ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2408/2014

ÎNALTA CURTA DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține: Prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică M. a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M., solicitând să se dispună: rectificarea înscrierii de carte funciară, în sensul anulării Încheierii de intabulare nr. 149 din 28 martie 1949 și radierea înscrierii de sub B3 din CF 1127 M. cu privire la imobilul constând în casă parohială și 1.237 mp teren identificat cu nr. top. 1455 M., obligarea pârâtei să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul sus menționat, rară cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, s-a arătat că acest imobil a fost cumpărat de către reclamantă în anul 1929 de la proprietara tabulară de sub B.1, numita B.V.

Ulterior, prin Decretul nr. 358/1948 acest imobil a fost preluat de către Statul Român ca efect al desființării abuzive a Bisericii Greco-Catolice din România. Urmare abrogării acestui act normativ prin Decretul-lege nr. 9/1989 al Consiliului FSN, proprietatea asupra imobilului a revenit reclamantei, motiv pentru care a încercat să reintre în posesia lui, sens în care a purtat discuții cu pârâta, exprimându-și disponibilitatea de a plăti contravaloarea investițiilor efectuate de aceasta de-a lungul timpului. Cele două părți nu au reușit să ajungă la niciun rezultat, motiv pentru care reclamanta s-a văzut nevoită să promoveze prezenta acțiune. Prin întâmpinare, pârâta s-a opus admiterii acțiunii, susținând că este inadmisibilă.

A arătat că a efectuat la imobilele în litigiu, în cei 60 de ani de folosință, lucrări care depășesc de mai multe ori valoarea bunurilor preluate. A susținut că acțiunea este tardiv introdusă la 10 ani de la apariția Decretului-lege nr. 126/1990, dar și prematură, deoarece nu s-a urmat procedura legală prevăzută de actul normativ menționat. Pârâta a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se rețină în favoarea ei dreptul de retenție asupra imobilului până la plata integrală a despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a extinderii construcției în litigiu. Ulterior, pârâta a depus o precizare, arătând că, datorită edificării unor corpuri de clădire noi anexate, s-a adus un spor de valoare imobilului inițial în sumă de 159.000 RON, valoarea investițiilor la clădirea veche fiind de 46.211 RON, motiv pentru care solicită suma totală de 205.211 lei.

Printr-o completare de acțiune, reclamanta a solicitat ca instanța să oblige pe pârâtă să-i plătească și contravaloarea lipsei de folosința a imobilului în discuție pe o perioadă de 62 de ani. Prin Sentința civilă nr. 194/C din 26 iunie 2013, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a admis acțiunea principală formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică M., a dispus rectificarea înscrierii de carte funciară, în sensul anulării Încheierii de intabulare nr. 349 din 28 martie 1949, și radierea înscrierii de sub B3 din CF 1127 M., cu privire la imobilul constând în casă parohială și 1.237 mp teren aferent - identificat cu nr. top.

1455 M., a obligat pârâta să lase reclamantei în deplina proprietate și posesie imobilul de mai sus, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, a admis cererea reconvențională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M., a obligat pârâta reconvențională să plătească reclamantei reconvenționale suma de 322.577 RON, cu titlu de despăgubiri materiale, a stabilit în favoarea reclamantei reconvenționale un drept de retenție asupra imobilului casa parohială și 1.237 mp teren aferent, până la achitarea sumei menționate, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, inițial, imobilul în litigiu a aparținut Bisericii Greco-Catolice M., dobândit cu titlul de cumpărare în anul 1929, după care, conform art. 2 din Decretul nr. 358/1948, a trecut în proprietatea Statului Român, cultul greco-catolic fiind scos în afara legii.

Față de prevederile art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, care stipulează că bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică), acțiunea formulată de către reclamantă privind revendicarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu este întemeiată, astfel că se impune anularea înscrierii de sub B3 făcută în favoarea pârâtei, nemaiexistând temei juridic pentru menținerea acesteia. Instanța de fond a constatat că acțiunea principală nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, deoarece s-ar încălca prevederile art. 21 din Constituția României și art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care garantează accesul liber la justiție.

