ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1260/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1434/108/2010, s-a admis excepția litispendenței ridicate din oficiu în privința Dosarului nr. 12644/C/2005 al Judecătoriei Arad, s-a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului Arad ridicată de pârâtă, reținându-se cauza pentru soluționare, în primă instanță, au fost respinse excepțiile netimbrării acțiunii, lipsei calității procesuale active și interesului reclamantei, lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, prescripției dreptului la acțiune, inadmisibilității acțiunii și autorității de lucru judecat, ridicate de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C.

S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română A.-C., s-a dispus rectificarea C.F. nr. F1 Arad, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate al pârâtei de sub B3 asupra imobilului înscris cu nr. top. T1 constând în teren și biserică din str. M.E. și revenirea acestui imobil la situația anterioară de C.F., respectiv în proprietatea reclamantei ca primă parohie a cultului „Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică” din Arad, sub denumirea „Comunitatea Bisericii Greco- Catolice din Arad”. A fost obligată pârâta să lase imobilul înscris în C.F. nr. F2 Arad nr. top. T2 în deplină proprietate și posesie reclamantei, urmând ca Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad să efectueze cuvenitele mențiuni în C.F., după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Arad a reținut că reclamanta Parohia Română Unită Greco Catolică A.-C. a chemat în judecată pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C., solicitând să se dispună recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F. nr. F3 Arad sub nr. top. T3, reprezentând biserică în str. M.E. împreună cu teren intravilan în suprafață de 245 mp, restabilirea situației anterioare de C.F. În motivare, reclamanta a arătat că este proprietara imobilului înscris în C.F. nr. F3 Arad sub nr. top. T3 situat în Arad str. M.E. dobândit prin donație și a stăpânit acest imobil până la emiterea Decretului nr. 358/1948 când a trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei, care și-a înscris dreptul de proprietate în C.F.

prin încheierea notarială din 1967. Mai arată că prin sentința civilă nr. 4746 din 19 mai 1992 pronunțată în Dosar nr. 5252/1992 al Judecătoriei Arad, irevocabilă, s-a dispus anularea încheierii notariale din 1967 a Notariatului de Stat al județului Arad și restabilirea situației anterioare de C.F. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și art. 36 pct. 3 din Legea nr. 7/1996. Pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii pe cale de excepție și pe fond. Pe cale de excepție a invocat excepția insuficienței timbrări, arătând că reclamanta datorează taxe de timbru pentru fiecare dintre cele 4 capete de cerere, conform Legii nr. 146/1997.

A invocat necompetența materială a Tribunalului Arad, deoarece potrivit art. 13 C. proc. civ. competentă să judece cererile referitoare la imobile este judecătoria în circumscripția căreia se află imobilul. Pârâta a mai invocat inadmisibilitatea acțiunii întrucât reclamanta are calea realizării dreptului său printr-o acțiune de drept comun sau prin procedura reglementată de Decretul-lege nr. 126/1990. A invocat prescripția dreptului la acțiunea în fond prevăzută de art. 37 alin. (2) din Decretul-lege nr. 115/1938, întrucât rectificarea de carte funciară putea fi cerută în termen de 3 ani de la data abrogării prin Decretul-lege nr. 9/1989 a Decretului-lege nr. 358/1948. A invocat de asemenea autoritatea de lucru judecat, arătând că încheierea de C.F.

din 1967 a fost deja anulată prin sentința civilă nr. 4746 din 19 mai 1992 a Judecătoriei Arad, iar prin sentința civilă nr. 2601 din 18 mai 2005 dată de Judecătoria Arad în Dosarul nr. 690/2005, definitivă prin decizia nr. 416/A din 12 decembrie 2006 dată în Dosarul nr. 5563/A/2005 a Tribunalului Arad, s-a statuat irevocabil și în contradictoriu cu reclamanta că aceasta nu are nici un drept de proprietate asupra imobilului. În fine, reclamanta a invocat lipsa calității procesule a reclamantei și a lipsei de interes în promovarea acțiunii, arătând că în C.F. nr. F3 Arad s-a notat încheierea din 25 august 1994 prin care, în baza sentinței civile nr. 4746/1992 a Judecătoriei Arad și a celorlalte hotărâri judecătorești subsecvente s-a dispus restabilirea situației de C.F.

anterioară în favoarea proprietarului, proprietar care nu este reclamanta. Pe fondul cauzei, pârâta arată că reclamanta nu poate justifica nici un titlu asupra imobilului, care are ca proprietar o altă persoană decât reclamanta, iar dispozițiile Decretului lege nr. 126/1990 precizează că situația juridică a imobilelor care au aparținut bisericii greco-catolice se va stabili ținându-se seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, ori reclamanta se substituie dorinței credincioșilor. Prin sentința civilă nr. 1435 din 25 octombrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 4011/2006 al Tribunalului Arad, concomitent cu admiterea în parte a acțiunii reclamantei, instanța a admis excepția litispendenței privind Dosarul nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad.

