ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1095/2014

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Arad la data de 27 august 2008, precizată ulterior, la termenele din 2 decembrie 2010, 28 iulie 2011, 23 ianuarie 2012, 27 aprilie 2012 și, respectiv la 28 mai 2012, reclamanta Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, în calitate de for tutelar al Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică M., a solicitat în contradictoriu cu pârâții Parohia Ortodoxă Română M., K.Z., H.A., K.I., P.M., M.I., U.D., T.A.

și Orașul Ineu să se dispună, modificarea, în baza dispozițiilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, a suprafeței imobilului înscris în cartea funciară M., de la 1.692 mp cât figurează în cartea funciară, la 2.808 mp, cât rezultă din expertiză, partajarea imobilului în două imobile noi, respectiv imobilul compus din terenul intravilan în suprafață de 1.837 mp pe care este edificată biserica greco-catolică din M. și imobilul compus din terenul intravilan în suprafață de 971 mp pe care este edificată casa parohială și construcțiile anexe.

Totodată reclamanta a solicitat recunoașterea dreptului său de proprietate asupra imobilului reprezentând lăcaș de cult (biserica greco - catolică), împreună cu terenul aferent în suprafață de 1.837 mp, restabilirea situației anterioare de cartea funciară, întrucât titlul pârâtei Parohia Ortodoxă Română M., respectiv încheierea din 9 aprilie 1971, este nul de drept în urma abrogării Decretului nr. 358/1948 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtei menționate să-i lase în deplină proprietate și posesie acest imobil.

A mai cerut reclamanta ieșirea din indiviziune a imobilului proprietatea sa, format din teren și locaș de cult, față de imobilul aparținând pârâtei Parohia Ortodoxă Romană M., format din casă parohială și teren în suprafață de 971 mp, potrivit raportului de expertiză topo, radierea, în temeiul dispozițiilor art. 34 pct. 3 din Legea nr. II/1996, a înscrierii de sub B 1 din cartea funciară M. și transferarea imobilului aparținând pârâtei Parohia Ortodoxă Română M., într-o carte funciară nouă, după rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, precum și notarea bisericii greco-catolice din satul M., jud. Arad în cartea funciară M., rectificarea suprafeței de teren intravilan aferent acesteia ia suprafața de 1.837 mp, stabilită prin raportul de expertiză topografică, precum și cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea precizată a fost întemeiată de dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 completate prin Legea nr. 182/2005, ale art. 480 C. civ., art. 1 alin. (5), art. 33 alin. (3) art. 34 pct. 1 și 3 din Legea nr. II/1996, canonul 190 din Titlul VII, Capitolul I și art. 11 din Codul Canoanelor Bisericii Orientale, recunoscut prin H.G. nr. 1218/2008, art. 8, art. 9, art. 27 din Legea nr. 489/2006, Decretul-Lege nr. 9/1989, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, art. 29 alin. (2), alin. (3) și alin. (5) și art. 44 alin. (2) din Constituția României, precum și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin acțiunea reconvențională din data de 30 octombrie 2008, pârâta Parohia Ortodoxă Română M. a solicitat să se constate inexistența dreptului reclamantei Episcopia Română Greco-Catolică Unită cu Roma de Lugoj, în nume propriu și ca for tutelar al Parohie Romane Greco-Catolice Unită cu Roma din M. asupra imobilului în litigiu și, pe cale de consecință, să se constate dreptul său de proprietate asupra acestui imobil. Totodată, prin întâmpinarea depusă, la aceeași dată, reiterată în urma precizărilor ulterioare de acțiune, pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei calității de reprezentant, excepția prematurității acțiunii, prescripția dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității acțiunii.

Prin încheiere din data de 5 martie 2009, instanța a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității de reprezentant apreciind că Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Lugoj poate să formuleze acțiune în numele Parohiei Greco-Catolice M., în temeiul H.G. nr. 1218/2008 și a statutului de organizare. Totodată a respins excepția prematurității acțiunii deoarece a fost îndeplinită procedura prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul nr. 126/1990, potrivit procesului-verbal din data de 4 august 2006, iar părțile nu și-au contestat calitatea de reprezentanți. În privința prescripției, instanța a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 7/1996 privind limitarea dreptului la acțiunea în revendicare.