De asemenea, a apreciat că excepția de tardivitate este neîntemeiată, întrucât acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, iar excepția de prematuritate, pe lângă faptul că nu poate coexista alături de excepția de tardivitate, nu poate fi primită, cât timp nu există o legătură între acțiunea în revendicare și obligațiile asumate de stat privind sprijinirea construirii de noi lăcașuri de cult. În privința cererii completatoare formulate de reclamantă, instanța a considerat că, fiind vorba despre un drept de creanță, un astfel de petit este prescris față de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deoarece acțiunea trebuia promovată în termenul de 3 ani prevăzut de decret, termen care începe să curgă de la data abrogării actului normativ în baza căruia pârâta a devenit proprietară.

Pe fond, prima instanță, ținând cont de expertiza efectuată, a constatat că, în timpul cât a folosit imobilul, pârâta a efectuat investiții la acesta ce se ridică la suma de 367.352 RON. Întrucât, însă, prin concluziile scrise formulate pârâta a solicitat obligarea reclamantei doar la plata sumei de 322.575 RON, instanța a admis acțiunea reconvențională doar pentru suma indicată, stabilind în favoarea celei dintâi și un drept de retenție asupra imobilului până la plata sumei în cauză. La data de 21 noiembrie 2013, pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. a solicitat să se dispună îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinței civile nr. 194/C/2013 a Tribunalului Bihor, în sensul de a se înlocui suma greșită de 322.575 RON cu suma corectă de 367.352 RON ce rezultă din considerentele hotărârii judecătorești și din toate probele de la dosar.

Prin Încheierea din Camera de Consiliu din 17 decembrie 2013, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, reținând că dispozitivul hotărârii corespunde cu considerentele acesteia, în speță, arătându-se în mod clar că, deși din expertiză rezultă suma de 367.352 lei ca valoare a investițiilor efectuate de partea în cauză, pârâta a solicitat obligarea reclamantei doar la plata sumei de 322.575 RON. Așadar, dispoziția de obligare la plata sumei menționate este motivată, instanța neputând acorda plus petit față de cererea formulată de reclamanta reconvențională, situație față de care s-a considerat ca nefiind întrunite prevederile art. 281 C. proc. civ.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apei reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a acțiunii completate și precizate, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei totale de 370.000 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe o perioadă de 62 de ani, cu compensarea parțială a acestei creanțe cu suma de 139.674 RON, reprezentând valoarea materialelor și prețul muncii pentru clădirea nouă adiacentă, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei totale de 370.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe o perioadă de 62 de ani, cu compensarea parțială a acestei creanțe eu suma de 367.352 RON, reprezentând valoarea tuturor investițiilor executate de pârâtă la imobil.

De asemenea, în cauză a formulat apel și pârâta, solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței de fond în privința valorii totale a despăgubirilor ce i se cuvin, în sensul de a i se acorda suma totală și corectă de 367,352 RON în loc de 322.575 RON. Prin Decizia civilă nr. 33A din 23 ianuarie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco-Catolică M., a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a redus suma la plata căreia a fost obligată pârâta de la 322.577 RON la 139.674 RON, a păstrat celelalte dispoziții ale sentinței, a respins, ca tardiv, apelul formulat de apelanta pârâtă Parohia Ortodoxă nr. 1 M., fără cheltuieli de judecată.

În considerente, instanța de apel a reținut că apelul pârâtei Parohia Ortodoxă nr. 1 M. nu a fost declarat înăuntrul termenului impus de prevederile art. 284 pct. 1 C. proc. civ. Astfel, potrivit actului nr. 653/225 din 01 noiembrie 2013 eliberat de Oficiul Poștal Oradea I, sentința primei instanțe a fost comunicată parohiei, prin preotul acesteia, în data de 23 iulie 2013, or, cererea de apel apare ca fiind înregistrată la Tribunalul Bihor abia la data de 15 noiembrie 2013, și, pe cale de consecință, devine de prisos cercetarea motivelor de apel invocate de această parte. Pe fondul pricinii, criteriile reclamantei au fost găsite întemeiate în parte de instanța de apel, în sensul că pârâta era îndrituită doar la valoarea despăgubirilor calculate în raport de prețul muncii și valoarea materialelor.

