ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4159/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4159/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 1 august

2006, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco Catolică de Lugoj a

chemat în judecată pârâta Parohia ortodoxă română Arad - Șega II, solicitând să

se dispună recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în

C.F. Arad, reprezentând construcții, situat în Arad împreună cu teren

intravilan în suprafață de 2.364 mp, restabilirea situației anterioare de carte

funciară, întrucât titlul prin care pârâtei i s-a atribuit imobilul descris mai

sus - încheierea din 1967 este nul de drept în urma abrogării Decretului nr. 358/1948

și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei să lase în deplină proprietate și

posesie acest imobil; să fie îndrumat O.C.P.I. să radieze înscrierile din C.F.

Arad și să noteze în C.F. Arad Biserica greco catolică din Arad, cu cheltuieli

de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

arătat că este proprietara imobilului înscris în C.F. Arad situat în Arad,

dobândit prin cumpărare cu prețul de 900.000 lei și că l-a stăpânit până la

emiterea Decretului nr. 358/1948, în prezent abrogat prin Decretul Lege nr. 9/1989,

când a trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei și a fost înscris dreptul

de proprietar prin încheierea de C.F.

În drept au fost invocate dispozițiile

art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 completate cu Legea nr. 182/2005 si art. 36

pct. 3 din Legea nr. 7/1996.

După un prim ciclu procesual,

Tribunalul Arad, prin sentința civilă nr. 514din 17 decembrie 2009 a respins

excepțiile netimbrării acțiunii, inadmisibilității acțiunii și prescripției

dreptului la acțiune, invocate de pârâta Parohia ortodoxă română Arad - Sega

II; a admis acțiunea precizată formulată de reclamanta Episcopia Română Unită

cu Roma Greco - Catolică de Lugoj, a dispus rectificarea C.F. Arad, în sensul

radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei de prima liniuță asupra

imobilului transnotat, evidențierii pentru acesta a suprafeței reale de 1.712 mp

intravilan, precizării construcțiilor acolo notate ca fiind „biserică

greco-catolică" și revenirii acestui imobil la situația anterioară de C.F.

A fost obligată pârâta să lase

reclamantei imobilul înscris în C.F. Arad, în deplină proprietate și posesie,

s-a dispus O.C.P.I. Arad să efectueze cuvenitele mențiuni în cartea funciară

după rămânerea irevocabilă a hotărârii și a fost obligată pârâta la 400 lei

cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că excepția de netimbrare a acțiunii este nefondată, în raport cu

temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată, deoarece potrivit

articolului unic al Legii nr. 182/2005, este aprobată și modificată O.G. nr. 64/2004

pentru completarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, prin introducerea

unui nou alin. (4) ce dispune că acțiunile formulate în baza Decretului-Lege nr.

126/1990 sunt scutite de taxa de timbru. Anterior, scutirea legală a acestor

acțiuni reieșea din dispozițiile art. 13 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Excepția inadmisibilității acțiunii a

fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece acțiunea reclamantei nu este una în

constatare, ci în realizarea dreptului, chiar pârâta indicând că procedura de

urmat este cea prevăzută de Decretul-Lege nr. 126/1990, pe care reclamanta, în

fapt o urmează.

Sub același aspect faptul că în cartea

funciară imobilul apare înscris ca intravilan cu construcții nu conduce la

inadmisibilitatea acțiunii, deoarece prin ea se revendică un locaș de cult în

conformitate cu Decretul-Lege nr. 126/1990 iar unul dintre capetele de cerere

ale acțiunii vizează tocmai punerea în acord a mențiunilor din cartea funciară

cu realitatea faptică; legiuitorul a înțeles să reglementeze situația juridică

a lăcașului de cult și a caselor parohiale, fără a face abstracție de terenul

aferent acestora și care nu poate fi altul decât cel existent la data preluării

așa cum este oglindit în speță de cartea funciară; în plus întabularea

lăcașului de cult nu constituie o cerință a actului normativ cu caracter

reparator care se aplică tuturor zonelor țării, iar nu doar celor care la data

edictării intră sub incidența Decretului-Lege nr. 115/1938.

S-a apreciat ca neîntemeiată și

susținerea pârâtei că terenul aferent bisericii ar fi trebuit solicitat prin

procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, față de care acțiunea reclamantului

este tardivă, deoarece acest act normativ nu reglementează regimul juridic al

lăcașului de cult, iar la art. 1 alin. (3) arată că sunt imobile."construcțiile

existente în natura împreună cu terenurile aferente lor" ori în speță

ternul este aferent unui locaș de cult și nu unei construcții obișnuite.

Sub același aspect al

inadmisibilității, motivația necesității ca în prealabil să se facă dovada

dorinței credincioșilor din comunitățile ce dețin bunurile este nefondată,

deoarece acțiunea judiciară reglementată expres prin O.U.G. nr. 64/2004 nu

instituie o astfel de condiție prealabilă.

În fine, acțiunea nu a fost

considerată ca inadmisibilă nici pentru faptul că la procedura convocării la

dialog a participat Protopopiatul, iar promovarea cererii de chemare în

judecată a fost realizată de către Episcopie, deoarece din partea Bisericii

Române Unite cu Roma (greco-catolică) au fost desemnați reprezentanți clericali

ai acestui cult religios prin delegația din 27 februarie 2006 emisă de către

reclamantă (fila 11 Dosar nr. 6636/2006 al Tribunalului Arad).

Nici excepția prescripției dreptului

la acțiune nu a fost primită.

