ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3132/2024

Ședința publică din data de 6 iunie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 20 septembrie 2022, sub nr. x/2022 pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, au solicitat anularea Deciziei nr. 10262/30.05.2022, cu privire la terenul intravilan identificat cu nr. topo. x A., înscris în C.F (inițial) nr. 131 A.; obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii conform legislației speciale pentru imobilul de mai sus; fără cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 49/CA/2023 pronunțată la 21 februarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică A., în contradictoriu cu pârâta

Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, având ca obiect anulare acte administrative, a anulat Decizia nr. 10262/30.05.2022 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să emită o nouă decizie privind soluționarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante ținând seama de considerentele prezentei sentințe, a respins ca nefondate celelalte pretenții și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 49/CA/2023 pronunțată la 21 februarie 2023 de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu dispozițiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948.

Totodată, instanța de fond în mod greșit a apreciat că imobilul a fost preluat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, la 17.02.1967, de către o persoană juridică, Parohia Ortodoxă Română, în temeiul unor acte normative respectiv Decretele nr. 177/1948 și nr. 358/1948, emise în intervalul de referință, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sub aspectul preluării imobilului.

Cu privire la modalitatea de trecere a imobilelor în proprietatea Statului Român, se arată că potrivit pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a articolului I alin. (9), teza finală din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, prin sintagma "acte doveditoare" se înțeleg:

a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.); .

c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate).

Din analiza cărții funciare anterior-menționată reiese însă, fără echivoc, faptul că imobilul înscris inițial în C.F. nr. x a localității A., transcris în C.F. nr. x a localității A., identificat cu nr. top. x, nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă.

Potrivit încheierii nr. 749/21.02.1970 de sub B4 din C.F. nr. x a localității A. și de sub B6 din C.F. nr. x a localității A., imobilul identificat cu nr. top. x a trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din A..

Imobilul solicitat nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă, ci a intrat în proprietatea acestuia de la Parohia Ortodoxă Române din A..

Din aceste prevederi legale, ca de altfel din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menționat, să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.

În nicio situație legiuitorul nu a instituit vreo excepție de la necesitatea dovedirii dreptului de proprietate al solicitantei asupra imobilului la momentul preluării.

În acest context, nu este îndeplinită una din condițiile esențiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pentru soluționarea favorabilă a unei cereri de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul să se fi aflat în proprietatea solicitantei la momentul preluării abuzive.

În ceea ce privește preluarea abuzivă a imobilului solicitat din patrimoniul intimatelor-reclamante, instanța de fond a reținut următoarele:

Instanța stabilește drept moment al preluării - februarie 1970, iar la momentul preluării, Parohia Ortodoxă Română din A. a fost o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât și părțile lor componente locale.

Față de starea de fapt reținută, raportat la prevederile legale arătate, instanța constată că a existat o preluare a imobilului, în februarie 1970, în perioada de referință prevăzută de lege, preluarea fiind realizată de către o persoană juridică - Parohia Ortodoxă Română.

Din analiza înscrisurilor depuse la dosarul aferent cererilor de retrocedare sus-menționate s-a reținut de către Comisia specială de retrocedare faptul că acestea nu se încadra în revederile Ordonanței de urgență nr. 94/2000 republicată cu modificările si completările ulterioare, întrucât imobilul nu au fost preluate de către Statul Român de la solicitantă.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. I alin. (1), al art. 3 alin. (1

l

) și (6) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, soluția Comisiei speciale de retrocedare a fost de respingere a cererilor de retrocedare formulată de către reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică A., cu privire la imobilul, arător, situat în județul Bihor, înscris inițial în C.F. nr. x a localității A., transcris în C.F. nr. x a localității A., nr. top. x.

Apreciază ca fiind corectă soluția adoptată, întrucât imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din A. și nu în patrimoniul Statului Român, pentru a fi îndeplinite condițiile privitoare la preluarea abuzivă, prevăzută de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Consideră greșită interpretarea dată de instanța de fond, întrucât aceasta a stabilit ca moment al preluării abuzive anul 1970, fiind eronat raționamentul, deoarece cultul greco-catolic a fost desființat în anul 1948, astfel încât nu există posibilitatea ca imobilul să fi ieșit din proprietatea acestuia la momentul preluării abuzive.