Or, prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert M.I. a fost identificat și evaluat corpul nou de clădire în suprafață totală de 79,50 mp, corpul nr. 2 - construit în anii 1980 - 1981, ce are asigurate utilitățile apă-canal, curent electric și încălzire centrală prin centrală proprie pe gaze. Valoarea de circulație a extinderii casei parohiale - corp nr. 2 - la nivelul lunii martie 2011, fără a lua în calcul valoarea terenului, este de 128.570 RON. Ulterior, prin raportul de contraexpertiză întocmit de experții N.T., S.E. și Z.T. a fost cuantificată separat valoarea materialelor și prețul muncii pentru clădirea nouă, determinată la 139.674 RON, iar valoarea tuturor investițiilor executate de pârâtă la imobilul din litigiu a fost calculată la 367.352 RON.

Prin urmare, din perspectiva art. 494 C. civ., pârâta era îndreptățită, în calitatea sa de constructor de bună credință, la plata unei sume de bani egală cu valoarea materialelor și prețul muncii și nicidecum egală cu valoarea tuturor investițiilor executate, pentru că, folosind o lungă perioadă de timp imobilul - pe parcursul a 62 de ani - este evident că îi incumba obligația de a face lucrări de întreținere, conservare, îmbunătățire a acestuia. Criticile privind dreptul de retenție au fost înlăturate, întrucât, în speță, pârâta, în posesia căreia se afla imobilul revendicat de reclamantă, are dreptul de a reține imobilul până ce i se vor restitui cheltuielile tăcute cu bunul respectiv, creanța deținătoarei imobilului născându-se în legătură directă cu acest bun.

Referitor la criticile ce vizează soluția dată asupra despăgubirilor pretinse de reclamantă reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe o perioadă de 62 ani, instanța de apel a considerat că nu pot fi acceptate. Astfel, este de observat că cererea având obiectul sus-arătat a fost respinsă de tribunal ca fiind prescrisă, excepție care, în opinia instanței de apei, greșit a fost reținută. Eroarea primei instanțe a pornit de la determinarea greșită a momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție din perspectiva dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, moment care coincide cu data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a înscrierii din cartea funciară, ceea ce înseamnă că dreptul la acțiune nu s-a născut încă.

De altfel, în sensul prematurității cererii converge și punctul de vedere al reclamantei exprimat în cadrul concluziilor verbale formulate în apel și, respectiv, în concluziile scrise de la instanța de fond depuse înăuntrul termenului de pronunțare. Prin urmare, soluția de respingere a capătului de cerere având ca obiect plata contravalorii folosinței imobilului se impune a fi păstrată, situație în care devine de prisos analizarea criticilor vizând fondul pretențiilor invocate de apelanta reclamantă. Dată fiind soluția adoptată, în speță nu-și găsește incidența dispoziția legală ce reglementează compensațiunea, respectiv art. 1144 C. civ. Cât privește cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de administrarea probelor la fond, instanța de apel a considerat că în fond s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 276 C. proc.

civ., pretențiile ambelor părți fiind admise în parte. La fond ambele părți au suportat cheltuielile - onorariile pentru experți. Instanța de apel a constatat că apelanta reclamantă nu a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând valoarea onorariului avocațial din apel. În termen legal au declarat recurs reclamanta și pârâta. În dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva deciziei instanței de apel, reclamanta Parohia Greco-Catolică Harghita a arătat că soluția instanței de apel este greșită în ceea ce privește respingerea ca prematură a cererii de obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință asupra imobilului în litigiu, deoarece ignoră caracterul unitar al acțiunii civile.

În speță, s-a făcut o aplicare eronată a legii în raport cu starea de fapt dedusă judecății, avându-se în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privind obligarea la plata folosului de tras. Or, între obiectul principal al cererii principale - revendicare imobiliară în sistem de carte funciară și capătul de cerere privind piața contravalorii lipsei de folosință există un raport de accesorialitate, mai ales că s-a solicitat și compensarea parțială a creanțelor. Recurenta-reclamantă a susținut, totodată, că instanța de apel a confundat aprecierea momentului de la care începe să curgă prescripția cu privire la dreptul de a cere plata contravalorii lipsei de folosință cu momentul de ia care se naște dreptul de a cere executarea silită a acestei creanțe.