Dispozițiile art. 37 alin. (1) din

Legea nr. 7/1996 invocate de pârâtă (în prezent art. 36 alin. (1) din Lege) nu

sunt incidente, deoarece se referă la terțele persoane care au dobândit

imobilul cu titlu oneros, ori reclamanta este chiar dobânditorul nemijlocit, cu

titlu gratuit, înscris la foaia de proprietate a imobilului.

Această excepție este însă nefondată

și pentru simplul fapt că dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut abia

după modificarea Decretului-Lege nr. 126/1990 prin O.G. nr. 64/2004, deoarece

abia atunci procedura prevăzută de acest act normativ a devenit una

jurisdicțională, anterior acestei modificări legislative procedura fiind una

pur administrativă; în plus întreaga procedură s-a definitivat abia prin Legea nr.

182/2005, care a detaliat condițiile de exercitare a acțiunii civile de către

reclamant, astfel cum se regăsesc în prezent.

Or, în raport cu data de 1 august 2006

la care a fost promovată acțiunea, termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1)

raportat la art. 7 din Decretul nr. 167/1958 - dincolo de faptul că potrivit art.

21, dispozițiile acestui decret nu se aplică dreptului la acțiune privitor la

dreptul de proprietate - nici nu era împlinit.

În realitate, reclamanta solicită ca

rectificarea să aibă loc ca urmare a nulității de drept a titlului pârâtei,

prin abrogarea Decretului nr. 358/1948, sens în care potrivit art. 35 alin. (1)

din Legea nr. 7/1996 acțiunea reclamantei este imprescriptibilă.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut

că reclamanta a dobândit prin cumpărare în anul 1928 imobilul intravilan cu

trei case înscris în C.F. Arad, întabulându-se ca proprietar.

Din înscrisurile depuse la dosarul

inițial de pârâtă (fila 122 - Istoricul Bisericii ortodoxe române din parohia

„Schimbarea la față" - Arad Șega II") rezultă cu claritate că o parte

a locuitorilor din zona Aradului denumită „Șega", care la început

aparțineau de biserica greco-catolică Arad - centru au trecut la parohia

înființată la sfârșitul anului 1926 sub denumirea parohia greco-catolică II

Arad - Șega, pentru care în anul 1928 structura locală a acestui cult a

cumpărat o casă pentru locuința parohială și un teren pentru construirea

bisericii din Arad.

Cu sprijinul comercianților catolici

din Arad, al structurii centrale și celei locale a cultului greco-catolic,

biserica a fost edificată începând cu anul 1933 și până la izbucnirea celui

de-al doilea război mondial, când deși nu era finalizată, preotul paroh a început

să țină slujbele în acest locaș de cult în perioada 1940-1948.

Așadar, este lipsit de orice îndoială

faptul că ceea ce reclamanta revendică prin acțiunea de față este un lăcaș de

cult, realitatea fiind confirmată și de expertiza topografică ce menționează că

în prezent pe terenul în discuție este edificată o biserică.

De altfel, la nivelul anului 1948

lăcașul de cult se găsea tencuit în interior și exterior, avea realizate cele

două turnuri (pe care au fost fixate crucile) și cupola, iar pardoseala era făcută

din plăci de mozaic, după cum rezultă din istoricul sus-menționat.

Prin încheierea din 18 aprilie 1967,

în baza Decretului nr. 358/1948 asupra imobilului s-a intabulat dreptul de

proprietate cu titlul de expropriere și s-a atribuit în favoarea pârâtei

Parohia ortodoxă română din Șega II.

Prin încheierea de C.F. din 9

octombrie 1985, în baza Decretelor de expropriere nr. 369/1975 și nr. 24/1983

s-a notat faptul că întregul imobil se dezmembrează în patru parcele, dintre

care parcelele (construcții cu teren în întindere de 1.924 mp - prima liniuță)

și număr top nou (teren în întindere de 440 mp - a doua liniuță ) se

readnotează în favoarea Parohiei ortodoxe române din Șega II.

Obiectul prezentei acțiunii astfel cum

a fost ea precizată, îl constituie imobilul transnotat (fila 95 - coala C.F.)

și care apare în extras C.F. (fila 16), în suprafață de 1.924 mp.

În cauză s-a efectuat o expertiză

topografică potrivit căreia imobilul în litigiu are o întindere reală de 1.712

mp (fila 198).

Din probele administrate în cauza

rezultă că în prezent pârâta este în posesia imobilului.

Instanța de fond a reținut că, față de

această stare de fapt, acțiunea reclamantei apare ca fiind întemeiată prin

prisma dispozițiilor Decretului-Lege nr. 126/1990 cu modificările și completările

ulterioare, precum și ale art. 1 din Primul Protocol Adițional la C.E.D.O.

Reclamanta își întemeiază acțiunea pe

dispozițiile Decretului-Lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost modificat

și completat prin Ordonanța nr. 64/2004, modificată și completată prin Legea nr.

182/2005.

Acest act normativ are un evident

caracter reparator fiind subsecvent Decretului Lege nr. 9/1989 prin care

Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolica) este recunoscută oficial, act

normativ care, abrogând o serie de acte normative emise de regimul comunist,

condamnă fără echivoc caracterul discriminator, nedrept și grav prejudicial al

acestor reglementări, printre care se înscrie și Decretul Lege nr. 358/1948.

Prin Decretul nr. 358/1948 s-a

stabilit că în urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului

greco-catolic la cultul ortodox român, organizațiile centrale și statuare ale

acestui cult încetează de a mai exista. Totodată, se prevede că averea mobilă

și imobilă a organizațiilor și instituțiilor acestui cult revine Statului

român, care le poate atribui în parte către Biserica ortodoxă română.