Prin Sentința civilă nr. 1566 din 25 iunie 2012, Tribunalul Arad a admis acțiunea precizată, formulată de reclamantă, dispunând rectificarea suprafeței terenului din cartea funciară M. de la 1.692 mp la 2.808 mp și dezmembrarea imobilului astfel notat, în două parcele, respectiv nr. top x compusă din teren de 1.837 mp și construcții constând în fosta biserică greco-catolică și nr. top. compusă din teren de 971 mp și casa parohială cu anexe. Totodată, a constatat dreptul de proprietate ai reclamantei asupra parcelei nr. top.

x, cu titlu de restabilire a situației anterioare și a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română M. să lase reclamantei acest imobil în deplină posesie și liniștită folosință, îndrumând Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad - Biroul de Carte Funciară Ineu să facă mențiunile cuvenite privitor la dreptul de proprietate ale reclamantei și pârâtei Parohia Ortodoxă Română M. și a respins, ca nefondată, acțiunea reconvențională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Română M.. Tribunalul a reținut că, din raportul de expertiză, rezultă că pe terenul în litigiu sunt două construcții principale, biserica și casa parohială, ultima construită de pârâta Parohia Ortodoxă Română M., în baza autorizație din 4 octombrie 1976, iar obiectul litigiului este reprezentat de un lăcaș de cult în sensul prevederilor Decretul ui-Lege nr. 126/190.

Din probele administrate, prima instanță a concluzionat că este evidentă calitatea reclamantei de proprietar inițial al imobilului compus din casă și teren de 1.692 mp, chiar dacă nu figurează sub B 1 în foaia de proprietate a cărții funciare, în foaia de avere figurând Parohia Greco-Unită M. în cotă de 1/1, la localizare, practică întâlnită și în cazul altor cărți funciare deschise în Transilvania, anterior anului 1918. Din cartea funciară M. reiese că temeiul rectificării cărții funciare și intabulării pârâtei, Parohia Ortodoxă M., prin încheierea nr. 353/CF /1971, a fost Decretul nr. 358/1948 prin care se stabilea că, în urma revenirii comunităților locale ale cultului greco-catolic la cultul ortodox, organizațiile acestui cult încetează de a mai exista, iar averea mobilă și imobilă a organizațiilor și instituțiilor cultului greco-catolic revine Statului Român, care le poate atribui, în parte, Bisericii Ortodoxe Române.

A mai reținut prima instanță că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și a convocat Parohia Ortodoxă M., după cum rezultă din adresa din 29 iunie 2006 și procesul-verbal din 4 august 2008 prin care i s-a adus la cunoștință pârâtei cererea de restituire a imobilului, biserică și casa parohială și a fost consemnat refuzul pârâtei de a retroceda biserica sau de a oficia slujbele religioase alternativ cu credincioșii greco-catolici.

Deși instanța a reținut că în dosarul cauzei nu există probe în sensul exprimării dorinței credincioșilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situația bisericii, a apreciat că exprimarea acestei dorințe este obligatorie doar în procedura desfășurată în fața comisiei mixte, asimilată avizului consultativ, dar nu și în procedura jurisdicțională, în fața instanței, deoarece nu are semnificație juridică, din moment ce legiuitorul nu a stabilit criterii de cvorum și vot pentru exprimarea acestei dorințe.

