ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5845/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă formulată la data de 16 octombrie 2009, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 3536/85/2009 reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică Hamba în contradictoriu cu Biserica Ortodoxă Română Hamba a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în liberă posesie și folosință lăcașul de cult greco-catolic (ca bun principal) și casa parohială (ca bun accesoriu) înscrise în CF X Hamba nr. top Y de care a fost deposedată fără titlu și să le predea aceste imobile. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că imobilul a constituit proprietatea tabulară a Bisericii Greco-catolice, aceasta fiind întabulată sub B 11, în baza încheierii de întabulare din 4 noiembrie 1922. În baza Decretului 358/1948, Biserica Greco-catolică a fost scoasă în afara legii, iar reprezentanții cultului au fost arestați și deportați de autoritățile comuniste.

După evenimentele din decembrie 1989, Biserica Greco-catolică a intrat în legalitate, în baza Decretului-lege nr. 126/1990, dispunându-se și restituirea proprietăților în starea în care se aflau la data emiterii acelui act normativ. În drept s-au invocat Decretul-lege nr. 115/1938, Decretul nr. 126/1990 și Legea nr. 489/2006 care a abrogat orice dispoziție contrare inclusiv, Decretul nr. 177/1948. Acțiunea a fost ulterior completată în sensul că s-a solicitat și constatarea nulității încheierii nr. 524 din 2 aprilie 1949 emisă în baza Decretului nr. 177/1948 întrucât acesta a fost abrogat prin art. 51 din Legea nr. 489/2006. Prin Sentința civilă nr. 335/2011 Tribunalul Sibiu a respins acțiunea reclamantei, reținând următoarele considerente: Imobilul în litigiu a fost înscris în CF X Hamba sub nr. top Y (biserica și terenul), iar casa parohială cu curtea și grădina nu sunt evidențiate în cartea funciară.

Aceste imobile situate administrativ în Hamba la numărul 21 și 20, au fost proprietatea reclamantei Biserica Greco-catolică Hamba conform mențiunii din CF sub B11. Împrejurarea că și casa parohială și terenul aferent au aparținut reclamantei fiind preluate împreună cu biserica nu este contestată de pârâtă. La 2 aprilie 1949 prin încheierea nr. 524 s-a înscris dreptul de proprietate asupra acestui imobil pe numele pârâtei Biserica Ortodoxă Română Hamba. Încheierea s-a făcut pe baza Cărții de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunțată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase . Față de obiectul acțiunii tribunalul a apreciat că nu are relevanță împrejurarea că reclamanta are în prezent un alt imobil în care să se efectueze slujbele religioase, indiferent că pentru dobândirea și amenajarea acestuia a beneficiat de diferite sume de bani de la autoritățile locale.

Sprijinirea cultelor religioase recunoscute legal și reprezentate în rândul populației locale este normală și a fost făcută și față de pârâtă, deci nu se poate susține că reclamanta nu ar mai avea interes în redobândirea unui imobil numai pentru că a fost sprijinită să dobândească un alt imobil, mai ales că între părți nu a existat ideea unui schimb. Apoi, din punct de vedere al procedurii de conciliere prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, tribunalul a apreciat că excepția inadmisibilității și prematurității invocate de pârâtă sunt neîntemeiate și au fost respinse.

Este adevărat că prin art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situația juridică a lăcașelor de cult a caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și preluate de Biserica ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură de convocare a celeilalte părți cu respectarea unor condiții de formă specifice (art. 3 alin. (2). Cu toate că reclamanta nu a respectat strict această procedură, tribunalul a apreciat că acțiunea nu este inadmisibilă și nici prematură, și cauza a fost soluționată pe fond. Această soluție s-a impus întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluționării amiabile a litigiului, iar condițiile pentru evacuare au fost stabilite pentru a da celeilalte părți termen pentru analizarea propunerilor și găsirea unei soluții amiabile.

Ori în cauză reclamanta a făcut dovada că au existat din partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis (chiar înainte de a revendica bunul, pentru că s-a solicitat și o folosință provizorie sau una alternativă) fără a obține niciun rezultat. Întrucât pârâta nu a manifestat nicio intenție de conciliere nici măcar în cursul procesului de față instanța a apreciat că procedura prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu ar fi condus la un rezultat chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită. Pentru aceste motive, excepțiile invocate au fost respinse, mai ales că și practica Curții Europene a Drepturilor Omului este în acest sens.

Această instanță, a arătat că respingerea unei acțiuni ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurilor prealabile reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului pentru că nu se asigură dreptul de acces la instanță și a art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dacă în situații similare unele cauze au fost soluționate pe fond (cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor contra România). A refuza accesul la justiție al reclamantei încalcă și art. 21 din Constituție și art. 3 C. civ. De altfel, reclamanta nu trebuia în legătură cu obiectul cauzei de față să formuleze cerere nici la comisia specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcașurile de cult au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale.

