ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1260/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1260/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 630 din 28 septembrie

2010 pronunțată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 1434/108/2010, s-a admis excepția

litispendenței ridicate din oficiu în privința Dosarului nr. 12644/C/2005 al Judecătoriei

Arad, s-a respins excepția de necompetență materială a Tribunalului Arad ridicată

de pârâtă, reținându-se cauza pentru soluționare, în primă instanță, au fost respinse

excepțiile netimbrării acțiunii, lipsei calității procesuale active și interesului

reclamantei, lipsei calității procesuale pasive a pârâtei, prescripției dreptului

la acțiune, inadmisibilității acțiunii și autorității de lucru judecat, ridicate

de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamanta

Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română

A.-C., s-a dispus rectificarea C.F. nr. F1 Arad, în sensul radierii înscrierii dreptului

de proprietate al pârâtei de sub B3 asupra imobilului înscris cu nr. top. T1 constând

în teren și biserică din str. M.E. și revenirea acestui imobil la situația anterioară

de C.F., respectiv în proprietatea reclamantei ca primă parohie a cultului „Biserica

Română Unită cu Roma, Greco-Catolică” din Arad, sub denumirea „Comunitatea Bisericii

Greco- Catolice din Arad”. A fost obligată pârâta să lase imobilul înscris în C.F.

nr. F2 Arad nr. top. T2 în deplină proprietate și posesie reclamantei, urmând ca

Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad să efectueze cuvenitele mențiuni

în C.F., după rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri.

Pentru a pronunța această

soluție, Tribunalul Arad a reținut că reclamanta Parohia Română Unită Greco Catolică

A.-C. a chemat în judecată pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C., solicitând să se

dispună recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului înscris în C.F.

nr. F3 Arad sub nr. top. T3, reprezentând biserică în str. M.E. împreună cu teren

intravilan în suprafață de 245 mp, restabilirea situației anterioare de C.F.

În motivare, reclamanta

a arătat că este proprietara imobilului înscris în C.F. nr. F3 Arad sub nr. top.

T3 situat în Arad str. M.E. dobândit prin donație și a stăpânit acest imobil până

la emiterea Decretului nr. 358/1948 când a trecut în mod abuziv în proprietatea

pârâtei, care și-a înscris dreptul de proprietate în C.F. prin încheierea notarială

din 1967.

Mai arată că prin sentința

civilă nr. 4746 din 19 mai 1992 pronunțată în Dosar nr. 5252/1992 al Judecătoriei

Arad, irevocabilă, s-a dispus anularea încheierii notariale din 1967 a Notariatului

de Stat al județului Arad și restabilirea situației anterioare de C.F.

În drept, reclamanta a

invocat dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și art. 36 pct. 3 din

Legea nr. 7/1996.

Pârâta Parohia Ortodoxă

Română A.-C. prin întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii pe cale de excepție

și pe fond.

Pe cale de excepție a

invocat excepția insuficienței timbrări, arătând că reclamanta datorează taxe de

timbru pentru fiecare dintre cele 4 capete de cerere, conform Legii nr. 146/1997.

A invocat necompetența

materială a Tribunalului Arad, deoarece potrivit art. 13 C. proc. civ. competentă

să judece cererile referitoare la imobile este judecătoria în circumscripția căreia

se află imobilul.

Pârâta a mai invocat inadmisibilitatea

acțiunii întrucât reclamanta are calea realizării dreptului său printr-o acțiune

de drept comun sau prin procedura reglementată de Decretul-lege nr. 126/1990.

A invocat prescripția

dreptului la acțiunea în fond prevăzută de art. 37 alin. (2) din Decretul-lege

nr. 115/1938, întrucât rectificarea de carte funciară putea fi cerută în termen

de 3 ani de la data abrogării prin Decretul-lege nr. 9/1989 a Decretului-lege

nr. 358/1948.

