ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6530/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6530/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu,

secția civilă, reclamanta Biserica Greco-Catolică Blăjel a chemat în judecată

pe pârâta Biserica Ortodoxă Blăjel solicitând obligarea acesteia să-i lase în

deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în CF Blăjel Cimitir de 806

mp, biserică și curte de 816 mp, grădină de 834 mp, casă și curte de 3.205 mp

și grădină de 4.053 mp.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că a fost proprietara bunurilor revendicate până

în anul 1948 când au fost confiscate abuziv de Statul Român, trecând apoi în proprietatea

Bisericii Ortodoxe în anii 80, biserica fiind abandonată de ortodocși și

preluată în folosință de reclamantă în 1998. După această dată a fost

reconstruită și extinsă de către reclamantă.

Reclamanta a mai

arătat că pârâta a refuzat orice conciliere.

În drept, au fost

invocate dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990 și ale Legii nr. 182/2005.

Prin întâmpinare,

pârâta a arătat că este de acord ca imobilul biserică și curte înscris în CF

Blăjel, în suprafață de 816 mp, de sub A.3 să fie înscris în CF pe numele

reclamantei și solicită respingerea celorlalte capete de cerere.

În motivarea poziției

sale, pârâta a arătat că biserica a aparținut reclamantei până în anul 1958,

iar de la acea dată nu a fost folosită până în 1990 când a fost preluată de reclamantă

și renovată. Arată că reclamanta folosește acest imobil și în prezent, astfel

că cererea sa de a i se lăsa liberă posesia acesteia trebuie admisă.

Cu privire la

celelalte imobile indicate în acțiune, pârâta susține că le-a dobândit prin

cumpărare de la Comisia de lichidare a C.A.P. Blăjel și ca urmare sunt

proprietatea ei, astfel că se opune admiterii acțiunii reclamantei, iar în ce

privește terenul cu destinația cimitir, înscris în CF Blăjel, reclamanta nu e

îndreptățită la restituire întrucât în Blăjel sunt doar 10 persoane de religie

greco-catolică.

La termenul din 29

aprilie 2010 reclamanta a modificat acțiunea în sensul că a solicitat:

- anularea efectelor

încheierii CF nr. 1863/1958 din CF Blăjel prin care ea a fost expropriată, iar

pârâta a dobândit proprietatea și să se dispună retrocedarea imobilelor către

reclamantă;

- rectificarea CF

Blăjel în sensul radierii dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la

situația anterioară de CF;

- obligarea pârâtei

să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilele înscrise în CF.

În drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ., Decretul-Lege nr. 126/1990 și art. 34

din Legea nr. 7/1996.

Prin întâmpinarea

formulată după modificarea acțiunii pârâta a invocat excepția prescripției

dreptului de a cere anularea încheierii de CF 1863/1950 și ca o consecință,

respingerea primelor două capete de cerere.

La dosar s-au depus

extrase CF și copia Cărții Funciare in extenso, dovada invitației făcute

pârâtei la conciliere conform Decretului-lege nr. 126/1990, procesul-verbal din

care rezultă lipsa pârâtei de la conciliere, contract de vânzare-cumpărare de

la CAP Blăjel, listele cu credincioși, propunere de soluționare amiabilă.

Prin Sentința civilă

nr. 645 din 31 mai 2011, Tribunalul Sibiu, secția civilă a admis în parte

acțiunea precizată, a constatat nulitatea Încheierii nr. 1863/1958 din CF

Blăjel ca urmare a nevalabilității titlului, a dispus rectificarea CF Blăjel

numai în ceea ce privește biserică și curte de 816 mp, grădină de 834 mp, casă

parohială și curte de 3.205 mp și grădină de 4.053 mp. În sensul radierii

dreptului de proprietate al pârâtei și revenirea la situația anterioară de CF

cu întabularea ca proprietar a Bisericii Greco-Catolice Blăjel, a obligat

pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilele înscrise

în CF Blăjel. Au fost respinse celelalte cereri din acțiunea formulată și

precizată de reclamantă. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei

cheltuieli de judecată parțiale de 450 RON.

