ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2408/2014
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2408/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)
ÎNALTA CURTA DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
Deliberând,
în condițiile art. 256 C. proc. civ., reține:
Prin
cererea înregistrată la data de 23 iunie 2009, reclamanta Parohia
Greco-Catolică M. a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M.,
solicitând să se dispună: rectificarea înscrierii de carte funciară, în sensul
anulării Încheierii de intabulare nr. 149 din 28 martie 1949 și radierea
înscrierii de sub B3 din CF 1127 M. cu privire la imobilul constând în casă
parohială și 1.237 mp teren identificat cu nr. top. 1455 M., obligarea pârâtei
să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul sus menționat,
rară cheltuieli de judecată.
În
motivarea acțiunii, s-a arătat că acest imobil a fost cumpărat de către
reclamantă în anul 1929 de la proprietara tabulară de sub B.1, numita B.V.
Ulterior, prin Decretul nr. 358/1948 acest imobil a fost preluat de către
Statul Român ca efect al desființării abuzive a Bisericii Greco-Catolice din
România. Urmare abrogării acestui act normativ prin Decretul-lege nr. 9/1989 al
Consiliului FSN, proprietatea asupra imobilului a revenit reclamantei, motiv
pentru care a încercat să reintre în posesia lui, sens în care a purtat
discuții cu pârâta, exprimându-și disponibilitatea de a plăti contravaloarea
investițiilor efectuate de aceasta de-a lungul timpului. Cele două părți nu au
reușit să ajungă la niciun rezultat, motiv pentru care reclamanta s-a văzut
nevoită să promoveze prezenta acțiune.
Prin
întâmpinare, pârâta s-a opus admiterii acțiunii, susținând că este
inadmisibilă. A arătat că a efectuat la imobilele în litigiu, în cei 60 de ani
de folosință, lucrări care depășesc de mai multe ori valoarea bunurilor
preluate. A susținut că acțiunea este tardiv introdusă la 10 ani de la apariția
Decretului-lege nr. 126/1990, dar și prematură, deoarece nu s-a urmat procedura
legală prevăzută de actul normativ menționat.
Pârâta
a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat să se rețină în
favoarea ei dreptul de retenție asupra imobilului până la plata integrală a
despăgubirilor ce i se cuvin ca urmare a extinderii construcției în litigiu.
Ulterior,
pârâta a depus o precizare, arătând că, datorită edificării unor corpuri de
clădire noi anexate, s-a adus un spor de valoare imobilului inițial în sumă de
159.000 RON, valoarea investițiilor la clădirea veche fiind de 46.211 RON,
motiv pentru care solicită suma totală de 205.211 lei.
Printr-o
completare de acțiune, reclamanta a solicitat ca instanța să oblige pe pârâtă
să-i plătească și contravaloarea lipsei de folosința a imobilului în discuție
pe o perioadă de 62 de ani.
Prin
Sentința civilă nr. 194/C din 26 iunie 2013, Tribunalul Bihor, secția I civilă,
a admis acțiunea principală formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică M.,
a dispus rectificarea înscrierii de carte funciară, în sensul anulării
Încheierii de intabulare nr. 349 din 28 martie 1949, și radierea înscrierii de
sub B3 din CF 1127 M., cu privire la imobilul constând în casă parohială și
1.237 mp teren aferent - identificat cu nr. top. 1455 M., a obligat pârâta să
lase reclamantei în deplina proprietate și posesie imobilul de mai sus, a
respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii
lipsei de folosință pentru imobilul în litigiu, a admis cererea reconvențională
formulată de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M., a obligat pârâta reconvențională
să plătească reclamantei reconvenționale suma de 322.577 RON, cu titlu de despăgubiri
materiale, a stabilit în favoarea reclamantei reconvenționale un drept de
retenție asupra imobilului casa parohială și 1.237 mp teren aferent, până la
achitarea sumei menționate, a dispus compensarea cheltuielilor de judecată.