Apărarea pârâtei potrivit căreia

imobilul nu a fost expropriat de stat ori preluat de către Biserica ortodoxă

română, ci a trecut în proprietatea sa urmare a voinței enoriașilor este

neîntemeiată, fiind contrazisă de starea de fapt sus- menționată. în plus, s-a

arătat că singura excepție de la preluare, prevăzută de Decretul nr. 358/1948,

a fost cea privind averea fostelor parohii, excepție neaplicabilă în speță,

deoarece imobilul a fost proprietatea tabulară a unei Episcopii, entitate de la

care s-a prevăzut în mod expres preluarea bunurilor.

Reclamanta s-a conformat procedurii

prevăzute de art. 3 din Decretul -Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost

completat și modificat, convocând pârâta la dialog, după cum rezultă din

înscrisurile de la filele 10-11 dosar, iar pârâta a răspuns în scris acestei

convocări (fila 12), fără însă a se prezenta la întâlnirea fixată la data de 27

februarie 2006 și nici la următoarea întâlnire programată la 10 martie 2006

(filele 14-15).

În acest condiții, neconstituirea

comisiei nu poate împiedica accesul liber al reclamantei la justiție (a se

vedea, în acest sens Decizia civilă nr. 6559 din 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție).

În dosarul cauzei nu există o probă în

sensul exprimării dorinței credincioșilor din comunitatea ortodoxă cu privire

la situația bisericii. Dacă în procedura desfășurată în fața comisiei mixte,

dorința credincioșilor este asimilată prin aviz consultativ, respectiv aflarea

acestei dorințe este obligatorie, în procedura jurisdicțională în fața

instanței, această dorință nu are nicio semnificație juridică, deoarece

rigoarea acestei proceduri ar fi impus ca legiuitorul să facă referire la

criterii precise, cum ar fi cel al majorității voturilor exprimate în acest

sens de credincioși.

Mai mult, modul de modificare a art. 3

din Decretul-Lege nr. 126/1990 prin introducerea a 3 alin. noi, subsecvente

celui inițial, arată clar că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie

tranșat potrivit regulilor de drept comun, adică în speța referitoare la

proprietate, iar nu potrivit simplei dorințe a credincioșilor.

Cu alte cuvinte, prin prisma

dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O, ar fi inadmisibil

ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietății sale să fie subordonat

dorinței unui terț, ori că acest drept să fie garantat persoanelor juridice

proporțional cu numărul de membri - persoane fizice care o alcătuiesc.

Întrucât caracterul nelegal,

discriminatoriu și opresiv al Decretului -Lege nr. 358/1948 a fost deja

stabilit prin voința legiuitorului, tribunalul a constatat în plus că noțiunea

de „ atribuire" folosită de acest act normativ nu poate fi asimilată cu

aceea de proprietate.

Față de aceste considerente, acțiunea

reclamantului apare ca fiind întemeiată prin prisma dispozițiilor Decretului-Lege

nr. 126/1990 cu modificările și completările ulterioare, dar și potrivit art. l

din Primul Protocol adițional al Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Apelul declarat de pârâta Parohia

ortodoxă romană Arad - Sega II împotriva sentinței nr. 514/2009 a Tribunalului

Arad, a fost respins prin Decizia civilă nr. 118 din 15 iunie 2010 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara.

Decizia pronunțată în apel a fost

casată de către Înalta,Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 1945

din 19 martie 2012, ca urmare a admiterii recursului pârâtei Parohia ortodoxă

română Arad Sega II și s-a trimis cauza spre rejudecare în apel.

Instanța de recurs a reținut că

instanța de apel a omis să analizeze raporturile juridice dintre părțile

litigante prin raportare la înscrierea din cartea funciară, respectiv

încheierea din 1967, cu privire la care reclamanta afirmă că titlul de

proprietate al pârâtei este lovit de nulitate, ca urmare a abrogării Decretului

nr. 358/1948.

Înalta Curte a reținut că aceste

aspecte nu se regăsesc în considerentele hotărârii pronunțate în apel, ceea ce

este eronat și aceasta cu atât mai mult cu cât rectificarea de carte funciară

vizează chiar acest aspect al nulității de drept a titlului pârâtei, astfel că

se impune cercetarea valabilități titlului în temeiul căruia s-a făcut

înscrierea a cărei rectificare se cere în prezentul litigiu, titlul fiind

înscris în favoarea pârâtei Parohia ortodoxă română Arad Sega II.

În rejudecare, Curtea de Apel

Timișoara, secția I civilă, prin Decizia nr. 200 din 29 noiembrie 2012, a

respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței civile nr.

514 din 17 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Arad.

Instanța de apel a reluat analiza

tuturor motivelor de apel invocate de către pârâtă, reținând următoarele:

Ipotezele și argumentele avute în

vedere anterior casării sunt în continuare valide, câtă vreme ceea ce este în

primul rând necesar a fi analizat pentru a se putea concluziona dacă apărările

pe excepție și pe fond pe care instituția pârâtă le opune pretențiilor

reclamantei sunt reale, este observarea corectă a cadrului juridic în care s-a

formulat acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad la 1 iunie 2006.

Curtea de apel a constatat, în raport

și cu dispozițiile obligatorii ale deciziei de casare a Înaltei Curții de Casație

și Justiție că, din însăși formularea acțiunii introductive rezultă

că reclamanta s-a întemeiat pe dispozițiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990

completate prin Legea nr. 182/2005 și pe cele ale art. 36 pct. 3 din Legea

7/1996.

Or, din această perspectivă și prin

raportare fidelă la dispozițiile deciziei de casare, instanța de apel a

constatat că prin Decretul Lege nr. 129/1990 se stipulează fără urmă de

echivoc, la art. 1, că urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, prin

Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma

(greco-catolică) este recunoscută oficial.