Tribunalul a mai observat că, în temeiul alin. (2) al art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, în cazul în care nu se ajunge la un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește vreuna din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun, art. 3 C. civ., precum și dispozițiilor art. 21 din Constituția Românie, concluzionând că, prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi inadmisibil ca dreptul la respectarea proprietății sale să fie subordonat dorinței unui terț, ori să fie garantat persoanelor juridice proporțional cu numărul de membri care o alcătuiesc, întrucât caracterul nelegal al Decretului-Lege nr. 358/1948 a fost stabilit prin voința legiuitorului tribunalul a apreciat că noțiunea de "atribuire" folosită de actul normativ nu poate fi asimilată cu cea de proprietate, motiv pentru care, văzând și art. 480 C. civ., a reținut că este întemeiată acțiunea principală precizată având ca obiect atât biserica cât și terenul aferent, dreptul de proprietate al reclamantei cuprinzând ambele elemente imobiliare, iar preluarea a echivalat cu o expropriere nelegală, realizată fără dreaptă și justă despăgubire.

Totodată, în baza art. 33 pct. 4 din Legea nr. 7/1996, văzând că înscrierea din cartea funciară nu mai este în concordanță cu situația reală actuală a imobilului, așa cura a rezultat din raportul de expertiză, instanța a dispus rectificarea suprafeței terenului din cartea funciară M. de la 1.692 mp la 2.808 mp. Tribunalul a apreciat că unica modalitate de dezmembrare a imobilului este cea propusă de reclamanta, ce are dreptul de proprietate, și, în baza art. 42 și art. 43 din Legea nr. 7/1996, a dispus dezmembrarea imobilului din cartea funciară M., conform raportului de expertiză topo efectuat în cauză, în compusă din teren de 1.837 mp și construcții constând în fosta biserică greco-catolică parcela compusă din teren de 971 mp și casa parohială cu construcțiile anexe, atribuită pârâtei, reclamanta recunoscând pârâtei un drept de proprietate asupra acestei din urmă parcele.

Cererea de ieșire din indiviziune a fost respinsă ca lipsită de obiect, pe motivul că părțile nu sunt în indiviziune în urma dezmembrării și recunoașterii dreptului de proprietate. Prima instanță a îndrumat Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Arad, Biroul de Carte Funciară Ineu să facă mențiunile cuvenite privitor la drepturile de proprietate ale părților, iar în baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română M. să plătească reclamantei suma de 1.800 lei cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariile experților. Împotriva Sentinței nr. 1566 din 25 iunie 2013 a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română M. - Arad, iar prin motivele apelului depuse la dosar la termenul de judecata din data de 22 noiembrie 2012 a reiterat excepțiile și motivele invocate în fața primei instanțe, solicitând, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare și cheltuieli de judecată la toate instanțele.

Apelanta a invocat că prima instanță nu a soluționat excepția inadmisibilității acțiunii, iar respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantei a fost lacunar motivată, din probele administrate, respectiv Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, nerezultând existența Episcopiei și a Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică M. și nu a fost făcută dovada calității de reprezentant a primei pentru reclamanta Parohia Greco Catolică. Apelanta a susținut că lipsa calității procesuale active rezultă și din faptul că reclamanta nu a fost înscrisă, ca proprietar, în cartea funciară M., iar potrivit art. 26 din Decretul-Lege nr. 115/1938, lipsa înscrierii în partea B a cărții funciare echivalează cu inexistenta dreptului.

Referitor la excepția prematurității acțiunii, apelanta a invocat încălcarea art. 3 din Decretul nr. 126/1990 deoarece procesul-verbal depus în probațiune, nu este încheiat între părțile în litigiu ci între Biserica Ortodoxă M. și Biserica Greco-Catolică Bogsig urmare a invitației la dialog din 4 iulie 2006 emisă de Episcopia Română Unita cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, acțiunii fiindu-i însă anexată adresa Protopopiatului Român Unit cu Roma Greco-Catolic Arad. În plus, convocarea prevăzuta de alin. (2) al art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu a fost făcută cu 30 de zile înainte și nici nu a fost exprimată dorința credincioșilor care dețin bunurile ce fac obiectul disputei.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei apelanta a susținut că, potrivit textului art. 36 din Legea nr. 7/1996, reclamanta avea la dispoziție termenul de 3 ani prevăzut de Decretul-Lege nr. 167/1958, ce începe să curgă de la data abrogării Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9/1989, respectiv de la data de 31 decembrie 1989. De asemenea, dreptul la acțiune prevăzut la art. 41 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România s-a prescris în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi.