Prin acțiunea înregistrată la data de 2 noiembrie 2005 în Dosar nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad aceeași reclamantă a chemat în judecată pe aceeași pârâtă, solicitând instanței să constate abrogat temeiul preluării de către pârâtă a aceluiași imobil, să constate nulitatea și respectiv să dispună anularea încheierii de C.F. din 1967 și pentru imobilele din C.F. nr. F4, F5, F3, cu cheltuieli de judecată. La termenul de judecată din 21 iunie 2006 s-a pus în discuție excepția litispendenței cu Dosarul nr. 4011/2006 al Tribunalului Arad, iar cauza a fost scoasă de pe rolul Judecătoriei Arad și trimisă la Tribunalul Arad pentru soluționarea excepției de litispendență.

Prin decizia civilă nr. 187 din 22 martie 2007 pronunțată în Dosar nr. 226/59/2007 al Curții de Apel Timișoara au fost admise apelurile declarate de reclamantă și pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1435 din 25 octombrie 2006 a Tribunalului Arad, care a fost desființată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, deoarece prima instanță nu a cercetat fondul cererii de chemare în judecată. În rejudecare, prin sentința civilă nr. 4011/108/2006 pronunțată în Dosarul nr. 4011/108/2006 al Tribunalului Arad a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, fiind respinse capetele de cerere privind anularea încheierii de C.F. din 1967 pentru imobilele din C.F. nr. F4, F5 ca rămase fără obiect, întrucât reclamanta este în prezent proprietara respectivelor imobile.

Împotriva acestei sentințe ambele părți au formulat apel. Prin decizia civilă nr. 34 din 19 februarie 2008 pronunțată în Dosar nr. 4011/108/2006 al Curții de Apel Timișoara a fost respins apelul pârâtei și admis apelul reclamantei în sensul că s-a dispus restabilirea situației de C.F. Recursul declarat de pârâtă împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 6882 din 11 noiembrie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a dispus desființarea sentinței civile nr. 1106/2007 a Tribunalului Arad și rejudecarea cauzei de către aceeași instanță, deoarece nu s-a stabilit cu claritate starea de fapt, respectiv nu a fost elucidată identitatea fostului proprietar deposedat de imobilul din C.F.

nr. F3 Arad și raporturile acestuia cu reclamanta din cauză. În rejudecare potrivit considerentelor deciziei instanței supreme s-a solicitat reclamantei să prezinte un istoric al cultului și coala de C.F. nr. F3 Arad și să arate ce legătură există între imobilele înscrise în C.F. nr. F4 și C.F. nr. F5 Arad cu al înscris în C.F. nr. F3 Arad, legătura dintre fostul proprietar deposedat și reclamantă, să explice modul în care au fost întrunite cele două cauze, respectiv dacă de fapt este una și aceeași cauză. Tribunalul statuând cu prioritate asupra excepțiilor procesuale invocate, în temeiul art. 137 C. proc. civ. a constatat că excepția de litispendență ridicată din oficiu este fondată în privința Dosarului nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad, și a admis-o cu mențiunea că cererile reclamantei privesc așadar exclusiv imobilul înscris în C.F.

nr. F3 Arad. Tribunalul Arad a considerat că nici excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad și nici excepția netimbrării acțiunii nu poate fi primită deoarece potrivit art. unic al Legii nr. 182/2005 este aprobată și modificată prin O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin introducerea unui nou alin. (4) ce dispune că acțiunile formulate în baza Decretului-lege nr. 126/1990 sunt scutite de taxa de timbru. Anterior scutirea legală a acestui gen de acțiuni reieșea din dispozițiile art. 13 lit. r) din Legea nr. 146/1997. Excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei de interes au fost considerate ca neîntemeiate, deoarece reclamanta întrunește ambele cerințe ale promovării acțiunii.

