ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 377/2014

Asupra recursurilor civile de față, constată armatoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, sub nr. 879/85/2010, reclamanta Biserica Greco-Catolică B. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Biserica Ortodoxă B., obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în C.F. cimitir de 806 m.p., biserică și curte de 816 m.p., grădină de 834 m.p., casă și curte de 3.205 m.p. și grădină de 4.053 m.p. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a fost proprietara bunurilor revendicate, până în anul 1948, când au fost confiscate abuziv de Statul Român, trecând în proprietatea Bisericii Ortodoxe, în anii 1980. Biserica a fost abandonată de ortodocși și preluată în folosință de reclamantă în 1998. După această data, a fost reconstruită și extinsă de către reclamantă.

Prin întâmpinare, pârâta a arătat că este de acord ca imobilul biserică și curte înscris în C.F. B., în suprafață de 816 m.p., să fie înscris în C.F., pe numele reclamantei și a solicitat respingerea celorlalte capete de cerere, susținând că, din 1990, acest imobil a fost preluat și renovat de reclamantă, care îl folosește și în prezent. Reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând anularea efectelor încheierii C.F., prin care ea a fost expropriată, iar pârâta a dobândit proprietatea și să se dispună retrocedarea imobilelor către reclamantă; rectificarea C.F., în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirii la situația anterioară de C.F.; obligarea pârâtei să-t lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în C.F.

B. Prin sentința civilă nr. 645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea civilă formulată șl precizată de reclamantă și, în consecință: A constatat nulitatea încheierii nr. 1863/1958 din C.F. B., ca urmare a nevalabilității titlului, pentru numerele top. A dispus rectificarea C.F. B. numai în ceea ce privește nr. top. biserică și curte de 816 m.p., nr. top. grădină de 834 m.p., nr. top. casă parohială și curte de 3.205 m.p. și nr. top. grădină de 4.053 m.p., în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirii la situația anterioară de C.F., cu întabidarea ca proprietar a Bisericii Greco-catolice B. A obligat pârâta, să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilele înscrise în C.F.

B. Au fost respinse celelalte cereri din acțiunea formulată și precizată de reclamantă. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale de 450 RON. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele; Imobilul în litigiu este compus din cimitir, biserică și curte, casă parohială și curte și două grădini, anexe ale acestor construcții bisericești. Imobilele au aparținut Oficiului Parohial Greco-unit B., iar, în 1958, prin încheiere, au fost intabulate în favoarea Oficiului Parohial Ortodox Român din B. Intabularea din 1958 s-a făcut în baza Decretului nr. 3811/1950 și a Decretului nr. 2994/1950. Mențiunile din C.F. nu sunt clare sub acest aspect, iar actele în baza cărora s-a efectuat întabularea nu se mai găsesc nici în posesia părților și nici în arhiva de carte funciară.

În cartea funciară, se face referire la aceste doua acte din 1950, fără a se putea stabili dacă este vorba despre acte normative (decret) sau hotărâri judecătorești (decizii), ca urmare nu se poate stabili dacă întabularea a fost făcută cu titlu sau fără titlu legal și nici nu există posibilitatea verificării acestora. Este cunoscut faptul că, prin Decretul nr. 177/1948, patrimoniul cultului greco-catolic a fost preluat de Statul Român, iar lăcașurile de cult au fost date în folosința Bisericii Ortodoxe Române, însă, prin acel act normativ, se stabilea o procedură prin care se efectua întabularea Bisericii Ortodoxe, procedură care se finaliza printr-o hotărâre judecătorească. Or, în cauză, întabularea nu s-a tăcut nici pe baza actului normativ sus-menționat (pentru că nu s-a intabulat în favoarea statului) și nici pe baza unei hotărâri judecătorești.