II. instanța de fond a interpretat în mod eronat excepția prevăzută de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948, care prevede că:"Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. I din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat", motivarea instanței fiind că această prevedere este lipsită de relevanță și că de fapt toată averea fostului cult greco-catolic a fost preluată de statul român, ceea ce nu este adevărat, de aici putându-se trage concluzia că de fapt și averea preluată de actualele Parohii Ortodoxe de la fostele Parohii Greco-Catolice ar aparține Statului Român iar odată ce această avere ar fi fost preluată de stat ar trebui să se acorde despăgubiri pentru toate imobilele care au aparținut cultului greco-catolic.

În ceea ce privește interpretarea dată de instanța de fond dispozițiilor art. 2, alin. (2) din Decretul nr. 358/1948 potrivit cărora:

"O comisiune interdepartamentală compusă din delegați ai Ministerelor: Cultelor, Finanțelor, Afacerilor Interne, Agriculturii și Domeniilor și Învățământului Public, va hotărî destinația acestor averi, putând atribui o parte din ele Bisericii Ortodoxe Române sau diferitelor ei părți componente", motivând că de fapt statul român a preluat tot patrimoniul fostului cult greco-catolic, iar comisia interdepartamentală doar a hotărât destinația acestei averi", arată că acest lucru nu corespunde realității.

Potrivit unor încheieri de carte funciară, Statul Român, în baza Decretului nr. 358/1948, a preluat imobile de la organizațiile centrale și statutare ale cultului greco-catolic, dar sunt și cazuri în care acesta a preluat imobile și de la diverse entități ce au aparținut de credința greco-catolică, situație care întărește excepția prevăzută de art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 358/1948.

Totodată, prin Decizii ale Comisiei speciale de retrocedare au fost restituite în natură sau a fost propusă acordarea de măsuri compensatorii în echivalent pentru imobile care au aparținut organizațiilor centrale și statutare ale cultului greco-catolic, în dosarele în care Statul Român a preluat abuziv imobilele de la solicitantă.

În cauză nu a fost formulată întâmpinare față de recursul promovat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate și a normelor legale incidente în litigiul dedus prezentei judecăți, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România este fondat, urmând a fi admis, în considerarea argumentelor în continuare arătate:

Prin Decizia nr. 10262/30.05.2022, pârâta Comisia specială de retrocedare a dispus respingerea cererilor de retrocedare nr. x/24.02.2003 și nr. y/24.01.2006, care au fost depuse de către Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea, în calitate de centru eparhial, pentru Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică A., în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (8) teza ultimă din O.U.G. nr. 94/2000.

Din dispozitivul acestei decizii (art. 1) rezultă că pârâta a avut în vedere la emiterea actului administrativ contestat, faptul că terenul intravilan identificat cu nr. topo. x A. nu a fost preluat de stat de la solicitantă.

În considerentele deciziei contestate, pârâta Comisia Specială de Retrocedare a invocat faptul că, potrivit încheierii nr. 749/21.02.1970, din C.F. nr. x A. și C.F. nr. x A., terenul intravilan identificat cu nr. topo. x "a trecut în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române din A.".

Apoi, potrivit Adresei nr. x/14.09.2005 emisă de Primăria Comunei A., imobilul cu nr. topo. x A. are destinația de dispensar medical și casă de locuit a preotului, aparținând domeniului public.

Prin sentința recurată a fost admisă în parte acțiunea, anulată decizia nr. 10262/30.05.2022 a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie privind soluționarea cererilor de retrocedare formulate de reclamante ținând seama de considerentele prezentei sentințe și au fost respinse ca nefondate celelalte pretenții, reținându-se că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului la momentul preluării - februarie 1970, când imobilul identificat cu nr. top. x se afla în proprietatea sa, instanța stabilind drept moment al preluării - februarie 1970, iar la acel moment, Parohia Ortodoxă Română din A. era o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât și părțile lor componente locale.

Apoi prima instanță arată în considerente că preluarea proprietății a avut loc, conform înscrierii de carte funciară, în temeiul Decretului nr. 358/1948.

