ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1618/2024

Ședința publică din data de 21 martie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 28.12.2022, reclamanta Episcopia Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România, anularea parțială a Deciziei nr. 10422/14.10.2022 emise de pârâtă și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii care să conțină propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 92 din 5 aprilie 2023, Curtea a admis în parte acțiunea reclamantei, a anulat în parte Decizia nr. 10422/14.10.2022 emisă de pârâtă, în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, și a obligat pârâta să emită o nouă decizie privind soluționarea cererii de retrocedare formulate de reclamantă ținând seama de considerentele sentinței.

A respins, ca nefondate, celelalte pretenții și a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România a formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii recurate și, în consecință, respingerea acțiunii introductive formulate de reclamantă, ca neîntemeiată, și menținerea Deciziei nr. 10422/14.10.2022, ca temeinică și legală.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu dispozițiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948, în condițiile în care din înscrisurile depuse la dosarul aferent cererilor de retrocedare în termenul prevăzut de art. 32 alin. (1) nu reiese legătura juridică din punct de vedere patrimonial dintre titulara cererilor de retrocedare și proprietarul menționat în cartea funciară, respectiv Seminarul Greco- Catolic Oradea, care a fost înființat în anul 1792 și a funcționat ca o entitate subordonată Episcopiei Române Unite cu Roma, Greco- Catolică Oradea.

Astfel, potrivit susținerilor recurentei- pârâte, solicitanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate la momentul preluării de către Statul român a imobilului solicitat și nici nu a făcut dovada calității de fost proprietar în perioada de referință a legii, respectiv 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, cu acte doveditoare, potrivit normelor aplicabile în cauză.

O altă critică adusă sentinței atacate constă în aceea că instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948, care exceptau averea fostelor parohii de la preluarea de către Statul român, considerând fără temei că întregul patrimoniu al fostului cult greco- catolic a fost preluată de stat.

În fine, recurenta- pârâtă a susținut că instanța de fond a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile art. 4 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, care stabilesc depunerea cererilor de retrocedare prin centrul eparhial sau, după caz, centrul de cult, pentru că acestea sunt incidente numai în situația în care calitatea de persoană îndreptățită la retrocedare revine unei persoane juridice care are calitatea de cult religios, or, în speță, Seminarul Greco- catolic Oradea nu a fost și nu este cult religios, astfel încât nu se încadrează în sfera persoanelor îndreptățite la retrocedare.

Intimata-reclamantă Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, răspunzând detaliat criticilor formulate de recurenta- pârâtă.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate prin recurs și cu apărările formulate prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare, cu precizarea că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. recursul este o cale de atac nedevolutivă, limitată la verificarea conformității sentinței atacate cu regulile de drept aplicabile.

În speță, intimata- reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe prevederile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, vizând anularea Deciziei nr. 10422/14.10.2022, emisă de pârâtă, solicitând obligarea pârâtei Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România la emiterea unei noi decizii care să conțină propunerea de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, cu referire la imobilele situate în municipiul Oradea și înscrise în cartea funciară nr. x Oradea, identificate cu nr. topo. 533, 534, 535 și 536.

În motivarea soluției de respingere a cererilor de retrocedare, dispusă prin decizia administrativă care a format obiectul controlului judecătoresc și a fost anulată de prima instanță, Comisia a reținut, în esență, că Seminarul Greco - Catolic Oradea, care figura drept proprietar în cartea funciară și de la care s-a preluat imobilul, nu a fost și nu este cult religios, astfel încât nu se încadrează în sfera persoanelor îndreptățite să beneficieze de procedura de restituire, că imobilele nu ar fi fost preluate abuziv de la autoarea cerilor și că solicitanta nu a depus înscrisuri din care să reiasă dovada calității de fost proprietar la momentul preluării abuzive și nici nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor în perioada de referință a legii.