A invocat de asemenea

autoritatea de lucru judecat, arătând că încheierea de C.F. din 1967 a fost deja

anulată prin sentința civilă nr. 4746 din 19 mai 1992 a Judecătoriei Arad, iar prin

sentința civilă nr. 2601 din 18 mai 2005 dată de Judecătoria Arad în Dosarul

nr. 690/2005, definitivă prin decizia nr. 416/A din 12 decembrie 2006 dată în Dosarul

nr. 5563/A/2005 a Tribunalului Arad, s-a statuat irevocabil și în contradictoriu

cu reclamanta că aceasta nu are nici un drept de proprietate asupra imobilului.

În fine, reclamanta a

invocat lipsa calității procesule a reclamantei și a lipsei de interes în promovarea

acțiunii, arătând că în C.F. nr. F3 Arad s-a notat încheierea din 25 august 1994

prin care, în baza sentinței civile nr. 4746/1992 a Judecătoriei Arad și a celorlalte

hotărâri judecătorești subsecvente s-a dispus restabilirea situației de C.F. anterioară

în favoarea proprietarului, proprietar care nu este reclamanta.

Pe fondul cauzei, pârâta

arată că reclamanta nu poate justifica nici un titlu asupra imobilului, care are

ca proprietar o altă persoană decât reclamanta, iar dispozițiile Decretului lege

nr. 126/1990 precizează că situația juridică a imobilelor care au aparținut bisericii

greco-catolice se va stabili ținându-se seama de dorința credincioșilor din comunitățile

care dețin aceste bunuri, ori reclamanta se substituie dorinței credincioșilor.

Prin sentința civilă

nr. 1435 din 25 octombrie 2006, pronunțată în Dosarul nr. 4011/2006 al Tribunalului

Arad, concomitent cu admiterea în parte a acțiunii reclamantei, instanța a admis

excepția litispendenței privind Dosarul nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad.

Prin acțiunea înregistrată

la data de 2 noiembrie 2005 în Dosar nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad aceeași

reclamantă a chemat în judecată pe aceeași pârâtă, solicitând instanței să constate

abrogat temeiul preluării de către pârâtă a aceluiași imobil, să constate nulitatea

și respectiv să dispună anularea încheierii de C.F. din 1967 și pentru imobilele

din C.F. nr. F4, F5, F3, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de judecată

din 21 iunie 2006 s-a pus în discuție excepția litispendenței cu Dosarul nr. 4011/2006

al Tribunalului Arad, iar cauza a fost scoasă de pe rolul Judecătoriei Arad și trimisă

la Tribunalul Arad pentru soluționarea excepției de litispendență.

Prin decizia civilă

nr. 187 din 22 martie 2007 pronunțată în Dosar nr. 226/59/2007 al Curții de Apel

Timișoara au fost admise apelurile declarate de reclamantă și pârâtă împotriva sentinței

civile nr. 1435 din 25 octombrie 2006 a Tribunalului Arad, care a fost desființată,

iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță, deoarece prima instanță

nu a cercetat fondul cererii de chemare în judecată.

În rejudecare, prin sentința

civilă nr. 4011/108/2006 pronunțată în Dosarul nr. 4011/108/2006 al Tribunalului

Arad a fost admisă în parte acțiunea reclamantei, fiind respinse capetele de cerere

privind anularea încheierii de C.F. din 1967 pentru imobilele din C.F. nr. F4, F5

ca rămase fără obiect, întrucât reclamanta este în prezent proprietara respectivelor

imobile.

Împotriva acestei sentințe

ambele părți au formulat apel.

Prin decizia civilă

nr. 34 din 19 februarie 2008 pronunțată în Dosar nr. 4011/108/2006 al Curții de

Apel Timișoara a fost respins apelul pârâtei și admis apelul reclamantei în sensul

că s-a dispus restabilirea situației de C.F.