Pentru a pronunța această

sentință, tribunalul a reținut următoarele considerente:

Imobilul în litigiu

este compus din cimitir (CF Blăjel), biserică și curte, casă parohială și curte

și două grădini, anexe ale acestor construcții bisericești.

Imobilele au

aparținut Oficiului parohial Greco-Unit Blăjel, iar prin Încheierea nr.

1843/1958 au fost intabulate în favoarea Oficiului Parohial Ortodox Român din

Blăjel. Întabularea din 1958 s-a făcut în baza Decretului nr. 3811/1950 și a

Decretului nr. 2994/1950. Mențiunile din CF nu sunt clare sub acest aspect, iar

actele în baza cărora s-a efectuat întabularea nu se mai găsesc nici în posesia

părților și nici în arhiva de Carte funciară. În Cartea funciară se face

referire la aceste două acte, fără a se putea stabili dacă este vorba despre

acte normative (decret) sau hotărâri judecătorești (decizii), ca urmare nu se

poate stabili dacă întabularea a fost făcută cu titlu sau fără titlu legal și

nici nu există posibilitatea verificării acestora.

Este cunoscut faptul

că prin Decretul nr. 177/1948, patrimoniul cultului greco-catolic a fost

preluat de Statul Român, iar lăcașurile de cult au fost date în folosința

Bisericii Ortodoxe Române, însă prin acel act normativ se stabilea o procedură

prin care se efectua întabularea Bisericii Ortodoxe, procedură care se finaliza

printr-o hotărâre judecătorească. Or în cauză, întabularea nu s-a făcut nici pe

baza actului normativ sus-menționat (pentru că nu s-a intabulat în favoarea

statului) și nici pe baza unei hotărâri judecătorești.

În primul rând, tribunalul

a analizat excepția prematurității și inadmisibilității acțiunii față de lipsa

procedurii de conciliere prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990 și a excepției

prescripției acțiunii invocate de pârâtă. Acestea au fost considerate nefondate

și au fost respinse, pentru următoarele considerente:

Este adevărat că prin

art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situația juridică a

lăcașelor de cult ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și preluate de

Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă ținând seama de

dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste terenuri, sens în

care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a

celeilalte părți cu respectarea unor condiții de formă specifice (art. 3 alin.

(2)).

Cu toate că

reclamanta nu a respectat strict această procedură, tribunalul a apreciat că

acțiunea nu este inadmisibilă și nici prematură, ci se poate soluționa prin

analizarea fondului cauzei.

Această soluție se

impune întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluționării

amiabile a litigiului, iar condițiile pentru conciliere au fost stabilite

pentru a da celeilalte părți un termen pentru analizarea propunerilor și

găsirea unei soluții amiabile. Ori în cauză reclamanta a făcut dovada că au

existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis (chiar

înainte de a revendica bunul, pentru că s-a solicitat și o folosință provizorie

sau una alternativă) fără a obține niciun rezultat. Întrucât pârâta nu a

manifestat nici o intenție de conciliere pentru celelalte imobile, accesorii

lăcașului de cult, instanța a apreciat că procedura prevăzută de art. 3 alin.

(2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu ar fi condus la un rezultat, chiar dacă

ar fi fost legal îndeplinită.

În pronunțarea

soluției de respingere a excepțiilor, tribunalul a ținut seama și de practica

Curții Europene a Drepturilor Omului în acest sens, potrivit căreia respingerea

unei acțiuni ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurilor prealabile

reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

pentru că nu se asigură dreptul de acces la instanță și a art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului dacă în situații similare unele cauze au fost

soluționate pe fond (cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor contra

România), a refuza accesul la justiție al reclamantei încalcă și art. 21 din

Constituție și art. 3 C. civ.

În plus, la nivelul

județului Sibiu nici nu s-a constituit comisia mixtă, ca urmare nu se poate imputa

reclamantei lipsa dialogului și a concilierii.

În ceea ce privește

inadmisibilitatea acțiunii, tribunalul a reținut că reclamanta nu trebuia, în

legătură cu obiectul cauzei de față, să formuleze cerere nici la comisia

specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcașurile de cult au fost

expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale.

