ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 915/2008

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 169/CA-P.I. din 15 octombrie 2007, Curtea de Apel Oradea, secția comercială

și de contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea precizată a

reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică, în contradictoriu cu

pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparținut Cultelor

Religioase din România și a obligat pârâta să emită o decizie prin care să soluționeze

cererea reclamantei de retrocedare a imobilului înscris în CF nr. AA Oradea,

nr. top. XX și nr. top. YY, situate în Oradea, strada P.

Totodată a respins acțiunea reclamantei

față de pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Episcopia

Ortodoxă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond

a reținut că admiterea în parte a acțiunii se justifică prin prisma competențelor

conferite de legiuitor Comisiei Speciale de Retrocedare în conformitate cu prevederile

art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 cu modificările și completările ulterioare,

reclamanta dovedind împrejurarea că a formulat cerere de retrocedare cu privire

la imobilele menționate. A constatat că refuzul soluționării cererii depuse de reclamantă

echivalează cu un refuz nelegal.

A apreciat totodată, că instanța nu se

poate pronunța pe cale principală asupra capătului de cerere din acțiunea reclamantei

având ca obiect restituirea în natură a imobilelor nr. top. XX, nr. top.  YY Oradea,

atâta timp cât această restituire se face prin act administrativ, instanța exercitând

doar controlul judecătoresc asupra legalității actului emis de autoritatea publică.

În continuare, instanța de fond a reținut

că pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are calitate

procesuală pasivă, deoarece nu are atribuții în emiterea deciziilor la care se referă

O.U.G. nr. 94/2000 și nici în restituirea imobilelor potrivit H.G. nr. 361/2005.

A concluzionat că față de pârâta Episcopia

Ortodoxă Oradea se impune a fi respinsă acțiunea raportat la împrejurarea că a fost

admis doar capătul de cerere privind obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare

a unor Bunuri care au Aparținut Cultelor Religioase din România la soluționarea

cererii de retrocedare.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs

pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparținut Cultelor

Religioase din România, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie invocând

dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, susține în esență

următoarele:

În mod greșit instanța de fond a luat în

considerare și s-a pronunțat asupra cererii modificatoare depusă de reclamantă la

termenul din 15 octombrie 2007 prin care a solicitat obligarea pârâtei Comisia Specială

de Retrocedare la emiterea unei decizii de retrocedare și la plata cheltuielilor

de judecată, deși cauza nu se mai afla la primul termen de înfățișare astfel cum

este acesta este definit prin dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ.

În mod greșit instanța de fond a reținut

pasivitatea pârâtei în soluționarea cererii de retrocedare, având în vedere că reclamanta

a depus actele doveditoare solicitate de Comisie prin adresa din 19 iunie 2006 (traducerea

legalizată a CF nr. AA a localității Oradea) abia la data de 12 ianuarie 2007.

Recursul este nefondat.

Examinând sentința atacată în raport cu

actele și lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum și cu

dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C.

proc. civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

recurs, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurenta-reclamantă nu sunt

susținute de actele procedurale efectuate în cauză și nici de dispozițiile legale

incidente.

Astfel, în mod corect, instanța de fond

a analizat pretențiile reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică,

ținând cont de precizarea la acțiune formulată de aceasta, precizare depusă însă

la data de 20 martie 2006 în fața Tribunalului Bihor, prin care s-a învederat că

se menține doar capătul de cerere privind retrocedarea imobilului înscris în CF

nr. AA Oradea, nr. top. XX, nr. top. YY, pentru celelalte fiind emise deciziile

de retrocedare nr. 715 și 716 din 28 februarie 2006. Această cerere a fost depusă

prin serviciul registratură până la primul termen de judecată fixat de instanță

(19 aprilie 2006), recurenta-pârâtă.

Comisia Specială de Retrocedare formulând

întâmpinare ulterior, la termenul din 28 iunie 2006, având cunoștință inclusiv de

cererea precizatoare. De altfel, reclamanta a procedat doar la restrângerea pretențiilor

în sensul dispozițiilor art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., iar prin cererea

intitulată „Precizare la acțiune", depusă la termenul din 15 octombrie 2007

în fața Curții de Apel Oradea nu se aduce nici o modificare acțiunii și doar se

reiterează într-o formă mai amplă cele învederate prin precizarea făcută la Tribunalul