A mai susținut apelanta că, având în vedere precizarea de acțiune depusă la dosarul cauzei la data de 28 mai 2012, sunt aplicabile prevederile art. 914 din Legea nr. 287/2009, în temeiul cărora doar proprietarul imobilului înscris în cartea funciară, respectiv pârâta parohia, poate cere modificarea mențiunilor din cartea funciară privitoare la teren, precum și partajarea, iar nu reclamanta, ce nu a făcut dovada înscrierii în cartea funciară. Pe fondul cauzei, apelanta a susținut încălcarea art. 36 din Legea nr. 7/1996 privind cadastrul și publicitatea imobiliară, instanța dispunând rectificarea suprafeței terenului din cartea funciară M. de la 1692 mp la 2808 mp în absența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Apelanta a apreciat că soluția dezmembrării terenului, mai înainte de recunoașterea dreptului de proprietate al reclamantei, lezează dreptul său de proprietate, înscris în cartea funciară M., iar reclamanta nu a fost justificat interesul în promovarea acestei cereri. Apelanta a mai invocat că acțiunea a fost promovată de Episcopia Română Greco-catolică Unita cu Roma, în numele și pentru Parohia Română Greco-Catolică Unita cu Roma M., iar tribunalul a constatat dreptul de proprietate al Episcopiei Unite cu Roma Greco-catolică de Lugoj, în calitate de reclamantă, fără să se refere și la entitatea juridică în numele și pentru care aceasta a formulat acțiunea în revendicare imobiliară.

Apelanta a mai susținut că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală și netemeinică raportata la probele administrate, deoarece nici Episcopia și nici Parohia greco-catolică unită cu Roma nu se regăsesc înscrise în cartea funciară și nu a clarificat ce înseamnă înscrierea din fila de carte funciară referitoare la "terenul grec parohial unit + căsuță", stabilind fără temei că se referă la "Episcopia Unita cu Roma Greco-Catolică de Lugoj". În ceea ce privește cheltuielile de judecată, apelanta a solicitat ca fiecare parte să suporte propriile cheltuieli reprezentând onorarii avocațiale, arătând că a plătit jumătate din cheltuielile de expertiză. Privitor la cererea reconvențională, apelanta a invocat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nemotivată.

Prin Decizia nr. 87 R din 20 iunie 2013, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta împotriva din 25 iunie 2012, Tribunalul Arad, secția civilă. Curtea de apel a reținut că sunt nefondate excepțiile lipsei calității procesuale active și respectiv, lipsei dovezii calității de reprezentant a reclamantei în promovarea acțiunii în revendicarea și rectificare de carte funciară, deoarece Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică M. nu a fost reînființată. În consecință, Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, în calitate de reprezentantă a Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică din zona de sud-vest a țării, poate promova acțiune în instanță pentru apărarea și revendicarea drepturilor legitime ale instituțiilor acestei biserici și le poate reprezenta legal.

Instanța de apel a reținut, totodată, că potrivit Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, în România este recunoscută o singură biserică Greco-Catolică sub denumirea "Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică" care este continuatoarea fostei Biserici Greco-Catolice, desființată prin Decretul nr. 358/1948. Caracterul nefondat ale excepției invocate a fost justificat și de prevederile art. 42 C. proc. civ. A mai arătat instanța de apel că prin H.G. nr. 1218/2008 a fost recunoscut Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, în baza căruia se organizează și funcționează Biserica Româna Unită cu Roma, Greco-Catolică, care conferă episcopului ce conduce o eparhie episcopală dreptul de a reprezenta parohiile din subordinea sa în fața instanței.