În ceea ce privește

casele parohiale, tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate un

accesoriu al lăcașului de cult și supuse aceluiași regim juridic, deci nici

pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G. nr.

94/2000, ci doar o acțiune conform dreptului comun (aceasta este singura

soluție în lipsa unui act normativ special a cărui elaborare și adoptare nu s-a

realizat deși s-a manifestat această intenție de peste 10 ani.)

Accesorialitatea

casei parohiale față de lăcașul de cult rezultă și din H.G. nr. 53/2008 în care

se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă și cimitirul ca

anexe ale acesteia formează un tot unitar.

Tribunalul a respins

și excepția prescripției acțiunii, față de dispozițiile art. 36 din

Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data efectuării înscrierilor)

potrivit cărora, acțiunea în revendicare, sub rezerva prescripțiunii acțiunii

de fond va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit (...).

În fond, acțiunea în

rectificarea Cărții funciare a fost admisă pentru următoarele considerente:

Reclamanta a fost

proprietara imobilelor în litigiu care au fost preluate abuziv de Statul Român

prin Decretul nr. 358/1948 și apoi atribuit Bisericii Ortodoxe Române.

Susținerea pârâtei conform căreia trecerea preotului greco-catolic la

ortodoxism s-a făcut de bunăvoie, iar lăcașul de cult nu a fost preluat abuziv,

ci s-a produs doar o schimbare a denumirii, este nefondată ținând cont de

contextul politic și de temeiul juridic al schimbării denumirii - Decretul nr.

358/1948 - prin care practic cultul greco-catolic a fost scos în afara legii.

Ca urmare, nu a existat un titlu valabil de preluare, deci încheierea de Carte

funciară este lovită de nulitate.

Așa fiind rezultă că,

în temeiul art. 480 C. civ., reclamanta este îndreptățită la restituirea

lăcașului de cult și a casei parohiale care i-au aparținut și au fost preluate

abuziv fără plata unei despăgubiri, o astfel de privare de proprietate fiind

contrară și art. 1 al Protocolului Convenției Europene a Drepturilor Omului,

cum în mod constant a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

jurisprudența sa recentă.

S-a reținut și că

numărul credincioșilor nu prezintă relevanță pentru existența dreptului de

proprietate al reclamantei și stabilirea situației juridice actuale a lăcașului

de cult și a caselor parohiale.

La adoptarea soluției

sale, tribunalul a avut în vedere și acordul pârâtei pentru predarea lăcașului

de cult și faptul că acesta este folosit deja de către reclamantă, aceeași

soluție impunându-se și pentru celelalte imobile - casa parohială, curte și

grădină - acestea constituind accesorii ale lăcașului de cult.

Nu a fost reținută

apărarea pârâtei, potrivit căreia a cumpărat aceste imobile prin contractul de

vânzare-cumpărare întrucât acest contract nu identifică imobilele, nici

administrativ și nici prin datele de Carte funciară; în contract nu se face

referire la teren (nici nu era posibil, pentru că nu e un înscris autentic), ci

doar la construcții (sediu C.A.P., magazie); contactul nu a fost încheiat cu

proprietarul de CF (care era Oficiul Parohial Ortodox Blăjel), ci cu un

neproprietar, C.A.P. Blăjel.

Acțiunea în

revendicare a fost admisă în parte, doar pentru imobilele înscrise în CF Blăjel

pentru că biserica și curtea se află în posesia și folosința reclamantei, iar

pentru cimitir acțiunea s-a respins în integralitatea sa.

În ceea ce privește

imobilul cimitir înscris în CF Blăjel s-au respins toate capetele de cerere

(rectificare CF, revendicare, anulare încheiere CF) întrucât în conformitate cu

art. III pct. 10 anexa I din Legea nr. 213/1998 și art. II alin. (1) din

aceeași lege, acesta face parte din domeniul public al localității.

În baza art. 274 C.

proc. civ. pârâta a fost obligată să plătească reclamantei cheltuieli de

judecată în cuantum de 450 RON reprezentând 3/4 din onorariul de avocat și

cheltuieli de transport parțiale, față de poziția pârâtei care a fost de acord

cu restituirea bisericii.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâta Parohia Ortodoxă Română

Blăjel.

