ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1095/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1095/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând,

în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată

înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 27 august 2008, precizată

ulterior, la termenele din 2 decembrie 2010, 28 iulie 2011, 23 ianuarie 2012,

27 aprilie 2012 și, respectiv la 28 mai 2012, reclamanta Episcopia Română Unită

cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, în calitate de for tutelar al Parohiei Române

Unite cu Roma Greco-Catolică M., a solicitat în contradictoriu cu pârâții

Parohia Ortodoxă Română M., K.Z., H.A., K.I., P.M., M.I., U.D., T.A. și Orașul

Ineu să se dispună, modificarea, în baza dispozițiilor art. 33 alin. (3) din

Legea nr. 7/1996, a suprafeței imobilului înscris în cartea funciară M., de la

1.692 mp cât figurează în cartea funciară, la 2.808 mp, cât rezultă din

expertiză, partajarea imobilului în două imobile noi, respectiv imobilul compus

din terenul intravilan în suprafață de 1.837 mp pe care este edificată biserica

greco-catolică din M. și imobilul compus din terenul intravilan în suprafață de

971 mp pe care este edificată casa parohială și construcțiile anexe. Totodată

reclamanta a solicitat recunoașterea dreptului său de proprietate asupra

imobilului reprezentând lăcaș de cult (biserica greco - catolică), împreună cu

terenul aferent în suprafață de 1.837 mp, restabilirea situației anterioare de

cartea funciară, întrucât titlul pârâtei Parohia Ortodoxă Română M., respectiv

încheierea din 9 aprilie 1971, este nul de drept în urma abrogării Decretului

nr. 358/1948 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei menționate să-i lase

în deplină proprietate și posesie acest imobil. A mai cerut reclamanta ieșirea

din indiviziune a imobilului proprietatea sa, format din teren și locaș de

cult, față de imobilul aparținând pârâtei Parohia Ortodoxă Romană M., format

din casă parohială și teren în suprafață de 971 mp, potrivit raportului de

expertiză topo, radierea, în temeiul dispozițiilor art. 34 pct. 3 din Legea nr.

II/1996, a înscrierii de sub B 1 din cartea funciară M. și transferarea

imobilului aparținând pârâtei Parohia Ortodoxă Română M., într-o carte funciară

nouă, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, precum și notarea

bisericii greco-catolice din satul M., jud. Arad în cartea funciară M.,

rectificarea suprafeței de teren intravilan aferent acesteia ia suprafața de

1.837 mp, stabilită prin raportul de expertiză topografică, precum și

cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea

precizată a fost întemeiată de dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr.

126/1990 completate prin Legea nr. 182/2005, ale art. 480 C. civ., art. 1 alin.

(5), art. 33 alin. (3) art. 34 pct. 1 și 3 din Legea nr. II/1996, canonul 190

din Titlul VII, Capitolul I și art. 11 din Codul Canoanelor Bisericii

Orientale, recunoscut prin H.G. nr. 1218/2008, art. 8, art. 9, art. 27 din

Legea nr. 489/2006, Decretul-Lege nr. 9/1989, art. 6 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, art. 29 alin. (2), alin. (3) și alin. (5) și art. 44 alin. (2) din

Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin acțiunea

reconvențională din data de 30 octombrie 2008, pârâta Parohia Ortodoxă Română

M. a solicitat să se constate inexistența dreptului reclamantei Episcopia

Română Greco-Catolică Unită cu Roma de Lugoj, în nume propriu și ca for tutelar

al Parohie Romane Greco-Catolice Unită cu Roma din M. asupra imobilului în

litigiu și, pe cale de consecință, să se constate dreptul său de proprietate

asupra acestui imobil.

Totodată, prin

întâmpinarea depusă, la aceeași dată, reiterată în urma precizărilor ulterioare

de acțiune, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantei, excepția lipsei calității de reprezentant, excepția prematurității

acțiunii, prescripția dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității

acțiunii.

Prin încheiere din

data de 5 martie 2009, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale

active a reclamantei și excepția lipsei calității de reprezentant apreciind că

Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Lugoj poate să formuleze acțiune

în numele Parohiei Greco-Catolice M., în temeiul H.G. nr. 1218/2008 și a

statutului de organizare. Totodată a respins excepția prematurității acțiunii

deoarece a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din

Decretul nr. 126/1990, potrivit procesului-verbal din data de 4 august 2006,

iar părțile nu și-au contestat calitatea de reprezentanți. În privința

prescripției, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de

art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 privind limitarea dreptului la acțiunea

în revendicare.

