ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 915/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 169/CA-P.I. din 15 octombrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea precizată a reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparținut Cultelor Religioase din România și a obligat pârâta să emită o decizie prin care să soluționeze cererea reclamantei de retrocedare a imobilului înscris în CF nr. AA Oradea, nr. top. XX și nr. top. YY, situate în Oradea, strada P. Totodată a respins acțiunea reclamantei față de pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Episcopia Ortodoxă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că admiterea în parte a acțiunii se justifică prin prisma competențelor conferite de legiuitor Comisiei Speciale de Retrocedare în conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 cu modificările și completările ulterioare, reclamanta dovedind împrejurarea că a formulat cerere de retrocedare cu privire la imobilele menționate. A constatat că refuzul soluționării cererii depuse de reclamantă echivalează cu un refuz nelegal. A apreciat totodată, că instanța nu se poate pronunța pe cale principală asupra capătului de cerere din acțiunea reclamantei având ca obiect restituirea în natură a imobilelor nr. top. XX, nr. top. YY Oradea, atâta timp cât această restituire se face prin act administrativ, instanța exercitând doar controlul judecătoresc asupra legalității actului emis de autoritatea publică.

În continuare, instanța de fond a reținut că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate procesuală pasivă, deoarece nu are atribuții în emiterea deciziilor la care se referă O.U.G. nr. 94/2000 și nici în restituirea imobilelor potrivit H.G. nr. 361/2005. A concluzionat că față de pârâta Episcopia Ortodoxă Oradea se impune a fi respinsă acțiunea raportat la împrejurarea că a fost admis doar capătul de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparținut Cultelor Religioase din România la soluționarea cererii de retrocedare. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparținut Cultelor Religioase din România, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând dispozițiile art. 304 1 C. proc.

civ. Prin motivele de recurs, susține în esență următoarele: În mod greșit instanța de fond a luat în considerare și s-a pronunțat asupra cererii modificatoare depusă de reclamantă la termenul din 15 octombrie 2007 prin care a solicitat obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare la emiterea unei decizii de retrocedare și la plata cheltuielilor de judecată, deși cauza nu se mai afla la primul termen de înfățișare astfel cum este acesta este definit prin dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ. În mod greșit instanța de fond a reținut pasivitatea pârâtei în soluționarea cererii de retrocedare, având în vedere că reclamanta a depus actele doveditoare solicitate de Comisie prin adresa din 19 iunie 2006 (traducerea legalizată a CF nr. AA a localității Oradea) abia la data de 12 ianuarie 2007. Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. 1. În ceea ce privește primul motiv de recurs, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurenta-reclamantă nu sunt susținute de actele procedurale efectuate în cauză și nici de dispozițiile legale incidente. Astfel, în mod corect, instanța de fond a analizat pretențiile reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică, ținând cont de precizarea la acțiune formulată de aceasta, precizare depusă însă la data de 20 martie 2006 în fața Tribunalului Bihor, prin care s-a învederat că se menține doar capătul de cerere privind retrocedarea imobilului înscris în CF nr. AA Oradea, nr. top.

XX, nr. top. YY, pentru celelalte fiind emise deciziile de retrocedare nr. 715 și 716 din 28 februarie 2006. Această cerere a fost depusă prin serviciul registratură până la primul termen de judecată fixat de instanță (19 aprilie 2006), recurenta-pârâtă. Comisia Specială de Retrocedare formulând întâmpinare ulterior, la termenul din 28 iunie 2006, având cunoștință inclusiv de cererea precizatoare. De altfel, reclamanta a procedat doar la restrângerea pretențiilor în sensul dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., iar prin cererea intitulată „Precizare la acțiune", depusă la termenul din 15 octombrie 2007 în fața Curții de Apel Oradea nu se aduce nici o modificare acțiunii și doar se reiterează într-o formă mai amplă cele învederate prin precizarea făcută la Tribunalul Bihor.