Mai mult, instanța constată că din înscrierile CF și actele ce au stat la baza lor, transmise de OCPI Bihor, rezultă că dreptul de proprietate a fost dobândit de către Parohia Ortodoxă Română cu titlu de rectificare nume ("transmisiune legală"), în mod gratuit, și nu prin act juridic cu titlu oneros.

Mai reține instanța fondului că într-adevăr, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000, imobilul în litigiu nu se mai afla în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000, fiind în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române din A..

Însă, într-o asemenea situație pârâta era obligată la emiterea unei decizii prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul solicitat, în baza art. 1 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 94/2000, impunând pârâtei clarificări legate de faptul dacă pe terenul preluat s-au edificat construcții noi ori s-au făcut adăugiri la construcțiile existente, ce procent reprezintă aceste adăugiri raportat la aria desfășurată actuală, dacă terenul preluat este liber, ocupat parțial sau în totalitate.

Aceste împrejuări se impun a fi lămurite cu atât mai mult cu cât, potrivit Adresei nr. x/14.09.2005, Primăria Comunei A. a transmis situația juridică și locativă a imobilului identificat cu nr. top. x, înscris în C.F. nr. x a localității A., și a comunicat că în prezent imobilul are destinația de casă de locuit a medicului și dispensar medical comunal; proprietar actual al imobilului este Comuna Vadul Crișului, domeniul public.

Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o sentință cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale, motiv de casare subsumat art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", impunându-se casarea sentinței pentru următoarele considerente.

Intimata-reclamantă Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Oradea a depus, pentru Parohia Unită cu Roma Greco-Catolică A., cererile de retrocedare nr. x/24.02.2003 și nr. y/24.01.2006, ce au fost conexate, prin care a solicitat, în baza dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, retrocedarea în natură a imobilului situat în intravilanul localității A., conform CF nr. x și înregistrat sub nr. topo x, sau despăgubiri.

Raportat la situația de fapt rezultată din probele administrate, instanța a interpretat și a aplicat în mod greșit dispozițiile legale incidente cererilor de retrocedare formulate de reclamante, modalitatea defectuoasă de interpretare a probatoriului conducând la o greșită reținere a aplicării dispozițiilor O.U.G. nr. 94/2000.

Potrivit dispozițiilor art. 1 și 2 din O.U.G. nr. 94/2000, art. 1 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 94/2000 și pct. l din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, aprobate prin H.G. nr. 1164/2002, cu modificările și completările ulterioare, pentru a se dispune retrocedarea în baza O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, trebuie să fie îndeplinite cumulativ următoarele trei condiții:

- imobilul a aparținut cultelor religioase din România;

- imobilul a fost preluat în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, considerându-se abuzive acele preluări de proprietate care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării;

- imobilul se află în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 (o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 247/2005).

Legiuitorul a limitat aplicabilitatea actului normativ, și anume:

Din această perspectivă, data preluării abuzive a imobilului este data Decretului nr. 358/1948, când a fost suprimat practic cultul religios greco-catolic, și nu anul 1970, cum greșit a reținut prima instanță, când a fost înscris în cartea funciară în beneficiul Parohiei Ortodoxe Române din A. dreptul de proprietate asupra imobilului în discuție.

Motivele de recurs care se referă la aplicarea greșită de către prima instanță a dispozițiilor legale și reținerea că este îndeplinită condiția ca imobilul să fi fost preluat de Statul român de la solicitantă (de la reclamante, s.n), sunt fondate.

Potrivit înscrisurilor depuse la dosar, imobilul cu nr. top. x era înscris inițial în cartea funciară x a comunei A., la poziția 8, deci se afla în proprietatea statului.

Ulterior, la data de 21 februarie 1970, în baza cererii depuse de Oficiul Parohial ortodox-român din comuna A. și a copiei Decretului nr. 358/1948, a fost intabulat dreptul de proprietate asupra celor 13 imobile menționate în CF nr. x (unde terenul în litigiu se identifica la poziția nr. 8), cu titlu de transmisiune legală, în favoarea Parohiei Ortodoxe române din comuna A..

