ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1046/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1046/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cadrul procesual

Prin cererea

înregistrată urmare deciziei civile nr. 1663 din 23 noiembrie 2011, a Curții de

Apel Timișoara prin care a fost stabilită competența în primă instanță în

favoarea Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și

fiscal, reclamanta Comuna S., prin Primar a chemat în judecată pârâtele Comisia

specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din

România și Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S., solicitând instanței

să anuleze decizia nr. 2351 din 9 august 2010, emisă de pârâta comisie mai

înainte menționată și ca o consecință, respingerea cererii de retrocedare

formulată de Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică L. pentru Parohia

Română Unită cu Roma, Greco-Catolică S., în privința imobilului Școala cu

Clasele I- IV și a terenului aferent acestuia.

În motivarea cererii,

reclamanta a criticat restituirea în natură a imobilului în discuție.

Prin întâmpinare

pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor

religioase din România a invocat în principal excepția necompetenței materiale

a instanței sesizate, iar privitor la fondul pricinii a solicitat respingerea

acțiunii arătând în esență că decizia atacată de către reclamantă a fost

adoptată cu respectarea tuturor prevederilor legale în materie și nu se relevă

niciun element de nulitate a acesteia, care să poată conduce la admiterea

acțiunii reclamantei.

La rândul său, pârâta

Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S., a solicitat în principal

respingerea acțiunii ca tardiv introdusă, iar în subsidiar a solicitat

respingerea acțiunii ca neîntemeiată, întrucât decizia emisă privind

retrocedarea a fost dată cu respectarea legii.

de fond

Prin sentința civilă

nr. 473 din 18 septembrie 2012, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea reclamantei Comuna S.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut că prin decizia nr. 2351 din 9

august 2010 a Comisiei speciale de retrocedare a unor bunuri care au aparținut

cultelor religioase din România a fost retrocedată Parohiei Română Unită cu

Roma Greco-Catolică S. partea din imobilul situat în comuna S., județul Arad,

înscris în cartea funciară a localității S., compusă din construcție și teren

aferent în suprafață de 1750 mp, anexată deciziei menționate și care face parte

integrantă din aceasta, stabilindu-se totodată în sarcina solicitantei, titular

al dreptului de proprietate, ca pentru o perioadă de 5 ani de la data emiterii

deciziei să mențină afectațiunea de interes public de școală, potrivit art. 3

din decizie, respectiv obligația de a plăti fostului deținător contravaloarea

adăugirilor ulterioare preluării abuzive, potrivit art. 5 din aceeași decizie.

Curtea de apel a mai

reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului a fost unul litigios și

tranșat irevocabil prin sentința civilă nr. 1358 din 27 noiembrie 2007,

pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă în Dosarul nr. 618/108/2007,

hotărâre rămasă irevocabilă și devenită titlu executor, prin investire cu

formulă executorie. Prin această hotărâre s-a admis acțiunea reclamantei

Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică de L., în reprezentarea Protopopiatului

Român Unit cu Roma, Greco-Catolic Arad și a Parohiei Română Unită cu Roma Greco-Catolică

S., formulată împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română S., dispunându-se

rectificarea cărții funciare, în sensul radierii înscrierii dreptului de

proprietate al pârâtei parohie ortodoxă mai sus menționată, notării suprafeței

de 15.922 mp, a construcțiilor „biserica greco-catolică S.” și „casă parohială”

și revenirii la situația anterioară de carte funciară, fiind obligată pârâta Parohia

Ortodoxă să lase imobilul de mai sus în deplină proprietate și posesie Parohiei

Română Unită cu Roma Greco-Catolică S., dispunându-se și Oficiului de cadastru

și publicitate imobiliară Arad efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea

funciară menționată, iar prin încheierea din 18 decembrie 2008, a acestui

oficiu, s-a admis cererea privitoare la efectuarea mențiunilor dispuse prin

hotărârea judecătorească rămasă irevocabilă.

