ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6530/2012

Asupra cauzei de față constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secția civilă, reclamanta Biserica Greco-Catolică Blăjel a chemat în judecată pe pârâta Biserica Ortodoxă Blăjel solicitând obligarea acesteia să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în CF Blăjel Cimitir de 806 mp, biserică și curte de 816 mp, grădină de 834 mp, casă și curte de 3.205 mp și grădină de 4.053 mp. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că a fost proprietara bunurilor revendicate până în anul 1948 când au fost confiscate abuziv de Statul Român, trecând apoi în proprietatea Bisericii Ortodoxe în anii 80, biserica fiind abandonată de ortodocși și preluată în folosință de reclamantă în 1998. După această dată a fost reconstruită și extinsă de către reclamantă.

Reclamanta a mai arătat că pârâta a refuzat orice conciliere. În drept, au fost invocate dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990 și ale Legii nr. 182/2005. Prin întâmpinare, pârâta a arătat că este de acord ca imobilul biserică și curte înscris în CF Blăjel, în suprafață de 816 mp, de sub A.3 să fie înscris în CF pe numele reclamantei și solicită respingerea celorlalte capete de cerere. În motivarea poziției sale, pârâta a arătat că biserica a aparținut reclamantei până în anul 1958, iar de la acea dată nu a fost folosită până în 1990 când a fost preluată de reclamantă și renovată. Arată că reclamanta folosește acest imobil și în prezent, astfel că cererea sa de a i se lăsa liberă posesia acesteia trebuie admisă.

Cu privire la celelalte imobile indicate în acțiune, pârâta susține că le-a dobândit prin cumpărare de la Comisia de lichidare a C.A.P. Blăjel și ca urmare sunt proprietatea ei, astfel că se opune admiterii acțiunii reclamantei, iar în ce privește terenul cu destinația cimitir, înscris în CF Blăjel, reclamanta nu e îndreptățită la restituire întrucât în Blăjel sunt doar 10 persoane de religie greco-catolică.

La termenul din 29 aprilie 2010 reclamanta a modificat acțiunea în sensul că a solicitat: - anularea efectelor încheierii CF nr. 1863/1958 din CF Blăjel prin care ea a fost expropriată, iar pârâta a dobândit proprietatea și să se dispună retrocedarea imobilelor către reclamantă; - rectificarea CF Blăjel în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară de CF; - obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în CF. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480 C. civ., Decretul-Lege nr. 126/1990 și art. 34 din Legea nr. 7/1996. Prin întâmpinarea formulată după modificarea acțiunii pârâta a invocat excepția prescripției dreptului de a cere anularea încheierii de CF 1863/1950 și ca o consecință, respingerea primelor două capete de cerere.

La dosar s-au depus extrase CF și copia Cărții Funciare in extenso, dovada invitației făcute pârâtei la conciliere conform Decretului-lege nr. 126/1990, procesul-verbal din care rezultă lipsa pârâtei de la conciliere, contract de vânzare-cumpărare de la CAP Blăjel, listele cu credincioși, propunere de soluționare amiabilă. Prin Sentința civilă nr. 645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu, secția civilă a admis în parte acțiunea precizată, a constatat nulitatea Încheierii nr. 1863/1958 din CF Blăjel ca urmare a nevalabilității titlului, a dispus rectificarea CF Blăjel numai în ceea ce privește biserică și curte de 816 mp, grădină de 834 mp, casă parohială și curte de 3.205 mp și grădină de 4.053 mp.

În sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară de CF cu întabularea ca proprietar a Bisericii Greco-Catolice Blăjel, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilele înscrise în CF Blăjel. Au fost respinse celelalte cereri din acțiunea formulată și precizată de reclamantă. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale de 450 RON. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele considerente: Imobilul în litigiu este compus din cimitir (CF Blăjel), biserică și curte, casă parohială și curte și două grădini, anexe ale acestor construcții bisericești. Imobilele au aparținut Oficiului parohial Greco-Unit Blăjel, iar prin Încheierea nr. 1843/1958 au fost intabulate în favoarea Oficiului Parohial Ortodox Român din Blăjel.