Examinând excepțiile prematurității și in admisibilității acțiunii, față de lipsa procedurii de conciliere prevăzută de Decretul-Lege nr. 126/1990 și excepția prescripției acțiunii invocate de pârâtă, Tribunalul le-a constatat nefondate. S-a reținut că, prin art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990, s-a prevăzut că situația juridică a lacașelor de cult a caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma, preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili de către o comisie mixtă, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părți, cu respectarea unor condiții de formă specifice art. 3 alin. (2). Cu toate că reclamanta nu a respectat strict această procedură, prima instanță a apreciat că acțiunea nu este inadmisibilă și nici prematură, ci se poate soluționa prin analizarea fondului cauzei.

Această soluție se impune, întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluționării amiabile a litigiului, iar condițiile pentru conciliere au fost stabilite pentru a da celeilalte părți un termen pentru analizarea propunerilor și găsirea unei soluții amiabile. în cauză, reclamanta a făcut dovada că au existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis, fără a obține niciun rezultat. întrucât pârâta nu a manifestat nicio intenție de conciliere pentru celelalte imobile, accesorii lăcașului de cult, instanța a apreciat că procedura prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu ar fi condus ia un rezultat, chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită.

Pentru aceste motive, excepțiile invocate au fost respinse, prima instanță făcând trimite și la jurisprudența C.E.D.O., respectiv cauza Parohia Greco-catolică S.B. contra României. În ceea ce privește inadmisibiîitatea acțiunii, instanța de fond a considerat că reclamanta nu trebuia, în legătură cu obiectul cauzei de față, să formuleze cerere Ia comisia specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcașurile de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale. În ceea ce privește casele parohiale, Tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate un accesoriu al lăcașului de cult și supuse aceluiași regim juridic, deci nici pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G.

nr. 94/2000, ci doar o acțiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluție, în lipsa unui act normativ special, a cărui elaborare și adoptare nu s-a realizat, deși s-a manifestat această intenție de peste 10 ani). Accesorialitatea casei parohiale față de lăcașul de cult rezultă și din H.G. nr. 53/2008, în care se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă și cimitirul, ca anexe ale acesteia, formează un tot unitar. Tribunalul a reținut și că acțiunea nu este prescrisă. Conform art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938, în vigoare la data efectuării înscrierilor, acțiunea în revendicare, sub rezerva prescripției acțiunii de fond, va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit.

În fond, acțiunea în rectificarea cărții funciare a fost admisă pentru următoarele considerente: Reclamanta a fost proprietara imobilelor în litigiu, care au fost preluate abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 358/1948 și, apoi, atribuite Bisericii Ortodoxe Române. Susținerea pârâtei, conform căreia trecerea preotului greco-catolic la ortodoxism s-a făcut de bunăvoie, iar lăcașul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a denumirii, este nefondată, ținând cont de contextul politic și de temeiul juridic al schimbării denumirii - Decretul nr. 358/1948 - prin care, practic, cultul greco-catolic a fost scos în afara legii. Ca urmare, nu a existat un titlu valabil de preluare, deci încheierea de carte funciară este lovită de nulitate.

Așa fiind rezultă că, în temeiul art. 480 C. civ. reclamanta este îndreptățită la restituirea lăcașului de cult și a casei parohiale care i-au aparținut și au fost preluate abuziv, fără plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind contrară și art. 1 al Protocolului C.E.D.O., cum, în mod constant, a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa recentă. S-a apreciat că numărul credincioșilor nu are nicio relevanță pentru existența dreptului de proprietate al reclamantei și stabilirea situației juridice actuale a lăcașului de cult și a caselor parohiale. Pentru considerentele de fapt și de drept arătate, acest capăt de cerere a fost admis, iar pârâta a fost obligată să îi predea reclamantei în deplină posesie și pașnică folosință lăcașul de cult greco-catolic și casa parohială.

La adoptarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere și acordul pârâtei pentru redarea lăcașului de cult și faptul că acesta este folosit deja de către reclamantă. S-a apreciat că aceeași soluție se impune și pentru celelalte imobile - casa parohială, curte și o grădină -acestea fiind accesorii lăcașului de cult. Nu se poate reține apărarea pârâtei, cum că a cumpărat aceste imobile prin contractul de vânzare-cumpărare din dosar, întrucât acest contract nu identifică imobilele, nici administrativ și nici prin datele de carte funciară. în contract, nu se face referire la teren (nici nu era posibil, pentru că nu e un înscris autentic), ci doar la construcții (sediu C.A.P., magazie); contractul nu a fost încheiat cu proprietarul de carte funciară (care era Oficiul Parohial Ortodox B.), ci cu un neproprietar, (C.A.P.

B.). În ceea ce privește imobilul cimitir înscris în C.F. s-au respins toate capetele de cerere (rectificare C.F., revendicare, anulare încheiere C.F.), întrucât, în conformitate cu art. 111 pct. 10 anexa 1 din Legea nr. 213/1998 și art. 11 alin. (1) din aceeași lege, acesta face parte din domeniul public al localității. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii reclamantei numai cu privire la lăcașul de cult, și respingerea celorlalte capete de cerere. În motivarea apelului, s-a arătat că instanța a reținut că înscrierea în C.F., s-a făcut rară titlu, situație ce nu corespunde adevărului.

Din simpla lecturare a cărții funciare, rezultă că pârâta este înscrisă cu titlu de drept - lege, în temeiul Decretului nr. 3811/1950 și a Decretului nr. 2994/1950. Motivarea instanței, prin care se reține că reclamanta a fost proprietara imobilelor în litigiu, care au fost apoi preluate în mod abuziv, în temeiul Decretului nr. 358/1948, și atribuite Bisericii Ortodoxe Române, nu are niciun suport probatoriu. Pentru ca reclamanta să poată invoca dispozițiile art. 480 C. civ., ar trebui sa producă un just titlu și, în același timp, pârâta să dețină imobilul în baza unui titlu nevalabil. Or, atâta timp cât pârâta este deținătoarea unui titlu valabil, izvorât din lege, acțiunea reclamantei este de respins.

Trecerea imobilelor în proprietatea pârâtei s-a făcut conform legii în vigoare la acel moment, în cartea funciară, pârâta figurează ca proprietar, astfel că rectificarea înscrierii nu este justificată, cum nu este justificată nici admiterea acțiunii în revendicare, reclamanta neputând opune un just titlu care să-i legitimeze acțiunea. Prin decizia civilă nr. 150/2011, Curtea de Apel Alba lulia a admis apelul pârâtei, a schimbat în tot sentința atacată și, rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Biserica Greco-catolică B. și, în consecință: A. dispus anularea parțială a încheierii de intabulare din C.F.

B., numai în ceea ce privește nr. top., biserica și curte în suprafață de 816 m.p., înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3, în sensul înscrierii dreptului de proprietate asupra nr. top., biserica și curte în suprafață de 816 m.p., nr. de ordine A+3, în favoarea reclamantei Biserica Greco-catolică B. A. obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română B. să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei Biserica Greco-catolică B., imobilul înscris în C.F., biserica și curte în suprafață de 816 m.p., înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3. A respins în rest celelalte cereri și a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale, în fața instanței de fond, în cuantum de 450 RON.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut că, prin acțiunea formulată de reclamantă, astfel cum a fost precizată, s-a invocat ca temei de drept al acțiunii art. 480 C. civ., Decretul-Lege nr. 126/1990, art. 34 din Legea nr. 7/1996. Prin urmare, în principal, cererea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Acțiunea în revendicare reglementată de acest text legal este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Astfel, este de esența acțiunii în revendicare ca proprietarul neposesor să opună posesorului neproprietar titlul său de proprietate în baza căruia face dovada dreptului său de a-și reapropia bunul. în speță, singura parte care reușește să facă dovada proprietății este pârâta, care, potrivit extraselor de carte funciară, în 1958, a devenit proprietar tabular asupra imobilelor în litigiu, de atunci, având și posesia lor, dreptul de proprietate fiind înscris la B+4.