Prin Sentința civilă

nr. 1566 din 25 iunie 2012, Tribunalul Arad a admis acțiunea precizată,

formulată de reclamantă, dispunând rectificarea suprafeței terenului din cartea

funciară M. de la 1.692 mp la 2.808 mp și dezmembrarea imobilului astfel notat,

în două parcele, respectiv nr. top x compusă din teren de 1.837 mp și

construcții constând în fosta biserică greco-catolică și nr. top. compusă din

teren de 971 mp și casa parohială cu anexe. Totodată, a constatat dreptul de

proprietate ai reclamantei asupra parcelei nr. top. x, cu titlu de restabilire

a situației anterioare și a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română M. să lase

reclamantei acest imobil în deplină posesie și liniștită folosință, îndrumând

Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad - Biroul de Carte Funciară

Ineu să facă mențiunile cuvenite privitor la dreptul de proprietate ale

reclamantei și pârâtei Parohia Ortodoxă Română M. și a respins, ca nefondată,

acțiunea reconvențională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Română M..

Tribunalul a reținut

că, din raportul de expertiză, rezultă că pe terenul în litigiu sunt două

construcții principale, biserica și casa parohială, ultima construită de pârâta

Parohia Ortodoxă Română M., în baza autorizație din 4 octombrie 1976, iar

obiectul litigiului este reprezentat de un lăcaș de cult în sensul prevederilor

Decretul ui-Lege nr. 126/190.

Din probele

administrate, prima instanță a concluzionat că este evidentă calitatea

reclamantei de proprietar inițial al imobilului compus din casă și teren de

1.692 mp, chiar dacă nu figurează sub B 1 în foaia de proprietate a cărții

funciare, în foaia de avere figurând Parohia Greco-Unită M. în cotă de 1/1, la

localizare, practică întâlnită și în cazul altor cărți funciare deschise în

Transilvania, anterior anului 1918.

Din cartea funciară

M. reiese că temeiul rectificării cărții funciare și intabulării pârâtei,

Parohia Ortodoxă M., prin încheierea nr. 353/CF /1971, a fost Decretul nr.

358/1948 prin care se stabilea că, în urma revenirii comunităților locale ale

cultului greco-catolic la cultul ortodox, organizațiile acestui cult încetează

de a mai exista, iar averea mobilă și imobilă a organizațiilor și instituțiilor

cultului greco-catolic revine Statului Român, care le poate atribui, în parte,

Bisericii Ortodoxe Române.

A mai reținut prima

instanță că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990 și a convocat Parohia Ortodoxă M., după cum rezultă

din adresa din 29 iunie 2006 și procesul-verbal din 4 august 2008 prin care i

s-a adus la cunoștință pârâtei cererea de restituire a imobilului, biserică și

casa parohială și a fost consemnat refuzul pârâtei de a retroceda biserica sau

de a oficia slujbele religioase alternativ cu credincioșii greco-catolici.

Deși instanța a

reținut că în dosarul cauzei nu există probe în sensul exprimării dorinței

credincioșilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situația bisericii, a

apreciat că exprimarea acestei dorințe este obligatorie doar în procedura

desfășurată în fața comisiei mixte, asimilată avizului consultativ, dar nu și

în procedura jurisdicțională, în fața instanței, deoarece nu are semnificație

juridică, din moment ce legiuitorul nu a stabilit criterii de cvorum și vot

pentru exprimarea acestei dorințe.