Recursul declarat de pârâtă

împotriva acestei decizii a fost admis prin decizia nr. 6882 din 11 noiembrie 2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care a dispus desființarea sentinței civile

nr. 1106/2007 a Tribunalului Arad și rejudecarea cauzei de către aceeași instanță,

deoarece nu s-a stabilit cu claritate starea de fapt, respectiv nu a fost elucidată

identitatea fostului proprietar deposedat de imobilul din C.F. nr. F3 Arad și raporturile

acestuia cu reclamanta din cauză.

În rejudecare potrivit

considerentelor deciziei instanței supreme s-a solicitat reclamantei să prezinte

un istoric al cultului și coala de C.F. nr. F3 Arad și să arate ce legătură există

între imobilele înscrise în C.F. nr. F4 și C.F. nr. F5 Arad cu al înscris în C.F.

nr. F3 Arad, legătura dintre fostul proprietar deposedat și reclamantă, să explice

modul în care au fost întrunite cele două cauze, respectiv dacă de fapt este una

și aceeași cauză.

Tribunalul statuând cu

prioritate asupra excepțiilor procesuale invocate, în temeiul art. 137 C. proc.

civ. a constatat că excepția de litispendență ridicată din oficiu este fondată în

privința Dosarului nr. 12644/2005 al Judecătoriei Arad, și a admis-o cu mențiunea

că cererile reclamantei privesc așadar exclusiv imobilul înscris în C.F. nr. F3

Arad.

Tribunalul Arad a considerat

că nici excepția necompetenței materiale a Tribunalului Arad și nici excepția netimbrării

acțiunii nu poate fi primită deoarece potrivit art. unic al Legii nr. 182/2005 este

aprobată și modificată prin O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990 prin introducerea unui nou alin. (4) ce dispune că acțiunile formulate

în baza Decretului-lege nr. 126/1990 sunt scutite de taxa de timbru. Anterior scutirea

legală a acestui gen de acțiuni reieșea din dispozițiile art. 13 lit. r) din Legea

nr. 146/1997.

Excepțiile lipsei calității

procesuale active a reclamantei și lipsei de interes au fost considerate ca neîntemeiate,

deoarece reclamanta întrunește ambele cerințe ale promovării acțiunii.

Astfel, reclamanta solicită

retrocedarea imobilului în calitate de continuatoare a fostului proprietar din C.F.

nr. F3 Arad, top. T1, care a fost „comunitatea bisericii greco-catolice din Arad”

după cum rezultă din traducerea realizată de traducător autorizat de Ministerul

Justiției.

Astfel, potrivit art.

28 din Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, cultele

religioase sunt persoane juridice, iar părțile lor componente locale sunt de asemenea

persoane juridice.

Reclamanta are de asemenea,

interes în promovarea prezentei acțiuni, deoarece imobilul pe cale îl revendică

este în posesia pârâtei, aceasta din urmă contestându-i reclamantei calitatea de

fost proprietar al imobilului și de entitate îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990, sub acest aspect și pârâta având în mod

evident calitate procesuală pasivă în cauză.

În privința prescripției

dreptului la acțiune, Tribunalul a reținut că dispozițiile art. 37 alin. (2) din

Decretul-lege nr. 115/1938 nu sunt incidente în cauză, deoarece dreptul la acțiune

al reclamantei s-a născut abia după modificarea Decretului-lege nr. 126/1990 prin

O.G. nr. 64/2000, abia atunci procedura prevăzută de acest act normativ a devenit

una jurisdicțională, anterior acestei modificări procedura fiind una pur administrativă;

în plus întreaga procedură s-a definitivat abia după Legea nr. 182/2005, care a

detaliat condițiile de exercitare a acțiunii civile de către reclamant, astfel cum

se regăsesc în prezent.