În ceea ce privește afirmația

reclamantei legată de valoarea învestiților efectuate la imobil, Curtea a constatat

că nu există nici un dubiu privitor la faptul că atunci când a fost solicitată de

către comisie să își exprime punctul de vedere, reclamanta nu a susținut niciodată

că lucrările efectuate ar depăși 50% din aria desfășurată actuală ci, prin adresa

din 18 iunie 2009, emisă de Primăria Comunei S., a arătat numai că în anii 2003-2004

s-au efectuat lucrări la imobil în valoare de 21.937,33 euro. Pentru această sumă

nu a existat nicicând opunere la a-i fi achitată reclamantei cu titlu de contravaloare

îmbunătățiri efectuate la imobil, în măsura în care aceasta este dovedită, obligație

de altfel reglementată în chiar cuprinsul deciziei atacate la art. 5. Cu alte cuvinte,

chiar reclamanta, comunicând datele privind situația juridică și locativă a imobilului,

a stabilit suprafața construită existentă la momentul preluării, respectiv suprafața

ulterior construită, și raportat la informațiile solicitate de către comisie în

vederea tranșării cererilor de restituire a făcut referire la o suprafață de 420,5

mp reprezentând suprafața construită inițial, anterior momentului preluării abuzive,

iar la rubrica construcții edificate ulterior momentului preluării abuzive a imobilului

din anexa la adresa înaintată comisiei și la care s-a făcut referire deja, aceasta

a menționat o suprafață de 72,42 mp.

Prin urmare, afirmația

reclamantei cum că construcția s-a dat în folosință ca școală în anul 1960, fiind

practic reconstruită aproape în totalitate, a fost apreciată de prima instanță ca

fără corespondent în documentația întocmită și existentă la dosarul de restituire

și nici în lucrările dosarului instanței de judecată, arătându-se că niciodată până

la momentul emiterii deciziei de restituire reclamanta nu a vizat efectuarea unei

expertize în construcții în raport cu relațiile furnizate.

înfățișate de recurenta-reclamantă

Împotriva sentinței civile

nr. 473 din 18 septembrie 2012, în termen legal a formulat recurs reclamanta Comuna

S., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Invocând ca temei de drept

al cererii de recurs formulate prevederile art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă,

prin motivele de recurs dezvoltate, a susținut și înfățișat, în esență, următoarele

critici:

- nu poate fi reținută

argumentația instanței de fond, din sentința atacată, în sensul că recurenta-reclamantă

a acceptat nepunerea în discuție a aspectelor privind dreptul de proprietate asupra

construcției Școala Generală S., câtă vreme în precizarea de acțiune s-a susținut

că Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică din S. nu a dovedit calitatea de

fost proprietar asupra construcției școală;

- construcția cu destinația

școală nu este înscrisă în cartea funciară, S., cu suprafața de 1750 m

2

și nu a făcut obiectul litigiului soluționat prin sentința civilă nr. 1358/2007

dintre Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de L. și Parohia Ortodoxă Română

S.;

- la baza deciziei

nr. 2351 din 9 august 2010 dovada dreptului de proprietate a fost efectuată numai

prin declarații de martori ceea ce nu este suficient față de prevederile O.U.G.

nr. 94/2000;

- se impunea efectuarea

în cauză a unei expertize tehnice a construcției școală, pentru stabilirea perioadei

de edificare a acesteia dar și pentru determinarea valorii adăugirilor și investițiilor

realizate, deși instanța de fond nu a apreciat ca pertinentă o atare probă.

Parohia Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) S.

Intimata-pârâtă a formulat

întâmpinare la motivele de recurs ale recurentei-reclamante, solicitând în esență

respingerea căii de atac exercitată cu consecința menținerii, ca legală și temeinică,

a hotărârii primei instanțe.

În esență, intimata-pârâtă

a susținut că este reală și adevărată mențiunea cuprinsă în hotărârea atacată în

sensul că Comuna S. a declarat oral în fața instanței că nu pune în discuție legalitatea

și realitatea dreptului de proprietate al pârâtei asupra imobilelor înscrise în

cartea funciară.

În fine, s-a arătat că

nici expertiza tehnică nu s-a impus a fi efectuată în cauză întrucât nici recurenta-reclamantă

nu a susținut că lucrările efectuate ar depăși 50% din aria desfășurată actuală,

acestea fiind îmbunătățiri funcționale și nu adăugiri.

Înaltei Curți asupra recursului

Analizând sentința atacată

prin prisma criticilor înfățișate de recurenta-reclamantă, față de apărările intimatei

dar și raportat la cadrul normativ aplicabil ca și sub toate aspectele, astfel cum

permit prevederile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că este

fondat recursul de față, în sensul și pentru considerentele în continuare arătate.

Înalta Curte constată

că este incident în cauză motivul de casare prevăzut de art. 312 alin. (3) teza

a II-a C. proc. civ. potrivit cu care, în cazurile în care modificarea hotărârii

nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi, se va dispune casarea

hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Incidența acestui motiv

de casare este apreciată de instanța de recurs, raportat la obiectul cererii de

chemare în judecată, astfel cum a fost precizat și la probatoriile administrate,

dar mai ales la cele solicitate a fi administrate dar neîncuviințate.