Prin Decizia nr. 150

din 20 octombrie 2011, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis

apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Română Blăjel, a schimbat în tot

sentința atacată și rejudecând cauza, a admis în parte acțiunea, a dispus

anularea parțială a încheierii de întabulare din 31 decembrie 1958 din cartea

funciară Blăjel, numai în ceea ce privește biserica și curtea în suprafață de

816 mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3, în sensul înscrierii

dreptului de proprietate asupra bisericii și curții în suprafață de 816 mp, nr.

de ordine A+3, în favoarea reclamantei Biserica Greco-Catolică Blăjel; a

obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română Blăjel să lase în deplină proprietate și

posesie reclamantei Biserica Greco-Catolică Blăjel, imobilul identificat mai

sus, înscris în cartea funciară Blăjel, biserică și curte în suprafață de 816

mp, înscris în cartea funciară la nr. de ordine A+3; a respins celelalte

cereri; a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată

parțiale, în fața instanței de fond, în cuantum de 450 RON.

În motivarea soluției

sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Acțiunea în

revendicare reglementată de art. 480 C. civ. este acțiunea proprietarului

neposesor împotriva posesorului neproprietar. Astfel, este de esența acțiunii

în revendicare ca proprietarul neposesor să opună posesorului neproprietar

titlul său de proprietate în baza căruia face dovada dreptului său de a-și

reapropia bunul.

În speță, singura

parte care reușește să facă dovada proprietății este pârâta care, potrivit

extraselor de carte funciară, în 1958 a devenit proprietar tabular asupra

imobilelor în litigiu, de atunci având și posesia lor, dreptul de proprietate

fiind înscris la B+4.

Anterior pârâtei, în

cartea funciară, la B+2 și B+3, a fost întabulat dreptul de proprietate al unui

minor (al cărui nume este indescifrabil), reclamanta nefiind niciodată intabulată

asupra imobilelor indicate în petitul acțiunii.

Or, în sistem de

carte funciară, potrivit dispozițiilor legale incidente la acel moment,

înscrierea în cartea funciară avea efect constitutiv de drepturi, astfel că un

drept neînscris se considera că nu există.

În speță, reclamanta

nu și-a întabulat niciodată dreptul de proprietate asupra imobilelor în

litigiu, astfel că nu a avut niciodată calitatea de proprietar tabular.

Dreptul de

proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 3811/1950 și

Decretului nr. 2994/1950, iar la momentul respectiv, un astfel de mod de

dobândire a proprietății era reglementat prin art. 645 C. civ.

În cauză reclamanta

nu a făcut dovada calității de proprietar și nu are decât parțial posesia

imobilelor. În sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect

constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel

că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui

drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție care

reglementează principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, iar

reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ.

Din probatoriul administrat rezultă că pârâta și-a întabulat dreptul de

proprietate în 1958, prin Încheierea nr. 1863/1958, în baza Decretului nr.

3811/1950 și Decretului nr. 2994/1950. În această ipoteză, reclamanta nu are

posibilitatea să revendice, în lipsa dreptului care-i legitimează acțiunea,

bunurile deținute și preluate prin actul normativ menționat.

Pe cale de

consecință, acțiunea în revendicare a imobilelor în litigiu întemeiată pe

dreptul comun nu este fondată, astfel că sub acest aspect, apelul pârâtei s-a

considerat a fi întemeiat.

Sub un alt aspect,

s-a reținut că unul dintre imobilele revendicate este o biserică înscrisă în CF

Blăjel. Regimul juridic al lăcașelor de cult ce au aparținut cultului

greco-catolic este reglementat de Decretul-lege nr. 126/1990, prin care, în

art. 1, se recunoaște oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică).