Tribunalul a mai

observat că, în temeiul alin. (2) al art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, în

cazul în care nu se ajunge la un rezultat în cadrul comisiei ori decizia

nemulțumește vreuna din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în

justiție, potrivit dreptului comun, art. 3 C. civ., precum și dispozițiilor

art. 21 din Constituția Românie, concluzionând că, prin prisma dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, ar fi inadmisibil ca dreptul la respectarea proprietății sale să fie subordonat

dorinței unui terț, ori să fie garantat persoanelor juridice proporțional cu

numărul de membri care o alcătuiesc, întrucât caracterul nelegal al

Decretului-Lege nr. 358/1948 a fost stabilit prin voința legiuitorului

tribunalul a apreciat că noțiunea de "atribuire" folosită de actul

normativ nu poate fi asimilată cu cea de proprietate, motiv pentru care, văzând

și art. 480 C. civ., a reținut că este întemeiată acțiunea principală precizată

având ca obiect atât biserica cât și terenul aferent, dreptul de proprietate al

reclamantei cuprinzând ambele elemente imobiliare, iar preluarea a echivalat cu

o expropriere nelegală, realizată fără dreaptă și justă despăgubire.

Totodată, în baza

art. 33 pct. 4 din Legea nr. 7/1996, văzând că înscrierea din cartea funciară

nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului, așa cura a

rezultat din raportul de expertiză, instanța a dispus rectificarea suprafeței

terenului din cartea funciară M. de la 1.692 mp la 2.808 mp.

Tribunalul a apreciat

că unica modalitate de dezmembrare a imobilului este cea propusă de reclamanta,

ce are dreptul de proprietate, și, în baza art. 42 și art. 43 din Legea nr.

7/1996, a dispus dezmembrarea imobilului din cartea funciară M., conform

raportului de expertiză topo efectuat în cauză, în compusă din teren de 1.837

mp și construcții constând în fosta biserică greco-catolică parcela compusă din

teren de 971 mp și casa parohială cu construcțiile anexe, atribuită pârâtei,

reclamanta recunoscând pârâtei un drept de proprietate asupra acestei din urmă

parcele.

Cererea de ieșire din

indiviziune a fost respinsă ca lipsită de obiect, pe motivul că părțile nu sunt

în indiviziune în urma dezmembrării și recunoașterii dreptului de proprietate.

Prima instanță a

îndrumat Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad, Biroul de Carte

Funciară Ineu să facă mențiunile cuvenite privitor la drepturile de proprietate

ale părților, iar în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta Parohia

Ortodoxă Română M. să plătească reclamantei suma de 1.800 lei cheltuieli de

judecată, reprezentate de onorariile experților.

Împotriva Sentinței

nr. 1566 din 25 iunie 2013 a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română M. -

Arad, iar prin motivele apelului depuse la dosar la termenul de judecata din

data de 22 noiembrie 2012 a reiterat excepțiile și motivele invocate în fața

primei instanțe, solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare și

cheltuieli de judecată la toate instanțele.

Apelanta a invocat că

prima instanță nu a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii, iar

respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și

lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantei a fost lacunar motivată,

din probele administrate, respectiv Codul Canoanelor Bisericilor Orientale,

nerezultând existența Episcopiei și a Parohiei Române Unite cu Roma

Greco-Catolică M. și nu a fost făcută dovada calității de reprezentant a primei

pentru reclamanta Parohia Greco Catolică.

Apelanta a susținut

că lipsa calității procesuale active rezultă și din faptul că reclamanta nu a

fost înscrisă, ca proprietar, în cartea funciară M., iar potrivit art. 26 din

Decretul-Lege nr. 115/1938, lipsa înscrierii în partea B a cărții funciare

echivalează cu inexistenta dreptului.

Referitor la excepția

prematurității acțiunii, apelanta a invocat încălcarea art. 3 din Decretul nr.

126/1990 deoarece procesul-verbal depus în probațiune, nu este încheiat între

părțile în litigiu ci între Biserica Ortodoxă M. și Biserica Greco-Catolică

Bogsig urmare a invitației la dialog din 4 iulie 2006 emisă de Episcopia Română

Unita cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, acțiunii fiindu-i însă anexată adresa

Protopopiatului Român Unit cu Roma Greco-Catolic Arad. În plus, convocarea

prevăzuta de alin. (2) al art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu a fost

făcută cu 30 de zile înainte și nici nu a fost exprimată dorința credincioșilor

care dețin bunurile ce fac obiectul disputei.

Referitor la excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei apelanta a susținut că,

potrivit textului art. 36 din Legea nr. 7/1996, reclamanta avea la dispoziție

termenul de 3 ani prevăzut de Decretul-Lege nr. 167/1958, ce începe să curgă de

la data abrogării Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9/1989,

respectiv de la data de 31 decembrie 1989.