În ceea ce privește casele parohiale tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate ca un accesoriu al lăcașului de cult și supuse aceluiași regim juridic, deci nici pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G. nr. 94/2000, ci doar acțiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluție în lipsa unui act normativ special a cărui elaborare și adoptare nu s-a realizat deși s-a manifestat această intenție de peste 10 ani.) Accesorialitatea casei parohiale față de lăcașul de cult rezultă și din H.G. nr. 53/2008 în care se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă și cimitirul ca anexe ale acesteia formează un tot unitar. În primul rând tribunalul a reținut că acțiunea nu este prescrisă.

Conform art. 36 din Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data efectuării înscrierilor), acțiunea în revendicare, sub rezerva prescripțiunii acțiunii de fond va fi imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit (...). Acțiunea în rectificare a fost respinsă. Reclamanta a invocat ca temei al rectificării următoarele motive: - abrogarea Decretului nr. 177/1998 care a constituit titlul de dobândire al pârâtei; - și lipsa acordului părților sau a unei hotărâri judecătorești pentru intabularea pârâtei. Niciunul din aceste motive nu a fost considerat întemeiat.

Astfel referitor la primul motiv, este adevărat că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin art. 51 din Legea nr. 489/2006, însă abrogarea acestui act normativ și recunoașterea Bisericii greco-catolice de către Statul român după 1990 nu are ca efect direct redobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă și nici nu poate impune concluzia că reclamanta nu a pierdut niciodată proprietatea asupra bunurilor. Dimpotrivă, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate pe care pârâta l-a dobândit și l-a exercitat până în prezent. În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin mai multe decizii având ca obiect Decretul-lege nr. 126/1990 (Decizia nr. 23/1993, Decizia nr. 49/1995).

Astfel s-a arătat că soluția pronunțată de Curtea Constituțională este în concordanță cu Apelul Senatului României din 29 decembrie 1994 și cu Documentul de la Balamand-Liban, elaborat de Comisia mixtă internațională pentru dialog teologic între biserica ortodoxă și biserica romano-catolică, la a VII-a sesiune plenară ce a avut loc între 17 - 24 iunie 1993. La pct. 31 din acest document se face apel "să ne amintim de îndemnul Sf. Apostol Pavel către Corinteni (I Cor. 6, 17), care recomanda creștinilor să rezolve diferendele dintre ei prin dialog frățesc, evitând astfel de a încredința intervenției autorităților civile soluționarea practică a problemelor care se puneau între biserici sau comunități locale.

Aceasta are importanță în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea bunurilor bisericești. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situații din trecut sau să se sprijine numai pe principii juridice generale, ci trebuie să țină seama de complexitatea realităților pastorale prezente și de situațiile locale". Trimiterea la realitățile prezente de pe plan local rezultă și din Legea cultelor nr. 489/2006. Acest act normativ a abrogat Decretul nr. 177/1948 și a prevăzut că disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluționează pe cale amiabilă iar în caz contrar, potrivit dreptului comun (art. 31 alin. (3)). În ceea ce privește al doilea motiv invocat de reclamantă referitor la lipsa titlului (sau nevalabilitatea) înscrierii în CF a pârâtei și acesta a fost considerat neîntemeiat.

Pârâta este întabulată în CF în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în baza unui act normativ în vigoare la acel moment. Prin această hotărâre s-a constatat că trecerea credincioșilor din Hamba de la cultul greco-catolic la cultul ortodox s-a făcut în proporție de 100%, astfel că, în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, întreaga avere aparținând fostei parohii greco-catolice din comuna Hamba a trecut în proprietatea pârâtei din prezenta cauză. Susținerile reclamantei, că nu există titlu valabil (hotărâre judecătorească) pentru intabularea pârâtei a fost considerată nereală. Dimpotrivă, trecerea s-a făcut conform legii în vigoare la acel moment, prin hotărâre judecătorească ce a consfințit îndeplinirea cerințelor legale pentru rectificarea cărții funciare și restabilirea situației anterioare.

Întrucât în cartea funciară apare ca proprietar pârâta care și folosește imobilele, rectificarea înscrierii nu este justificată, astfel că a fost respinsă și acțiunea în revendicare (indiferent care ar fi temeiul acesteia - art. 480 C. civ. Legea nr. 489/2006 sau Decretul nr. 126/1990) întrucât reclamanta nu poate opune pârâtei niciun titlu care să-i legitimeze acțiunea. Instanța de fond nu a ignorat contextul politic în care s-a făcut intabularea pârâtei, ci doar a arătat că în speța de față au fost respectate toate dispozițiile legale referitoarea la cultele religioase și la intabulare (Decretul-lege nr. 115/1938) în vigoare la data intabulării, astfel că titlul pârâtei a fost considerat valabil.