Întabularea din 1958 s-a făcut în baza Decretului nr. 3811/1950 și a Decretului nr. 2994/1950. Mențiunile din CF nu sunt clare sub acest aspect, iar actele în baza cărora s-a efectuat întabularea nu se mai găsesc nici în posesia părților și nici în arhiva de Carte funciară. În Cartea funciară se face referire la aceste două acte, fără a se putea stabili dacă este vorba despre acte normative (decret) sau hotărâri judecătorești (decizii), ca urmare nu se poate stabili dacă întabularea a fost făcută cu titlu sau fără titlu legal și nici nu există posibilitatea verificării acestora. Este cunoscut faptul că prin Decretul nr. 177/1948, patrimoniul cultului greco-catolic a fost preluat de Statul Român, iar lăcașurile de cult au fost date în folosința Bisericii Ortodoxe Române, însă prin acel act normativ se stabilea o procedură prin care se efectua întabularea Bisericii Ortodoxe, procedură care se finaliza printr-o hotărâre judecătorească.

Or în cauză, întabularea nu s-a făcut nici pe baza actului normativ sus-menționat (pentru că nu s-a intabulat în favoarea statului) și nici pe baza unei hotărâri judecătorești. În primul rând, tribunalul a analizat excepția prematurității și inadmisibilității acțiunii față de lipsa procedurii de conciliere prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990 și a excepției prescripției acțiunii invocate de pârâtă.

Acestea au fost considerate nefondate și au fost respinse, pentru următoarele considerente: Este adevărat că prin art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situația juridică a lăcașelor de cult ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părți cu respectarea unor condiții de formă specifice (art. 3 alin. (2)). Cu toate că reclamanta nu a respectat strict această procedură, tribunalul a apreciat că acțiunea nu este inadmisibilă și nici prematură, ci se poate soluționa prin analizarea fondului cauzei.

Această soluție se impune întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluționării amiabile a litigiului, iar condițiile pentru conciliere au fost stabilite pentru a da celeilalte părți un termen pentru analizarea propunerilor și găsirea unei soluții amiabile. Ori în cauză reclamanta a făcut dovada că au existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis (chiar înainte de a revendica bunul, pentru că s-a solicitat și o folosință provizorie sau una alternativă) fără a obține niciun rezultat. Întrucât pârâta nu a manifestat nici o intenție de conciliere pentru celelalte imobile, accesorii lăcașului de cult, instanța a apreciat că procedura prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu ar fi condus la un rezultat, chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită.

În pronunțarea soluției de respingere a excepțiilor, tribunalul a ținut seama și de practica Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens, potrivit căreia respingerea unei acțiuni ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurilor prealabile reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru că nu se asigură dreptul de acces la instanță și a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dacă în situații similare unele cauze au fost soluționate pe fond (cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor contra România), a refuza accesul la justiție al reclamantei încalcă și art. 21 din Constituție și art. 3 C. civ. În plus, la nivelul județului Sibiu nici nu s-a constituit comisia mixtă, ca urmare nu se poate imputa reclamantei lipsa dialogului și a concilierii.

În ceea ce privește inadmisibilitatea acțiunii, tribunalul a reținut că reclamanta nu trebuia, în legătură cu obiectul cauzei de față, să formuleze cerere nici la comisia specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcașurile de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale. În ceea ce privește casele parohiale, tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate un accesoriu al lăcașului de cult și supuse aceluiași regim juridic, deci nici pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000, ci doar o acțiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluție în lipsa unui act normativ special a cărui elaborare și adoptare nu s-a realizat deși s-a manifestat această intenție de peste 10 ani.) Accesorialitatea casei parohiale față de lăcașul de cult rezultă și din H.G.

nr. 53/2008 în care se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă și cimitirul ca anexe ale acesteia formează un tot unitar. Tribunalul a respins și excepția prescripției acțiunii, față de dispozițiile art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data efectuării înscrierilor) potrivit cărora, acțiunea în revendicare, sub rezerva prescripțiunii acțiunii de fond va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit (...). În fond, acțiunea în rectificarea Cărții funciare a fost admisă pentru următoarele considerente: Reclamanta a fost proprietara imobilelor în litigiu care au fost preluate abuziv de Statul Român prin Decretul nr. 358/1948 și apoi atribuit Bisericii Ortodoxe Române.