Astfel, reclamanta solicită retrocedarea imobilului în calitate de continuatoare a fostului proprietar din C.F. nr. F3 Arad, top. T1, care a fost „comunitatea bisericii greco-catolice din Arad” după cum rezultă din traducerea realizată de traducător autorizat de Ministerul Justiției. Astfel, potrivit art. 28 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, cultele religioase sunt persoane juridice, iar părțile lor componente locale sunt de asemenea persoane juridice. Reclamanta are de asemenea, interes în promovarea prezentei acțiuni, deoarece imobilul pe cale îl revendică este în posesia pârâtei, aceasta din urmă contestându-i reclamantei calitatea de fost proprietar al imobilului și de entitate îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990, sub acest aspect și pârâta având în mod evident calitate procesuală pasivă în cauză.

În privința prescripției dreptului la acțiune, Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 37 alin. (2) din Decretul-lege nr. 115/1938 nu sunt incidente în cauză, deoarece dreptul la acțiune al reclamantei s-a născut abia după modificarea Decretului-lege nr. 126/1990 prin O.G. nr. 64/2000, abia atunci procedura prevăzută de acest act normativ a devenit una jurisdicțională, anterior acestei modificări procedura fiind una pur administrativă; în plus întreaga procedură s-a definitivat abia după Legea nr. 182/2005, care a detaliat condițiile de exercitare a acțiunii civile de către reclamant, astfel cum se regăsesc în prezent.

Inadmisibilitatea acțiunii prin prisma temeiurilor de drept pe care se întemeiază nu poate fi primită, deoarece reclamanta a respectat procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990 cu modificările și completările ulterioare, procedură instituită tocmai în scopul rezolvării situației juridice a lăcașului de cult ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică). În speță nu există autoritate de lucru judecat, deoarece prin sentința civilă nr. 2601 din 18 mai 2005 a Judecătoriei Arad, definitivă prin decizia civilă nr. 416/A din 12 decembrie 2006 pronunțată în Dosar nr. 5563/A/2005 a Tribunalului Arad, irevocabilă prin nerecurare s-a statuat doar că dreptul de proprietate asupra imobilului din C.F.

nr. F3 Arad top T4 nu a făcut obiectul unei judecăți în care să se tindă la rectificarea situației de C.F. care aparent indica drept proprietar tabular pe pârâtă, procesul anterior dintre părți referindu-se doar la imobilul înscris în C.F. nr. F6 Arad; de altfel, în considerentele deciziei sus-menționate se arată că reclamanta a promovat o cerere pentru constatarea preluării nelegale a imobilului din C.F. nr. F3 Arad în Dosarul nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad. În fapt, din probele administrate în cauză, coroborate cu recunoașterile făcute de părți cu ocazia exprimării poziției procesuale, Tribunalul Arad a reținut următoarele: În baza Decretului nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic, imobilul înscris în CF nr. F3 Arad cu nr. top.

T5, aflat în proprietatea comunității bisericii greco-catolice din Arad (în fapt aceeași cu Parohia Unită Greco-Catolică A., după cum s-a reținut mai sus) și pe care respectiva comunitate religioasă a construit un locaș de cult (biserică) este atribuit în proprietate pârâtei Parohia Ortodoxă Română din A., care în prezent exercită posesia asupra imobilului. Reclamanta își întemeiază acțiunea pe dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004, modificată și completată prin Legea nr. 182/2005. Prin Decretul nr. 358/1948 s-a stabilit în urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic la cultul ortodox român, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult încetează a mai exista.

Totodată se prevede că averea mobilă și imobilă a organizațiilor și instituțiilor acestui cult revine Statului Român, care le poate atribuit în parte către Biserica Ortodoxă Română. Mai mult modul de modificare a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin introducerea a trei aliniate noi, subsecvente celui inițial arată că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranșat potrivit regulilor de drept comun referitoare la proprietate, iar nu potrivit simplei dorințe a credincioșilor. Cu alte cuvinte, atât datorită caracterului absolut și opozabilității erga omnes a dreptului de proprietate, cât și prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la respectarea proprietății sale să fie subordonat dorinței unui terț, ori că acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporțional cu numărul de membri, persoane fizice care o alcătuiesc.

Întrucât caracterul nelegal, discriminatoriu și opresiv al Decretului-lege nr. 358/1948 a fost deja stabilit prin voința legiuitorului, Tribunalul a constatat în plus că noțiunea de „atribuire” folosită de acest act normativ nu poate fi asimilată cu aceea de proprietate. Față de aceste considerente, acțiunea reclamantei apare ca fiind întemeiată prin prisma dispozițiilor Decretului-lege nr. 126/1990 cu modificările și completările ulterioare, dar și potrivit art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că Tribunalul Arad a admis-o. În baza art. 480, art. 481 C. civ., Tribunalul a obligat pârâta să lase imobilul înscris în C.F. nr. F2 Arad top. T2 în deplină proprietate și posesie reclamantei.