Biserica Română Unită cu Roma

(greco-catolică) se organizează și funcționează în conformitate cu regimul

juridic general al cultelor religioase din România.

De asemenea, art. 2 prevede că

bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în

prezent în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor se restituie în starea

lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). În vederea

identificării, inventarierii și predării acestor bunuri se instituie o comisie

formată din reprezentanți ai statului și ai Bisericii Române Unite cu Roma

(greco-catolică), numiți prin hotărâre a Guvernului.

Potrivit art. 3, situația juridică a

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române

Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica ortodoxă română

se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai

celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din

comunitățile care dețin aceste bunuri.

În sfârșit, art. 4 prevede că în

localitățile în care numărul lăcașurilor de cult este insuficient în raport cu

numărul credincioșilor, statul va sprijini construirea de noi lăcașuri de cult,

în care scop va pune la dispoziția cultelor respective terenul aferent în cazul

în care acestea nu dispun de acest teren și va contribui cu fonduri bănești la

constituirea resurselor financiare necesare.

Astfel, instanța de apel a reținut că

din acest punct de vedere și în raport cu critica adusă prin Decizia civilă nr.

1945 din 19 martie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, titlul tabular

al pârâtei a fost desființat prin lege, respectiv prin Decretul Lege nr. 126/1990,

constatându-se că Decretul nr. 358/1948 a fost un act abuziv al fostului regim

comunist, iar radierea titlului pârâtei și rectificarea cărții funciare se

impune astfel și din perspectiva incidenței art. 36 pct. 1 și 3 din Legea nr. 7/1996

- republicată.

Totodată, s-a reținut că în mod

indubitabil art. 3 al Decretului Lege nr. 126/1990 recunoaște oficial Biserica

Română Unită cu Roma sau greco-catolică, iar în forma sa inițială prevedea

inventarierea și predarea în viitor către aceasta a lăcașelor de cult și a

caselor sale parohiale printr-o comisie mixta formată din reprezentați ai

statului și ai B.R.U.R., numiți prin hotărâre a guvernului.

Prin O.G. nr. 64/2004, art. 3

menționat anterior a fost completat în sensul că, în cazul în care

reprezentanții clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în

cadrul comisiei mixte, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție,

potrivit dreptului comun.

Printr-un act normativ ulterior,

respectiv prin Legea nr. 182/2005, art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 a fost

din nou completat prin stabilirea procedurilor de convocare a părților din

comisia mixtă, prin indicarea modului de dovedire a pretențiilor dar și prin

precizarea faptului că, dacă comisia nu se întrunește, nu ajunge la nici un

rezultat sau dacă decizia nemulțumește pe una din părți, partea interesată are

deschisă calea acțiunii în dreptul comun.

Prin urmare, introducerea acțiunii în

revendicare de drept comun a fost permisă necondiționat în oricare din cele

trei ipoteze alternative evocate, prevedere legală pe care reclamanta a înțeles

să o valorifice în condițiile în care comisia mixtă nu s-a întrunit pentru a realiza

un transfer pe cale amiabilă a imobilului solicitat.

Reclamanta a arătat că acea comisie

mixtă prevăzută de lege nu s-a întrunit, aspect care nu a fost negat de către

apelanta-pârâta, dar care justifică această neîndeplinire a procedurii prin

greșeli imputabile reclamantei. Aceasta, la rândul său, invocă culpa pârâtei în

eșecul constituirii comisiei mixte.

Din analiza textului de lege

menționat, instanța de apel a constatat și în rejudecare că formularea acțiunii

de drept comun nu este condiționată nici de analiza premiselor care au condus

la imposibilitatea soluționării pretențiilor în procedura administrativă, nici

de localizarea culpei în acest sens în persoana unuia sau altuia din membrii

comisiei mixte, fiind suficientă dovedirea împrejurării că respectiva comisie,

într-adevăr, nu s-a întrunit, aspect care în cauză a fost dovedit.

Rezultă deci că sesizarea instanței

competente material (tribunalul) cu o acțiune de drept comun nu este, de

principiu, inadmisibilă și nici prematură câtă vreme legea nu impune și alte

condiții prealabile pentru regularitatea sesizării.

Fiind stabilit astfel că acțiunea

reclamantei este o acțiune de drept comun permisă de lege, curtea de apel a

analizat în continuare, potrivit excepțiilor invocate de pârâtă, dacă este sau

nu inadmisibilă din punct de vedere al obiectului său.

Conform termenilor conținuți în

petitele acțiunii rezultă că aceasta este o acțiune în realizarea dreptului,

aspect elucidat din faptul că reclamanta a solicitat nu numai constatarea

dreptului său de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. Arad (ceea ce ar

fi permis respingerea ei, ca inadmisibilă, conform art. 3 C. proc. civ.), dar

și obligarea pârâtei la lăsarea acestui mobil în deplină posesie și proprietate

precum și rectificarea cărții funciare (în sensul radierii pârâtei și

reînscrierii reclamantei ca proprietară), ceea ce reprezintă solicitări, în mod

evident, în realizarea dreptului.

De aceea, excepția inadmisibilității

acțiunii pentru acest motiv în mod corect a fost respinsă de instanța de fond,

ca neîntemeiată.

Neîntemeiată este și excepția invocată

de pârâtă conform căreia acțiunea este inadmisibilă și pentru faptul că

Decretul Lege nr. 126/1990 nu reglementează decât situația lăcașurilor de cult

și a caselor parohiale nu și problema terenurilor cum este și cazul celui

revendicat în instanță de instituția reclamantă, întrucât pârâta omite să

observe că acțiunea acesteia este o acțiune în revendicare de drept comun, la

care legea îndrumă tocmai pentru faptul că nu s-a putut realiza soluționarea

pretențiilor inițiale în procedura administrativă prevăzută de actul normativ

special, anterior menționat.