De asemenea, dreptul

la acțiune prevăzut la art. 41 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 privind

retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din

România s-a prescris în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei

legi.

A mai susținut

apelanta că, având în vedere precizarea de acțiune depusă la dosarul cauzei la

data de 28 mai 2012, sunt aplicabile prevederile art. 914 din Legea nr.

287/2009, în temeiul cărora doar proprietarul imobilului înscris în cartea

funciară, respectiv pârâta parohia, poate cere modificarea mențiunilor din

cartea funciară privitoare la teren, precum și partajarea, iar nu reclamanta,

ce nu a făcut dovada înscrierii în cartea funciară.

Pe fondul cauzei,

apelanta a susținut încălcarea art. 36 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul

și publicitatea imobiliară, instanța dispunând rectificarea suprafeței

terenului din cartea funciară M. de la 1692 mp la 2808 mp în absența unei

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Apelanta a apreciat

că soluția dezmembrării terenului, mai înainte de recunoașterea dreptului de

proprietate al reclamantei, lezează dreptul său de proprietate, înscris în

cartea funciară M., iar reclamanta nu a fost justificat interesul în promovarea

acestei cereri.

Apelanta a mai

invocat că acțiunea a fost promovată de Episcopia Română Greco-catolică Unita

cu Roma, în numele și pentru Parohia Română Greco-Catolică Unita cu Roma M.,

iar tribunalul a constatat dreptul de proprietate al Episcopiei Unite cu Roma

Greco-catolică de Lugoj, în calitate de reclamantă, fără să se refere și la

entitatea juridică în numele și pentru care aceasta a formulat acțiunea în

revendicare imobiliară.

Apelanta a mai

susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică

raportata la probele administrate, deoarece nici Episcopia și nici Parohia

greco-catolică unită cu Roma nu se regăsesc înscrise în cartea funciară și nu a

clarificat ce înseamnă înscrierea din fila de carte funciară referitoare la

"terenul grec parohial unit + căsuță", stabilind fără temei că se

referă la "Episcopia Unita cu Roma Greco-Catolică de Lugoj".

În ceea ce privește

cheltuielile de judecată, apelanta a solicitat ca fiecare parte să suporte

propriile cheltuieli reprezentând onorarii avocațiale, arătând că a plătit

jumătate din cheltuielile de expertiză.

Privitor la cererea

reconvențională, apelanta a invocat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre

nemotivată.

Prin Decizia nr. 87 R

din 20 iunie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat,

apelul declarat de pârâta împotriva din 25 iunie 2012, Tribunalul Arad, secția

civilă.

Curtea de apel a

reținut că sunt nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active și

respectiv, lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantei în promovarea

acțiunii în revendicarea și rectificare de carte funciară, deoarece Parohia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică M. nu a fost reînființată. În consecință,

Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, în calitate de

reprezentantă a Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică din zona de

sud-vest a țării, poate promova acțiune în instanță pentru apărarea și

revendicarea drepturilor legitime ale instituțiilor acestei biserici și le

poate reprezenta legal.

Instanța de apel a

reținut, totodată, că potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă

și regimul general al cultelor, în România este recunoscută o singură biserică

Greco-Catolică sub denumirea "Biserica Română Unită cu Roma

Greco-Catolică" care este continuatoarea fostei Biserici Greco-Catolice,

desființată prin Decretul nr. 358/1948. Caracterul nefondat ale excepției

invocate a fost justificat și de prevederile art. 42 C. proc. civ.

A mai arătat instanța

de apel că prin H.G. nr. 1218/2008 a fost recunoscut Codul Canoanelor

Bisericilor Orientale, în baza căruia se organizează și funcționează Biserica

Româna Unită cu Roma, Greco-Catolică, care conferă episcopului ce conduce o

eparhie episcopală dreptul de a reprezenta parohiile din subordinea sa în fața

instanței.

Instanța de apel a

apreciat, ca nefondată, susținerea pârâtei-apelante privind lipsa calității

procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că aceasta nu a probat

calitatea de proprietar al imobilului revendicat, instanța motivând că

înscrierile din cartea funciară dovedesc faptul că imobilele au fost stăpânite

de reclamantă, până la emiterea Decretului nr. 358/1948, abrogat în prezent,

când au trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei.