Instanța de apel a apreciat, ca nefondată, susținerea pârâtei-apelante privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, motivat de faptul că aceasta nu a probat calitatea de proprietar al imobilului revendicat, instanța motivând că înscrierile din cartea funciară dovedesc faptul că imobilele au fost stăpânite de reclamantă, până la emiterea Decretului nr. 358/1948, abrogat în prezent, când au trecut în mod abuziv în proprietatea pârâtei. Or, în urma recunoașterii oficiale a Biserici Române Unită cu Roma Greco-Catolică, prin art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990, completat de Legea nr. 182/2005, s-a reglementat, cu caracter reparator, procedura de restituire de către Biserica Ortodoxă Română a lăcașurilor de cult ce au fost preluate în baza Decretului-Lege nr. 358/1948.

Reluând motivarea instanței de fond, instanța de apel a reținut că sunt nefondate și criticile privind excepția prematurității întemeiată de dispozițiile art 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990. Pe fondul cauzei, instanța a reținut că expertiza tehnică efectuată în cauză a constatat edificarea bisericii greco-catolice din localitatea M. pe terenul înscris în cartea funciară M., iar prin compararea titlurilor de proprietate prezentate părți, acțiunea în revendicare imobiliară de drept comun, astfel cum a fost formulată, este întemeiată în raport de dispozițiile art. 480 - 481 C. civ., raportat la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Înscrisurile depuse la dosar, precum și concluziile primului raport de expertiză tehnico-judiciară, au dovedit că anterior anului 1948, cultul greco-catolic a avut în proprietate un lăcaș de cult pe terenul înscris în cartea funciară M., respectiv biserica edificată în anul 1866, care a aparținut de Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică, preluat apoi de cultul ortodox în temeiul Decretului nr. 358/1948. În raport de această situație de fapt și de drept, adresa din 10 februarie 1971 emisă de Parohia Ortodoxă Română din M., nu are natura juridică a unui titlu valabil de proprietate care să poată servi la intabularea dreptului pârâtei-apelante, întrucât nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 17 alin. (1) art. 44 și art 111 din Decretul-Lege nr. 115/1938.

Totodată Curtea a reținut că, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr 9/1989, în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 34 alin. (1) și (3) din Decretul-Lege nr. 115/3938. Prin recursul declarat la data de 4 septembrie 2013 întemeiat de prevederile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., recurenta Parohia Română M. a invocat caracterul netemeinic și nelegal al hotărârii pronunțate, solicitând casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. Recurentul a invocat faptul că instanțele nu au avut un rol activ și nu au stabilit corect cadrul procesual și calitatea părților implicate, deoarece reclamanta nu a prezentat procură de reprezentare în justiție, în condițiile art. 28 din Decretul nr. 177/1948, în vigoare la data sesizării instanței, precum și ale art. 8 alin. (2) din Legea nr. 489/2006.

Apelanta a susținut că Biserica greco-catolică M./teren parohial, menționată în cartea funciară, este, de fapt, Parohia greco-catolică Unită cu R.M.. Or, potrivit Codului Canoanelor Bisericii Orientale, are dreptul de a reprezenta parohiile din subordine, structura ierarhică imediat superioară parohiei, respectiv Protopopiatului Român Unit cu Roma Greco-Catolic Arad care, de altfel, a emis adresa din 4 iulie 2006, aflată la dosarul cauzei. Potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 489/2006 cât și art. 28 din Decretului nr. 177/1948 privind cultele, în vigoare la data promovării acțiunii, structurile administrative ale cultelor au personalitate juridică, motiv pentru care Protopopiatul este îndreptățit să reprezinte și să promoveze acțiunea în numele parohiei din subordine, iar nu episcopia, și numai în temeiul unei speciale și exprese împuterniciri, potrivit C. proc.