Susținerea pârâtei conform căreia trecerea preotului greco-catolic la ortodoxism s-a făcut de bunăvoie, iar lăcașul de cult nu a fost preluat abuziv, ci s-a produs doar o schimbare a denumirii, este nefondată ținând cont de contextul politic și de temeiul juridic al schimbării denumirii - Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul greco-catolic a fost scos în afara legii. Ca urmare, nu a existat un titlu valabil de preluare, deci încheierea de Carte funciară este lovită de nulitate. Așa fiind rezultă că, în temeiul art. 480 C. civ., reclamanta este îndreptățită la restituirea lăcașului de cult și a casei parohiale care i-au aparținut și au fost preluate abuziv fără plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind contrară și art. 1 al Protocolului Convenției Europene a Drepturilor Omului, cum în mod constant a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa recentă.

S-a reținut și că numărul credincioșilor nu prezintă relevanță pentru existența dreptului de proprietate al reclamantei și stabilirea situației juridice actuale a lăcașului de cult și a caselor parohiale. La adoptarea soluției sale, tribunalul a avut în vedere și acordul pârâtei pentru predarea lăcașului de cult și faptul că acesta este folosit deja de către reclamantă, aceeași soluție impunându-se și pentru celelalte imobile - casa parohială, curte și grădină - acestea constituind accesorii ale lăcașului de cult.

Nu a fost reținută apărarea pârâtei, potrivit căreia a cumpărat aceste imobile prin contractul de vânzare-cumpărare întrucât acest contract nu identifică imobilele, nici administrativ și nici prin datele de Carte funciară; în contract nu se face referire la teren (nici nu era posibil, pentru că nu e un înscris autentic), ci doar la construcții (sediu C.A.P., magazie); contactul nu a fost încheiat cu proprietarul de CF (care era Oficiul Parohial Ortodox Blăjel), ci cu un neproprietar, C.A.P. Blăjel. Acțiunea în revendicare a fost admisă în parte, doar pentru imobilele înscrise în CF Blăjel pentru că biserica și curtea se află în posesia și folosința reclamantei, iar pentru cimitir acțiunea s-a respins în integralitatea sa.

În ceea ce privește imobilul cimitir înscris în CF Blăjel s-au respins toate capetele de cerere (rectificare CF, revendicare, anulare încheiere CF) întrucât în conformitate cu art. III pct. 10 anexa I din Legea nr. 213/1998 și art. II alin. (1) din aceeași lege, acesta face parte din domeniul public al localității. În baza art. 274 C. proc. civ. pârâta a fost obligată să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 450 RON reprezentând 3/4 din onorariul de avocat și cheltuieli de transport parțiale, față de poziția pârâtei care a fost de acord cu restituirea bisericii. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română Blăjel.

Prin Decizia nr. 150 din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Blăjel, a schimbat în tot sentința atacată și rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea, a dispus anularea parțială a încheierii de întabulare din 31 decembrie 1958 din cartea funciară Blăjel, numai în ceea ce privește biserica și curtea în suprafață de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3, în sensul înscrierii dreptului de proprietate asupra bisericii și curții în suprafață de 816 mp, nr. de ordine A+3, în favoarea reclamantei Biserica Greco-Catolică Blăjel; a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română Blăjel să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei Biserica Greco-Catolică Blăjel, imobilul identificat mai sus, înscris în cartea funciară Blăjel, biserică și curte în suprafață de 816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3; a respins celelalte cereri; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată parțiale, în fața instanței de fond, în cuantum de 450 RON.

În motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Acțiunea în revendicare reglementată de art. 480 C. civ. este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Astfel, este de esența acțiunii în revendicare ca proprietarul neposesor să opună posesorului neproprietar titlul său de proprietate în baza căruia face dovada dreptului său de a-și reapropia bunul. În speță, singura parte care reușește să facă dovada proprietății este pârâta care, potrivit extraselor de carte funciară, în 1958 a devenit proprietar tabular asupra imobilelor în litigiu, de atunci având și posesia lor, dreptul de proprietate fiind înscris la B+4. Anterior pârâtei, în cartea funciară, la B+2 și B+3, a fost întabulat dreptul de proprietate al unui minor (al cărui nume este indescifrabil), reclamanta nefiind niciodată intabulată asupra imobilelor indicate în petitul acțiunii.

Or, în sistem de carte funciară, potrivit dispozițiilor legale incidente la acel moment, înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, astfel că un drept neînscris se considera că nu există. În speță, reclamanta nu și-a întabulat niciodată dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu, astfel că nu a avut niciodată calitatea de proprietar tabular. Dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 și Decretului nr. 2994/1950, iar la momentul respectiv, un astfel de mod de dobândire a proprietății era reglementat prin art. 645 C. civ. În cauză reclamanta nu a făcut dovada calității de proprietar și nu are decât parțial posesia imobilelor.

În sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție care reglementează principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, iar reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul administrat rezultă că pârâta și-a întabulat dreptul de proprietate în 1958, prin Încheierea nr. 1863/1958, în baza Decretului nr. 3811/1950 și Decretului nr. 2994/1950. În această ipoteză, reclamanta nu are posibilitatea să revendice, în lipsa dreptului care-i legitimează acțiunea, bunurile deținute și preluate prin actul normativ menționat.

Pe cale de consecință, acțiunea în revendicare a imobilelor în litigiu întemeiată pe dreptul comun nu este fondată, astfel că sub acest aspect, apelul pârâtei s-a considerat a fi întemeiat. Sub un alt aspect, s-a reținut că unul dintre imobilele revendicate este o biserică înscrisă în CF Blăjel. Regimul juridic al lăcașelor de cult ce au aparținut cultului greco-catolic este reglementat de Decretul-lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaște oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică). Dacă s-ar accepta ideea că imobilele revendicate au fost preluate de către cultul ortodox de la cultul greco-catolic - fapt nedovedit pentru argumentele ce au fost mai sus menționate - instanța a reținut următoarele: Potrivit art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bunurile preluate de la acest cult de către stat, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

Legiuitorul a reglementat în mod distinct situația juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, prevăzând prin art. 3 alin. (1) din decret o procedură specială de restituire a acestor imobile. Conform textului legal menționat, situația juridică a acestor imobile se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, care va ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun (art. 3 alin. (2)). Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor cuprinse în Decretul-lege 126/1990, rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între două situații diferite, pentru care a reglementat proceduri separate privind restituirea lăcașurilor de cult. Astfel, pe de-o parte au fost avute în vedere bunurile aflate în prezent în patrimoniul statului, care se pot restitui de către stat, fără nicio altă formalitate sau procedură prealabilă.

Pe de altă parte, au fost avute în vedere bunurile ce au aparținut Bisericii Greco-catolice, dar care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română. Pentru această din urmă categorie de imobile, legiuitorul a reglementat o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie să țină seama atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din Decret, cât și instanța de judecată, dacă părțile ajung să apeleze la acțiunea în justiție, conform art. 3 alin. (2) din Decret. Raționamentul legiuitorului care a stabilit drept criteriu dorința credincioșilor, pornește de la realitățile socio-istorice din prezent și are în vedere respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Astfel, dacă la momentul preluării acestor imobile, ponderea credincioșilor greco-catolici era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat. Pe de altă parte, apartenența religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă. După recunoașterea oficială a Bisericii greco-catolice, majoritatea credincioșilor greco-catolici au rămas la cultul ortodox. Astfel, conform informațiilor transmise de Primăria Blăjel (dosar fond), la recensământul din 2002 numărul cetățenilor din localitatea Blăjel de cult greco-catolic este 93 persoane, iar al ortodocșilor este de cel puțin patru ori mai mare (dosar fond). Chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioșilor greco-catolici la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioșilor sunt ortodocși și nu doresc să revină la cultul inițial și să revendice drepturi decurgând din calitatea de foști credincioși greco-catolici.