Bihor. În aceste condiții, este evident că nu erau îndeplinite condițiile prevăzute

de dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ. pentru întregirea sau modificarea

cererii de chemare în judecată, pentru ca instanța să procedeze la comunicarea cererii

depuse, pârâtele, prin întâmpinările formulate în cauză tăcând apărări în legătură

cu toate aspectele de fapt și de drept rezultate din acțiunea reclamantei, respectându-se

principiul contradictorialității. Faptul că reclamanta a intitulat cererea „Precizare

la acțiune" nu presupune și incidența automată a dispozițiilor legale în materie,

instanța fiind obligată ca, în funcție de conținutul cererii să îi dea calificarea

juridică exactă și să aplice în mod corect normele legale procedurale. În sens contrar,

o eventuală comunicare a unei cereri în care reclamanta își reiterează pretențiile,

anterior aduse la cunoștința celorlalte părți, ar duce la tergiversarea nejustificată

a soluționării cauzei, cu încălcarea principiului celerității, care guvernează materia

contenciosului administrativ.

De altfel, din soluția pronunțată, precum

și din considerentele hotărârii rezultă cu evidență că instanța de fond nu a admis

decât parțial solicitările reclamantei, respingându-le chiar pe cele susținute,

inclusiv la termenul din 15 octombrie 2007, în sensul obligării la retrocedarea

în natură a imobilului, însușindu-și astfel apărările formulate de pârâta Comisia

Specială de Retrocedare care a susținut că instanța „poate decide cel mult obligarea

administrației publice de a emite un act administrativ, în ipoteza în care constată

pasivitatea acestuia", dar nu „va putea hotărî conținutul actului și nici condițiile

în care organul administrativ ar urma să rezolve cererea cu care a fost învestit".

În ceea ce privește critica referitoare

la acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că este neîntemeiată,

având în vedere natura juridică a acestei cereri, precum și dispozițiile art. 274

alin. (1) C. proc. civ. Astfel, potrivit textului legal menționat „partea care cade

în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată".

Prin urmare, instituția „cheltuielilor de judecată" are un regim juridic distinct

de „obiectul acțiunii", neavând legătură cu pretențiile de fond deduse judecății

prin cererea de chemare în judecată și care urmează regulile de procedură prevăzute

de art. 112 și urm. C. proc. civ.

De altfel, cheltuielile de judecată sunt

prevăzute într-un capitol distinct și ulterior reglementărilor privitoare la procedura

introducerii cererii de chemare în judecată, iar acestea pot fi cerute chiar și

pe cale separată, dacă nu au fost solicitate în cadrul procesului privitor la fondul

pretențiilor. În acest sens a decis și practica judiciară stabilindu-se că „în măsura

în care nu s-a renunțat la dreptul de a le pretinde, cheltuielile de judecată pot

fî cerute, iar instanța trebuie să le acorde, în orice fază a procesului, fără a

se putea spune că ar fi vorba de o încălcare a principiului parcurgerii tuturor

gradelor de jurisdicție".

la aspectul pasivității în soluționarea cererii, pe care instanța de fond l-a reținut

în pronunțarea soluției.

Din înscrisurile depuse la dosar, chiar

de către pârâta Comisia Specială de Retrocedare, rezultă că cererea formulată în

baza O.U.G. nr. 94/2000 a fost înregistrată la comisie la data de 24 februarie 2003,

iar acțiunea judecătorească a fost introdusă la Tribunalul Bihor la data de 25 ianuarie

2006, după aproximativ trei ani de zile. Astfel cum rezultă din cererea de retrocedare

înregistrată din 24 februarie 2003, precum și din documentația anexată, reclamanta

a atașat copie extras a CF nr. AA, nr. top. XX și nr. top. YY, în limba română,

eliberată de Notariatul de Stat Regional Crișana, precum și alte acte doveditoare

ale dreptului de proprietate. Până la data introducerii acțiunii (25 ianuarie 2006).

autoritatea pârâtă - Comisia Specială de Retrocedare nu a răspuns solicitării formulate

în baza O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamanta la data de 24 ianuarie 2006 a revenit

cu cerere la comisie anexând copie legalizată a CF nr. AA în integralitatea sa.