în cauză, obligarea la plata folosului de tras este intrinsec legată de soarta acțiunii în rectificare și revendicare, dar, în situația în care se solicită acest lucru în cadrul aceleiași acțiuni, capătul de cerere este admisibil, pentru că are caracter accesoriu. Din moment ce efectele juridice referitoare la rectificarea înscrierii din cartea funciară și la revendicarea propriu-zisă se produc numai la rămânerea irevocabilă a hotărârii, atunci și obligația de plată a contravalorii lipsei de folosință asupra imobilului în litigiu devine exigibilă tot la acea dală. Pe de altă parte, în speță, în mod greșit instanța de apel a considerat că dreptul la acțiune al reclamantei nu este încă actual, față de caracterul accesoriu al acestui capăt de cerere (întemeiat atât pe principiul îmbogățirii fără justă cauză, cât și pe dispozițiile art. 483 - 485 C. civ.).

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. a formulat critici atât împotriva deciziei instanței de apel, cât și față de soluția de respingere dată cererii de îndreptare eroare materială prin Încheierea din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă. În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că din considerentele sentinței instanței de fond rezultă cu certitudine că i se cuvenea o sumă mai mare de bani decât cea acordată, avându-se în vedere greșeala de tehnoredactare strecurată în concluziile scrise depuse în dosarul instanței de fond și concluziile expertizei efectuate în cauză.

De altfel, în mod nelegal instanța de apel a redus valoarea acordată cu titlu de despăgubiri, fără o motivare logică și coerentă, bazată pe probe, la o sumă ce nu se regăsește în niciuna din expertizele administrate. Or, îmbunătățirile aduse imobilului sunt un spor de valoare, situație în care îi incumbă vechiului proprietar plata acestora. Recurenta-pârâtă a susținut, de asemenea, că partea adversă trebuia obligată la suportarea cheltuielilor de judecată la fond conform notei prezentate, deoarece a căzut în pretenții. În drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 - 9 C. proc. civ. Prin întâmpinare, pârâta a precizat că solicitarea reclamantei din recurs, privind obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință pe o perioadă de 62 de ani, este inadmisibilă și în contradicție cu probele administrate.

În plus, această solicitare a fost formulată de reclamantă printr-o completare la acțiune tardiv depusă la instanța de fond. Prin concluziile scrise din recurs, reclamanta a solicitat respingerea recursului formulat de pârâtă, învederând că prin cererea de recurs nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate, ci se contestă modul în care s-a realizat evaluarea judiciară a probelor administrate de către instanța de apel. Examinând recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele: În privința recursului exercitat de către reclamanta Parohia Greco-Catolică M., Înalta Curte constată că acesta este fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel în mod greșit a considerat prematur petitul din acțiune privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului în litigiu.

În speță, prin Sentința civilă nr. 194 din 26 iunie 2013, Tribunalul Bihor, secția I civilă, a respins capătul de cerere de mai sus, soluția fiind menținută de instanța de apel. Într-adevăr, prima instanța a reținut, în considerentele hotărârii pronunțate, că o astfel de acțiune este prescrisă în raport de dispozițiile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, fiind vorba de un drept de creanță, în timp ce instanța de apel a apreciat, prin decizia recurată, că dreptul la acțiune nu s-a născut până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de anulare a înscrierii din cartea funciară.

Așadar, în cauză, problema care se pune este cea a momentului de la care reclamanta putea cere contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, în condițiile în care aceasta a promovat o singură acțiune, prin care a solicitat atât anularea/rectificarea cărții funciare și revendicarea imobilului de la posesorul neproprietar, dar și contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada cuprinsă între momentul preluării imobilului de către stat și data cererii de chemare în judecată. Raportat la această chestiune, având în vedere și situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte consideră că reclamanta este îndreptățită să solicite contravaloarea lipsei de folosință numai după momentul desființării titlului pârâtei prin hotărâre judecătorească definitivă, hotărâre care să consfințească redobândirea dreptului de proprietate de către fostul proprietar al imobilului în litigiu.