civ. Totodată, potrivit Statutului Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma respectiv Canonul 290 "în toate treburile juridice ale parohiei, parohul o reprezintă prin persoana sa" iar potrivit Canonului 925 "Dacă supraviețuiește un singur membru al unei persoane juridice și dacă, conform statutelor, aceasta nu a încetat să existe, exercitarea tuturor drepturilor acelei persoane juridice îi revin acelui membru", infirmă considerentele instanțelor de apel și de fond în soluționarea excepțiilor. În ceea ce privește înscrierile în cartea funciară, recurenta a susținut că instanțele de judecată nu s-au preocupat să descopere/lămurească dacă înscrierea în limba germană din foaia A a cărții funciare ("teren ... grec unit") este sau nu în legătură cu patrimoniul/proprietatea reclamantei, în practică întâlnindu-se și instituții care nu se subordonau nemijlocit și direct bisericii prin parohii ori episcopie.

Totodată, instanțele au reținut greșit că s-a soluționat procedura prealabilă de conciliere prevăzută de dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, recurentul reluând criticile formulate în apel cu privire la acest aspect. Reținerea instanței ca părțile nu și-au contestat calitatea de reprezentant a reclamanților din proces este în contradicție cu excepțiile invocate de pârâtă, respectiv a lipsei calității de reprezentant. Recurentul a susținut că textul art. 3 din Decretul nr. 126/1990 reglementează o procedură speciala pentru rezolvarea situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale preluate de Biserica Ortodoxă Romană, întemeiată de acordul cultelor și dorința credincioșilor, dispozițiile fiind constituționale, potrivit Deciziei nr. 23/1994 a Curții Constituționale.

Recurentul a invocat că reclamanta nu a respectat cerințele minime impuse de dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și a solicitat imobilul înscris în cartea funciară M., erijându-se în proprietar în numele celor 4 greco-catolici ramași în viață, trecând peste dorința celor peste 98% de ortodocși, deși și dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) și alin. (3) din art. 37 din Decretul nr. 177 din 4 august 1977, în vigoare la data introducerii acțiunii, instituie reguli precise referitoare la numărul credincioșilor și la situația migrației membrilor într-o proporție mai mare de 75%, situație în care se regăsește și reclamanta.

Recurentul a mai susținut că, față de prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, fac obiect al restituirii doar lăcașurilor de cult și casele parohiale, iar nu și terenul aferent, motiv pentru care instanțele de fond și apel trebuia să determine în ce măsura pretențiile exprimate sunt sau nu în concordanță cu acest text de lege, cererea introductivă fiind întemeiată doar pe dispozițiile Decretului-Lege nr. 9/1989. A mai invocat recurentul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra motivului referitor la restabilirea situației anterioare de carte funciară dispusă prin sentință.

În plus, restabilirea situației anterioare de carte funciară trebuia dispusă potrivit inscripției de sub foaia A din cartea funciară a imobilului, respectiv în favoarea parohiei pârâte sau, pentru a păstra aparențele și continuitatea în motivare, în favoarea Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma căreia i-a fost oarecum recunoscut dreptul de proprietate, reclamanta nefiind menționată ca proprietar, deși acțiunea a fost formulată de Episcopia Greco-Catolică Unită cu Roma în numele Parohiei, iar nu al Bisericii Greco-Catolice.

Recurentul a mai susținut faptul că, pe fondul cauzei, cererea reclamantei este nelegală întrucât contravine dispozițiilor art. 3 din Decretul nr. 126/1990 care consfințește dreptul credincioșilor din comunitățile ce dețin aceste bunuri de a fi consultați și de a hotărî cui aparțin imobilele revendicate, întrucât imobilele revendicate sunt edificate prin efortul comunității religioase, care este în fapt și utilizatorul/beneficiarul și proprietarul acestora. La dosarul cauzei au fost depuse, în proporție de 139/4, semnăturile credincioșilor care sunt ortodocși și care susțin Biserica Ortodoxă Română, instanța de fond omițând să se pronunțe. A mai susținut recurentul că, admițând acțiunea reclamantei Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj, instanța de fond a atribuit imobilul ce face obiectul litigiului unei alte persoane juridice decât reclamantei.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată episcopia a cerut imobilul, ca for tutelar, pentru Parohia Română Greco-Catolică Unită cu R.M., iar nu pentru sine, iar instanța de fond, cu confirmarea instanței de apel, a constatat dreptul de proprietate al reclamantei și a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română M. să lase reclamantei imobilul, respectiv parcela x, în deplină posesie și liniștita folosință. Susține recurentul ca, procedând astfel, instanțele au pronunțat o hotărâre de expropriere întrucât anterior în cartea funciară M. este notat sub A "terenul grec parohial unit + căsuță", nefiind notată nici Parohia ori Episcopia Greco-Catolică de Lugoj Unită cu Roma. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 7 noiembrie 2013, intimata Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică a invocat excepția nulității recursului întemeiat de dispozițiile art. 302 ind.

