ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 962/2024

Ședința publică din data de 20 februarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Pocola au solicitat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România anularea parțială a Deciziei nr. 10135/31.03.2022, comunicată la data de 09.05.2022, cu privire la terenul intravilan identificat cu nr. topo. x, în suprafață de 1119 mp, înscris în C.F. nr. x Pocola, precum și obligarea pârâtei la emiterea unei noi decizii care să conțină propunerea de acordare de măsuri compensatorii sub formă de puncte pentru imobilul anterior menționat, fără cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 219/CA/2022-P.I. din 12 octombrie 2022, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele Episcopia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Oradea și Parohia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică Pocola, în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România; a anulat Decizia nr. 10135/31.03.2022 emisă de pârâtă cu privire la imobilul cu nr. top. x, înscris în C.F. nr. x Pocola și a obligat pârâta să soluționeze cererea de restituire a imobilului, în urma examinării celorlalte condiții pentru retrocedarea imobilelor, prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, respingând restul pretențiilor formulate.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiate.

În motivarea recursului, recurenta - pârâtă a susținut că instanța de fond a interpretat în mod eronat dispozițiile art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu dispozițiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948.

Cu privire la modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea Statului Român, recurenta-pârâtă invocă dispozițiile punctului 13 din Normele de aplicare a art. 1 alin. (9) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, prin care sintagma "acte doveditoare" se înțelege orice înscrisuri care atestă dreptul de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive și orice acte care întemeiază prezumția existenței dreptului de proprietate al solicitantului asupra imobilului la data preluării abuzive.

Recurenta-pârâtă susține că nu este îndeplinită una dintre condițiile esențiale ale O.U.G. nr. 94/2000, întrucât imobilul nu a fost preluat de către Statul Român de la solicitantă.

Din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, republicată cu modificările și completările ulterioare, reiese faptul că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii, în temeiul acestui act menționat, să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.

Recurenta invocă și dispozițiile art. 2 din Decretul nr. 358/1948, normă juridică în temeiul căreia se susține că în proprietatea statului a trecut averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor cultului greco-catolic, cu excepția expresă a averii fostelor parohii. Așadar, o parte din bunurile mobile și imobile din patrimoniul cultului greco-catolic au trecut în proprietatea statului român, o parte în proprietatea Bisericii Ortodoxe Române.

Astfel, din analiza înscrisurilor depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare s-a reținut de către Comisia specială de retrocedare faptul că aceasta nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, întrucât imobilul înscris în C.F. nr. x a localității Pocola nr. top. x nu se află în proprietatea statului sau a uneia dintre persoanele juridice enumerate în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ci în proprietatea Parohiei Ortodoxe Române Pocola, nefiind preluat de Statul Român de la solicitantă.

De asemenea, dispozițiile art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea cărților funciare, coroborate cu dispozițiile art. 33 din actul normativ menționat, consacră principiul forței probante absolute a înscrierii în cartea funciară, potrivit căruia, pe de o parte, toate indicațiile cuprinse în cartea funciară sunt presupuse a fi exacte, iar, pe de altă parte, niciun drept real nu poate fi opus nimănui dacă nu a fost înscris în cartea funciară.

Prin urmare, având în vedere aceste prevederi legale, consideră neîntemeiate concluziile sentinței civile recurate potrivit cărora înscrierea din cartea funciară în favoarea Parohiei Ortodoxe Române Pocola nu a fost și nu este valabilă sub aspect juridic.

În ceea ce privește reținerile instanței de fond referitoare la nevalabilitatea juridică a înscrierilor în cartea funciară, recurenta a precizat faptul că înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară este opozabil C.S.R., aceasta neavând competența de a verifica legalitatea respectivei înscrieri.

Totodată, în cazul în care recursul va fi respins, recurenta solicită instanței să prevadă în dispozitivul hotărârii un termen de executare mai mare, acesta fiind necesar pentru obținerea înscrisurilor suplimentare de la instituțiile publice competente.