La șase luni după introducerea acțiunii,

în timpul desfășurării prezentului litigiu, respectiv la data de 19 iunie 2006,

astfel cum chiar recurenta-pârâtă recunoaște prin motivele de recurs, reclamanta

este încunoștințată oficial că trebuie să completeze actele dosarului de retrocedare

cu traducerea legalizată a CF nr. AA a localității Oradea. Susținerea recurentei-pârâte

că această completare s-a efectuat de reclamantă după data de 12 ianuarie 2007 nu

este dovedită de nici un act oficial, iar pe de altă parte, în cuprinsul deciziilor

nr. 715 și nr. 716 ambele din data de 28 februarie 2006 emise de Comisie în favoarea

reclamantei, pentru alte două imobile revendicate și înregistrate în aceeași CF

nr. AA Oradea, se precizează la pct. 1 lit. b) că s-a depus „traducerea legalizată

a CF nr. AA". Astfel, este greu de presupus că reclamanta a depus acest înscris

doar în două dintre cele două dosare de retrocedare, iar pe al treilea nu l-a completat,

deși traducerea a fost efectuată încă din data de 16 februarie 2006, astfel cum

se atestă în încheierea de legalizare a semnăturii traducătorului.

În aceste condiții, în mod justificat,

instanța de fond a apreciat că autoritatea pârâtă Comisia Specială de Retrocedare

a avut o atitudine pasivă în soluționarea cererii formulată de reclamantă în baza

O.U.G. nr. 94/2000.

Această stare de fapt este susținută și

de normele legale aplicabile în materie, respectiv H.G. nr. 1164/2002 pentru aprobarea

Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor

bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, publicată în M.

Of. al României nr. 805/06.11.2002, în vigoare la data depunerii cererii de către

reclamantă la Comisie. În explicitarea dispozițiilor art. 2 din Ordonanță (după

republicarea din 01 septembrie 2005 a devenit art. 3), H.G. nr. 1164/2002 stabilește

că „dacă odată cu cererea de retrocedare s-au depus acte doveditoare și solicitantul

precizează în mod expres faptul că nu mai are alte probe de administrat, Comisia

Specială de Retrocedare va dispune prin decizie motivată asupra cererii solicitantului,

în termen de 60 de zile de la data depunerii acesteia" sau „în cazul în care

se apreciază că documentația este incompletă și este necesară completarea acesteia

termenul de 60 de zile curge de la data depunerii actelor suplimentare solicitate

de Comisia specială de retrocedare". Aceste dispoziții sunt în vigoare și în

prezent fiind preluate de H.G. nr. 1094/2005 privind modificarea H.G. nr. 1164/2002.

Prin urmare, în oricare dintre cele două

variante legale citate mai sus, termenul legal de soluționare a cererii de retrocedare

a fost cu mult depășit, chiar și în ipoteza susținută de recurenta-pârâtă în sensul

că reclamanta a completat dosarul la data de 12 ianuarie 2007, de la acea dată trecând

mai mult de 1 an.

În baza unei dispoziții exprese referitoare

la termenul de soluționare a dosarelor în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, instanța de

judecată este datoare să exercite un control asupra dreptului de apreciere al autorității

administrative pentru a asigura o protecție reală drepturilor fundamentale ale cetățenilor

consfințite de Constituția României și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Pentru realizarea acestuia scop instanța

trebuie să se raporteze și la „termenul rezonabil" statuat în Convenția Europeană

a Drepturilor Omului (ratificată de România prin Legea nr. 30/1994), termen care

constituie o componentă esențială a dreptului consfințit de art. 6 din Convenție,

anume dreptul la un proces echitabil.

Garanția unui proces echitabil trebuie

să fie prezentă nu numai în procedura contencioasă, ci și în procedura prealabilă

celei dintâi și, în acest context, este necesar ca durata procedurii să fie una

rezonabilă.

În opinia Înaltei Curți de Casație și Justiție

argumentele acestei interpretări sunt strict legate de protecția ce trebuie oferită

față de abuzurile de orice fel ce pot apărea în exercițiul atribuțiilor unei autorități

administrative.

Or, în speță, cererea întemeiată pe dispozițiile

O.U.G. nr. 94/2000 a fost adresată Comisiei Speciale de Retrocedare la data de 24

februarie 2003, iar demersul judiciar a fost întreprins la data de 25 ianuarie 2006,

cererea nefiind soluționată nici până la data judecării recursului.

Se apreciază că dacă o anumită întârziere

față de termenul de 60 de zile este justificată de numărul mare de cereri și de

etapele ce trebuie parcurse, nu același lucru se poate afirma despre nesoluționarea

unei cereri într-un interval de timp ce depășește 3 ani de zile.

Ca urmare, în conformitate cu dispozițiile

legale incidente și cu probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte apreciază

că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică și.

În temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Comisia Specială

de Retrocedare a unor Bunuri care au Aparținut Cultelor Religioase din România,

împotriva sentinței civile nr. 169/CA-P.I. din 15 octombrie 2007 a Curții de Apel

Oradea, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi

6 martie 2008.