Prin esența sa, acțiunea în

revendicare permite solicitarea de către proprietar a bunului care i-a aparținut,

dar pe care nu-1 mai posedă ori, din extrasul C.F. Arad in exenso (fila 95-100

dosar tribunal) rezultă că, înainte de a-i fi luat de către stat și atribuit

instituției pârâte, imobilul pe care se află lăcașul de cult era compus nu

numai din cele trei căși (case), dar și din terenul aferent, de 1 iugar și 465

stânjeni pătrați, adică 7.424 mp, fiind dobândit prin contract de

vânzare-cumpărare autentic încheiat la data de 13 august 1928.

Rezultă deci că și terenul pe care se

află lăcașul de cult este admisibil de solicitat prin acțiunea în revendicare

ce face obiectul cauzei de față, nefiind vorba în speță de niciun impediment de

ordin legal care sa blocheze o atare solicitare.

Discutarea, în concret, a situației

juridice a terenului nu ar putea fi exclusă și pentru faptul că reclamanta

revendică un imobil, iar potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, prin

imobil se înțelege atât terenul, cât și construcțiile edificate pe acesta,

aparținând aceluiași proprietar.

Tot caracterul de drept comun al

acțiunii în revendicare se opune și obstrucționării liberului exercițiu al

acestei acțiuni prin impunerea altor condiții precum cea enunțată de pârâtă ca

fiind obligativitatea obținerii prealabile a acordului practicanților religios

majoritari care, potrivit textului legii nu putea fi valorificată decât în

procedura administrativă a Decretului Lege nr. 126/1990, anterior retrocedării

amiabile a imobilelor solicitate.

Nefiind o condiție necesară și utilă

formulării acțiunii în revendicare de drept comun, în mod corect instanța de

fond a respins, ca neconcludentă administrarea probei în acest sens solicitată

de instituția pârâtă.

Posibilitatea exercitării

necondiționate a acțiunii în revendicare în actualul context legislativ

instituit prin Legea nr. 182/2005 a fost, de altfel, menționată de C.E.D.O.

într-o speță similară, respectiv în Hotărârea din 12 ianuarie 2010 (rămasă

definitivă la 12 aprilie 2010) pronunțată în cauza Parohia greco-catolică

Sâmbăta Bihor contra României, în care Statul român a fost condamnat pentru

încălcarea art. 6 parag. 1 (dreptul de acces la justiție) și a art. 14

(interzicerea discriminării) ale Convenției Europene a Drepturilor Omului,

tocmai pentru faptul că instanțele naționale respinseseră, ca inadmisibilă o

acțiune formulată în același cadrul legal ca și cea de față.

O altă apărare pe excepție a pârâtei a

vizat aspectul netimbrării petitului din acțiunea reclamantei la valoarea

pretențiilor, respectiv în raport de valoarea imobilului solicitat spre

retrocedare.

Fiind lămurit deja că acțiunea

reclamantei este o acțiune în revendicare de drept comun, bazată pe

dispozițiile art. 3 al Decretului Lege nr. 126/1990 astfel cum el a fost

modificat prin Legea nr. 182/2005, tot în acest text este clarificată și

problema timbrajului, în sensul că acțiunile sunt scutite de taxa de timbru,

motiv pentru care, în mod corect și justificat, prima instanță a înlăturat, ca

neîntemeiată și excepția pârâtei ce viza aspectul menționat.

Apelul pârâtei a vizat și aspectul

potrivit căruia hotărârea instanței de fond este nelegală pentru că s-ar fi

pronunțat cu încălcarea limitelor acțiunii cu a cărei soluționare a fost

învestită.

În concret, s-a afirmat că deși s-a

stabilit prin expertiză că imobilul pe care este construită biserica este

înscris în C.F. Arad, în dispozitivul hotărârii s-a reținut o altă situație de

fapt, dispunându-se rectificarea C.F. Arad, în sensul radierii dreptului de

proprietate al pârâtei asupra imobilului transnotat și al evidențierii

construcțiilor de pe el ca fiind biserică greco-catolică, dispunându-se

totodată și revenirea asupra situației de carte funciară, ceea ce - în opinia

apelantei - înseamnă că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Curtea de apel, analizând petitul în

revendicare imobiliară formulat de instituția reclamantă în acțiunea sa,

conținutul expertizei topografice efectuate în cauză precum și dispozitivul

sentinței apelate, a constatat că această susținere a apelantei este nefondată.

În acest sens, rezultă cu claritate că

ceea ce reclamanta a pretins prin acțiune au fost construcțiile și terenurile,

în suprafață de 2.364 mp.

Din conținutul C.F. Arad în extenso

(fila 95 verso dosar tribunal) rezultă ca reclamanta a menționat greșit nr. top

al celei de-a doua parcelă și că o eroare, oarecum similară, a comis și

expertul menționând că parcela pe care este construită biserica este cea substituind

indicativul „a" din nr. top corect menționat în C.F., din descrierea celei

de-a doua parcele.

Întrucât expertiza efectuată în cauză

a avut ca scop confirmarea amplasării bisericii și stabilirea suprafeței reale

a imobilului, în mod justificat instanța de fond, observând eroarea materială

anterior menționată a individualizat corect imobilul retrocedat reclamantei ca

fiind cel notat în C.F. 8421 Arad, respectiv construcția și terenul, preluând

din expertiză, ceea ce era important de reținut, respectiv suprafața reală de

1.721 mp, în loc de cea de 1.924 mp înscrisă în C.F.