Dacă s-ar accepta

ideea că imobilele revendicate au fost preluate de către cultul ortodox de la

cultul greco-catolic - fapt nedovedit pentru argumentele ce au fost mai sus

menționate - instanța a reținut următoarele:

Potrivit art. 2 din

Decretul-lege nr. 126/1990, bunurile preluate de la acest cult de către stat,

aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor, se restituie,

în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

Legiuitorul a

reglementat în mod distinct situația juridică a lăcașurilor de cult care au

aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate

de Biserica Ortodoxă Română, prevăzând prin art. 3 alin. (1) din decret o

procedură specială de restituire a acestor imobile. Conform textului legal

menționat, situația juridică a acestor imobile se va stabili de către o comisie

mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, care

va ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste

bunuri. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se

întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori

decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea

acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun (art. 3 alin. (2)).

Din interpretarea

sistematică și teleologică a normelor cuprinse în Decretul-lege 126/1990,

rezultă că legiuitorul a înțeles să facă distincție între două situații

diferite, pentru care a reglementat proceduri separate privind restituirea

lăcașurilor de cult.

Astfel, pe de-o parte

au fost avute în vedere bunurile aflate în prezent în patrimoniul statului,

care se pot restitui de către stat, fără nicio altă formalitate sau procedură

prealabilă.

Pe de altă parte, au

fost avute în vedere bunurile ce au aparținut Bisericii Greco-catolice, dar

care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română. Pentru această din

urmă categorie de imobile, legiuitorul a reglementat o procedură specială de

restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorința credincioșilor din

comunitățile care dețin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie să țină seama

atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din Decret, cât și

instanța de judecată, dacă părțile ajung să apeleze la acțiunea în justiție,

conform art. 3 alin. (2) din Decret.

Raționamentul

legiuitorului care a stabilit drept criteriu dorința credincioșilor, pornește

de la realitățile socio-istorice din prezent și are în vedere respectarea

principiului securității raporturilor juridice. Astfel, dacă la momentul

preluării acestor imobile, ponderea credincioșilor greco-catolici era

considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat. Pe de altă

parte, apartenența religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă.

După recunoașterea

oficială a Bisericii greco-catolice, majoritatea credincioșilor greco-catolici

au rămas la cultul ortodox. Astfel, conform informațiilor transmise de Primăria

Blăjel (dosar fond), la recensământul din 2002 numărul cetățenilor din

localitatea Blăjel de cult greco-catolic este 93 persoane, iar al ortodocșilor

este de cel puțin patru ori mai mare (dosar fond).

Chiar dacă în anul

1948 trecerea credincioșilor greco-catolici la ortodoxism a fost abuzivă, în

prezent majoritatea credincioșilor sunt ortodocși și nu doresc să revină la

cultul inițial și să revendice drepturi decurgând din calitatea de foști

credincioși greco-catolici.

Pornind de la aceste

realități sociale și istorice, a ignora voința credincioșilor și raportul

dintre credincioșii ortodocși, majoritari, și cei greco-catolici, cu o pondere

mai puțin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilității și

securității raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut

în permanență că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului

este principiul securității raporturilor juridice și că atenuarea vechilor

prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate. Ori

restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii greco-catolice fără respectarea

condiției impusă de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 aduce

atingere tocmai acestor principii.

Introducerea alin.

(2) al art. 3 din Decret, care reglementează dreptul părților de a apela la acțiunea

în justiție, nu este de natură a înlătura condiția respectării dorinței

majorității credincioșilor, rațiunile acestei cerințe subzistând, ci are

menirea de a garanta accesul la justiție și la un proces echitabil, în

condițiile în care instanțele din România apreciau ca inadmisibile asemenea

cereri, câtă vreme comisia mixtă nu a ajuns la niciun rezultat, cum este cazul

în speță.

Chiar dacă față de

numărul credincioșilor ortodocși și considerentele menționate, Curtea consideră

că s-ar fi impus soluția de respingere și cu privire la acest imobil, instanța

a avut în vedere faptul că prin întâmpinarea depusă la fond, precum și prin

cererea de apel, pârâta a fost de acord ca imobilul biserică și curte înscris

în CF Blăjel în suprafață de 816 mp de sub A3 să fie înscris în CF pe numele

reclamantei.

Această poziție a

pârâtei echivalează cu o achiesare. Achiesarea pârâtului are loc prin

recunoașterea pretențiilor reclamantului. Fiind vorba de un act unilateral,

achiesarea își produce efectele fără a fi necesară acceptarea reclamantului.