Aceste aspecte sunt vizate și de criticile formulate în recurs din perspectiva cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dreptul la retrocedarea imobilelor care au aparținut cultelor religioase din România și care au fost preluate în mod abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este prevăzut de art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 în beneficiul foștilor proprietari, în condițiile acestui act normativ, iar în temeiul art. 28 din Decretul nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, în vigoare la momentul pretinsei preluări abuzive, "Cultele religioase recunoscute sunt persoane juridice. Sunt persoane juridice și părțile lor componente locale, care au numărul legal de membri prevăzut de legea persoanelor juridice, precum și așezămintele, asociațiunile ordinele și congregațiunile prevăzute în statutele lor de organizare, dacă acestea din urmă s-au conformat dispozițiunilor legii persoanelor juridice".

Prin urmare, problema aflată în dispută judiciară constă în aceea de a lămuri dacă, în raport cu datele speței, înscrierea în cartea funciară, ca proprietar tabular, a așezământului de învățământ, iar nu a cultului religios, conduce la concluzia că dreptul de proprietate a aparținut unui subiect de drept distinct, astfel că intimata- reclamantă nu ar fi îndreptățită la restituire în temeiul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Potrivit art. 1 alin. (9) teza finală din ordonanța de urgență menționată, actele doveditoare ale drepturilor solicitate se pot depune în termenul stabilit de comisie, iar art. 4. din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că:

"(….)(2) Pentru fiecare imobil solicitantul va pune la dispoziție Comisiei speciale de retrocedare, în vederea stabilirii dreptului de proprietate asupra imobilelor, actele sau orice alte dovezi necesare pentru stabilirea calității de fost proprietar, în condițiile ce se vor stabili prin regulamentul prevăzut la art. 3 alin. (3).

(3) Pentru stabilirea dreptului de proprietate solicitantul poate depune începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate, expertize extrajudiciare, precum și orice acte care, coroborate, întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al acestuia asupra imobilului, la data preluării abuzive. (...)"

Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.164/2002, cu modificările ulterioare, definesc, prin pct. 13 subsumat art. 1 alin. (9) teza finală din ordonanța de urgență, sintagma "acte doveditoare", arătându-se că acestea constau în:

"a) orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, extras de carte funciară, act sub semnătură privată etc.);

b) orice acte juridice sau declarații care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu;

c) orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului, la data preluării abuzive (extras de carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada de referință, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea solicitantului, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol, începuturi de dovadă scrisă, declarații de martori autentificate);

d) acte care permit recunoașterea calității de beneficiar al retrocedării (actul de înființare, dovada continuării sau reluării activității cultului religios);

e) expertize judiciare sau extrajudiciare de care solicitantul înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale;

f) orice acte sau înscrisuri pe care solicitantul înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale."

Potrivit Decretului-lege nr. 115/1938, înscrierile în cartea funciară au efect constitutiv de drepturi, dovedind existența și întinderea dreptului, precum și titularul respectivului drept, astfel că, de regulă, imobilele care au aparținut cultelor religioase sunt numai cele înscrise ca făcând parte din patrimoniul unităților componente ale cultelor religioase ca atare.

Cu toate acestea, coroborarea prevederilor art. 32 alin. (1) din Decretul- Lege nr. 115/1938 cu normele speciale cuprinse în O.U.G. nr. 94/2000 conduce la concluzia că în analiza unei cereri de retrocedare întemeiate pe O.U.G. nr. 94/2000 prezumția instituită prin art. 32 din Decretul- lege nr. 115/1938 ar putea fi înlăturată de o probă directă și relevantă, în sensul că, deși în cartea funciară nu este înscrisă organizația de cult religios ca atare, proprietarul tabular nu este un subiect de drept distinct, ci un așezământ sau dezmembrământ al cultului religios, care i-a conferit o masă patrimonială de afectațiune care face parte dintr-un patrimoniu unic, al structurii de cult religios.