Pronunțându-se asupra retrocedării

doar a acestei parcele nu și în privința celei de-a doua (din a cărei cauză s-a

produs eroarea materială din expertiză și pe care a înțeles să o valorifice

instituția pârâtă în apel), instanța a pronunțat o hotărâre care-i profită

acesteia din urmă, întrucât reclamantei i-au fost recunoscute pretenții în

cuantum diminuat față de cele deduse judecății.

În fine, nici motivul din apel vizând

greșita obligare a instituției pârâte la plata a 400 lei cheltuieli de judecată

nu este fondat, având în vedere faptul că, fiind în culpă procesuală (căzută în

pretenții) și fiind dovedit că reclamanta a plătit această sumă (fila 195 dosar

Tribunalul Arad) pentru onorariul de expert, în mod corect, conform art. 274 C.

proc. civ. s-a impus această obligație în sarcina pârâtei.

Pentru toate considerentele expuse,

instanța de apel a constatat ca fiind temeinică și legală sentința civilă nr. 514

din 17 decembrie 2009 a Tribunalului Arad, astfel că a respins, ca neîntemeiat,

apelul declarat împotriva acesteia de către instituția pârâtă.

Împotriva acestei din urmă decizii a

exercitat calea de atac a recursului pârâta Parohia ortodoxă romană Arad - Sega

II, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc. civ. și

solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate și, pe fond, respingerea

acțiunii reclamantei, ca nefondată, neîntemeiată și nelegală.

În motivarea recursului, referitor la

excepția de netimbrare, pârâta a arătat că actele normative reținute de

instanțele fondului pentru respingerea excepției invocate reglementează doar

acțiunile promovate în temeiul acestora. în speță, prin acțiunea introductivă

reclamanta s-a abătut de la sfera de aplicare a actelor normative reținute,

solicitând: rectificarea cărții funciare, cu referire la notarea unei

construcții în cartea funciară; rectificarea unei suprafețe menționate în

cartea funciară, etc.

Instanța de fond a ignorat

dispozițiile privind taxele judiciare de timbru coroborate cu temeiul de drept

invocat în susținerea scutirii la plată - art. 3 alin. ultim din Decretul-Lege nr.

126/1990 care reglementează doar acțiunile promovate în justiție pentru

clarificarea „situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale

care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost

preluate de Biserica ortodoxă română" nu și a celor derivând din acestea.

Instanța a acceptat fără temei să scutească reclamanta de la plata acestor taxe

care, de altfel, se fac venit la bugetul local.

În susținerea motivului de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., pârâta a arătat că instanța de apel,

în motivarea hotărârii pronunțate, folosește argumente contradictorii și

străine de natura pricinii, iar pentru o parte din motivele de apel formulate

de Parohia ortodoxă romană Arad - Sega II nu s-a motivat convingător soluția de

respingere.

Astfel, referindu-se la excepția

inadmisibilității acțiunii, față de petitul 1 al acțiunii în care reclamanta a

solicitat fără echivoc „să dispuneți recunoașterea dreptului nostru de

proprietate asupra imobilului", motivele reținute de instanțele fondului

sunt contradictorii, iar decizia recurată este nelegală. Ambele instanțe de

judecată în mod inexplicabil s-au substituit voinței reclamantei care în mod

expres, neechivoc și în cunoștință de cauză nu și-a întemeiat acțiunea

introductivă și nici precizările, notele de ședință și întâmpinările formulate în

dosarul cauzei, pe disp. art. 480 C. civ., ci doar pe dispozițiile speciale ale

art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 raportate la disp. art. 36 alin. (3) din

Legea nr. 7/1996, care privesc rectificarea imobiliară și nicidecum

revendicarea imobiliară.

Apoi, disp. art. 3 din Decretul nr. 126/1990

reglementează cadrul legal privind „situația juridică a lăcașurilor de cult și

a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma

(greco-catolică) și au fost preluate de Biserica ortodoxă română" exceptează

terenurile care nu sunt incluse în dispozițiile acestui text de lege. Prin

urmare, potrivit acestui text legal reclamanta putea să solicite doar lăcașul

de cult dovedit a fi pe parcela topo, iar instanța putea să admită doar

acțiunea privind acest locaș de cult (biserica), pretențiile reclamantei

privind terenul înscris în fila C.F. Arad neputând face obiectul unei acțiuni

în revendicare imobiliară.

Chiar dacă acțiunea reclamantei ar fi

o acțiune în revendicare imobiliară, faptul că Decretul nr. 358/1948 a fost

abrogat nu justifică acțiunea în revendicare (care în fapt este o acțiune în

rectificare tabulară în baza art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996), deoarece

Decretul-Lege nr. 126/1990 care a abrogat Decretul nr. 358/1948 nu

retroactivează, iar apoi, ca urmare a abrogării - prin lege nu s-a procedat la

restabilirea situației anterioare, fiind prevăzute proceduri speciale de

reconstituire sau retrocedarea bunurilor fostelor biserici greco-catolice.

Recurenta-pârâtă a formulat critici și

cu privire la motivul reținut de instanța de control judiciar referitor la

faptul că „comisia mixtă nu s-a întrunit pentru a realiza un transfer amiabil

al imobilului solicitat", iar formularea acțiunii de drept comun nu este

condiționată nici de analiza premizelor care au condus la imposibilitatea

soluționării pretențiilor în procedura administrativă și nici de localizarea

culpei.fiind suficientă dovedirea împrejurării că respectiva comisie,

într-adevăr nu s-a întrunit, aspect care în cauză a fost dovedit".

Ambele instanțe au interpretat greșit

probele administrare, reținând o stare de fapt greșită.