Pentru
a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, inițial, imobilul în litigiu a
aparținut Bisericii Greco-Catolice M., dobândit cu titlul de cumpărare în anul
1929, după care, conform art. 2 din Decretul nr. 358/1948, a trecut în
proprietatea Statului Român, cultul greco-catolic fiind scos în afara legii.
Față
de prevederile art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, care stipulează că
bunurile preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 se
restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică),
acțiunea formulată de către reclamantă privind revendicarea dreptului de
proprietate asupra imobilului în litigiu este întemeiată, astfel că se impune
anularea înscrierii de sub B3 făcută în favoarea pârâtei, nemaiexistând temei
juridic pentru menținerea acesteia.
Instanța
de fond a constatat că acțiunea principală nu poate fi respinsă ca
inadmisibilă, deoarece s-ar încălca prevederile art. 21 din Constituția
României și art. 6 parag. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,
care garantează accesul liber la justiție. De asemenea, a apreciat că excepția
de tardivitate este neîntemeiată, întrucât acțiunea în revendicare este
imprescriptibilă, iar excepția de prematuritate, pe lângă faptul că nu poate
coexista alături de excepția de tardivitate, nu poate fi primită, cât timp nu
există o legătură între acțiunea în revendicare și obligațiile asumate de stat
privind sprijinirea construirii de noi lăcașuri de cult.
În
privința cererii completatoare formulate de reclamantă, instanța a considerat că,
fiind vorba despre un drept de creanță, un astfel de petit este prescris față
de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, deoarece acțiunea trebuia
promovată în termenul de 3 ani prevăzut de decret, termen care începe să curgă
de la data abrogării actului normativ în baza căruia pârâta a devenit
proprietară.
Pe
fond, prima instanță, ținând cont de expertiza efectuată, a constatat că, în
timpul cât a folosit imobilul, pârâta a efectuat investiții la acesta ce se
ridică la suma de 367.352 RON. Întrucât, însă, prin concluziile scrise
formulate pârâta a solicitat obligarea reclamantei doar la plata sumei de
322.575 RON, instanța a admis acțiunea reconvențională doar pentru suma
indicată, stabilind în favoarea celei dintâi și un drept de retenție asupra imobilului
până la plata sumei în cauză.
La
data de 21 noiembrie 2013, pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. a solicitat să se
dispună îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul Sentinței
civile nr. 194/C/2013 a Tribunalului Bihor, în sensul de a se înlocui suma
greșită de 322.575 RON cu suma corectă de 367.352 RON ce rezultă din
considerentele hotărârii judecătorești și din toate probele de la dosar.
Prin
Încheierea din Camera de Consiliu din 17 decembrie 2013, Tribunalul Bihor,
secția I civilă, a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, reținând
că dispozitivul hotărârii corespunde cu considerentele acesteia, în speță,
arătându-se în mod clar că, deși din expertiză rezultă suma de 367.352 lei ca
valoare a investițiilor efectuate de partea în cauză, pârâta a solicitat
obligarea reclamantei doar la plata sumei de 322.575 RON. Așadar, dispoziția de
obligare la plata sumei menționate este motivată, instanța neputând acorda plus
petit față de cererea formulată de reclamanta reconvențională, situație față de
care s-a considerat ca nefiind întrunite prevederile art. 281 C. proc. civ.
Împotriva
acestei hotărâri a declarat apei reclamanta, solicitând admiterea acestuia,
schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în întregime a
acțiunii completate și precizate, respectiv obligarea pârâtei la plata sumei
totale de 370.000 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a
imobilului pe o perioadă de 62 de ani, cu compensarea parțială a acestei
creanțe cu suma de 139.674 RON, reprezentând valoarea materialelor și prețul
muncii pentru clădirea nouă adiacentă, iar, în subsidiar, obligarea pârâtei la
plata sumei totale de 370.000 lei, reprezentând contravaloarea lipsei de
folosință a imobilului pe o perioadă de 62 de ani, cu compensarea parțială a
acestei creanțe eu suma de 367.352 RON, reprezentând valoarea tuturor
investițiilor executate de pârâtă la imobil.