În aceste condiții, este evident că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. pentru întregirea sau modificarea cererii de chemare în judecată, pentru ca instanța să procedeze la comunicarea cererii depuse, pârâtele, prin întâmpinările formulate în cauză tăcând apărări în legătură cu toate aspectele de fapt și de drept rezultate din acțiunea reclamantei, respectându-se principiul contradictorialității. Faptul că reclamanta a intitulat cererea „Precizare la acțiune" nu presupune și incidența automată a dispozițiilor legale în materie, instanța fiind obligată ca, în funcție de conținutul cererii să îi dea calificarea juridică exactă și să aplice în mod corect normele legale procedurale.

În sens contrar, o eventuală comunicare a unei cereri în care reclamanta își reiterează pretențiile, anterior aduse la cunoștința celorlalte părți, ar duce la tergiversarea nejustificată a soluționării cauzei, cu încălcarea principiului celerității, care guvernează materia contenciosului administrativ.

De altfel, din soluția pronunțată, precum și din considerentele hotărârii rezultă cu evidență că instanța de fond nu a admis decât parțial solicitările reclamantei, respingându-le chiar pe cele susținute, inclusiv la termenul din 15 octombrie 2007, în sensul obligării la retrocedarea în natură a imobilului, însușindu-și astfel apărările formulate de pârâta Comisia Specială de Retrocedare care a susținut că instanța „poate decide cel mult obligarea administrației publice de a emite un act administrativ, în ipoteza în care constată pasivitatea acestuia", dar nu „va putea hotărî conținutul actului și nici condițiile în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit". În ceea ce privește critica referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că este neîntemeiată, având în vedere natura juridică a acestei cereri, precum și dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. Astfel, potrivit textului legal menționat „partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată". Prin urmare, instituția „cheltuielilor de judecată" are un regim juridic distinct de „obiectul acțiunii", neavând legătură cu pretențiile de fond deduse judecății prin cererea de chemare în judecată și care urmează regulile de procedură prevăzute de art. 112 și urm. C. proc. civ. De altfel, cheltuielile de judecată sunt prevăzute într-un capitol distinct și ulterior reglementărilor privitoare la procedura introducerii cererii de chemare în judecată, iar acestea pot fi cerute chiar și pe cale separată, dacă nu au fost solicitate în cadrul procesului privitor la fondul pretențiilor.

În acest sens a decis și practica judiciară stabilindu-se că „în măsura în care nu s-a renunțat la dreptul de a le pretinde, cheltuielile de judecată pot fî cerute, iar instanța trebuie să le acorde, în orice fază a procesului, fără a se putea spune că ar fi vorba de o încălcare a principiului parcurgerii tuturor gradelor de jurisdicție". 2. Al doilea motiv de recurs se referă la aspectul pasivității în soluționarea cererii, pe care instanța de fond l-a reținut în pronunțarea soluției. Din înscrisurile depuse la dosar, chiar de către pârâta Comisia Specială de Retrocedare, rezultă că cererea formulată în baza O.U.G. nr. 94/2000 a fost înregistrată la comisie la data de 24 februarie 2003, iar acțiunea judecătorească a fost introdusă la Tribunalul Bihor la data de 25 ianuarie 2006, după aproximativ trei ani de zile.

Astfel cum rezultă din cererea de retrocedare înregistrată din 24 februarie 2003, precum și din documentația anexată, reclamanta a atașat copie extras a CF nr. AA, nr. top. XX și nr. top. YY, în limba română, eliberată de Notariatul de Stat Regional Crișana, precum și alte acte doveditoare ale dreptului de proprietate. Până la data introducerii acțiunii (25 ianuarie 2006). autoritatea pârâtă - Comisia Specială de Retrocedare nu a răspuns solicitării formulate în baza O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamanta la data de 24 ianuarie 2006 a revenit cu cerere la comisie anexând copie legalizată a CF nr. AA în integralitatea sa. La șase luni după introducerea acțiunii, în timpul desfășurării prezentului litigiu, respectiv la data de 19 iunie 2006, astfel cum chiar recurenta-pârâtă recunoaște prin motivele de recurs, reclamanta este încunoștințată oficial că trebuie să completeze actele dosarului de retrocedare cu traducerea legalizată a CF nr. AA a localității Oradea.