Or, în urma

recunoașterii oficiale a Biserici Române Unită cu Roma Greco-Catolică, prin

art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990, completat de Legea nr. 182/2005, s-a

reglementat, cu caracter reparator, procedura de restituire de către Biserica

Ortodoxă Română a lăcașurilor de cult ce au fost preluate în baza

Decretului-Lege nr. 358/1948.

Reluând motivarea

instanței de fond, instanța de apel a reținut că sunt nefondate și criticile

privind excepția prematurității întemeiată de dispozițiile art 3 alin. (2) din

Decretul-Lege nr. 126/1990.

Pe fondul cauzei,

instanța a reținut că expertiza tehnică efectuată în cauză a constatat

edificarea bisericii greco-catolice din localitatea M. pe terenul înscris în

cartea funciară M., iar prin compararea titlurilor de proprietate prezentate

părți, acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun, astfel cum a fost

formulată, este întemeiată în raport de dispozițiile art. 480 - 481 C. civ.,

raportat la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Înscrisurile depuse

la dosar, precum și concluziile primului raport de expertiză tehnico-judiciară,

au dovedit că anterior anului 1948, cultul greco-catolic a avut în proprietate

un lăcaș de cult pe terenul înscris în cartea funciară M., respectiv biserica

edificată în anul 1866, care a aparținut de Episcopia Română Unită cu Roma

Greco-Catolică, preluat apoi de cultul ortodox în temeiul Decretului nr.

358/1948. În raport de această situație de fapt și de drept, adresa din 10

februarie 1971 emisă de Parohia Ortodoxă Română din M., nu are natura juridică

a unui titlu valabil de proprietate care să poată servi la intabularea

dreptului pârâtei-apelante, întrucât nu îndeplinește cerințele prevăzute de

art. 17 alin. (1) art. 44 și art 111 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Totodată Curtea a

reținut că, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr

9/1989, în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 34 alin. (1) și (3) din

Decretul-Lege nr. 115/3938.

Prin recursul

declarat la data de 4 septembrie 2013 întemeiat de prevederile art. 304 pct. 7

și 9 C. proc. civ., recurenta Parohia Română M. a invocat caracterul netemeinic

și nelegal al hotărârii pronunțate, solicitând casarea deciziei recurate și

trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurentul a invocat

faptul că instanțele nu au avut un rol activ și nu au stabilit corect cadrul

procesual și calitatea părților implicate, deoarece reclamanta nu a prezentat

procură de reprezentare în justiție, în condițiile art. 28 din Decretul nr.

177/1948, în vigoare la data sesizării instanței, precum și ale art. 8 alin.

(2) din Legea nr. 489/2006.

Apelanta a susținut

că Biserica greco-catolică M./teren parohial, menționată în cartea funciară,

este, de fapt, Parohia greco-catolică Unită cu R.M..

Or, potrivit Codului

Canoanelor Bisericii Orientale, are dreptul de a reprezenta parohiile din

subordine, structura ierarhică imediat superioară parohiei, respectiv

Protopopiatului Român Unit cu Roma Greco-Catolic Arad care, de altfel, a emis

adresa din 4 iulie 2006, aflată la dosarul cauzei. Potrivit prevederilor art. 8

din Legea nr. 489/2006 cât și art. 28 din Decretului nr. 177/1948 privind

cultele, în vigoare la data promovării acțiunii, structurile administrative ale

cultelor au personalitate juridică, motiv pentru care Protopopiatul este

îndreptățit să reprezinte și să promoveze acțiunea în numele parohiei din

subordine, iar nu episcopia, și numai în temeiul unei speciale și exprese

împuterniciri, potrivit C. proc. civ.

Totodată, potrivit

Statutului Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma respectiv Canonul 290

"în toate treburile juridice ale parohiei, parohul o reprezintă prin

persoana sa" iar potrivit Canonului 925 "Dacă supraviețuiește un

singur membru al unei persoane juridice și dacă, conform statutelor, aceasta nu

a încetat să existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice

îi revin acelui membru", infirmă considerentele instanțelor de apel și de

fond în soluționarea excepțiilor.