Inadmisibilitatea acțiunii

prin prisma temeiurilor de drept pe care se întemeiază nu poate fi primită, deoarece

reclamanta a respectat procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990 cu modificările

și completările ulterioare, procedură instituită tocmai în scopul rezolvării situației

juridice a lăcașului de cult ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

În speță nu există autoritate

de lucru judecat, deoarece prin sentința civilă nr. 2601 din 18 mai 2005 a Judecătoriei

Arad, definitivă prin decizia civilă nr. 416/A din 12 decembrie 2006 pronunțată

în Dosar nr. 5563/A/2005 a Tribunalului Arad, irevocabilă prin nerecurare s-a statuat

doar că dreptul de proprietate asupra imobilului din C.F. nr. F3 Arad top T4 nu

a făcut obiectul unei judecăți în care să se tindă la rectificarea situației de

C.F. care aparent indica drept proprietar tabular pe pârâtă, procesul anterior dintre

părți referindu-se doar la imobilul înscris în C.F. nr. F6 Arad; de altfel, în considerentele

deciziei sus-menționate se arată că reclamanta a promovat o cerere pentru constatarea

preluării nelegale a imobilului din C.F. nr. F3 Arad în Dosarul nr. 12644/2005 al

Judecătoriei Arad.

În fapt, din probele administrate

în cauză, coroborate cu recunoașterile făcute de părți cu ocazia exprimării poziției

procesuale, Tribunalul Arad a reținut următoarele:

În baza Decretului

nr. 358/1948 pentru stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic,

imobilul înscris în CF nr. F3 Arad cu nr. top. T5, aflat în proprietatea comunității

bisericii greco-catolice din Arad (în fapt aceeași cu Parohia Unită Greco-Catolică

A., după cum s-a reținut mai sus) și pe care respectiva comunitate religioasă a

construit un locaș de cult (biserică) este atribuit în proprietate pârâtei Parohia

Ortodoxă Română din A., care în prezent exercită posesia asupra imobilului.

Reclamanta își întemeiază

acțiunea pe dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, astfel cum acesta a fost

modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004, modificată și completată prin Legea

nr. 182/2005.

Prin Decretul nr. 358/1948

s-a stabilit în urma revenirii comunităților locale (parohii) ale cultului greco-catolic

la cultul ortodox român, organizațiile centrale și statutare ale acestui cult încetează

a mai exista. Totodată se prevede că averea mobilă și imobilă a organizațiilor și

instituțiilor acestui cult revine Statului Român, care le poate atribuit în parte

către Biserica Ortodoxă Română.

Mai mult modul de modificare

a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin introducerea a trei aliniate noi, subsecvente

celui inițial arată că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranșat potrivit

regulilor de drept comun referitoare la proprietate, iar nu potrivit simplei dorințe

a credincioșilor.

Cu alte cuvinte, atât

datorită caracterului absolut și opozabilității erga omnes a dreptului de proprietate,

cât și prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei persoane la

respectarea proprietății sale să fie subordonat dorinței unui terț, ori că acest

drept să fie garantat persoanelor juridice proporțional cu numărul de membri, persoane

fizice care o alcătuiesc.

Întrucât caracterul nelegal,

discriminatoriu și opresiv al Decretului-lege nr. 358/1948 a fost deja stabilit

prin voința legiuitorului, Tribunalul a constatat în plus că noțiunea de „atribuire”

folosită de acest act normativ nu poate fi asimilată cu aceea de proprietate.

Față de aceste considerente,

acțiunea reclamantei apare ca fiind întemeiată prin prisma dispozițiilor Decretului-lege

nr. 126/1990 cu modificările și completările ulterioare, dar și potrivit art. 1

din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel

că Tribunalul Arad a admis-o.

În baza art. 480, art.

481 C. civ., Tribunalul a obligat pârâta să lase imobilul înscris în C.F. nr. F2

Arad top. T2 în deplină proprietate și posesie reclamantei.

A dispus Oficiului de

Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad efectuarea cuvenitelor mențiuni în C.F.

după rămânerea irevocabilă a sentinței.