De
asemenea, în cauză a formulat apel și pârâta, solicitând admiterea apelului,
schimbarea în parte a sentinței de fond în privința valorii totale a
despăgubirilor ce i se cuvin, în sensul de a i se acorda suma totală și corectă
de 367,352 RON în loc de 322.575 RON.
Prin
Decizia civilă nr. 33A din 23 ianuarie 2014, Curtea de Apel Oradea, secția I
civilă, a admis apelul declarat de apelanta reclamantă Parohia Greco-Catolică
M., a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul că a redus suma la
plata căreia a fost obligată pârâta de la 322.577 RON la 139.674 RON, a păstrat
celelalte dispoziții ale sentinței, a respins, ca tardiv, apelul formulat de
apelanta pârâtă Parohia Ortodoxă nr. 1 M., fără cheltuieli de judecată.
În
considerente, instanța de apel a reținut că apelul pârâtei Parohia Ortodoxă nr.
1 M. nu a fost declarat înăuntrul termenului impus de prevederile art. 284 pct.
1 C. proc. civ.
Astfel,
potrivit actului nr. 653/225 din 01 noiembrie 2013 eliberat de Oficiul Poștal
Oradea I, sentința primei instanțe a fost comunicată parohiei, prin preotul
acesteia, în data de 23 iulie 2013, or, cererea de apel apare ca fiind înregistrată
la Tribunalul Bihor abia la data de 15 noiembrie 2013, și, pe cale de
consecință, devine de prisos cercetarea motivelor de apel invocate de această
parte.
Pe
fondul pricinii, criteriile reclamantei au fost găsite întemeiate în parte de
instanța de apel, în sensul că pârâta era îndrituită doar la valoarea
despăgubirilor calculate în raport de prețul muncii și valoarea materialelor.
Or,
prin raportul de expertiză tehnică întocmit de expert M.I. a fost identificat
și evaluat corpul nou de clădire în suprafață totală de 79,50 mp, corpul nr. 2
- construit în anii 1980 - 1981, ce are asigurate utilitățile apă-canal, curent
electric și încălzire centrală prin centrală proprie pe gaze. Valoarea de
circulație a extinderii casei parohiale - corp nr. 2 - la nivelul lunii martie
2011, fără a lua în calcul valoarea terenului, este de 128.570 RON. Ulterior,
prin raportul de contraexpertiză întocmit de experții N.T., S.E. și Z.T. a fost
cuantificată separat valoarea materialelor și prețul muncii pentru clădirea
nouă, determinată la 139.674 RON, iar valoarea tuturor investițiilor executate
de pârâtă la imobilul din litigiu a fost calculată la 367.352 RON.
Prin
urmare, din perspectiva art. 494 C. civ., pârâta era îndreptățită, în calitatea
sa de constructor de bună credință, la plata unei sume de bani egală cu
valoarea materialelor și prețul muncii și nicidecum egală cu valoarea tuturor
investițiilor executate, pentru că, folosind o lungă perioadă de timp imobilul
- pe parcursul a 62 de ani - este evident că îi incumba obligația de a face
lucrări de întreținere, conservare, îmbunătățire a acestuia.
Criticile
privind dreptul de retenție au fost înlăturate, întrucât, în speță, pârâta, în
posesia căreia se afla imobilul revendicat de reclamantă, are dreptul de a
reține imobilul până ce i se vor restitui cheltuielile tăcute cu bunul
respectiv, creanța deținătoarei imobilului născându-se în legătură directă cu
acest bun.
Referitor
la criticile ce vizează soluția dată asupra despăgubirilor pretinse de
reclamantă reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe o
perioadă de 62 ani, instanța de apel a considerat că nu pot fi acceptate.