Anterior pârâtei, în cartea funciară Ia B+2 și B+3, a fost intabulat dreptul de proprietate al unui minor (ai cărui nume este indescifrabil), reclamanta nefiind niciodată intabulata asupra imobilelor indicate în petitul acțiunii. Or, în sistem de carte funciară, potrivit dispozițiilor legale incidente la acel moment, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, astfel că un drept neînscris se considera că nu există. În speță, reclamanta nu și-a intabulat niciodată dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, astfel că nu a avut niciodată calitatea de proprietar tabular. Dreptul de proprietate ai pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 și Decretului nr. 2994/1950, iar, la momentul respectiv, un astfel de mod de dobândire a proprietății era reglementat prin art. 645 C. civ.

În cauză, reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar și nu are decât parțial posesia imobilelor. în sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul - lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție care reglementează principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, iar reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul administrat, rezultă că pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate în 1958, prin încheierea nr. 1863/1958, în baza Decretului nr. 3811/1950 și Decretului nr. 2994/1950.

în această ipoteză, reclamanta nu are posibilitatea să revendice, în lipsa dreptului care-i legitimează acțiunea, bunurile deținute și preluate prin actul normativ menționat. Pe cale de consecință, acțiunea în revendicare a imobilelor în litigiu întemeiată pe dreptul comun a fost constatată nefondată. S-a reținut, de asemenea, că unul dintre imobilele revendicate este o biserică, înscrisă în C.F. Regimul juridic al Iăcașelor de cult ce au aparținut cultului greco-catolic este reglementat de Deeretul-lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaște oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică). Din perspectiva acestui act normativ, s-a reținut că, față de cerințele legale pe care le impune, pentru a se dispune restituirea lăcașului de cult, s-ar fi impus soluția de respingere și cu privire la acest imobil, însă, prin întâmpinarea depusă la fond, precum și prin cererea de apel, pârâta a fost de acord ca imobilul biserică și curte, înscris în C.F.

B., în suprafață de 816 m.p. de sub A+3, să fie înscris în C.F., pe numele reclamantei. Față de această poziție, asimilată cu o achiesare, care este irevocabilă, s-a apreciat că instanța este ținută de recunoașterea pârâtei, dând, exclusiv din acest punct de vedere, o soluție de admitere a acestui petit, prin substituirea totală a motivării instanței de fond sub acest aspect. Deși pârâta nu a fost de acord și cu admiterea petituiui referitor la lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantei, pe motiv că imobilul este deja folosit de catolici, instanța de apel a apreciat că se impune și admiterea acestui capăt de cerere, ca o consecință a admiterii primului capăt, prin aceasta, consolidându-se dreptul de proprietate recunoscut de pârâtă în favoarea reclamantei.

Cu privire la celelalte imobile care fac obiectul acțiunii de față (cimitir, grădină, casă și curte, înscrise în C.F. B.), Curtea a constatat că regimul juridic și condițiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, care a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun, în cazul revendicării imobilelor naționalizate ce au aparținut cultelor religioase și a stabilit un sistem reparator, pe care l-a subordonat controlului judecătoresc, prin norme de procedură cu caracter special. Această reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce cad sub incidența sa.

Ca urmare, câtă vreme O.U.G. nr. 94/2000 constituie o lege specială, reparatorie, în cazul imobilelor preluate abuziv de stat ce au aparținut cultelor religioase (cum este cazul imobilelor în litigiu, cu excepția bisericii), și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar art. 480 C. civ. are un caracter general față de O.U.G. nr. 94/2000, dispozițiile C. civ. nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile preluate de la cultele religioase în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000. Ca urmare, cu privire la aceste imobile, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, astfel că și sub acest aspect, apelul pârâtei este privit ca fondat.