Văzând că reclamanta nu

a făcut dovada cheltuielilor de judecată solicitate și dispozițiile art. 274 C.

proc. civ., Tribunalul Arad nu a cordat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile

nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad a formulat apel pârâta

Parohia Ortodoxă Română A.-C.

Intimata a precizat că

instanța de fond a făcut o corectă interpretare și aplicare a temeiului de drept

ce a stat la baza promovării acțiunii, respectiv art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990,

examinând și pronunțându-se asupra tuturor capetelor de cerere cu care a fost investită.

Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea apelului întrucât, actul normativ incident

în speță îl constituie dispozițiile Legii nr. 429/2006, iar posesia exercitată de

pârâtă asupra imobilului, în baza Decretului-lege nr. 358/1948, este nelegală.

Prin decizia civilă

nr. 1013/A din 15 septembrie 2011, Curtea de Apel Timișoara a respins ca neîntemeiat

apelul formulat de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. împotriva sentinței civile

nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, fără cheltuieli de

judecată.

Prin decizia civilă

nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost admis

recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C. împotriva deciziei civile

nr. 1013/A din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, a fost casată decizia

atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Deliberând asupra apelului,

ca urmare a rejudecării după casare, atât prin prisma motivelor invocate, cât și

din perspectiva art. 295 C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., Curtea de apel a constatat următoarele:

Prin decizia nr. 6962

din 14 noiembrie 2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie

conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. pentru instanța de apel, s-a arătat că

„sunt întemeiate criticile pârâtei privind neîndeplinirea cerințelor impuse de

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, contrar considerentelor instanțelor fondului,

că față de această reglementare cu caracter special, întrucât era investită cu o

acțiune în retrocedarea lăcașului de cult, instanța de apel trebuia să constate

și să dea eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor, (majoritari

ortodocși) din comunitatea care deține bunul, că investită cu o asemenea cerere,

instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune

drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința

credincioșilor din comunitatea care deține bunurile”. De asemenea instanța de recurs

a arătat că este fondată și critica potrivit căreia instanța de apel nu a răspuns

tuturor motivelor de apel cu referire în principal la cele privind excepția autorității

de lucru judecat și excepția calității procesuale pasive, iar în ceea ce privește

greșita admitere a excepției de litispendență această critică nu a fost primită

întrucât vizează o operațiune de administrare a dosarelor.

Referitor la excepțiile

invocată de pârâtă, instanța de apel a constatat că prin decizia civilă nr. 187

din 22 martie 2007 pronunțată în Dosarul 226/59/2007, prin care s-au admis apelurile

părților împotriva sentinței nr. 1435/2006 a Tribunalului Arad, a fost desființată

sentința apelată și a fost trimisă cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, cu

autoritate de lucru judecat (întrucât menționata decizie nu a fost recurată) s-a

reținut că nu sunt întemeiate excepțiile invocate de pârâtă cu privire la inadmisibilitate,

la netimbrare, la excepția lipsei calității procesuale active, a lipsei calității

procesuale pasive (reținându-se că pârâta are calitate procesuală pasivă din moment

ce reclamanta revendică imobilul de la pârâtă, iar aceasta din urmă este cea care

a contestat dreptul de proprietate al reclamantei), la excepția prescripției dreptului

la acțiune și cu privire la excepția autorității de lucru judecat a sentinței

nr. 2601 din 18 mai 2005 (deoarece, raportat la imobilul biserică din str. M.E.,

în procesul anterior reclamanta a solicitat evacuarea pârâtei din imobil invocând

înscrierile de carte funciară, iar în prezenta cauză se invocă nevalabilitatea titlului

pârâtei dată fiind modalitatea preluării respectivului imobil, aspect pe care Judecătoria

Arad nu l-a analizat pentru că nu a fost investită cu o astfel de cerere). Pe de

altă parte, se constată că reclamanta nu a formulat în calea de atac a apelului

împotriva sentinței nr. 1435/2006 a Tribunalului Arad critici și cu privire la petitele

respinse privind anularea încheierii de C.F. pentru imobilele din C.F. nr. F4 și

C.F. nr. F5, astfel cum în mod corect a reținut judecătoria prin sentința apelată,

astfel încât aceste dispoziții ale sentinței menționate mai sus au intrat în puterea

lucrului judecat, nemaiputând fi puse în discuție.