Astfel,
este de observat că cererea având obiectul sus-arătat a fost respinsă de
tribunal ca fiind prescrisă, excepție care, în opinia instanței de apei, greșit
a fost reținută. Eroarea primei instanțe a pornit de la determinarea greșită a
momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție din perspectiva
dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, moment care coincide
cu data rămânerii irevocabile a hotărârii de anulare a înscrierii din cartea
funciară, ceea ce înseamnă că dreptul la acțiune nu s-a născut încă. De altfel,
în sensul prematurității cererii converge și punctul de vedere al reclamantei
exprimat în cadrul concluziilor verbale formulate în apel și, respectiv, în
concluziile scrise de la instanța de fond depuse înăuntrul termenului de
pronunțare. Prin urmare, soluția de respingere a capătului de cerere având ca
obiect plata contravalorii folosinței imobilului se impune a fi păstrată,
situație în care devine de prisos analizarea criticilor vizând fondul
pretențiilor invocate de apelanta reclamantă. Dată fiind soluția adoptată, în
speță nu-și găsește incidența dispoziția legală ce reglementează compensațiunea,
respectiv art. 1144 C. civ.
Cât
privește cererea privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată
ocazionate de administrarea probelor la fond, instanța de apel a considerat că
în fond s-a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 276 C. proc. civ.,
pretențiile ambelor părți fiind admise în parte. La fond ambele părți au
suportat cheltuielile - onorariile pentru experți.
Instanța
de apel a constatat că apelanta reclamantă nu a solicitat cheltuieli de
judecată reprezentând valoarea onorariului avocațial din apel.
În
termen legal au declarat recurs reclamanta și pârâta.
În
dezvoltarea motivelor de recurs formulate împotriva deciziei instanței de apel,
reclamanta Parohia Greco-Catolică Harghita a arătat că soluția instanței de
apel este greșită în ceea ce privește respingerea ca prematură a cererii de
obligare a pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință asupra imobilului
în litigiu, deoarece ignoră caracterul unitar al acțiunii civile. În speță, s-a
făcut o aplicare eronată a legii în raport cu starea de fapt dedusă judecății,
avându-se în vedere caracterul accesoriu al capătului de cerere privind
obligarea la plata folosului de tras. Or, între obiectul principal al cererii
principale - revendicare imobiliară în sistem de carte funciară și capătul de
cerere privind piața contravalorii lipsei de folosință există un raport de
accesorialitate, mai ales că s-a solicitat și compensarea parțială a
creanțelor.
Recurenta-reclamantă
a susținut, totodată, că instanța de apel a confundat aprecierea momentului de
la care începe să curgă prescripția cu privire la dreptul de a cere plata
contravalorii lipsei de folosință cu momentul de ia care se naște dreptul de a
cere executarea silită a acestei creanțe. în cauză, obligarea la plata
folosului de tras este intrinsec legată de soarta acțiunii în rectificare și
revendicare, dar, în situația în care se solicită acest lucru în cadrul
aceleiași acțiuni, capătul de cerere este admisibil, pentru că are caracter
accesoriu. Din moment ce efectele juridice referitoare la rectificarea
înscrierii din cartea funciară și la revendicarea propriu-zisă se produc numai
la rămânerea irevocabilă a hotărârii, atunci și obligația de plată a
contravalorii lipsei de folosință asupra imobilului în litigiu devine exigibilă
tot la acea dală.
Pe
de altă parte, în speță, în mod greșit instanța de apel a considerat că dreptul
la acțiune al reclamantei nu este încă actual, față de caracterul accesoriu al
acestui capăt de cerere (întemeiat atât pe principiul îmbogățirii fără justă cauză,
cât și pe dispozițiile art. 483 - 485 C. civ.).
În
drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Pârâta
Parohia Ortodoxă nr. 1 M. a formulat critici atât împotriva deciziei instanței
de apel, cât și față de soluția de respingere dată cererii de îndreptare eroare
materială prin Încheierea din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013
pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă.