Actele dosarului, ca și

expunerea rezumativă a considerentelor hotărârii atacate, de mai sus, atestă că

reclamanta-recurentă Comuna S., prin Primar, a solicitat instanței de contencios

administrativ anularea deciziei nr. 2351 din 9 august 2010 de retrocedare emisă

de Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase

din România, prin care a fost retrocedat Parohiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolice,

partea din imobilul situat în Comuna S., compusă din construcție și teren aferent

de 1750 m

2

, în cuprinsul căreia, la art. 5 se prevede expres că titularului

prezentei decizii îi revine obligația de a plăti fostului deținător contravaloarea

adăugirilor ulterioare preluării abuzive.

La data de 18

septembrie 2012, în rejudecarea fondului, după casarea dispusă prin decizia nr.

1663/2011 a Curții de Apel Timișoara, recurenta-reclamantă și-a precizat acțiunea

introductivă, arătând că, raportat și la împrejurarea că dovada dreptului de proprietate

a fost efectuată prin declarații de martori, nu este suficientă depunerea deciziei

nr. 2351 din 9 august 2010 în întemeierea prezumției dreptului de proprietate al

Parohiei asupra construcției Școală Generală, legea stabilind necesitatea depunerii

unor dovezi coroborate.

Mai mult, din documentele

depuse de instituția reclamantă reiese că acest imobil face parte din domeniul public

al comunei S., conform H.G. nr. 976/2002.

Față de conținutul înscrisurilor

depuse la dosar dar și raportat la precizarea de acțiune formulată de reclamanta-recurentă,

Înalta Curte constată că prima instanță, prin soluția adoptată, s-a limitat la examinarea

dreptului de proprietate asupra imobilului teren, făcând, în mod întemeiat de altfel,

referire la o sentință judecătorească rămasă irevocabilă (nr. 1358 din 27

noiembrie 2007 a Tribunalului Arad) prin care o atare problemă a fost tranșată.

Nu a fost însă întreprinsă

o analiză și o cercetare aprofundată, convingătoare, cu privire la dreptul de proprietate

asupra construcției cu destinație de școală, care nu este înscrisă în cartea și

care nu a făcut obiectul litigiului soluționat prin sentința nr. 1358/2007, astfel

cum a și solicitat recurenta-reclamantă.

Înalta Curte apreciază

astfel că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante. Chestiuni de fapt relevante

au rămas neelucidate, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (1) și art. 4 din

O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu dispozițiile pct. 1 și pct. 3 din Normele metodologice

de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1094/2005, în condițiile

în care prin hotărârea atacată nu s-a răspuns direct și explicit tuturor susținerilor

și argumentelor înfățișate de recurenta-reclamantă, prin cererile de chemare în

judecată și cea precizatoare.

Din această perspectivă,

Înalta Curte reține că cererea completatoare nu a fost practic examinată, conținutul

său fiind în mod eronat apreciat ca echivalând cu exprimarea unei opinii contrare

soluției definitive și irevocabile derivând din sentința civilă nr. 1358 din 27

noiembrie 2007 a Tribunalului Arad.

Concluzionând așadar în

sensul încălcării de către prima instanță a prevederilor art. 129 alin. (4) și alin.

(5) C. proc. civ., cu referire la dispozițiile art. 261 alin. (5) C. proc. civ.,

vizând insuficienta analiză și motivare a aspectelor sus-enunțate, Înalta Curte,

în temeiul art. 312 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ., va admite recursul și va

casa hotărârea cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe

apreciind că numai în acest mod se poate asigura, efectiv, dreptul părților la dublul

grad de jurisdicție.

Totodată, reținând și

temeinicia argumentelor recurentei-reclamante și în ceea ce privește necesitatea

efectuării unei expertize tehnice în construcții prin care să fie evaluat imobilul

construcție în litigiu, probă respinsă la data de 18 septembrie 2012, ca neconcludentă,

Înalta Curte apreciază în sensul utilității și pertinenței unei astfel de probe,

care neputând fi administrată în recurs, urmează a fi dispusă și pusă în discuția

părților, cu ocazia rejudecării cauzei.

Instanța de rejudecare

urmează a analiza și toate celelalte argumente și apărări ale părților, înfățișate

în etapa recursului, dispunând desigur, după caz, orice alte probe suplimentare

apreciate ca fiind utile și necesare pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele,

acționând în cadrul impus de prevederile art. 129 alin. (4) și alin. (5) C.

proc. civ. și în vederea asigurării exigențelor art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de reclamanta Comuna S. împotriva sentinței civile nr. 473 din 18 septembrie 2012

a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată.

Trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 4 martie 2014.