Fără să convoace ori să participe

niciodată la procedura comisiei mixte, reclamanta promovează acțiunea ce face

obiectul dosarului de față, iar instanțele de fond și de apel, partinic, rețin

fără niciun temei și în disprețul legii și a probelor administrate că

"reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege

nr. 126/1990 convocând pârâta la dialog", „fiind suficientă dovedirea

împrejurării că respectiva comisie, într-adevăr nu s-a întrunit, aspect care în

cauza a fost dovedit".

Totodată, recurenta-reclamantă a

arătat că instanța de control judiciar a reținut și eroarea semnalată,

respectiv potrivit raportului de expertiză care a avut ca obiectiv "stabilirea

parcelei pe care este construită biserica" - capitolul Concluzii

"imobilul pe care este construită biserica este înscris în C.F. Arad, cu

suprafața de 1.924 mp și suprafața faptică de 1.712 mp și este identificat

conform planului de situație" anexat raportului.

În dispozitivul hotărârii date de

instanța de fond se reține însă o altă situație de fapt, dispunându-se

"rectificarea C.F. Arad, în sensul radierii înscrierii dreptului de

proprietate al paratei - prima liniuță asupra imobilului transnotat,

evidențierii pentru aceasta a suprafeței reale de 1.712 mp teren intravilan,

precizării construcțiilor acolo notate ca fiind biserica greco-catolica și

revenirii acestui imobil în situația anterioară de C.F.

De altfel, instanța de fond nici nu a

fost învestită cu "rectificarea C.F. Arad" astfel cum a dispus prin

hotărârea dată, instanța de fond depășindu-și limitele învestirii și pronunțând

o hotărâre vădit nelegală.

Din fila C.F. "in extenso"

aflată la dosarul cauzei se constată că, de fapt, instanța de fond a confundat

"prima liniuță cu a doua" și a rectificat parcela cu suprafața de 440

mp la 1.720 mp

Nerezolvarea ori rezolvarea greșită a

unei stări de fapt cu ocazia judecării fondului și confirmarea acestei greșeli

cu ocazia judecării apelului denotă odată în plus lipsa de seriozitate cu care

este tratată "eroarea" în individualizarea corectă a suprafețelor de

teren și notarea/rectificarea cărților funciare "la întâmplare", iar

"notarea bisercii" ce ar trebui făcută pe altă parcelă decât cea

identificată de expertul topo prin planul depus la dosarul cauzei poate fi

rezolvată doar prin modificarea în tot a hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare pentru clarificarea poziției atât a expertului, cât și a

"liniuțein din fila cărții funciare care se modifică, pentru care se cere colaborarea

strânsă atât cu expertul introdus în cauză, cât și cu O.C.P.I. Arad căruia

trebuie sa-i fie obligatorie hotărârea.

Pârâta a formulat critici și cu

privire la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400 lei, arătând că prin

obligarea la plata contravalorii onorariului de expert pentru expertiza făcută

în dovedirea pretențiilor reclamantei, pârâta este pusă în situația de a plăti

probele pe care reclamanta nu a fost în stare să le producă și nu în situația

de "culpă procesuală/căzuți în pretenții".

Simplul fapt că reclamanta a achitat

onorariul pentru dovedirea acțiunii sale și ia și fost admisă acțiunea nu

conduce automat la culpa procesuală a pârâtei, întrucât aceasta s-a apărat și,

prin excepția invocată trebuia să fie respinsă acțiunea, nu să-i fie acordată

gratificația unei expertize pe care tot pârâta trebuie să o plătească.

Prin urmare, reclamanta trebuie să

suporte singură contravaloarea probelor cerute și admise, prin care și-a

dovedit acțiunea, pârâta nefiind în culpă procesuală și nici căzuți în

pretenții, în realitate reclamanta fiind în culpă procesuală.

Prin întâmpinare, intimata Episcopia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică a invocat excepția nulității recursului, ce

va fi respinsă pentru considerentele ce succed:

O parte din susținerile

pârâtei-recurente se referă într-adevăr, la probatoriul administrat în cauză,

solicitându-se reanalizarea acestuia, ceea ce nu este permis în calea de atac a

recursului, față de dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ.

Însă există critici formulate prin

motivele de recurs care vizează legalitatea deciziei atacate și care se

circumscriu prevederilor art. 304 C. proc. civ., urmând a fi analizate din

această perspectivă.

Astfel, printr-un prim motiv de recurs

se invocă greșita soluționare a excepției netimbrării acțiunii reclamantei, ca

urmare a interpretării și aplicării eronate a legii, critică ce se încadrează

în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prevederile Legii nr. 182/2005 privind

aprobarea și modificarea O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990 prevăd că acțiunile formulate în baza art. 3 al

Decretului-Lege nr. 126/1990 sunt scutite de taxa de timbru.

Acțiunea reclamantei este o acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990

completate prin Legea nr. 182/2005 și pe cele ale art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996.

Față de temeiurile de drept ale cererii de chemare în judecată și de

împrejurarea că, prin dispoziție cuprinsă în legea specială se prevede scutirea

de la plată, reclamanta nu datorează taxă judiciară de timbru, instanțele

fondului soluționând acest aspect cu respectarea prevederilor legale incidente.

Criticile formulate în baza motivului

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sunt, de asemenea,

nefondate.

În soluționarea excepției

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, instanța de apel nu a reținut

considerente contradictorii ori străine de natura pricinii.

Astfel, prin acțiunea introductivă,

reclamanta a solicitat recunoașterea dreptului său de proprietate asupra

imobilului înscris în C.F.Arad, situat în Arad, compus din construcții și teren

intravilan în suprafață de 2.364 mp, restabilirea situației anterioare de carte

funciară și obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și liniștită

posesie imobilul.