În ceea ce privește

înscrierile în cartea funciară, recurenta a susținut că instanțele de judecată

nu s-au preocupat să descopere/lămurească dacă înscrierea în limba germană din

foaia A a cărții funciare ("teren ... grec unit") este sau nu în

legătură cu patrimoniul/proprietatea reclamantei, în practică întâlnindu-se și

instituții care nu se subordonau nemijlocit și direct bisericii prin parohii

ori episcopie.

Totodată, instanțele

au reținut greșit că s-a soluționat procedura prealabilă de conciliere

prevăzută de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990,

recurentul reluând criticile formulate în apel cu privire la acest aspect.

Reținerea instanței ca părțile nu și-au contestat calitatea de reprezentant a

reclamanților din proces este în contradicție cu excepțiile invocate de pârâtă,

respectiv a lipsei calității de reprezentant.

Recurentul a susținut

că textul art. 3 din Decretul nr. 126/1990 reglementează o procedură speciala

pentru rezolvarea situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor

parohiale preluate de Biserica Ortodoxă Romană, întemeiată de acordul cultelor

și dorința credincioșilor, dispozițiile fiind constituționale, potrivit

Deciziei nr. 23/1994 a Curții Constituționale.

Recurentul a invocat

că reclamanta nu a respectat cerințele minime impuse de dispozițiile art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990 și a solicitat imobilul înscris în cartea funciară

M., erijându-se în proprietar în numele celor 4 greco-catolici ramași în viață,

trecând peste dorința celor peste 98% de ortodocși, deși și dispozițiile art.

22 alin. (1) și (2) și alin. (3) din art. 37 din Decretul nr. 177 din 4 august

1977, în vigoare la data introducerii acțiunii, instituie reguli precise referitoare

la numărul credincioșilor și la situația migrației membrilor într-o proporție

mai mare de 75%, situație în care se regăsește și reclamanta.

Recurentul a mai

susținut că, față de prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, fac

obiect al restituirii doar lăcașurilor de cult și casele parohiale, iar nu și

terenul aferent, motiv pentru care instanțele de fond și apel trebuia să

determine în ce măsura pretențiile exprimate sunt sau nu în concordanță cu

acest text de lege, cererea introductivă fiind întemeiată doar pe dispozițiile

Decretului-Lege nr. 9/1989.

A mai invocat

recurentul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului referitor la

restabilirea situației anterioare de carte funciară dispusă prin sentință. În

plus, restabilirea situației anterioare de carte funciară trebuia dispusă

potrivit inscripției de sub foaia A din cartea funciară a imobilului, respectiv

în favoarea parohiei pârâte sau, pentru a păstra aparențele și continuitatea în

motivare, în favoarea Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma căreia i-a fost

oarecum recunoscut dreptul de proprietate, reclamanta nefiind menționată ca

proprietar, deși acțiunea a fost formulată de Episcopia Greco-Catolică Unită cu

Roma în numele Parohiei, iar nu al Bisericii Greco-Catolice.

Recurentul a mai

susținut faptul că, pe fondul cauzei, cererea reclamantei este nelegală

întrucât contravine dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 126/1990 care

consfințește dreptul credincioșilor din comunitățile ce dețin aceste bunuri de

a fi consultați și de a hotărî cui aparțin imobilele revendicate, întrucât

imobilele revendicate sunt edificate prin efortul comunității religioase, care

este în fapt și utilizatorul/beneficiarul și proprietarul acestora. La dosarul

cauzei au fost depuse, în proporție de 139/4, semnăturile credincioșilor care

sunt ortodocși și care susțin Biserica Ortodoxă Română, instanța de fond

omițând să se pronunțe.

A mai susținut

recurentul că, admițând acțiunea reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma

Greco-Catolică de Lugoj, instanța de fond a atribuit imobilul ce face obiectul

litigiului unei alte persoane juridice decât reclamantei. Astfel, prin cererea

de chemare în judecată episcopia a cerut imobilul, ca for tutelar, pentru

Parohia Română Greco-Catolică Unită cu R.M., iar nu pentru sine, iar instanța

de fond, cu confirmarea instanței de apel, a constatat dreptul de proprietate

al reclamantei și a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română M. să lase

reclamantei imobilul, respectiv parcela x, în deplină posesie și liniștita

folosință.