împotriva acestei decizii, a formulat recurs reclamanta. Biserica Greco - Catolică B. Prin decizia civilă nr. 6530/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei și a trimis cauza spre rejudecarea apelului. În considerentele deciziei, instanța de recurs a reținut că soluția dată în apel este corectă numai în ce privește imobilele cu nr. top., cu destinație de grădină, întrucât procedura de restituire a unor astfel de imobile este reglementată de dispoziții speciale, respectiv de O.U.G. nr. 94/2000, iar reclamanta nu a urmat procedura reglementată de această ordonanță. În ce privește imobilul cu nr. top., casa parohială și curte, s-a reținut că acesta reprezintă un accesoriu al lăcașului de cult, iar acțiunea de revendicare pe drept comun este admisibilă, nefiind incidență O.U.G.

nr. 94/2000. Ca urmare, s-a dispus rejudecarea apelului sub acest aspect. În rejudecare, dosarul a fost reînregistrat ca Dosar nr. 879/85/2010*. Prin decizia civilă nr. 41 din 7 mai 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. împotriva sentinței civile nr. 654/2011, pronunțată de Tribunalul Sibiu , secția I civilă în Dosar nr. 879/85/2010. S-a schimbat în parte sentința atacată, în sensul că s-a respins acțiunea, reclamantei Biseria Greco- Catolică Blaj el și în ce privește revendicarea imobilelor înscrise în C.F. B.. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței atacate. Analizând apelul declarat de pârâtă, în limitele casării, Curtea a reținut următoarele: Imobilul înscris în C.F.

B., având nr. top., are destinația de casă parohială și curte. Potrivit art. 178 alin. (3) din H.G. nr. 53/2008, casa parohială se consideră anexă a lăcașului de cult și urmează regimul juridic al acestuia. Lăcașul de cult revendicat de reclamantă este imobilul înscris în C.F. B. Prima instanță a admis acțiunea reclamantei cu privire la acest imobil, iar pârâta, prin motivele de apel, nu a criticat sentința sub acest aspect. Dimpotrivă, și-a menținut poziția procesuală exprimată la fond, în sensul că este de acord cu acțiunea în revendicarea lăcașului de cult. Față de aceste prevederi legale, având în vedere că biserica a fost restituită și că imobilul cu destinația de casă parohială urmează același regim juridic, fiind accesoriu lăcașului de cult, Curtea a constatat nefondat apelul pârâtei cu privire la imobil, astfel că a menținut sub acest aspect hotărârea atacată.

Referitor la imobilele cu nr. top., Curtea a reținut următoarele: Prin apelul declarat, pârâta a criticat hotărârea primei instanțe, în ce privește soluția de admitere a acțiunii în revendicare a imobilelor. Prin decizia de casare, instanța de recurs a dezlegat problema de drept ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor, în sensul aplicării legii speciale și, în consecință, a inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun. În aceste circumstanțe, având în vedere prevederile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii, Curtea a constatat că, în privința celor doua imobile, soluția instanței de fond, de admitere a cererii în revendicare, este nelegală.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta Parohia Greco-Catolică Blaj el, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii în întregime a apelului promovat de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. și menținerii în totalitate a sentinței instanței de fond. În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta Parohia Greco -Catolică B. a arătat următoarele: Sub un prim aspect, prezenta cauză se află în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere, dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6530 din 25 octombrie 2012. Prin această decizie, instanța, admițând recursul subscrisei, a apreciat că, în ceea ce privește imobilul, casă parohială și curte, în suprafață de 3.205 m.p., decizia este nelegală.

Cu același prilej, s-a constatat că subscrisa nu avea obligația de a urma procedura specială reglementată de O.U.G. nr. 94/2000 (cu referire la acest imobil), reținându-se că lăcașeîe de cult sunt expres exceptate de la aplicarea acestui act normativ. Totodată, instanța a reținut împrejurarea că imobilul - casă parohială constituie un accesoriu al lăcașului de cuit, fiind supusă aceluiași regim juridic, așadar, exceptată de la parcurgerea procedurii speciale, reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun fiind admisibilă. Prin decizia atacată, instanța de apel a respins însă acțiunea în revendicare a imobilelor înscrise în C.F. B., având ram de cultură, grădină.