În aceste condiții, înscrisurile depuse la dosarul cauzei atestă faptul că acest imobil a trecut inițial în proprietatea statului român, în baza Decretului nr. 358/1948, ulterior acesta transmițându-l Parohiei Ortodoxe române, în anul 1970, conform mențiunilor arătate din cartea funciară.

Din această perspectivă este corectă susținerea recurentei pârâte potrivit căreia instanța de fond a stabilit în mod greșit ca moment al preluării abuzive anul 1970, fiind eronat raționamentul, deoarece cultul greco-catolic a fost desființat în anul 1948, astfel încât nu există posibilitatea ca imobilul să fi ieșit din proprietatea acestuia în anul 1970, dacă acesta ar fi considerat moment al preluării abuzive, astfel cum a reținut prima instanță. Este în afara oricărui dubiu că în temeiul acestui decret a fost desființat cultul greco-catolic, iar bunurile acestuia au fost preluate de stat sau de alte persoane indicate în acest act normativ, iar data preluării, abuzive, a fost anul 1948.

Documentele de la dosarul cauzei, deși pot conduce la concluzia preluării imobilului de la cultul greco-catolic, nu arată însă cu certitudine faptul că imobilul în discuție a fost preluat în baza Decretului nr. 358/1948 de la reclamantele din cauza pendinte, neexistând niciun document care să facă legătura acestui imobil cu reclamantele.

Din această perspectivă, aspectele reținute în cadrul considerentelor de prima instanță, nu au un fundament probator adecvat, întrucât din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că imobilul în discuție ar fi fost notat în cartea funciară în favoarea Parohiei Greco-Catolice, înscrisurile depuse fiind insuficiente, astfel încât nu rezultă din acestea că imobilul ar fi aparținut reclamantelor anterior Decretului 358/1948.

Prin urmare, concluzia primei instanțe în sensul că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului la data preluării- februarie 1970 nu corespunde realității și nici probatoriului administrat, instanța mai mult deducând acest aspect din simpla menționare în acte a Decretului nr. 358/1948, or o astfel de concluzie nu poate fi primită în absența altor dovezi clare.

Cu toate acestea, chiar și în ipoteza în care s-ar considera că reclamantele ar fi putut face dovada dreptului de proprietate asupra imobilului, condițiile prevăzute de lege pentru a se putea dispune retrocedarea bunului trebuiau îndeplinite cumulativ, or acest lucru nu s-a realizat.

Astfel, se constată că în speță nu este îndeplinită nici condiția ca imobilul să se afle în proprietatea statului sau a uneia dintre persoanele juridice enumerate în art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000, ci se afla în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române A., persoană juridică de drept privat.

Astfel cum a rezultat din probatoriul administrat, aspect subliniat de instanța de fond, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, imobilul nu se află în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din acest act normativ, fiind în proprietatea Parohiei Ortodoxe A., conform C.F. nr. x a localității A..

Aceasta are calitatea de proprietar tabular, întabularea, cu efect constitutiv de drepturi reale, s-a efectuat în temeiul transmisiunii legale și a Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic.

De altfel, din extrasul de carte funciară nr. x al comunei A. rezultă informațiile care au stat la baza concluziei primei instanțe, potrivit cărora la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000, imobilul în litigiu nu se mai afla în proprietatea statului, aspect recunoscut de prima instanță la pag .8 a sentinței.

Acest aspect rezultă și din mențiunea făcută în cartea funciară nr. x, potrivit căreia, abia în anul 2018, în baza HCL nr. 9/30.01.2018 se înființează imobilul cu nr. cadastral x înscris în CFE x UAT A. rezultat din însumarea a două suprafețe de teren, din care una este cea care face obiectul litigiului de față, de 953 mp din imobilul cu nr. top x înscris în CF x A., făcând parte din domeniul public al comunei A., până la acel moment fiind în proprietatea Parohiei Ortodoxe A..

Chiar dacă la dosar nu se află copia anexei la hotărârea guvernului privind atestarea domeniului public al comunei A., în care este evidențiat acest imobil, concluzia primei instanțe, pe baza probelor existente la dosar, în sensul că la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000, imobilul nu se afla în proprietatea statului, (ci a unei persoane juridice de drept privat, Parohia ortodoxă A., s.n.), este corectă.