Susține recurentul

ca, procedând astfel, instanțele au pronunțat o hotărâre de expropriere

întrucât anterior în cartea funciară M. este notat sub A "terenul grec

parohial unit + căsuță", nefiind notată nici Parohia ori Episcopia

Greco-Catolică de Lugoj Unită cu Roma.

Prin întâmpinarea

înregistrată la data de 7 noiembrie 2013, intimata Episcopia Română Unită cu

Roma Greco-Catolică a invocat excepția nulității recursului întemeiat de

dispozițiile art. 302 ind. 1 alin. (1) C. proc. civ., motivat de faptul că nu

au fost indicate motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar pe fondul

cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând cu

prioritate, în temeiul dispozițiilor art, 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția

nulității recursului, invocată de intimată, Înalta Curte urmează a o respinge

ca nefondată.

Instanța reține că o

parte din susținerile recurentei-pârâte se referă la probatoriul administrat în

cauză și la modul în care acesta a fost analizat de instanțele inferioare, ceea

ce nu este permis în calea de atac a recursului, față de prevederile art. 304

C. proc. civ.

Există însă critici

formulate prin motivele de recurs care vizează legalitatea deciziei atacate și

care se circumscriu ipotezelor reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 7 și

9 C. proc. civ., ce au fost invocate de recurentă.

Astfel, Înalta Curte

reține, în sinteză, că recurenta a invocat, în principal, faptul că instanța de

apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra unora dintre motivele apelului

promovat împotriva hotărârii instanței de fond, sau că nu a motivat sau a

motivat insuficient soluțiile pronunțate în legătură cu excepțiile invocate sau

asupra fondului cauzei.

Totodată, recurentul

a invocat încălcarea prevederilor legale apreciate ca incidente în soluționarea

excepțiilor invocate de pârâtă, iar pe fond, în principal, în legătură cu

interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Examinând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte

constată caracterul fondat al recursului, având în vedere următoarele

considerente:

În ceea ce privește

motivul de recurs al încălcării prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr.

126/1990, Înalta Curte reține că, anterior, incidența textului de lege, a mai

fost invocată de pârâtă, atât în susținerea excepțiilor inadmisibilității și

prematurității cererii de chemare în judecată și ca apărare în fața instanței

de fond, precum și ca motiv de apel.

Astfel, prin motivele

de apel, pârâta a susținut că nu este suficient motivată și întemeiată soluția

instanței de fond asupra excepției prematurității acțiunii, deoarece în

procedura prealabilă de conciliere prevăzută de art. 3 din Decretul Lege nr.

126/1990 nu au fost implicate părțile din prezenta cauză, iar convocarea la

conciliere nu s-a realizat în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2) din

Decretul-Lege nr. 126/1990 și nu a fost determinată dorința credincioșilor care

dețin bunurile ce fac obiect al disputei.

Se observă că prima

instanță a reținut că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3

din Decretul-Lege nr. 126/1990 și a convocat Parohia Ortodoxă M. la conciliere

prealabilă, și pentru ca nu s-a ajuns la un rezultat, reclamanta are la

îndemână calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun; instanța a reținut,

totodată, că în dosarul cauzei nu există probe în sensul exprimării dorinței

credincioșilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situația bisericii, dar

că, în orice caz, aceasta nu are semnificație juridică deoarece legiuitorul nu

a stabilit criterii precise pentru exprimarea sa.

Instanța de apel,

analizând motivul de apel invocat, a confirmat soluția instanței de fond în

sensul că în cauză au fost corect soluționate excepțiile invocate, iar

reclamanta a respectat dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr.

129/1990 în privința procedurii prealabile de conciliere, fără să se pronunțe

asupra motivului referitor la faptul că nu a fost determinată dorința

credincioșilor.

Înalta Curte constată

că, potrivit cererii introductive de instanță, cadrul normativ în care trebuie

să fie soluționate pretențiile reclamantei este reprezentat de Decretul-Lege

nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma,

prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de

stat ca efect al Decretului nr. 358/1948, de desființare a cultului

greco-catolic, distingându-se două situații: cea a bunurilor care se află în

patrimoniul statului, redistribuibile în starea lor actuală și, respectiv, cea

a lăcașelor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română,

pentru care restituirea se stabilește de o comisie mixtă, ținând seama de

dorința credincioșilor din comunitatea care deține respectivele bunuri.