Este adevărat că premisa de la care pornește rejudecarea cauzei este cea reglementată de art. 315 din C. proc. civ., iar, sub acest aspect, chestiunile de drept soluționate de instanța de casare sunt obligatorii, însă instanța de apel trebuia să aibă în vedere că imobilele care fac obiectul prezentei cauzei formează de fapt un singur corp funciar. Cele trei nr. topografice, astfel după cum sugerează și ordinea cronologică, sunt situate unul lângă celălalt, formând de fapt un singur corp funciar. Practic, este vorba de casa parohială, curte și grădina acesteia, nedespărțite de garduri și înscrise într-o singură carte funciară. În măsura în care raționamentul instanței, cu referire la nr. top, este corect, pentru identitate de rațiune, nr. top trebuie să primească același tratament juridic, fiind vorba de grădina imobilului.

În acest fel, recurenta a apreciat că s-ar asigura atât consecvența cu referire ia situații similare, cât și respectarea dispozițiilor art. 315 din C. proc. civ. Împotriva aceleiași decizii, a declarat recurs și pârâta Parohia Ortodoxă Română B., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recuraîe, în sensul respingerii capătului de cerere privind obligația sa de a preda în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în localitatea B., înscris în C.F. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta Parohia Ortodoxă Română B. a arătat următoarele: Soluția pronunțată de instanța de apel este greșită, întrucât a fost ignorată în totalitate cartea funciară a imobilului.

Astfel, instanța este în eroare, atunci când reține că, sub A5, este înscrisă casa parohială. În plus, nu există nici o dovadă la dosarul cauzei, din care să rezulte că, vreodată, imobilul înscris sub nr. top, în C.F. B., ar fi avut destinația de casă parohială și ar fi aparținut, cu titlu de proprietate, intimatei Parohia Greco-Catolică B. Este de necontestat faptul că această casa parohială este anexă a bisericii. În lipsa oricărei mențiuni despre acest fapt, în Cartea Funciară, rămâne dovedit faptul că imobilul înscris sub nr. top a fost o casă. în acest sens, s-a solicitat a se avea în vedere înscrierea din extrasul de carte funciară, traducere aflată la dosarul cauzei din foaia de avere și proprietate, în care, fără echivoc, apare, sub B2 și 3, proprietatea unei persoane fizice, minor la data dobândirii, aî cărui nume este indescifrabil.

În Cartea Funciară, apare casă cu 3 camere din piatră și curte. în suprafață de 3.205 m.p., cu mențiunea marginală că aparține lui B3, adică minorului și, nicidecum, vreunei instituții de cult. Faptul că, în anul 1958, aceste imobile au trecut în stăpânirea și proprietatea Oficiului Parohial Ortodox Român din B., în baza unor decrete, de la proprietarul notat la B3 (nume indescifrabil minor), și lipsa vreunei mențiuni cu privire la existența vreunui drept de proprietate al Bisericii Greco-Catolice, asupra acestui imobil, determină concluzia că intimata nu a deținut niciodată, cu titlu de proprietate, imobilul în speță, astfel că nu a fost preluat de la intimată, ci de la o persoană fizică. Așa fiind, imobilul casă de piatră și curte nu poate fi considerat casă parohială și, deci, nu poate fi scos din proprietatea sa, atâta timp cât înscrierea în cartea funciară este legală, existând prezumția legală a titlului valabil.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că proprietatea asupra imobilului - casă de piatră și curte - a trecut direct de la persoana fizică înscrisă sub B3 la subscrisa recurentă. În concluzie, imobilul înscris în C.F. B., sub nr. top, fiind o simplă casă de piatră cu 3 camere, fără nici o mențiune a destinației, având proprietar persoană fizică, nu poate fi considerată anexă a bisericii, doar pentru simplul fapt ca este notat în aceeași carte funciară cu biserica, ce este imobil distinct, corp funciar distinct, motiv pentru care nu este sub incidența regimului juridic aplicabil bisericilor, prevăzut de art. 27 alin. (2) din Legea nr. 489/2006 și art. 170 alin. (4) din H.G. nr. 53/2008.