Aceste împrejurari conduc la constatarea neîndeplinirii condiției ca imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 (o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000), una din cele trei condiții prevăzute a fi întrunite cumulativ de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Pe cale de consecință, în această situație nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile privind retrocedarea în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel că nu sunt incidente nici dispozițiile prevăzute de actul normativ pentru acordarea de măsuri compensatorii pentru imobilul solicitat, în baza art. 1 alin. (4) și (6) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât acordarea măsurilor reparatorii are ca situație premisă îndeplinirea celor trei condiții prevăzute de actul normativ, condiții care nu sunt întrunite cumulativ, nefiind îndeplinită cel puțin una din acestea, respectiv ca imobilul să se afle în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (4) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, măsurile reparatorii în echivalent se acordă în situația în care sunt întrunite cumulativ condițiile prevăzute de acest act normativ și nu se poate dispune retrocedarea în natură, însă nu și pentru situația în care imobilul nu se află în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Măsuri compensatorii se propun, potrivit actului normativ, când nu se poate dispune retrocedarea în natură, întrucât terenul este ocupat în tot/parte sau când a fost înstrăinat după 22.12.1989;or, în cazul de față, imobilul nu se regăsește într-o astfel de ipoteză, ci, la momentul intrării în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000, imobilul nu se mai afla în proprietatea persoanelor prevăzute de art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000, ci în proprietatea Parohiei Ortodoxe A., persoană juridică de drept privat, or, în această situație nu sunt întrunite condițiile nici pentru retrocedarea în natură, nici pentru măsuri compensatorii;

Faptul că în prezent terenul aparține din nou în proprietatea statului român conform mențiunilor din cartea funciară, cu recompensarea Bisericii Ortodoxe Române cu un alt teren în schimb, nu modifică faptul neîndeplinirii condiției de la momentul intrării în vigoare a actului normativ.

Înalta Curte reține ca fiind relevantă, în ceea ce privește condiționarea prevăzută de art. 1 art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, referitoare la persoana deținătoare, Decizia nr. 541/2018, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 55 din 22 ianuarie 2019, prin care Curtea Constituțională, sesizată cu excepția de neconstituționalitate privind aceste dispoziții, prin care se invocase faptul că ar trebui să se acorde despăgubiri și pentru bunurile imobile care se află în proprietatea altor persoane decât cele enumerate în art. 1 alin. (1) și art. 2 alin. (1), a arătat că, astfel cum a fost formulată, critica are în vedere o soluție legislativă inexistentă în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, stabilirea bunurilor asupra cărora pot purta măsurile reparatorii reprezentând opțiunea legiuitorului, făcând parte din concepția generală adoptată de statul român cu privire la problematica restituirilor imobilelor preluate în mod abuziv, neavând competența de a modifica sau completa viziunea legislativă de ansamblu referitoare la retrocedările acestor imobile, pe care statul a adoptat-o în considerarea concordanței acesteia cu realitățile economice și posibilitățile de realizare efectivă" (paragraful 17).

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că instanța de fond a constatat nelegalitatea Deciziei nr. 10262/30.05.2022, de respingere a cererii de retrocedare formulată de reclamantă, cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 2 din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în realitate nefiind îndeplinite toate condițiile prevăzute de actul normativ care reglementează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, cererea de chemare în judecată fiind neîntemeiată.

În măsura în care a reținut neîndeplinirea cel puțin a uneia din condițiile prevăzute de lege pentru retrocedarea imobilului, nu mai era necesară trimiterea cauzei la Comisie pentru reanalizarea posibilității acordării măsurilor compensatorii, a căror premisă constă tocmai în întrunirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru retrocedarea bunului.

Constatând că sentința recurată a fost dată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale, se va admite recursul, va fi casată sentința în temeiul art. 488 pct. 8 și art. 496 din C. proc. civ., și în rejudecare, va fi respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 49/CA/2023-PI pronunțate la 21 februarie 2023 de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și rejudecând cauza:

Respinge acțiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică A., în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 6 iunie 2024.