Pornind de la aceste realități sociale și istorice, a ignora voința credincioșilor și raportul dintre credincioșii ortodocși, majoritari, și cei greco-catolici, cu o pondere mai puțin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilității și securității raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut în permanență că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice și că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate. Ori restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii greco-catolice fără respectarea condiției impusă de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 aduce atingere tocmai acestor principii.

Introducerea alin. (2) al art. 3 din Decret, care reglementează dreptul părților de a apela la acțiunea în justiție, nu este de natură a înlătura condiția respectării dorinței majorității credincioșilor, rațiunile acestei cerințe subzistând, ci are menirea de a garanta accesul la justiție și la un proces echitabil, în condițiile în care instanțele din România apreciau ca inadmisibile asemenea cereri, câtă vreme comisia mixtă nu a ajuns la niciun rezultat, cum este cazul în speță. Chiar dacă față de numărul credincioșilor ortodocși și considerentele menționate, Curtea consideră că s-ar fi impus soluția de respingere și cu privire la acest imobil, instanța a avut în vedere faptul că prin întâmpinarea depusă la fond, precum și prin cererea de apel, pârâta a fost de acord ca imobilul biserică și curte înscris în CF Blăjel în suprafață de 816 mp de sub A3 să fie înscris în CF pe numele reclamantei.

Această poziție a pârâtei echivalează cu o achiesare. Achiesarea pârâtului are loc prin recunoașterea pretențiilor reclamantului. Fiind vorba de un act unilateral, achiesarea își produce efectele fără a fi necesară acceptarea reclamantului. Recunoașterea pârâtului poate fi și parțială și poate avea loc și în apel. Achiesarea este irevocabilă. Având în vedere faptul că pârâta a fost de acord cu această pretenție a reclamantei și cum dreptul de proprietatea asupra imobilului este în prezent înscris în favoarea pârâtei, instanța este ținută de recunoașterea pârâtei, urmând a da exclusiv din acest punct de vedere o soluție de admitere a acestui petit, prin substituirea totală a motivării instanței de fond sub acest aspect.

Deși pârâta nu a fost de acord și cu admiterea petitului referitor la lăsarea imobilului în deplină proprietate și posesie reclamantei pe motiv că imobilul este deja folosit de catolici, instanța a apreciat că se impune și admiterea acestui capăt de cerere, ca o consecință a admiterii primului capăt, prin aceasta consolidându-se dreptul de proprietate recunoscut de pârâtă în favoarea reclamantei. Pe de altă parte, prin admiterea și a acestui petit pârâta nu este în niciun fel prejudiciată, aceasta recunoscând folosirea bisericii de către catolici din anul 1990. Cu privire la celorlalte imobile care fac obiectul acțiunii (cimitir, grădină, casă și curte înscrise în CF Blăjel), Curtea a constatat că regimul juridic și condițiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv O.U.G.

nr. 94/2000. Potrivit art. 1 alin. (1) din această ordonanță, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. Prin dispozițiile sale, O.U.G. nr. 94/2000 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul revendicării imobilelor naționalizate ce au aparținut cultelor religioase și a stabilit un sistem reparator pe care l-a subordonat controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Această reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce cad sub incidența sa. Ca urmare, câtă vreme O.U.G. nr. 94/2000 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat ce au aparținut cultelor religioase (cum este cazul imobilelor în litigiu, cu excepția bisericii) și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar art. 480 C. civ. are un caracter general față de O.U.G. nr. 94/2000, dispozițiile C. civ. nu sunt aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile preluate de la cultele religioase în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a O.U.G.