A dispus Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad efectuarea cuvenitelor mențiuni în C.F. după rămânerea irevocabilă a sentinței. Văzând că reclamanta nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate și dispozițiile art. 274 C. proc. civ., Tribunalul Arad nu a cordat cheltuieli de judecată. Împotriva sentinței civile nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad a formulat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. Intimata a precizat că instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a temeiului de drept ce a stat la baza promovării acțiunii, respectiv art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, examinând și pronunțându-se asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea apelului întrucât, actul normativ incident în speță îl constituie dispozițiile Legii nr. 429/2006, iar posesia exercitată de pârâtă asupra imobilului, în baza Decretului-lege nr. 358/1948, este nelegală. Prin decizia civilă nr. 1013/A din 15 septembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins ca neîntemeiat apelul formulat de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. împotriva sentinței civile nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, fără cheltuieli de judecată. Prin decizia civilă nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. împotriva deciziei civile nr. 1013/A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, a fost casată decizia atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Deliberând asupra apelului, ca urmare a rejudecării după casare, atât prin prisma motivelor invocate, cât și din perspectiva art. 295 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de apel a constatat următoarele: Prin decizia nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

pentru instanța de apel, s-a arătat că „sunt întemeiate criticile pârâtei privind neîndeplinirea cerințelor impuse de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, contrar considerentelor instanțelor fondului, că față de această reglementare cu caracter special, întrucât era investită cu o acțiune în retrocedarea lăcașului de cult, instanța de apel trebuia să constate și să dea eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor, (majoritari ortodocși) din comunitatea care deține bunul, că investită cu o asemenea cerere, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile”.

De asemenea instanța de recurs a arătat că este fondată și critica potrivit căreia instanța de apel nu a răspuns tuturor motivelor de apel cu referire în principal la cele privind excepția autorității de lucru judecat și excepția calității procesuale pasive, iar în ceea ce privește greșita admitere a excepției de litispendență această critică nu a fost primită întrucât vizează o operațiune de administrare a dosarelor.

Referitor la excepțiile invocată de pârâtă, instanța de apel a constatat că prin decizia civilă nr. 187 din 22 martie 2007 pronunțată în Dosarul 226/59/2007, prin care s-au admis apelurile părților împotriva sentinței nr. 1435/2006 a Tribunalului Arad, a fost desființată sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu autoritate de lucru judecat (întrucât menționata decizie nu a fost recurată) s-a reținut că nu sunt întemeiate excepțiile invocate de pârâtă cu privire la inadmisibilitate, la netimbrare, la excepția lipsei calității procesuale active, a lipsei calității procesuale pasive (reținându-se că pârâta are calitate procesuală pasivă din moment ce reclamanta revendică imobilul de la pârâtă, iar aceasta din urmă este cea care a contestat dreptul de proprietate al reclamantei), la excepția prescripției dreptului la acțiune și cu privire la excepția autorității de lucru judecat a sentinței nr. 2601 din 18 mai 2005 (deoarece, raportat la imobilul biserică din str. M.E., în procesul anterior reclamanta a solicitat evacuarea pârâtei din imobil invocând înscrierile de carte funciară, iar în prezenta cauză se invocă nevalabilitatea titlului pârâtei dată fiind modalitatea preluării respectivului imobil, aspect pe care Judecătoria Arad nu l-a analizat pentru că nu a fost investită cu o astfel de cerere).

Pe de altă parte, se constată că reclamanta nu a formulat în calea de atac a apelului împotriva sentinței nr. 1435/2006 a Tribunalului Arad critici și cu privire la petitele respinse privind anularea încheierii de C.F. pentru imobilele din C.F. nr. F4 și C.F. nr. F5, astfel cum în mod corect a reținut judecătoria prin sentința apelată, astfel încât aceste dispoziții ale sentinței menționate mai sus au intrat în puterea lucrului judecat, nemaiputând fi puse în discuție. În ceea ce privește fondul pricinii, Curtea a constatat că Tribunalul Arad a pronunțat o hotărâre nelegală, având în vedere îndrumările obligatorii privind dezlegarea problemelor de drept cuprinse în decizia de casare pronunțată de instanța supremă și menționată mai sus.