Solicitarea de a prevede un termen de punere în executare mai mare decât cel cuprins în art. 24 din Legea nr. 554/2004 este întemeiată întrucât, în nenumărate cazuri, pentru a putea pune în executare o hotărâre judecătorească, Comisia specială de retrocedare este nevoită să administreze la dosar înscrisuri în vederea formulării unei/unor decizii.

Totodată, prin sentința civilă recurată, instanța de fond a obligat pârâta la emiterea unei decizii privind soluționarea cererii de retrocedare ținând seama de considerentele reținute, însă, din analiza acestora nu reies informații privind situația juridică actuală a imobilului solicitat.

Având în vedere aspectele menționate anterior, consideră că termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 din lege nr. 554/2004 este neîndestulător pentru a asigura punerea în executare de bunăvoie.

Intimatele - reclamante nu au formulat întâmpinare, dar au depus concluzii scrise, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare urmează să fie respins pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare:

Dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România arată că: Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență.

Art. 1 teza I din Normele de aplicare ale O.U.G. nr. 94/2000, aprobate prin H.G. nr. 1.164/2002, statuează că:

"Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referință, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării."

Pentru aprecierea incidenței, în speță, a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, sunt relevante, așadar, înscrierile în C.F. nr. x Pocola din care provine topograficul în litigiu, iar din aceste înscrieri rezultă că primul proprietar al imobilului înscris în această carte funciară a fost cultul greco-catolic.

Astfel, potrivit extrasului de C.F. x Pocola, sub B5, a fost înscris dreptul de proprietate asupra imobilului nr. top. x în favoarea Bisericii Greco-Catolice Pocola, drept dobândit în baza unui contract de vânzare în anul 1939.

Conform înscrierii de sub B5 din CF nr. x Pocola, în baza Decretului nr. 358/1948, s-a dispus ca asupra întregilor imobile de sub nr. de ordine A.I.1-2, proprietatea Bisericii Române Unite, să se intabuleze dreptul de proprietate în favoarea Parohiei Ortodoxe Române din Pocola.

În consecință, a fost intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului înscris sub nr. top x din CF nr. x Pocola menționat, în favoarea Bisericii Ortodoxe Române.

Instanța de recurs mai reține și că, la momentul atribuirii imobilului Bisericii Ortodoxe Finiș, aceasta era o persoană juridică, în sensul art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000, întrucât, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948, cultele religioase erau definite ca fiind persoane juridice, atât ele, cât și părțile lor componente locale.

Prin urmare, în temeiul art. 37 din Decretul lege nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor imobilul s-a intabulat în favoarea Bisericii Ortodoxe din Pocola. În consecință, s-a făcut dovada unei deposedări abuzive a reclamantei, în perioada de referință arătată în art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, în temeiul Decretul Lege nr. 177/1948 și respectiv al Decretului Lege nr. 358/1948, acte normative prin care, sub egida regimului comunist care a desființat cultul greco-catolic, s-a reglementat repartizarea averii acestuia.

Deposedarea Bisericii Greco-Catolice Pocola de imobilul cu nr. top. x a fost una abuzivă, fiind demonstrată de însuși instrumentul normativ utilizat, respectiv Decretul Lege nr. 358/1948, de altfel fiind evident că acest Decret a încălcat art. 10 din Constituția de la 1948, deposedarea cultului greco-catolic de proprietățile sale (inclusiv a reclamantei) nefiind făcută nici pentru o cauză de utilitate publică și nici nu a fost însoțită de acordarea de despăgubiri stabilite de justiție.

În acest sens, o primă observație ce se impune din analiza Decretului nr. 358/1948 este în sensul că întregul patrimoniu al Bisericii Greco Catolice a fost confiscat de către Statul Român, așadar, inclusiv averea parohiilor acestui cult religios.