nr. 94/2000. Câtă vreme restituirea imobilelor care fac obiectul prezentei acțiuni (cu excepția lăcașului de cult), intră sub incidența unei reglementări speciale care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, instituind atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Așadar, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Ca urmare, O.U.G. nr. 94/2000 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât cuprinde dispoziții procedurale care reglementează controlul judecătoresc al deciziilor Comisiei speciale de retrocedare, asigurându-se astfel accesul deplin și liber la justiție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Cu privire la concursul dintre legea specială și legea generală, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin Deciziile nr. 53/2007 și nr. 33/2008, date în recurs în interesul legii, în sensul aplicării legii speciale și a respectării regulii electa una via și a securității raporturilor juridice, considerentele și principiile enunțate în cele două decizii fiind pe deplin aplicabile și în cazul de față.

Ca urmare, cu privire la aceste imobile, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, astfel că și sub acest aspect, apelul pârâtei este privit ca fondat. Împotriva acestei deciziei a curții de apel a declarat recurs reclamanta care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a formulat următoarele critici: Instanța de apel a reținut în mod greșit în motivarea hotărârii atacate argumentele invocate de pârâtă prin apel, cu privire la pretinsa dobândire a dreptului său de proprietate în temeiul legii, respectiv Decretul nr. 3811/1950 și Decretul nr. 2994/1950, împrejurare ce se circumscrie ipotezei reglementată de art. 304 pct. 7 din C. proc.

civ. Recurenta susține că cele două pretins acte normative (decrete) nu sunt în realitate acte normative. Așa după cum rezultă din motivarea Sentinței civile nr. 461/S din 30 noiembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosar nr. 213/2006 într-o speță identică (pe care o anexează recursului în copie), se face referire la Ordinul Ministrului Cultelor nr. 3811/60/1950, ordin care a fost adus la cunoștință Parohiilor Ortodoxe printr-o adresă (cu nr. 2994/1950) emisă de Consiliul Arhiepiscopesc Sibiu. Din aceeași motivare reiese că cele două acte se referă la demersurile necesare pentru a obține din partea Ministerului Finanțelor Publice aprobarea de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru a tuturor cererilor de întabulare, a dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe, asupra bunurilor imobile care au aparținut Bisericii Catolice.

Reclamanta arată că, deși a solicitat instanței de apel efectuarea a două adrese, către Ministerul Culturii și Cultelor și către Mitropolia Sibiu, pentru a se comunica la dosarul cauzei copie de pe cele două acte, aceasta a respins cererea apreciind-o ca nerelevantă cauzei, ca mai apoi, în motivarea hotărârii atacate, să rețină că dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 și al Decretului nr. 2994/1950. Având în vedere împrejurarea că este necesară lămurirea aspectelor mai sus invocate, prin administrarea de probe (efectuarea de adrese), împrejurare care nu este posibilă în fața instanței de recurs, recurenta solicită casarea în întregime a hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Sub un al doilea aspect, recurenta susține că hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. Astfel, constatând incidența concursului dintre legea specială și legea generală și implicit inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dreptul comun, instanța de apel a refuzat să judece litigiul, încălcând astfel dreptul constituțional al accesului la justiție. Recurenta susține că a făcut toate demersurile legale impuse de O.U.G. nr. 94/2000, în sensul solicitării restituirii imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze, însă în contextul în care Comisia Specială instituită de actul normativ mai sus menționat nu s-a întrunit, soluționarea cauzei pe această cale a devenit imposibilă.