Astfel, așa cum s-a arătat, cu putere obligatorie pentru instanța în rejudecare, s-a statuat că instanța de apel trebuia să constate și să dea eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor, (majoritari ortodocși) din comunitatea care deține bunul, arătându-se că reclamanta pretinde revendicarea lăcașului în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, Curtea Constituțională apreciind că textul de lege menționat nu încalcă principiul după care statul român este stat democratic, și nici pe cel al libertății cultelor religioase. Ca urmare, în apel cele două părți au depus la dosar tabele cu enoriașii ce frecventează biserica ortodoxă, respectiv cu enoriașii parohiei A.-C.

ce doresc revenirea imobilului în litigiu în proprietatea reclamantei. Sintetizând cele mai sus arătate, Curtea de apel a constatat că, față de dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. și art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, reclamanta nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text de lege privind existența unei dorințe a majorității credincioșilor pentru restituirea lăcașului de cult în litigiu, astfel încât apelul pârâtei a fost apreciat fondat sub acest aspect, motiv pentru care, în baza 296 C. proc. civ. s-a admis apelul pârâtei împotriva sentinței civile nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, pe care a schimbat în parte în sensul respingerii acțiunii reclamantei împotriva pârâtei, s-au menținut în rest dispozițiile sentinței apelate în ceea ce privește soluționarea excepțiilor invocate.

În baza art. 274 C. proc. civ., nu a acordat cheltuieli de judecată având în vedere că reprezentantul pârâtei apelante a declarat cu ocazia cuvântului în dezbateri că nu solicită astfel de cheltuieli. Împotriva deciziei nr. 124 din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat recurs reclamanta Parohia Română Unită Greco Catolică A.-C. Se susține că hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, raportate la prevederile art. 480-art. 481 C. civ. Se invocă prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, considerându-se că reclamanta în calitate de parte interesată, nu a avut nicio obligație impusă de lege de a solicita dorința credincioșilor din comunitatea A.-C.

anterior convocării intimatei-pârâte Parohia Ortodoxă Română A.-C. la dialogul interconfesional, ci această consultare se impunea a fi făcută în cadrul acestui dialog dintre părți, reprezentând o modalitate de soluționare pe cale amiabilă a divergențelor dintre părți. Caracterul de drept comun al acțiunii în revendicare la care face referire textul legat menționat cu privire la cazul în care comisia nu se întrunește, acțiune promovată de reclamantă în prezentul dosar în urma refuzului nejustificat al intimatei-pârâte de a se prezenta la dialogul interconfesional. Se opune obstrucționării liberului exercițiu al acestei acțiuni prin impunerea altor condiții precum cea enunțată de instanța de apel ca fiind reprezentată de obligativitatea obținerii prealabile a acordului practicanților religios majoritari care, potrivit textului legii, nu putea fi valorificată decât în procedura administrativă, de dialog interconfesional, a Decretului-lege nr. 126/1990.

Se arată că, în mod nelegal a dispus instanța de apel, întemeindu-se pe prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, admiterea apelului intimatei pentru motivul că credincioșii ortodocși sunt majoritari în comunitate, atât timp cât acest text de lege care se referă în ultima sa teză la accesul la justiție al părții interesate potrivit dreptului comun, nu prevede niciunde în cuprinsul său vreo referire la consultarea credincioșilor din comunitate, iar intimata-pârâtă, prin însăși voința sa liber exprimată și neviciată de a nu se prezenta la dialogul interconfesional, a renunțat la consultarea acestei dorințe.

Mai mult, modul de modificare a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin introducerea a trei aliniate noi, subsecvente celui inițial, arată clar că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranșat potrivit regulilor de drept comun, adică în speță prin compararea titlurilor de proprietate prezentate de fiecare dintre părțile litigiului, iar nu potrivit simplei dorințe a credincioșilor, cu atât mai mult cu cât aceștia nici măcar nu dețin vreun drept real asupra imobilelor revendicate. Se consideră această motivare a instanței de apel drept un caz evident de aplicare greșită a legii, deoarece dacă legiuitorul ar fi considerat suficient numărul credincioșilor majoritari pentru atribuirea lăcașului de cult, nu ar fi statuat în mod expres aflarea dorinței acestora, ci s-ar fi limitat la stabilirea procentului numeric al acestora.