În
motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, că din
considerentele sentinței instanței de fond rezultă cu certitudine că i se
cuvenea o sumă mai mare de bani decât cea acordată, avându-se în vedere
greșeala de tehnoredactare strecurată în concluziile scrise depuse în dosarul
instanței de fond și concluziile expertizei efectuate în cauză. De altfel, în
mod nelegal instanța de apel a redus valoarea acordată cu titlu de despăgubiri,
fără o motivare logică și coerentă, bazată pe probe, la o sumă ce nu se
regăsește în niciuna din expertizele administrate. Or, îmbunătățirile aduse
imobilului sunt un spor de valoare, situație în care îi incumbă vechiului
proprietar plata acestora.
Recurenta-pârâtă
a susținut, de asemenea, că partea adversă trebuia obligată la suportarea
cheltuielilor de judecată la fond conform notei prezentate, deoarece a căzut în
pretenții.
În
drept, a invocat dispozițiile art. 304 pct. 5 - 9 C. proc. civ.
Prin
întâmpinare, pârâta a precizat că solicitarea reclamantei din recurs, privind
obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosință pe o perioadă de 62 de
ani, este inadmisibilă și în contradicție cu probele administrate. În plus,
această solicitare a fost formulată de reclamantă printr-o completare la
acțiune tardiv depusă la instanța de fond.
Prin
concluziile scrise din recurs, reclamanta a solicitat respingerea recursului
formulat de pârâtă, învederând că prin cererea de recurs nu sunt dezvoltate
critici de nelegalitate, ci se contestă modul în care s-a realizat evaluarea
judiciară a probelor administrate de către instanța de apel.
Examinând
recursurile declarate în cauză, Înalta Curte reține următoarele:
În
privința recursului exercitat de către reclamanta Parohia Greco-Catolică M.,
Înalta Curte constată că acesta este fundamentat pe dispozițiile art. 304 pct.
9 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel în mod greșit a considerat
prematur petitul din acțiune privind obligarea pârâtei la plata contravalorii
lipsei de folosință a imobilului în litigiu.
În
speță, prin Sentința civilă nr. 194 din 26 iunie 2013, Tribunalul Bihor, secția
I civilă, a respins capătul de cerere de mai sus, soluția fiind menținută de
instanța de apel.
Într-adevăr,
prima instanța a reținut, în considerentele hotărârii pronunțate, că o astfel
de acțiune este prescrisă în raport de dispozițiile art. 3 din Decretul nr.
167/1958, fiind vorba de un drept de creanță, în timp ce instanța de apel a
apreciat, prin decizia recurată, că dreptul la acțiune nu s-a născut până la
rămânerea irevocabilă a hotărârii de anulare a înscrierii din cartea funciară.
Așadar,
în cauză, problema care se pune este cea a momentului de la care reclamanta
putea cere contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, în condițiile în
care aceasta a promovat o singură acțiune, prin care a solicitat atât
anularea/rectificarea cărții funciare și revendicarea imobilului de la posesorul
neproprietar, dar și contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada
cuprinsă între momentul preluării imobilului de către stat și data cererii de
chemare în judecată.
Raportat
la această chestiune, având în vedere și situația de fapt dedusă judecății,
Înalta Curte consideră că reclamanta este îndreptățită să solicite
contravaloarea lipsei de folosință numai după momentul desființării titlului
pârâtei prin hotărâre judecătorească definitivă, hotărâre care să consfințească
redobândirea dreptului de proprietate de către fostul proprietar al imobilului
în litigiu.
Astfel,
în speță, pârâta, într-o astfel de acțiune prin care se solicită contravaloarea
lipsei de folosință a imobilului revendicat, se află în situația posesorului
care s-a întemeiat pe titlul opus reclamantei în cadrul acțiunii în revendicare
și a pierdut pentru că instanțele au considerat că preluarea bunului de către
stat s-a făcut în mod nelegal, caz în care nu se poate aprecia că momentul de
la care aceasta datorează despăgubiri este cel al formulării cererii pendinte,
dat fiind că la acea dată titlul statului nu fusese încă desființat.