Fața de reglementarea

menționată, sintagma "potrivit dreptului comun" cuprinsă în

conținutul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate avea

semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma

specială într-o cerere în revendicare de drept comun, iar instanța învestită cu

o astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială care stabilește drept

criteriu de preferință dorința credincioșilor din comunitatea care deține

bunurile.

Este de reținut că

introducerea drept criteriu de preferință a dorinței credincioșilor, reprezintă

opțiunea legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel materia

retrocedării unor imobile cu afectațiune specială, respectiv cea de lăcașe de

cult, motiv pentru care instanțele nu pot cenzura oportunitatea adoptării unor

astfel de norme, apreciate, de altfel, ca fiind constituționale prin deciziile

nr. 23/1993, 127/1994,49/1995 și 804/2012 ale Curții Constituționale.

Curtea

Constituțională a reținut, prin deciziile evocate, că prevederile art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990 respectă principiul general înscris în art. 1 alin.

(3) din Constituția României, conform căruia statui român este un stat de

drept, democratic și social, cât și principiul libertății cultelor religioase

consacrat de dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3).

A motivat instanța

constituțională în sensul că democrația presupune și aplicarea principiului

majorității, iar teza ultima a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/3990 ținând

seama, de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri

ilustrează aplicarea principiului arătat, prin instituirea unui criteriu

social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că instanța de apel nu a analizat motivul de apel

invocat, motiv pentru au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5

C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil, deoarece hotărârea pronunțată

nu cuprinde motivarea în raport cu fiecare dintre motivele de apel,

impunându-se, și pentru acest motiv, casarea deciziei recurate și trimiterea

cauzei spre rejudecare.

În rejudecare,

instanța de apel urmează să aibă în vedere exigențele art. 3 din Decretul-Lege

nr. 126/1990, potrivit căruia situația juridică a lăcașurilor și caselor

parohiale ce au aparținut Bisericii Unite cu Roma și au fost preluate de Biserica

Ortodoxă Română se va stabili de reprezentanții clericali ai celor două culte

religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin

aceste bunuri, atât în legătură cu soluționarea excepțiilor invocate, cât și pe

fondul cauzei.

Sub acest aspect,

instanța de apel urmează a analiza înscrisurile aflate la dosarul instanței de

fond, referitoare la conscripția religioasă a locuitorilor satului Morcea, jud.

Arad, coroborat cu alte probe ce vor fi administrate în cauză în vederea determinării

"dorinței credincioșilor din comunitatea care deține bunurile" în

sensul prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Totodată, văzând

motivele de recurs formulate, raportate la excepția inadmisibilității invocată

de pârâtă și asupra căreia instanțele nu s-au pronunțat, instanța de apel

urmează a analiza și dacă terenul aferent bisericii poate face obiect al

restituirii, în condițiile în care, așa cum susține recurentul, art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990 face vorbire numai despre situația juridică a

lăcașurilor de cult și, respectiv, a caselor parohiale.

De asemenea, în ceea

ce privește problema lipsei calității procesuale a reclamantei (pentru situația

în care se consideră că acțiunea a fost formulată în nume propriu de către

Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj) și a lipsei calității

de reprezentant, instanța de apel nu a răspuns concret prin raportare la

prevederile legale invocate motivului de apel formulat de către pârâta care

viza acest aspect, fapt care echivalează cu nemotivarea constatării

netemeiniciei acestui motiv.

Înalta Curte, având

în vedere cele expuse anterior, constată că nu mai este utilă în această fază

procesuală analiza celorlalte motive de recurs, urmând, față de prevederile

art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ., coroborat cu cele ale art. 314 C. proc.

civ., să admită recursul, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre

rejudecare, la aceeași instanță de apel, în vederea analizării pe fond a

tuturor motivelor de apel invocate, cu observarea prevederilor legale care

reglementează judecata în apel.

Cu prilejul

rejudecării, instanța de apel urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 315

C. proc. civ. și îndrumările date de instanța de recurs în prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondată, excepția nulității recursului.

Admite recursul

declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română M. împotriva Deciziei nr. 87R din

data de 20 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată m ședință

publică astăzi, 1 aprilie 2014.

Procesat de GGC - CL