Având în vedere că în prezent numărul credincioșilor ortodocși este majoritar în toate comunitățile religioase din Transilvania rezultă că o astfel de aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar goli de orice conținut caracterul reparator al acestui decret față de cultul catolic. Din înscrierile efectuate la foaia de proprietate a colii de C.F.

nr. F3 Arad se desprind următoarele concluzii: titlul de proprietate invocat de intimata-pârâtă asupra imobilului în litigiu este reprezentat de încheierea notarială din 1967 emisă în baza Decretului nr. 358/1948; anterior anului 1967 intimata-pârâtă era doar un detentor precar al imobilului în litigiu, lipsit de orice titlu de proprietate asupra acestuia, proprietarul tabular al acestui imobil fiind cultul greco-catolic, chiar dacă acesta nu mai exista, fiind desființat din anul 1948; ulterior anului 1967, pretinsul titlu de proprietate al intimatei-pârâte este lipsit de orice temei juridic, nefiind conform nici unui mod de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară prevăzut de Constituția din anul 1965, de C. civ.

ori de Decretul-Lege nr. 115/1938 și drept urmare a fost încadrat sub incidența Decretului nr. 358/1948; Pe, cale de consecința, se arată că încheierea notarială din 1967 nu are natura juridică a unui titlu valabil de proprietate care să poată servi la întabularea dreptului intimatei-pârâte întrucât nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 17 alin. (1) și alin. (4), art. 44 și art. 111 din Decretul-lege nr. 115/1938. Pe de altă parte, intimata-pârâtă nu poate invoca în favoarea sa nici dispozițiile art. 17 alin. (4) din Decretul-lege nr. 115/1938, întrucât aceasta nu a urmat procedura imperativă prevăzută de dispozițiile art. 37 alin. ultim. din Decretul nr. 177/1948, nesolicitând Judecătoriei Arad constatarea situației de fapt, drept pentru care în lipsa hotărârii judecătorești care să înlocuiască acordul de voință sau consimțământul, transferul dreptului de proprietate de la Biserica greco-catolică unită cu Roma către Parohia Ortodoxă Română A.-C.

asupra lăcașului de cult și a terenului aferent acestuia este lovit de nulitate absolută: Se consideră că au dovedit faptul că titlul de proprietate al intimatei-pârâte Parohia Ortodoxă Română A.-C. asupra lăcașului de cult în litigiu și a terenului aferent acestuia, este lovit de nulitate absolută, întrucât așa cum rezultă din încheierea notarială din 1967, întabularea dreptului său de proprietate s-a făcut în lipsa hotărârii judecătorești prevăzute în mod imperativ de dispozițiile art. 37 alin. ultim din Decretul nr. 177/1948. Analizând decizia recurată prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Pentru a fi incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei legal. Examinând criticile formulate de recurenta-reclamantă Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acestea nu pot fi primite. Prin decizia civilă nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă A.-C. împotriva deciziei civile nr. 1013/A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel. S-au reținut ca întemeiate criticile ce privesc neîndeplinirea cerințelor impuse de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, contrar considerentelor instanțelor fondului.

Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, față de reglementarea cu caracter special a Decretului-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, întrucât era învestită cu o acțiune în retrocedarea lăcașului de cult, instanța de apel trebuia să constate și să dea eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor (majoritari ortodocși) din comunitatea care deține bunul. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia civilă nr. 124 din 26 septembrie 2013, (în rejudecare) a dispus admiterea apelului declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C., în contradictoriu cu intimata-reclamantă Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C., a schimbat sentința apelată în parte în sensul că a respins acțiunea reclamantei împotriva pârâtei, fiind menținute în instanță dispozițiile sentinței apelate cu privire la excepțiile invocate.

Instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 315 C. proc. civ., (conform cărora, în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Instanța de trimitere a respectat hotărârea instanței de recurs, cu privire la problemele de drept dezlegate și anume, a constatat și a dat eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor (majoritari ortodocși) . Nu se pot reține criticile formulate de recurenta reclamantă cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, raportate la dispozițiile art. 480-art. 481 C. civ.

Dezlegarea problemei de drept privind criteriul referitor la dorinția credincioșilor dispusă prin decizia nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respectată întocmai de Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 124 din 26 septembrie 2013. Astfel, Curtea de Apel a dat eficiență dispozițiilor deciziei de casare, considerând că, având în vedere numărul persoanelor s-a constatat că se poate prezuma dorința credincioșilor din comunitatea respectivă ca lăcașul de cult în speță să rămână bisericii ortodoxe, această prezumție nefiind răsturnată în speță prin dovada contrară, a faptului că majoritatea credincioșilor doresc să revină la cultul inițial și să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

Pentru aceste considerente se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține sentința civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C. împotriva deciziei nr. 124 din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2014.