Susținerea recurentei-pârâte că această completare s-a efectuat de reclamantă după data de 12 ianuarie 2007 nu este dovedită de nici un act oficial, iar pe de altă parte, în cuprinsul deciziilor nr. 715 și nr. 716 ambele din data de 28 februarie 2006 emise de Comisie în favoarea reclamantei, pentru alte două imobile revendicate și înregistrate în aceeași CF nr. AA Oradea, se precizează la pct. 1 lit. b) că s-a depus „traducerea legalizată a CF nr. AA". Astfel, este greu de presupus că reclamanta a depus acest înscris doar în două dintre cele două dosare de retrocedare, iar pe al treilea nu l-a completat, deși traducerea a fost efectuată încă din data de 16 februarie 2006, astfel cum se atestă în încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului.

În aceste condiții, în mod justificat, instanța de fond a apreciat că autoritatea pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a avut o atitudine pasivă în soluționarea cererii formulată de reclamantă în baza O.U.G. nr. 94/2000. Această stare de fapt este susținută și de normele legale aplicabile în materie, respectiv H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, publicată în M. Of. al României nr. 805/06.11.2002, în vigoare la data depunerii cererii de către reclamantă la Comisie. În explicitarea dispozițiilor art. 2 din Ordonanță (după republicarea din 01 septembrie 2005 a devenit art. 3), H.G.

nr. 1164/2002 stabilește că „dacă odată cu cererea de retrocedare s-au depus acte doveditoare și solicitantul precizează în mod expres faptul că nu mai are alte probe de administrat, Comisia Specială de Retrocedare va dispune prin decizie motivată asupra cererii solicitantului, în termen de 60 de zile de la data depunerii acesteia" sau „în cazul în care se apreciază că documentația este incompletă și este necesară completarea acesteia termenul de 60 de zile curge de la data depunerii actelor suplimentare solicitate de Comisia specială de retrocedare". Aceste dispoziții sunt în vigoare și în prezent fiind preluate de H.G. nr. 1094/2005 privind modificarea H.G. nr. 1164/2002.

Prin urmare, în oricare dintre cele două variante legale citate mai sus, termenul legal de soluționare a cererii de retrocedare a fost cu mult depășit, chiar și în ipoteza susținută de recurenta-pârâtă în sensul că reclamanta a completat dosarul la data de 12 ianuarie 2007, de la acea dată trecând mai mult de 1 an. În baza unei dispoziții exprese referitoare la termenul de soluționare a dosarelor în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, instanța de judecată este datoare să exercite un control asupra dreptului de apreciere al autorității administrative pentru a asigura o protecție reală drepturilor fundamentale ale cetățenilor consfințite de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru realizarea acestuia scop instanța trebuie să se raporteze și la „termenul rezonabil" statuat în Convenția Europeană a Drepturilor Omului (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994), termen care constituie o componentă esențială a dreptului consfințit de art. 6 din Convenție, anume dreptul la un proces echitabil. Garanția unui proces echitabil trebuie să fie prezentă nu numai în procedura contencioasă, ci și în procedura prealabilă celei dintâi și, în acest context, este necesar ca durata procedurii să fie una rezonabilă. În opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție argumentele acestei interpretări sunt strict legate de protecția ce trebuie oferită față de abuzurile de orice fel ce pot apărea în exercițiul atribuțiilor unei autorități administrative.

Or, în speță, cererea întemeiată pe dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 a fost adresată Comisiei Speciale de Retrocedare la data de 24 februarie 2003, iar demersul judiciar a fost întreprins la data de 25 ianuarie 2006, cererea nefiind soluționată nici până la data judecării recursului. Se apreciază că dacă o anumită întârziere față de termenul de 60 de zile este justificată de numărul mare de cereri și de etapele ce trebuie parcurse, nu același lucru se poate afirma despre nesoluționarea unei cereri într-un interval de timp ce depășește 3 ani de zile. Ca urmare, în conformitate cu dispozițiile legale incidente și cu probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică și.

În temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparținut Cultelor Religioase din România, împotriva sentinței civile nr. 169/CA-P.I. din 15 octombrie 2007 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 6 martie 2008.