Recunoașterea pârâtului poate fi și parțială și poate avea loc și în apel.

Achiesarea este irevocabilă.

Având în vedere

faptul că pârâta a fost de acord cu această pretenție a reclamantei și cum

dreptul de proprietatea asupra imobilului este în prezent înscris în favoarea

pârâtei, instanța este ținută de recunoașterea pârâtei, urmând a da exclusiv

din acest punct de vedere o soluție de admitere a acestui petit, prin

substituirea totală a motivării instanței de fond sub acest aspect. Deși pârâta

nu a fost de acord și cu admiterea petitului referitor la lăsarea imobilului în

deplină proprietate și posesie reclamantei pe motiv că imobilul este deja

folosit de catolici, instanța a apreciat că se impune și admiterea acestui

capăt de cerere, ca o consecință a admiterii primului capăt, prin aceasta

consolidându-se dreptul de proprietate recunoscut de pârâtă în favoarea

reclamantei.

Pe de altă parte,

prin admiterea și a acestui petit pârâta nu este în niciun fel prejudiciată,

aceasta recunoscând folosirea bisericii de către catolici din anul 1990.

Cu privire la

celorlalte imobile care fac obiectul acțiunii (cimitir, grădină, casă și curte

înscrise în CF Blăjel), Curtea a constatat că regimul juridic și condițiile de

restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv

O.U.G. nr. 94/2000. Potrivit art. 1 alin. (1) din această ordonanță, imobilele

care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod

abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau

de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989,

altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane

juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele

prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile

prezentei ordonanțe de urgență.

Prin dispozițiile

sale, O.U.G. nr. 94/2000 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la

dreptul comun în cazul revendicării imobilelor naționalizate ce au aparținut

cultelor religioase și a stabilit un sistem reparator pe care l-a subordonat

controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Această

reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru restituirea

în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele ce cad sub

incidența sa.

Ca urmare, câtă vreme

O.U.G. nr. 94/2000 constituie o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor

preluate abuziv de stat ce au aparținut cultelor religioase (cum este cazul

imobilelor în litigiu, cu excepția bisericii) și de imediată aplicare, deoarece

interesează ordinea publică, iar art. 480 C. civ. are un caracter general față

de O.U.G. nr. 94/2000, dispozițiile C. civ. nu sunt aplicabile acțiunilor având

ca obiect imobile preluate de la cultele religioase în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea în vigoare a O.U.G. nr.

94/2000.

Câtă vreme

restituirea imobilelor care fac obiectul prezentei acțiuni (cu excepția

lăcașului de cult), intră sub incidența unei reglementări speciale care prevede

în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, instituind atât o procedură administrativă prealabilă, cât și

anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor

juridice născute, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la

dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Așadar, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000 nu au posibilitatea

de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării.

Ca urmare, O.U.G. nr.

94/2000 suprimă acțiunea dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la

un proces echitabil, întrucât cuprinde dispoziții procedurale care

reglementează controlul judecătoresc al deciziilor Comisiei speciale de

retrocedare, asigurându-se astfel accesul deplin și liber la justiție, în

condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu privire la

concursul dintre legea specială și legea generală, Înalta Curte de Casație și

Justiție a statuat prin Deciziile nr. 53/2007 și nr. 33/2008, date în recurs în

interesul legii, în sensul aplicării legii speciale și a respectării regulii

electa una via și a securității raporturilor juridice, considerentele și

principiile enunțate în cele două decizii fiind pe deplin aplicabile și în

cazul de față.

Ca urmare, cu privire

la aceste imobile, acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art.

480 C. civ.) apare ca inadmisibilă, astfel că și sub acest aspect, apelul

pârâtei este privit ca fondat.

Împotriva acestei

deciziei a curții de apel a declarat recurs reclamanta care, invocând motivele

de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., a

formulat următoarele critici:

Instanța de apel a

reținut în mod greșit în motivarea hotărârii atacate argumentele invocate de

pârâtă prin apel, cu privire la pretinsa dobândire a dreptului său de

proprietate în temeiul legii, respectiv Decretul nr. 3811/1950 și Decretul nr.