În ceea ce privește fondul

pricinii, Curtea a constatat că Tribunalul Arad a pronunțat o hotărâre nelegală,

având în vedere îndrumările obligatorii privind dezlegarea problemelor de drept

cuprinse în decizia de casare pronunțată de instanța supremă și menționată mai sus.

Astfel, așa cum s-a arătat,

cu putere obligatorie pentru instanța în rejudecare, s-a statuat că instanța de

apel trebuia să constate și să dea eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor,

(majoritari ortodocși) din comunitatea care deține bunul, arătându-se că reclamanta

pretinde revendicarea lăcașului în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin.

(2) din Decretul-lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, Curtea Constituțională

apreciind că textul de lege menționat nu încalcă principiul după care statul român

este stat democratic, și nici pe cel al libertății cultelor religioase.

Ca urmare, în apel cele

două părți au depus la dosar tabele cu enoriașii ce frecventează biserica ortodoxă,

respectiv cu enoriașii parohiei A.-C. ce doresc revenirea imobilului în litigiu

în proprietatea reclamantei.

Sintetizând cele mai sus

arătate, Curtea de apel a constatat că, față de dispozițiilor art. 315 C. proc.

civ. și art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, reclamanta nu a dovedit

îndeplinirea condițiilor prevăzute de acest text de lege privind existența unei

dorințe a majorității credincioșilor pentru restituirea lăcașului de cult în litigiu,

astfel încât apelul pârâtei a fost apreciat fondat sub acest aspect, motiv pentru

care, în baza 296 C. proc. civ. s-a admis apelul pârâtei împotriva sentinței civile

nr. 630 din 28 septembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad, pe care a schimbat

în parte în sensul respingerii acțiunii reclamantei împotriva pârâtei, s-au menținut

în rest dispozițiile sentinței apelate în ceea ce privește soluționarea excepțiilor

invocate.

În baza art. 274 C. proc.

civ., nu a acordat cheltuieli de judecată având în vedere că reprezentantul pârâtei

apelante a declarat cu ocazia cuvântului în dezbateri că nu solicită astfel de cheltuieli.

Împotriva deciziei

nr. 124 din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, a declarat

recurs reclamanta Parohia Română Unită Greco Catolică A.-C.

Se susține că hotărârea

pronunțată este dată cu aplicarea greșită a legii art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

deoarece instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 3 alin. (2)

din Decretul-lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005, raportate la prevederile

art. 480-art. 481 C. civ.

Se invocă prevederile

art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005,

considerându-se că reclamanta în calitate de parte interesată, nu a avut nicio obligație

impusă de lege de a solicita dorința credincioșilor din comunitatea A.-C. anterior

convocării intimatei-pârâte Parohia Ortodoxă Română A.-C. la dialogul interconfesional,

ci această consultare se impunea a fi făcută în cadrul acestui dialog dintre părți,

reprezentând o modalitate de soluționare pe cale amiabilă a divergențelor dintre

părți.

Caracterul de drept comun

al acțiunii în revendicare la care face referire textul legat menționat cu privire

la cazul în care comisia nu se întrunește, acțiune promovată de reclamantă în prezentul

dosar în urma refuzului nejustificat al intimatei-pârâte de a se prezenta la dialogul

interconfesional. Se opune obstrucționării liberului exercițiu al acestei acțiuni

prin impunerea altor condiții precum cea enunțată de instanța de apel ca fiind reprezentată

de obligativitatea obținerii prealabile a acordului practicanților religios majoritari

care, potrivit textului legii, nu putea fi valorificată decât în procedura administrativă,

de dialog interconfesional, a Decretului-lege nr. 126/1990.