Astfel, în speță, pârâta, într-o astfel de acțiune prin care se solicită contravaloarea lipsei de folosință a imobilului revendicat, se află în situația posesorului care s-a întemeiat pe titlul opus reclamantei în cadrul acțiunii în revendicare și a pierdut pentru că instanțele au considerat că preluarea bunului de către stat s-a făcut în mod nelegal, caz în care nu se poate aprecia că momentul de la care aceasta datorează despăgubiri este cel al formulării cererii pendinte, dat fiind că la acea dată titlul statului nu fusese încă desființat.

Împrejurarea că există un raport de accesorialitate între cererea principală (rectificare/anulare mențiuni carte funciară, respectiv acțiunea în revendicare) și petitul privind plata contravalorii lipsei de folosință, în sensul că cea din urmă pretenție nu se poate realiza în lipsa unei soluții favorabile asupra acțiunii în revendicare în regim de carte funciară, nu condiționează soluționarea concomitentă a celor două cereri, întrucât, așa cum s-a arătat anterior, reclamanta nu a făcut dovada desființării titlului pârâtei, în mod definitiv, la data formulării prezentei acțiuni.

De altfel, chiar recurenta-reclamantă recunoaște că obligația de plată a contravalorii lipsei de folosință asupra imobilului în litigiu devine exigibilă la data la care se produc efectele juridice referitoare la rectificarea înscrierii din cartea funciară și la revendicarea propriu-zisă, așadar la momentul rămânerii definitive a hotărârii ce constată reîntoarcerea bunului litigios în patrimoniul acesteia, așa încât nu pot fi primite criticile părții în cauză. Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat, de reclamanta Parohia Greco-Catolică M. Referitor la recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M., Înalta Curte observă că acesta privește atât decizia instanței de apel, cât și încheierea din Camera de Consiliu din 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor, secția I civilă.

Înalta Curte reține că, prin Decizia civilă nr. 33/A din 23 ianuarie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca tardiv, apelul acestei părți, întrucât nu a fost declarat înăuntrul termenului legal. Verificând acest aspect, Înalta Curte constată că, potrivit Actului nr. 653/225 din 01 noiembrie 2013 eliberat de Oficiul Poștal Oradea 1, sentința primei instanțe a fost comunicată preotului Parohiei Ortodoxe nr. 1 M. în data de 23 iulie 2013, iar cererea de apel apare ca fiind înregistrată la Tribunalul Bihor la data de 15 noiembrie 2013, cu încălcarea prevederilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, în mod legal apelul declarat de pârâtă a fost respins ca tardiv. În aceste condiții, în raport de soluția instanței de apel, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza celorlalte critici dezvoltate prin prezentul recurs ce privesc atât fondul cauzei, cât și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc.

civ. în primă instanță. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. împotriva Deciziei civile nr. 33 din 23 ianuarie 2014 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă. Cât privește recursul exercitat de aceeași parte împotriva încheierii din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor, secția I civilă, Înalta Curte constată că este inadmisibil. În cauză, prin încheierea recurată instanța de fond, respectiv Tribunalul Bihor, a respins cererea de îndreptare eroare materială privind Sentința civilă nr. 194 din 26 iunie 2013, pârâta neexercitând calea de atac a apelului, deși hotărârea respectivă era susceptibilă de apel.

Din coroborarea dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. cu cele ale art. 377 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., rezultă că hotărârile date în primă instanță care nu au fost atacate cu apel nu mai pot fi atacate nici cu recurs, ele devenind irevocabile. Drept consecință, față de dispozițiile legale citate, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. împotriva Încheierii din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Parohia Greco-Catolică M. și de pârâta Parohia Ortodoxa nr. 1 M. împotriva Deciziei nr. 33A din 23 ianuarie 2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxa nr. 1 M. împotriva Încheierii din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2014. Procesat de GGC - AM