De altfel, nelacând dovada că ar fi deținut cu titlu de proprietate imobilul pe care îl revendică, acțiunea este și inadmisibilă, având în vedere că, în regim de Carte Funciară, dovada proprietății se face exclusiv cu Cartea Funciară. Recursurile vor fi admise, pentru următoarele considerente: Sub un prim aspect, trebuie menționat că, în al doilea ciclu procesual, limitele rejudecării apelului promovat exclusiv de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. au fost fixate prin decizia civilă nr. 6530/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a admis recursul reclamantei Parohia Greco - Catolica B. și s-a trimis cauza spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe. Astfel, s-a decis irevocabil că soluția instanței de apel de respingere a cererii reclamantei este corectă numai în ceea ce privește imobilele cu nr. top, cu destinația de grădină, acestea intrând sub incidența O.U.G.

nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002 și neputând fi retrocedate pe calea dreptului comun, astfel cum solicitase reclamanta. Prin aceeași decizie, s-a constatat că soluția de respingere a cererii de revendicare întemeiată pe dispozițiile C. civ., privind imobilul cu nr. top este nelegală, întrucât casa parohială constituie un accesoriu al lăcașului de cult, supusă aceluiași regim juridic, potrivit dispozițiilor art. 178 alin. (3) din Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, astfel că, pentru imobilul cu această destinație, nu era necesară parcurgerea procedurii speciale reglementate de O.U.G. nr. 94/2000, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun fiind admisibilă.

În acest context, apreciind că instanța de apel nu a procedat la o analiză în fond a pretențiilor reclamantei în ceea ce privește imobilul cu nr. top 15, compus din casă parohială și curte, instanța supremă a apreciat că se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de apel, reținând că instanța de recurs a dezlegat problema de drept ce vizează revendicarea pe calea dreptului comun a imobilelor, în sensul aplicării legii speciale și, în consecință, a inadmisibiîității acțiunii în revendicare de drept comun exercitată de reclamantă, a admis apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. și, schimbând în parte sentința, a respins acțiunea reclamantei Biseria Greco-Catolică B. și în ce privește revendicarea imobilelor înscrise în C.F.

B. Cu privire însă la imobilul înscris în C.F., constând în casă parohială și curte, instanța de apel a aplicat doar formal dispozițiile art. 315 C. proc. civ., care stipulează că, în caz de casare, hotărârea instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii. Astfel, deși instanța de recurs a reținut, în considerentele enunțate, că instanța de apel nu a procedat la o analiză în fond a pretențiilor reclamantei în ceea ce privește imobilul cu nr. top., instanța de trimitere nu a făcut altceva decât să constate că biserica, fiind restituită de către instanța de fond, imobilul cu destinația de casă parohială urmează același regim juridic, fiind accesoriu lăcașului de cult menționat, admițând, în consecință, cererea reclamantei de restituire a acestui imobil.

Această constatare nu reprezintă însă o veritabilă examinare a motivelor de apel formulate de pârâta apelantă Parohia Ortodoxă Română B., respectiv o analiză particulară a fondului raportului juridic dedus judecății, astfel cum a fost impusă de instanța supremă, și nu poate substitui argumentația necesară a instanței de apel, garanția motivării hotărârilor judecătorești fiind reglementată atât prin dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., cât și prin dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil. Potrivit dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc.

civ., „hotărârea se dă în numele legii și va cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Prin urmare, obligația instanței de recurs este aceea de a verifica și de a se asigura că hotărârea judecătorească atacată în această cale extraordinară de atac cuprinde „motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", constituind astfel situația premisă pentru o judecată concretă și. efectivă în recurs - împrejurările de fapt să fi fost pe deplin stabilite. Dispozițiile legale menționate au fost prevăzute de legiuitor atât în interesul unei bune administrări a justiției, cât și pentru a da posibilitatea instanțelor de judecată superioare de a exercita un control efectiv și eficient al modului de înfăptuire a actului de justiție în etapele procesuale anterioare.