Se arată că, în mod nelegal

a dispus instanța de apel, întemeindu-se pe prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege

nr. 126/1990, admiterea apelului intimatei pentru motivul că credincioșii ortodocși

sunt majoritari în comunitate, atât timp cât acest text de lege care se referă în

ultima sa teză la accesul la justiție al părții interesate potrivit dreptului comun,

nu prevede niciunde în cuprinsul său vreo referire la consultarea credincioșilor

din comunitate, iar intimata-pârâtă, prin însăși voința sa liber exprimată și neviciată

de a nu se prezenta la dialogul interconfesional, a renunțat la consultarea acestei

dorințe.

Mai mult, modul de modificare

a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prin introducerea a trei aliniate noi, subsecvente

celui inițial, arată clar că legiuitorul a considerat că litigiul trebuie tranșat

potrivit regulilor de drept comun, adică în speță prin compararea titlurilor de

proprietate prezentate de fiecare dintre părțile litigiului, iar nu potrivit simplei

dorințe a credincioșilor, cu atât mai mult cu cât aceștia nici măcar nu dețin vreun

drept real asupra imobilelor revendicate.

Se consideră această motivare

a instanței de apel drept un caz evident de aplicare greșită a legii, deoarece dacă

legiuitorul ar fi considerat suficient numărul credincioșilor majoritari pentru

atribuirea lăcașului de cult, nu ar fi statuat în mod expres aflarea dorinței acestora,

ci s-ar fi limitat la stabilirea procentului numeric al acestora.

Având în vedere că în

prezent numărul credincioșilor ortodocși este majoritar în toate comunitățile religioase

din Transilvania rezultă că o astfel de aplicare a dispozițiilor art. 3 alin.

(2) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar goli de orice conținut caracterul reparator

al acestui decret față de cultul catolic.

Din înscrierile efectuate

la foaia de proprietate a colii de C.F. nr. F3 Arad se desprind următoarele concluzii:

titlul de proprietate invocat de intimata-pârâtă asupra imobilului în litigiu este

reprezentat de încheierea notarială din 1967 emisă în baza Decretului nr. 358/1948;

anterior anului 1967 intimata-pârâtă era doar un detentor precar al imobilului în

litigiu, lipsit de orice titlu de proprietate asupra acestuia, proprietarul tabular

al acestui imobil fiind cultul greco-catolic, chiar dacă acesta nu mai exista, fiind

desființat din anul 1948; ulterior anului 1967, pretinsul titlu de proprietate al

intimatei-pârâte este lipsit de orice temei juridic, nefiind conform nici unui mod

de dobândire a dreptului de proprietate imobiliară prevăzut de Constituția din anul

1965, de C. civ. ori de Decretul-Lege nr. 115/1938 și drept urmare a fost încadrat

sub incidența Decretului nr. 358/1948;

Pe, cale de consecința,

se arată că încheierea notarială din 1967 nu are natura juridică a unui titlu valabil

de proprietate care să poată servi la întabularea dreptului intimatei-pârâte întrucât

nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 17 alin. (1) și alin. (4), art. 44 și

art. 111 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă

nu poate invoca în favoarea sa nici dispozițiile art. 17 alin. (4) din Decretul-lege

nr. 115/1938, întrucât aceasta nu a urmat procedura imperativă prevăzută de dispozițiile

art. 37 alin. ultim. din Decretul nr. 177/1948, nesolicitând Judecătoriei Arad constatarea

situației de fapt, drept pentru care în lipsa hotărârii judecătorești care să înlocuiască

acordul de voință sau consimțământul, transferul dreptului de proprietate de la

Biserica greco-catolică unită cu Roma către Parohia Ortodoxă Română A.-C. asupra

lăcașului de cult și a terenului aferent acestuia este lovit de nulitate absolută:

Se consideră că au dovedit

faptul că titlul de proprietate al intimatei-pârâte Parohia Ortodoxă Română A.-C.

asupra lăcașului de cult în litigiu și a terenului aferent acestuia, este lovit

de nulitate absolută, întrucât așa cum rezultă din încheierea notarială din 1967,

întabularea dreptului său de proprietate s-a făcut în lipsa hotărârii judecătorești

prevăzute în mod imperativ de dispozițiile art. 37 alin. ultim din Decretul nr.