Împrejurarea
că există un raport de accesorialitate între cererea principală
(rectificare/anulare mențiuni carte funciară, respectiv acțiunea în revendicare)
și petitul privind plata contravalorii lipsei de folosință, în sensul că cea
din urmă pretenție nu se poate realiza în lipsa unei soluții favorabile asupra
acțiunii în revendicare în regim de carte funciară, nu condiționează
soluționarea concomitentă a celor două cereri, întrucât, așa cum s-a arătat
anterior, reclamanta nu a făcut dovada desființării titlului pârâtei, în mod
definitiv, la data formulării prezentei acțiuni.
De
altfel, chiar recurenta-reclamantă recunoaște că obligația de plată a contravalorii
lipsei de folosință asupra imobilului în litigiu devine exigibilă la data la
care se produc efectele juridice referitoare la rectificarea înscrierii din
cartea funciară și la revendicarea propriu-zisă, așadar la momentul rămânerii
definitive a hotărârii ce constată reîntoarcerea bunului litigios în
patrimoniul acesteia, așa încât nu pot fi primite criticile părții în cauză.
Față
de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, potrivit art. 312 alin.
(1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat, de reclamanta
Parohia Greco-Catolică M.
Referitor
la recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M., Înalta Curte observă
că acesta privește atât decizia instanței de apel, cât și încheierea din Camera
de Consiliu din 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor, secția I civilă.
Înalta
Curte reține că, prin Decizia civilă nr. 33/A din 23 ianuarie 2014, Curtea de
Apel Oradea, secția I civilă, a respins, ca tardiv, apelul acestei părți,
întrucât nu a fost declarat înăuntrul termenului legal.
Verificând
acest aspect, Înalta Curte constată că, potrivit Actului nr. 653/225 din 01
noiembrie 2013 eliberat de Oficiul Poștal Oradea 1, sentința primei instanțe a
fost comunicată preotului Parohiei Ortodoxe nr. 1 M. în data de 23 iulie 2013,
iar cererea de apel apare ca fiind înregistrată la Tribunalul Bihor la data de
15 noiembrie 2013, cu încălcarea prevederilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ.
Prin
urmare, în mod legal apelul declarat de pârâtă a fost respins ca tardiv.
În
aceste condiții, în raport de soluția instanței de apel, Înalta Curte apreciază
că nu se mai impune analiza celorlalte critici dezvoltate prin prezentul recurs
ce privesc atât fondul cauzei, cât și aplicarea greșită a dispozițiilor art.
274 C. proc. civ. în primă instanță.
În
consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1)
C. proc. civ., recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. împotriva
Deciziei civile nr. 33 din 23 ianuarie 2014 pronunțate de Curtea de Apel
Oradea, secția I civilă.
Cât
privește recursul exercitat de aceeași parte împotriva încheierii din Camera de
Consiliu de la 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor, secția I civilă, Înalta
Curte constată că este inadmisibil.
În
cauză, prin încheierea recurată instanța de fond, respectiv Tribunalul Bihor, a
respins cererea de îndreptare eroare materială privind Sentința civilă nr. 194
din 26 iunie 2013, pârâta neexercitând calea de atac a apelului, deși hotărârea
respectivă era susceptibilă de apel.
Din
coroborarea dispozițiilor art. 299 alin. (1) C. proc. civ. cu cele ale art. 377
alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., rezultă că hotărârile date în primă instanță
care nu au fost atacate cu apel nu mai pot fi atacate nici cu recurs, ele
devenind irevocabile.
Drept
consecință, față de dispozițiile legale citate, Înalta Curte va respinge, ca
inadmisibil, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă nr. 1 M. împotriva
Încheierii din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor,
secția I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Parohia Greco-Catolică M. și
de pârâta Parohia Ortodoxa nr. 1 M. împotriva Deciziei nr. 33A din 23 ianuarie
2014 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă.
Respinge,
ca inadmisibil, recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxa nr. 1 M. împotriva
Încheierii din Camera de Consiliu de la 17 decembrie 2013 a Tribunalului Bihor,
secția I civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2014.
Procesat
de GGC - AM