2994/1950, împrejurare ce se circumscrie ipotezei reglementată de art. 304 pct.

7 din C. proc. civ.

Recurenta susține că

cele două pretins acte normative (decrete) nu sunt în realitate acte normative.

Așa după cum rezultă din motivarea Sentinței civile nr. 461/S din 30 noiembrie

2006 pronunțată de Tribunalul Brașov în Dosar nr. 213/2006 într-o speță

identică (pe care o anexează recursului în copie), se face referire la Ordinul

Ministrului Cultelor nr. 3811/60/1950, ordin care a fost adus la cunoștință

Parohiilor Ortodoxe printr-o adresă (cu nr. 2994/1950) emisă de Consiliul

Arhiepiscopesc Sibiu. Din aceeași motivare reiese că cele două acte se referă

la demersurile necesare pentru a obține din partea Ministerului Finanțelor

Publice aprobarea de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru a tuturor

cererilor de întabulare, a dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe,

asupra bunurilor imobile care au aparținut Bisericii Catolice.

Reclamanta arată că,

deși a solicitat instanței de apel efectuarea a două adrese, către Ministerul

Culturii și Cultelor și către Mitropolia Sibiu, pentru a se comunica la dosarul

cauzei copie de pe cele două acte, aceasta a respins cererea apreciind-o ca

nerelevantă cauzei, ca mai apoi, în motivarea hotărârii atacate, să rețină că

dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr.

3811/1950 și al Decretului nr. 2994/1950.

Având în vedere

împrejurarea că este necesară lămurirea aspectelor mai sus invocate, prin

administrarea de probe (efectuarea de adrese), împrejurare care nu este

posibilă în fața instanței de recurs, recurenta solicită casarea în întregime a

hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Sub un al doilea

aspect, recurenta susține că hotărârea recurată este dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din

C. proc. civ.

Astfel, constatând

incidența concursului dintre legea specială și legea generală și implicit

inadmisibilitatea acțiunii întemeiată pe dreptul comun, instanța de apel a

refuzat să judece litigiul, încălcând astfel dreptul constituțional al

accesului la justiție.

Recurenta susține că

a făcut toate demersurile legale impuse de O.U.G. nr. 94/2000, în sensul

solicitării restituirii imobilelor ce fac obiectul prezentei cauze, însă în

contextul în care Comisia Specială instituită de actul normativ mai sus

menționat nu s-a întrunit, soluționarea cauzei pe această cale a devenit

imposibilă. Accesul la justiție în baza dreptului comun (art. 480 din C. civil

în vigoare la momentul promovării acțiunii) a fost făcut în baza art. 3 din

Decretul-Lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare.

Potrivit actului

normativ indicat, au existat mai multe încercări de constituire a Comisiei

mixte însă fără nici un rezultat. În acest context, recurenta a convocat în

scris cealaltă parte în vederea constituirii Comisiei mixte și în lipsa

oricărui răspuns din partea intimatei, a promovat acțiunea, întemeiată pe

dreptul comun, astfel cum este reglementat de art. 3 alin. (2) teza finală din

Decret-Lege nr. 126/1990.

Este de notorietate

împrejurarea că până în prezent, din cauza disensiunilor existente între cele

două părți, nu s-a reușit constituirea Comisiilor mixte prevăzute de actele

normative mai sus arătate.

Consideră recurenta

că neconstituirea Comisiilor mixte nu poate împiedica accesul liber la

justiție, deoarece aceasta ar contraveni principiului consacrat în Constituție,

potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea

drepturilor libertăților și a intereselor sale legitime, nici o lege neputând

îngrădi exercitarea acestui drept.

Totodată, în mod

eronat instanța de apel a reținut că reclamanta nu a făcut dovada proprietății

potrivit extraselor de carte funciară, întrucât potrivit înscrierilor mai vechi

de carte funciară, proprietarul imobilului apare menționat în foaia A a cărții

funciare. Abia după comasare numele proprietarului a fost menționat în foaia B

a imobilului. Având în vedere că înscrierea dreptului de proprietate s-a făcut

înainte de anul 1883 (anul comasării), numele proprietarului apare în foaia A

partea de sus (scris în limba germană), astfel încât considerentele instanței

de apel în sensul că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în

litigiu nu a fost niciodată intabulat este eronată, însăși CF Blăjel fiind

întocmită pe numele acesteia.