177/1948.

Analizând decizia recurată

prin prisma dispozițiilor legale incidente și a motivelor de recurs invocate, Înalta

Curte de Casație și Justiție, constată că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Pentru a fi incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să

fie dată cu aplicarea sau interpretarea greșită a legii sau să fie lipsită de temei

legal.

Examinând criticile formulate

de recurenta-reclamantă

Parohia

Română Unită Greco-Catolică A.-C., Înalta Curte de Casație și Justiție constată

că acestea nu pot fi primite.

Prin decizia civilă

nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 Înalta Curte de Casație și Justiție, a admis recursul

declarat de pârâta Parohia Ortodoxă A.-C. împotriva deciziei civile nr. 1013/A

din 15 septembrie 2011 a Curții de Apel Timișoara, a casat decizia atacată și a

trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

S-au reținut ca întemeiate

criticile ce privesc neîndeplinirea cerințelor impuse de art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990, contrar considerentelor instanțelor fondului.

Înalta Curte de Casație

și Justiție a statuat că, față de reglementarea cu caracter special a Decretului-lege

nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma,

întrucât era învestită cu o acțiune în retrocedarea lăcașului de cult, instanța

de apel trebuia să constate și să dea eficiență criteriului referitor la dorința

credincioșilor (majoritari ortodocși) din comunitatea care deține bunul.

Curtea de Apel Timișoara,

prin decizia civilă nr. 124 din 26 septembrie 2013, (în rejudecare) a dispus admiterea

apelului declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română A.-C., în contradictoriu cu

intimata-reclamantă Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C., a schimbat sentința

apelată în parte în sensul că a respins acțiunea reclamantei împotriva pârâtei,

fiind menținute în instanță dispozițiile sentinței apelate cu privire la excepțiile

invocate.

Instanța de apel a aplicat

în mod corect dispozițiile art. 315 C. proc. civ., (conform cărora, în caz de casare,

hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și

asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii

fondului. Instanța de trimitere a respectat hotărârea instanței de recurs, cu privire

la problemele de drept dezlegate și anume, a constatat și a dat eficiență criteriului

referitor la dorința credincioșilor (majoritari ortodocși) .

Nu se pot reține criticile

formulate de recurenta reclamantă cu privire la interpretarea dispozițiilor

art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, raportate la dispozițiile art.

480-art. 481 C. civ.

Dezlegarea problemei de

drept privind criteriul referitor la dorinția credincioșilor dispusă prin decizia

nr. 6962 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost respectată

întocmai de Curtea de Apel Timișoara prin decizia civilă nr. 124 din 26

septembrie 2013.

Astfel, Curtea de Apel

a dat eficiență dispozițiilor deciziei de casare, considerând că, având în vedere

numărul persoanelor s-a constatat că se poate prezuma dorința credincioșilor din

comunitatea respectivă ca lăcașul de cult în speță să rămână bisericii ortodoxe,

această prezumție nefiind răsturnată în speță prin dovada contrară, a faptului că

majoritatea credincioșilor doresc să revină la cultul inițial și să revendice drepturi

decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

Pentru aceste considerente

se va respinge recursul ca nefondat și în baza art. 312 C. proc. civ. se va menține

sentința civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamanta Parohia Română Unită Greco-Catolică A.-C. împotriva deciziei nr. 124

din 26 septembrie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică astăzi, 11 aprilie 2014.