Prin urmare, dispozițiile cuprinse în art. 2 din Decretul nr. 358/1948 nu reprezintă o excepție de la dispozițiile art. 1 al aceluiași decret, în sensul că pentru imobilele aparținând parohiilor nu ar fi operat confiscarea, și astfel reclamanta nu ar fi îndreptățită să formuleze pretenții în baza O.U.G. nr. 94/2000.

În 1948, în temeiul prevederilor decretului menționat, Statul Român a desființat pur și simplu cultul greco-catolic și a confiscat patrimoniul acestuia. În ceea ce privește beneficiarii confiscării, statul a statuat că parte a patrimoniului va fi preluat de însuși statul, iar parte a acestui patrimoniu va fi transferat bisericii ortodoxe. Or, art. 2 din decret se referă la împosedarea bisericii ortodoxe cu averea fostelor parohii greco-catolice. O eventuală interpretare contrară nu ar fi validă din punct de vedere juridic deoarece rezultatul interpretării ar fi unul absurd - că parte a patrimoniului bisericii greco-catolice nu ar fi fost confiscat/preluat de la aceasta, cu toate că în baza Decretului nr. 358/1948 biserica respectivă a încetat să funcționeze.

În realitate, Statul Român a decis în 1948 desființarea bisericii greco-catolice și confiscarea patrimoniului acesteia, statul fiind singurul răspunzător pentru această măsură, indiferent cine sunt beneficiarii patrimoniului confiscat de la această biserică. Altfel spus, atât deposedarea cat și împosedarea sunt la fel de ilegitime, singurul responsabil pentru decizia încorporată în Decretul nr. 358/1948 fiind Statul Român.

De aceea, este fără echivoc că, în mod corect intimatele-reclamante din prezenta cauză și-au întemeiat cererile de retrocedare pe prevederile O.U.G. nr. 94/2000, iar Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România avea obligația să le soluționeze luând în considerare preluarea abuzivă a imobilului în discuție.

În ceea ce privește apărările întemeiate pe art. 33 din Decretul nr. 115/1938 și principiul forței probante absolute a înscrierii în CF, instanța apreciază că acestea nu își găsesc aplicabilitatea în cauză, întrucât aceste dispoziții reprezintă legea generală în materie, însă legile speciale de retrocedare au prevăzut derogări în situații precum cea din speță, când se prezumă că anumite preluări sunt abuzive.

Se mai observă și că, potrivit art. 33 din Decretul nr. 115/1938, cuprinsul cărții funciare, cu excepția îngrădirilor și excepțiunilor legale, se consideră exact în folosul aceluia care a dobândit prin act juridic cu titlu oneros vreun drept real, dacă în momentul dobândirii dreptului nu a fost notată în cartea funciară vreo acțiune prin care se contestă cuprinsul ei, sau dacă nu s-a cunoscut pe altă cale această inexactitate. Or, instanța constată că, din înscrierea CF și actele ce au stat la baza lor, dreptul de proprietate a fost atribuit către Biserica Ortodoxă Română în mod gratuit și nu prin act juridic cu titlu oneros.

În consecință, instanța de control judiciar constată că în mod legal s-a concluzionat de instanța de fond că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000 pentru retrocedare, în sensul ca imobilul să se afle în proprietatea statului sau a unei persoane juridice dintre cele menționate de lege pentru a se putea dispune retrocedarea imobilelor. Condiția premisă a retrocedării este aceea a preluării abuzive, cu sau fără titlu, de către Statul Român sau de persoanele juridice, în perioada 1945-1989, a imobilului, iar aceasta este îndeplinită în cauză.

Cu privire la solicitarea de a se prevedea în dispozitiv un termen de executare mai mare decât cel cuprins în art. 24 din Legea nr. 554/2004 (30 zile), urmează să fie respinsă, nu sunt întrunite prevederile art. 448 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă nu a indicat motivele pentru care instanța de fond a interpretat sau a aplicat greșit disp. art. 24 din Legea nr. 554/2004.

Față de acestea în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ. C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare împotriva sentinței civile nr. 219/CA/2022-P.I. din 12 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 20 februarie 2024.