În acest sens, prin decizia nr. 21 din 13 noiembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 1160 din 21 decembrie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 4 alin. (2) - (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000 și art. 32-34 din Decretul-lege nr. 115/1938, o structură a unui cult religios poate dovedi calitatea de fostă proprietară a imobilului a cărui retrocedare o solicită, în sensul că proprietarul tabular a fost un așezământ al său, căruia i-a conferit o masă patrimonială de afectațiune prin divizarea patrimoniului său unic, numai prin mijloace de probă directe cu privire la situația juridică pretinsă.

În cauza de față, la dosarul de fond au fost administrate astfel de probe, după cum s-a reținut în sentința atacată cu referire la înscrisul intitulat "Șematismul veneratului cler al Diecezei Române Unite de Oradea Mare pe anul 1934", care cuprindea și lista institutelor diecezane, coroborat cu studiul intitulat "Seminarul Tinerimii Române Unite din Oradea", din care a rezultat că Seminarul Greco - Catolic Oradea a fost înființat în anul 1792 și funcționa în cadrul diecezei greco-catolice române orădene.

La filele x și următoarele din volumul II al dosarului de fond, în cadrul studiului mai sus indicat este reprodus, cu terminologia specifică epocii istorice, un raport întocmit de Rectoratul Seminarului domestic din Oradea Mare către Primatul Ungariei, cu nr. 2/1917, în care se menționează că " Seminarul gr. cat. Roman de Oradea- Mare e proprietatea Diecesei gr. cat. Române orădene și s-a fundat de Maiestatea Sa Reg. Ap. al Ungariei Leopold oarecând al II- lea, prin Resoluțiunea Sa de dat 30 Ianuar 1792…"

Un argument suplimentar în sensul apartenenței seminarului la structura cultului religios reiese și din conținutul H.G. nr. 466/1992 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietatea statului, foste proprietăți ale Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolice), și predarea acestora către Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), prin care cultului religios i-a fost restituit un imobil al Seminarului din Oradea (poziția 17 din anexă).

În consecință, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile privind interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1, 4 și a celorlalte norme pertinente din O.U.G. nr. 94/2000, coroborate cu dispozițiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948, raționamentul recurentei-pârâte, întemeiat în principal pe considerentul că imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat era înscris în cartea funciară, la momentul preluării de către stat, în favoarea unității de învățământ, fiind fondat pe o înțelegere eronată a raportului dintre prezumția de proprietate prevăzută în art. 32 alin. (1) din Decretul - Lege nr. 115/1938, și regimul probator reglementat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94/2000, în calitate de act normativ special referitor la retrocedare, prin prisma interpretării obligatorii stabilite prin decizia de recurs în interesul legii citate anterior.

Cât privește susținerea potrivit căreia instanța de fond ar fi interpretat eronat dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948, care exceptau averea fostelor parohii de la preluarea de către Statul român, Înalta Curte constată că aceasta ar putea avea relevanță în cauză numai dacă recurenta- pârâtă ar tinde la a demonstra că imobilul pentru care se solicită măsuri reparatorii nu ar fi fost preluat de stat în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, dar această ipoteză nu are corespondent în situația de fapt a dosarului.

În acest sens, instanța de fond a reținut judicios că "din probele administrate, respectiv din conținutul cărții funciare nr. x Oradea, mai exact al mențiunilor cuprinse sub B 1, astfel cum au fost traduse în limba română rezultă, fără echivoc, că imobilele având destinația de case, lac și grădină în Olosig Oradea, înscris în C.F. nr. x a localității Oradea sub nr. top. x, 534, 535 și 536 a aparținut reclamantei, prin Seminarul Greco-Catolic din Oradea și au fost preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, mai exact în data de 22 noiembrie 1949 de către Statul român, în temeiul unor acte normative emise în intervalul de referință, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sub aspectul preluării imobilului.

Astfel, prin încheierea c.F. nr. x din 1949, s-a înscris dreptul de proprietate al Statului român asupra imobilelor menționate."

Având în vedere toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Comisia specială de retrocedare a unor imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței nr. 92 din 5 aprilie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 martie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.