1 alin. (1) C. proc. civ., motivat de faptul că nu au fost indicate motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Analizând cu prioritate, în temeiul dispozițiilor art, 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimată, Înalta Curte urmează a o respinge ca nefondată. Instanța reține că o parte din susținerile recurentei-pârâte se referă la probatoriul administrat în cauză și la modul în care acesta a fost analizat de instanțele inferioare, ceea ce nu este permis în calea de atac a recursului, față de prevederile art. 304 C. proc. civ. Există însă critici formulate prin motivele de recurs care vizează legalitatea deciziei atacate și care se circumscriu ipotezelor reglementate de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc.

civ., ce au fost invocate de recurentă. Astfel, Înalta Curte reține, în sinteză, că recurenta a invocat, în principal, faptul că instanța de apel nu a analizat și nu s-a pronunțat asupra unora dintre motivele apelului promovat împotriva hotărârii instanței de fond, sau că nu a motivat sau a motivat insuficient soluțiile pronunțate în legătură cu excepțiile invocate sau asupra fondului cauzei. Totodată, recurentul a invocat încălcarea prevederilor legale apreciate ca incidente în soluționarea excepțiilor invocate de pârâtă, iar pe fond, în principal, în legătură cu interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în motivele de recurs, Înalta Curte constată caracterul fondat al recursului, având în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește motivul de recurs al încălcării prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, Înalta Curte reține că, anterior, incidența textului de lege, a mai fost invocată de pârâtă, atât în susținerea excepțiilor inadmisibilității și prematurității cererii de chemare în judecată și ca apărare în fața instanței de fond, precum și ca motiv de apel.

Astfel, prin motivele de apel, pârâta a susținut că nu este suficient motivată și întemeiată soluția instanței de fond asupra excepției prematurității acțiunii, deoarece în procedura prealabilă de conciliere prevăzută de art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 nu au fost implicate părțile din prezenta cauză, iar convocarea la conciliere nu s-a realizat în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 și nu a fost determinată dorința credincioșilor care dețin bunurile ce fac obiect al disputei.

Se observă că prima instanță a reținut că reclamanta s-a conformat procedurii prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 și a convocat Parohia Ortodoxă M. la conciliere prealabilă, și pentru ca nu s-a ajuns la un rezultat, reclamanta are la îndemână calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun; instanța a reținut, totodată, că în dosarul cauzei nu există probe în sensul exprimării dorinței credincioșilor din comunitatea ortodoxă cu privire la situația bisericii, dar că, în orice caz, aceasta nu are semnificație juridică deoarece legiuitorul nu a stabilit criterii precise pentru exprimarea sa.

Instanța de apel, analizând motivul de apel invocat, a confirmat soluția instanței de fond în sensul că în cauză au fost corect soluționate excepțiile invocate, iar reclamanta a respectat dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 129/1990 în privința procedurii prealabile de conciliere, fără să se pronunțe asupra motivului referitor la faptul că nu a fost determinată dorința credincioșilor.

Înalta Curte constată că, potrivit cererii introductive de instanță, cadrul normativ în care trebuie să fie soluționate pretențiile reclamantei este reprezentat de Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat ca efect al Decretului nr. 358/1948, de desființare a cultului greco-catolic, distingându-se două situații: cea a bunurilor care se află în patrimoniul statului, redistribuibile în starea lor actuală și, respectiv, cea a lăcașelor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se stabilește de o comisie mixtă, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține respectivele bunuri.