Solicită admiterea

recursului și, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei

spre rejudecare instanței de apel în vederea administrării de probatorii, iar

în subsidiar, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului

declarat de pârâtă.

Verificând

legalitatea deciziei recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte

constată următoarele:

În ceea ce privește

obiectul și temeiul juridic ale cererii de chemare în judecată, după cum s-a

reținut chiar prin considerentele deciziei recurate, reclamanții au învestit

instanța de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaș de cult ce a

aparținut Parohiei Greco-Catolice din localitatea Blăjel, cerere întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ.

Curtea de apel a

decis schimbarea sentinței tribunalului, în sensul că a admis în parte

acțiunea, a dispus anularea parțială a încheierii de întabulare din 31

decembrie 1958 din cartea funciară Blăjel, numai în ceea ce privește, biserica

și curte în suprafață de 816 mp, a obligat pârâta să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantei acest imobil, cu motivarea că pârâta a fost

de acord ca acest imobil să fie înscris în CF pe numele reclamantei.

În ce privește

celelalte imobile, cu privire la care pârâta nu a fost de acord să fie admisă

acțiunea, Curtea a respins pretențiile reclamantei, cu motivarea că regimul

juridic și condițiile de restituire a acestora este reglementat de un act

normativ special, respectiv O.U.G. nr. 94/2000, astfel că nu se poate face

aplicarea dispozițiilor de drept comun.

Soluția este corectă

numai în ce privește imobilele cu destinația de grădină.

Într-adevăr,

reclamanta nu a urmat procedura reglementată de O.U.G. nr. 94 din 29 iunie

2000, ci a sesizat instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare

fundamentată pe dispozițiile dreptului comun.

O.U.G. nr. 94 din 29

iunie 2000, aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 are caracterul unei

legi speciale care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea

promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun pentru restituirea

bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Împrejurarea că legea

specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul de acces la un tribunal, în sensul

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel cum susține

recurenta, întrucât decizia Comisiei speciale de retrocedare poate fi atacată

cu contestație la instanța judecătorească, în condițiile reglementate de actul

normativ special.

Reglementarea unei

proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în

conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a

bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată

prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse,

respectarea acestei proceduri este obligatorie în ce privește imobilele

cuprinse în sfera sa de reglementare, excluzând posibilitatea promovării unei

acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

În ce privește însă

imobilul format din casă parohială și curte în suprafață de 3.205 mp, decizia

este nelegală, iar critica recurentei sub acest aspect este fondată, în raport

de următoarele considerente:

Art. 1 alin. (1) din

O.U.G. nr. 94/2000 prevede că "imobilele care au aparținut cultelor

religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de

statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult

aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau

în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se

retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de

urgență".

Se constată astfel că

reclamanta nu avea obligația să urmeze procedura specială reglementată de

O.U.G. nr. 94/2000 în ce privește imobilele ce constituie lăcașe de cult,

astfel cum a reținut instanța de apel, întrucât lăcașele de cult au fost expres

exceptate de la aplicarea acestei legi.

Casa parohială

constituie un accesoriu al lăcașului de cult, supusă aceluiași regim juridic,

potrivit dispozițiilor art. 178 alin. (3) din Statutul de organizare și

funcționare a Bisericii Ortodoxe Române, recunoscut prin H.G. nr. 53/2008,

astfel că pentru imobilul cu această destinație nu era necesară parcurgerea

procedurii speciale reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, acțiunea în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun fiind admisibilă.

Dat fiind că instanța

de apel nu a procedat la o analiză în fond a pretențiilor reclamantei în ce

privește imobilul, compus din casa parohială și curte, apreciind că acțiunea

este inadmisibilă, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, se impune

admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre

rejudecare Curții de Apel Alba Iulia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Blăjel împotriva

Deciziei nr. 150 din 20 octombrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I

civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 octombrie 2012.

Procesat de GGC - CL