În plus, în interpretarea dispozițiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deja evocate, motivarea unei hotărâri nu presupune doar ca instanța să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin cererea de chemare în judecată și asupra tuturor mijloacelor de apărare ce au stat la temelia pretențiilor invocate de părți, ci și necesitatea expunerii raționamentelor pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv. În acest sens, în doctrina și jurispmdența instanțelor naționale, s-a admis că absenta motivării sau insuficienta acesteia în privința unor aspecte relevante pentru cauză, poate echivala cu necercetarea fondului cauzei, situație care atrage după sine, sancțiunea casării hotărârii, respectiv trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În acest context, se observă că pârâta Parohia Ortodoxă Română B. expusese, în conținutul motivelor de apel, mai multe argumente de fapt și de drept relevante soluționării cauzei deduse judecății, cărora instanța de apel nu le-a răspuns prin niciun argument, nearătând nici dacă acestea au fost sau nu primite și nici motiveie pentru care nu s-a impus examinarea lor. În consecință, instanța de trimitere va trebui să analizeze motivele de apel și criticile de recurs expuse, precum și apărările reclamantei; să cerceteze istoricul mențiunilor de carte funciara și să stabilească regimul juridic al imobilului înscris în C.F. B., nr. top., sub aspectul titlurilor de proprietate asupra acestuia, identificării și destinației sale, având în vedere că recurenta pârâtă învederează că, în C.F.

B. sub A5, apare casă din trei camere și curte în suprafață de 3.205 m.p., cu mențiunea marginală că aparține lui B3, adică unui minor, iar nu unei instituții de cult; să identifice care este persoana de la care s-a preluat imobilul, în raport de susținerile recurentei pârâte, care a învederat că preluarea bunului imobil în litigiu s-a făcut de la o persoană fizică, minor la epoca preluării, și, nicidecum, de ia recurenta reclamantă; să lămurească orice alte elemente necesare dezlegării cauzei și, în urma acestei analize, să expună argumentele substanțiale care vor determina deznodământul judiciar al litigiului în etapa procesuală a apelului.

În aceiași sens, deși instanța supremă a afirmat, de principiu, în considerentele deciziei de casare, că imobilul - casă parohială - este un accesoriu al lăcașului de cult, supusă aceluiași regim juridic, instanța de apel va trebui să realizeze, în baza probelor administrate în cauză, o analiză particulară a imobilului înscris în C.F. B., nr. top., în sensul stabilirii destinației sale, întrucât destinația imobilului este esențială pentru a~i putea aplica acestuia principiul accesorialității. În ceea ce privește recursul reclamantei Parohia Greco - Catolică B., se observă că acesta repune în discuție soluționarea cererii privind imobilele cu nr. top, cerere ce a fost dezlegată, în mod irevocabil, de către instanța supremă, în sensul aplicării legii speciale și, în consecință, a inadmisibilității acțiunii în revendicare de drept comun exercitată de reclamantă, astfel încât aceste aspecte nu pot fi reiterate.

În acest context, se poate observa că singura critică formulată de recurenta reclamantă, care va trebui analizată de către instanța de apel, cu ocazia rejudecării, este cea privind existența unui singur corp funciar, analiză care va fi intrinsecă stabilirii identității imobilului înscris în C.F. B., iar soluția admiterii recursului promovat de reclamanta Parohia Greco - Catolică B. se impune doar din considerente procedurale, pentru a se asigura o judecată unitară a cauzei. Pentru considerentele expuse, constatând încălcarea art. 315 C. proc. civ., în sensul nesoluționării, într-o manieră veritabilă, a fondului cererii, în ceea ce privește imobilul înscris în C.F. B., precum și incidența art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. (în partea privind: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină), Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de reclamanta Parohia Greco -Catolică B.- și de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. împotriva deciziei nr. 41 din 7 mai 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția I civilă; va casa decizia recuratâ și va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursurile declarate de reclamanta Parohia Greco -Catolică B. și de pârâta Parohia Ortodoxă Română B. împotriva deciziei nr. 41 din 07 mai 2013 a Curții de Apel Alba lulia, secția a I-a civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași Curți de Apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 05 februarie 2014.