Accesul la justiție în baza dreptului comun (art. 480 din C. civil în vigoare la momentul promovării acțiunii) a fost făcut în baza art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare. Potrivit actului normativ indicat, au existat mai multe încercări de constituire a Comisiei mixte însă fără nici un rezultat. În acest context, recurenta a convocat în scris cealaltă parte în vederea constituirii Comisiei mixte și în lipsa oricărui răspuns din partea intimatei, a promovat acțiunea, întemeiată pe dreptul comun, astfel cum este reglementat de art. 3 alin. (2) teza finală din Decret-Lege nr. 126/1990. Este de notorietate împrejurarea că până în prezent, din cauza disensiunilor existente între cele două părți, nu s-a reușit constituirea Comisiilor mixte prevăzute de actele normative mai sus arătate.

Consideră recurenta că neconstituirea Comisiilor mixte nu poate împiedica accesul liber la justiție, deoarece aceasta ar contraveni principiului consacrat în Constituție, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept. Totodată, în mod eronat instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada proprietății potrivit extraselor de carte funciară, întrucât potrivit înscrierilor mai vechi de carte funciară, proprietarul imobilului apare menționat în foaia A a cărții funciare. Abia după comasare numele proprietarului a fost menționat în foaia B a imobilului.

Având în vedere că înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut înainte de anul 1883 (anul comasării), numele proprietarului apare în foaia A partea de sus (scris în limba germană), astfel încât considerentele instanței de apel în sensul că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu nu a fost niciodată intabulat este eronată, însăși CF Blăjel fiind întocmită pe numele acesteia. Solicită admiterea recursului și, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea administrării de probatorii, iar în subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului declarat de pârâtă.

Verificând legalitatea deciziei recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește obiectul și temeiul juridic ale cererii de chemare în judecată, după cum s-a reținut chiar prin considerentele deciziei recurate, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaș de cult ce a aparținut Parohiei Greco-Catolice din localitatea Blăjel, cerere întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. Curtea de apel a decis schimbarea sentinței tribunalului, în sensul că a admis în parte acțiunea, a dispus anularea parțială a încheierii de întabulare din 31 decembrie 1958 din cartea funciară Blăjel, numai în ceea ce privește, biserica și curte în suprafață de 816 mp, a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei acest imobil, cu motivarea că pârâta a fost de acord ca acest imobil să fie înscris în CF pe numele reclamantei.

În ce privește celelalte imobile, cu privire la care pârâta nu a fost de acord să fie admisă acțiunea, Curtea a respins pretențiile reclamantei, cu motivarea că regimul juridic și condițiile de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, astfel că nu se poate face aplicarea dispozițiilor de drept comun. Soluția este corectă numai în ce privește imobilele cu destinația de grădină. Într-adevăr, reclamanta nu a urmat procedura reglementată de O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, ci a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului comun. O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000, aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 are caracterul unei legi speciale care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun pentru restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Împrejurarea că legea specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul de acces la un tribunal, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susține recurenta, întrucât decizia Comisiei speciale de retrocedare poate fi atacată cu contestație la instanța judecătorească, în condițiile reglementate de actul normativ special. Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie în ce privește imobilele cuprinse în sfera sa de reglementare, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

În ce privește însă imobilul format din casă parohială și curte în suprafață de 3.205 mp, decizia este nelegală, iar critica recurentei sub acest aspect este fondată, în raport de următoarele considerente: Art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Se constată astfel că reclamanta nu avea obligația să urmeze procedura specială reglementată de O.U.G.

nr. 94/2000 în ce privește imobilele ce constituie lăcașe de cult, astfel cum a reținut instanța de apel, întrucât lăcașele de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi. Casa parohială constituie un accesoriu al lăcașului de cult, supusă aceluiași regim juridic, potrivit dispozițiilor art. 178 alin. (3) din Statutul de organizare și funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008, astfel că pentru imobilul cu această destinație nu era necesară parcurgerea procedurii speciale reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun fiind admisibilă.

Dat fiind că instanța de apel nu a procedat la o analiză în fond a pretențiilor reclamantei în ce privește imobilul, compus din casa parohială și curte, apreciind că acțiunea este inadmisibilă, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, se impune admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Blăjel împotriva Deciziei nr. 150 din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2012. Procesat de GGC - CL