Or, instanța de apel a arătat că, față

de petitele acțiunii, ce reprezintă solicitări în realizarea dreptului, rezultă

fără echivoc că reclamanta a promovat o acțiune în revendicare de drept comun,

care nu poate fi respinsă, ca inadmisibilă, așa cum greșit susține pârâta.

Sub acest aspect, instanța de apel a

reținut și faptul că imobilul preluat de stat de la reclamantă era compus din

trei case, dar și din terenul aferent, de 1 iugăr și 465 stânjeni pătrați,

adică 7.424 mp, bunul fiind dobândit prin contract de vânzare-cumpărare

autentic încheiat la data de 13 august 1928.

Acțiunea în revendicare permite

solicitarea de către proprietar a bunului care i-a aparținut, fiind admisibilă

cererea reclamantei de retrocedare și a terenului pe care se află lăcașul de

cult, un argument în plus fiind conținut în dispozițiile art. 1 alin. (3) din

Legea nr. 7/1996, potrivit cărora prin imobil se înțelege atât terenul, cât și

construcțiile edificate pe acesta, aparținând aceluiași proprietar.

În sprijinul motivării sale, curtea de

apel a invocat și jurisprudența C.E.D.O., respectiv Hotărârea din 12 ianuarie 2010,

pronunțată în cauza Parohia greco-catolică Sâmbăta Bihor contra României, în

care Statul român a fost condamnat pentru încălcarea art. 6 parag. 1 (dreptul

de acces la justiție) și a art. 14 (interzicerea discriminării) ale Convenției

Europene a Drepturilor Omului, tocmai pentru faptul că instanțele naționale

respinseseră, ca inadmisibilă, o acțiune formulată în același cadrul legal ca

și cea de față.

Având în vedere considerentele ce

preced, nu poate fi reținută nici incidența motivului de recurs prevăzut de art.

304 pct. 6 C. proc. civ. (invocat de pârâtă), care reglementează ipoteza

potrivit cărei instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a

cerut.

După cum s-a arătat deja, instanțele

fondului s-au pronunțat în limitele învestirii, fiind respectat principiul

disponibilității în procesul civil.

În ceea ce privește, motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. (instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia), acesta a fost indicat numai formal, deoarece nu s-au

dezvoltat critici care să poată fi încadrate în ipoteza indicată.

Aplicarea acestui text de lege se face

atunci când instanța a dat actului juridic dedus judecății o altă calificare și

a comis o denaturare a acestuia atunci când, supunându-l interpretării, i-a

atribuit un alt înțeles.

Or, în speță nu a fost dedus judecății

un anume act juridic în sensul de negotium, așa încât nu există argumente care

ar putea susține invocarea acestui motiv de recurs.

În motivarea recursului, pârâta a

criticat decizia instanței de apel și pentru nerespectarea dezlegărilor date și

indicațiilor de trimitere ale instanței de control judiciar.

Referitor la aceste susțineri, este de

reținut că, în rejudecare, Curtea de Apel Timișoara a reanalizat motivele de

apel formulate de pârâtă din perspectiva îndrumărilor date de Înalta Curte de

Casație și Justiție, ca instanță de casare, respectând astfel dispozițiile art.

315 C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, după o

amplă analiză în care și-a prezentat argumentele de fapt și de drept, instanța

de apel a reținut că titlul tabular al pârâtei a fost desființat prin lege,

respectiv prin Decretul Lege nr. 126/1990, constatându-se că Decretul nr. 358/1948

a fost un act abuziv al fostului regim comunist, iar radierea titlului pârâtei

și rectificarea cărții funciare se impune astfel și din perspectiva incidenței art.

36 pct. 1 și 3 din Legea nr. 7/1996, republicată.

În ipoteza prevăzută de art. 304 pct. 9

C. proc. civ. se încadrează și motivul de recurs privind greșita interpretare

și aplicare a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și, drept urmare, greșita

obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 400 lei,

reprezentând contravaloarea onorariului de expert plătit de reclamantă pentru

expertiza administrată în cauză.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, sa plătească

cheltuielile de judecată.

La fundamentul răspunderii pentru

cheltuielile de judecată este culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin

simplul fapt că aceasta a pierdut procesul.

În speță, reclamanta a avut calitatea

de parte câștigătoare în proces, așa încât soluția de obligare a pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de expert este legală.

Prin motivele de recurs, pârâta a

formulat critici prin care a invocat și o interpretare greșită a probelor

administrate și reținerea de către instanța de apel a unei stări de fapt

greșite. S-a făcut referire la erorile cuprinse în raportul de expertiză și

preluate de către ambele instanțe, precum și la o reținere eronată de către

instanța de apel a situației de fapt privind modul în care s-a desfășurat între

părți procedura administrativă prevăzută pentru soluționarea amiabilă a

conflictului.

Or, asemenea critici nu se încadrează

în niciunul din cazurile de modificare sau casare prevăzute expres și limitativ

de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs.

Față de actuala configurație a art. 304

C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru

motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nu mai are

competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de

a reevalua în acest scop probele, așa cum solicită recurenta, ci doar de a

verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care

aceasta o constată.

Având în vedere toate considerentele

reținute, Înalta Curte constată că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea

corectă a legii pe aspectele contestate și că astfel, recursul pârâtei este

nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D EC I D E

Respinge excepția nulității

recursului, invocată de intimata Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de pârâta Parohia Ortodoxă Romană Arad - Sega II împotriva Deciziei nr. 200 din

data de 29 noiembrie 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă,

pronunțată în Dosarul nr. 2948/108/2009.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

1 octombrie 2013.