Fața de reglementarea menționată, sintagma "potrivit dreptului comun" cuprinsă în conținutul art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun, iar instanța învestită cu o astfel de cerere nu poate ignora reglementarea specială care stabilește drept criteriu de preferință dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. Este de reținut că introducerea drept criteriu de preferință a dorinței credincioșilor, reprezintă opțiunea legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedării unor imobile cu afectațiune specială, respectiv cea de lăcașe de cult, motiv pentru care instanțele nu pot cenzura oportunitatea adoptării unor astfel de norme, apreciate, de altfel, ca fiind constituționale prin deciziile nr. 23/1993, 127/1994,49/1995 și 804/2012 ale Curții Constituționale.

Curtea Constituțională a reținut, prin deciziile evocate, că prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 respectă principiul general înscris în art. 1 alin. (3) din Constituția României, conform căruia statui român este un stat de drept, democratic și social, cât și principiul libertății cultelor religioase consacrat de dispozițiile constituționale ale art. 29 alin. (3). A motivat instanța constituțională în sensul că democrația presupune și aplicarea principiului majorității, iar teza ultima a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/3990 ținând seama, de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri ilustrează aplicarea principiului arătat, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

Față de cele arătate, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a analizat motivul de apel invocat, motiv pentru au fost încălcate prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și dreptul la un proces echitabil, deoarece hotărârea pronunțată nu cuprinde motivarea în raport cu fiecare dintre motivele de apel, impunându-se, și pentru acest motiv, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În rejudecare, instanța de apel urmează să aibă în vedere exigențele art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, potrivit căruia situația juridică a lăcașurilor și caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Unite cu Roma și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, atât în legătură cu soluționarea excepțiilor invocate, cât și pe fondul cauzei.

Sub acest aspect, instanța de apel urmează a analiza înscrisurile aflate la dosarul instanței de fond, referitoare la conscripția religioasă a locuitorilor satului Morcea, jud. Arad, coroborat cu alte probe ce vor fi administrate în cauză în vederea determinării "dorinței credincioșilor din comunitatea care deține bunurile" în sensul prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990. Totodată, văzând motivele de recurs formulate, raportate la excepția inadmisibilității invocată de pârâtă și asupra căreia instanțele nu s-au pronunțat, instanța de apel urmează a analiza și dacă terenul aferent bisericii poate face obiect al restituirii, în condițiile în care, așa cum susține recurentul, art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 face vorbire numai despre situația juridică a lăcașurilor de cult și, respectiv, a caselor parohiale.

De asemenea, în ceea ce privește problema lipsei calității procesuale a reclamantei (pentru situația în care se consideră că acțiunea a fost formulată în nume propriu de către Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică de Lugoj) și a lipsei calității de reprezentant, instanța de apel nu a răspuns concret prin raportare la prevederile legale invocate motivului de apel formulat de către pârâta care viza acest aspect, fapt care echivalează cu nemotivarea constatării netemeiniciei acestui motiv. Înalta Curte, având în vedere cele expuse anterior, constată că nu mai este utilă în această fază procesuală analiza celorlalte motive de recurs, urmând, față de prevederile art. 312 alin. (1) - (3) C. proc.

civ., coroborat cu cele ale art. 314 C. proc. civ., să admită recursul, să caseze decizia recurată și să trimită cauza spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, în vederea analizării pe fond a tuturor motivelor de apel invocate, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel. Cu prilejul rejudecării, instanța de apel urmează să aibă în vedere dispozițiile art. 315 C. proc. civ. și îndrumările date de instanța de recurs în prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului. Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română M. împotriva Deciziei nr. 87R din data de 20 iunie 2013 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată m ședință publică astăzi, 1 aprilie 2014. Procesat de GGC - CL