statul român este un

stat de drept, democratic și social” cât și principiul libertății cultelor religioase

consacrat prin dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3).

Prin

deciziile sus evocate Curtea Constituțională a statuat că democrația presupune și

aplicarea principiului majorității, or, din teza ultimă a art. 3, „ținând seama

de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri", rezultă

chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al

opțiunii majorității enoriașilor.

Astfel

Curtea Constituțională

a reținut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față

de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție dar și libertatea credințelor

religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care în

aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul

social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor

de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării

folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care

sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar însemna că, în mod nejustificat,

credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia,

dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinței lor.

Or, un

asemenea punct de vedere ar fi contrar dispozițiilor art. 57 din Constituție, potrivit

cărora cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință,

fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Dacă, în ipoteza reconstituirii

proprietății, s-ar face abstracție de opțiunea majorității, aceasta ar însemna încălcarea

bunei-credințe și a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul

de principii constituționale.

Ca atare o

asemenea măsură ar

încălca art. 29 din Constituție, care consacră libertatea cultelor religioase, cu

cele două accepțiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și cea

privind ritualul practicat, precum și dispozițiile constituționale referitoare la

raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2)

al art. 29, potrivit cărora „Libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să

se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc”- și alin. (4) al aceluiași

articol - „în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte

sau acțiuni de învrăjbire religioasă”-, întrucât altfel ar fi de natură a se impune

majorității voința unei minorități.

Astfel instanța constituțională

a constatat că textul art. 3 din Legea nr. 126/1990 nu încalcă principiul libertății

religioase și că democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or,

din ultima parte a art. 3 rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea

unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor.” Or, din perspectiva

celor expuse este de reținut că instanțele anterioare au avut în vedere atât dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr 126/1990, cât și statuările și problemele

de drept dezlegate prin deciziile de casare sus evocate. Critica referitoare la

confuzia făcută de instanța de apel între numărul credincioșilor din comunitatea

M., cu dorința acestora este, de asemenea, nefondată. Astfel în mod corect și în

repectarea problemelor de drept dezlegate prin decizia de casare nr. 8961 din 3

noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - dosar civ. nr. 8914108/2006,

instanța de apel a reținut că din înscrisurile de la dosarul instanței de fond rezultă

că din „circumscripția religioasă a satului M. peste ¾ din totalul credincioșilor

și-au declarat apartenența la religia ortodoxă”, ceea ce conduce la prezumția că

dorința credincioșilor din comunitatea respectivă este ca lăcașul de cult în speță

să rămână bisericii ortodoxe. Or, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor

art. 3 alin. (1) din Decretul Lege nr. 126/1990, instanța de apel a avut în mod

corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioșilor din localitate

sunt ortodocși, prezumând astfel că dorința credincioșilor este ca biserica să continue

să le rămână în proprietate. Prezumția nu a fost răsturnată însă de reclamantă cu

nici o probă.

Din perspectiva celor

expuse, criticile legate de incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. sunt nefondate.

Având în vedere recomandările,

îndrumările, problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare sus evocate

prin care s-a statuat și cu privire la limitele rejudecării cauzei, celelalte critici

nu se mai impun a fi examinate.

În ceea ce privesc criticile

legate de greșita interpretare a probelor, este de reținut că acestea nu se circumscriu

ipotezelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., fiind critici de

netemeinicie, motiv pentru care nu pot face obiect de analiză în recurs.

Nefondată este și critica

legată de motivarea hotărârii ce ar conține elemente străine de natura cauzei, în

condițiile în instanța de apel a examinat cauza prin raportare la obiectul dedus

judecății, la problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare, fiind redate

concret și concis argumentele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței

în adoptarea soluției.

Astfel din perspectiva

celor expuse nefiind

incidente

dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a

fi respins ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de

Lugoj împotriva deciziei civile nr. 157 din 27 septembrie 2012 pronunțată de Curtea

de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie

2013.