Împotriva acestei hotărâri a declinat apel reclamanta iar prin Decizia civilă nr. 141 din 9 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba s-a respins apelul ca nefondat, reținându-se următoarele considerente: Acțiunea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., or prin definiție, această acțiune este aceea prin care reclamantul - proprietar, neposesor - cere instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun determinat, aflat în posesia pârâtului - posesor, neproprietar. Reclamanta nu se află în situația de a invoca prev. art. 480 C. civ., întrucât ea nu este proprietară de carte funciară asupra bunului litigios, care se află în proprietatea pârâtei, întabulată în CF X Hamba, sub B 12. Practic, acțiunea reclamantei este o acțiune de rectificare de carte funciară prin care se solicită anularea titlului pârâtei, așa cum s-a precizat dealtfel prin completarea de acțiune de la dosar.

Pârâta s-a întabulat în temeiul art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, potrivit căruia, dacă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a unui cult trec la un alt cult întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica și edificiile anexe. Așa cum a reținut și instanța de fond, întabularea pârâtei a avut loc în baza cărții de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949, aflată la dosar, hotărâre prin care s-a constatat că trecerea credincioșilor din Hamba de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, s-a făcut în proporție de 100%, astfel că au fost pe deplin respectate prevederile art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948.

Reclamanta a arătat că încheierea nr. 524/1949 este lovită de nulitate absolută, fără însă a indica dispoziția legală care nu a fost respectată, menționându-se doar că temeiul juridic trecut în cartea funciară este eronat și abuziv. Aceste aspecte nu pot fi reținute de instanța de apel întrucât, pe de o parte, încheierea de carte funciară nr. 524/1949 este dată în procedura necontencioasă, asemenea oricărei încheieri de carte funciară, fiind aplicabile disp. art. 331 și urm. C. proc. civ., în condițiile în care nu erau îndeplinite disp. art. 335 din același cod, care să dea cererii de înscriere un caracter contencios, iar pe de altă parte, la data de 2 aprilie 1949 când s-a efectuat înscrierea, reclamanta era desființată ca persoană juridică, astfel că nu se mai putea vorbi de realizarea unui acord de voință între părți.

Analiza respectării disp. art. 37 din Decretul nr. 177/1948 nu se poate face în prezent prin prisma art. 38 - 39 din decret, referitoare la faptul că trecerile de la un cult la altul trebuiau să fie liber consimțite, or în speță trecerea de la un cult la altul s-ar fi făcut forțat. Această trecere forțată de la cultul greco-catolic la cel ortodox este de notorietate și necontestată de pârâtă și nu se mai impune analizarea acestui aspect. Esențial este faptul că pârâta a fost întabulată în cartea funciară în baza unei încheieri pronunțate în materie necontencioasă, iar în temeiul art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în favoarea unei persoane se prezumă că dreptul există în folosul ei.

Această prezumție care reglementează principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, nu poate fi răsturnată pe baza susținerilor reclamantei, care tinde să dea caracter contencios unei proceduri desfășurate în anul 1949, când s-a efectuat întabularea pârâtei în cartea funciară. Deși Decretul nr. 177/1948 acordă dreptul la contestație în justiție, nu s-a făcut dovada existenței vreunui demers illo tempore al Bisericii Greco-catolice de a ataca transferul bunului ce se pretinde că ar fi aparținut cultului abandonat pentru neîndeplinirea cerințelor legale vizând întabularea.

Abrogarea în 1989 a Decretului-lege nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu au ieșit niciodată din proprietatea sa; după cum s-a arătat, reclamanta a pierdut proprietatea, iar pârâta a dobândit-o prin efectul legii urmată de exercitarea timp de peste 50 de ani, a tuturor atributelor dreptului de proprietate. Prin Decretul-lege nr. 126/1990 s-a consacrat o procedură specială, în cadrul căreia comisia mixtă avea competența să stabilească situația juridică a lăcașelor de cult, ținând seama de dorința credincioșilor. Prin nicio dispoziție din acest act normativ nu se restituie direct lăcașele de cult și casele parohiale, astfel că efectele Decretului nr. 177/1948, care a constituit temei de preluare a acestora și de transmitere la Biserica Ortodoxă, nu s-au înlăturat.

Pe de altă parte, este de necontestat contextul politic în care a avut loc intabularea Bisericii Ortodoxe Române. Astfel, pârâta posedă imobilele în litigiu din anul 1948, când cultul greco-catolic a fost scos în afara legii, iar bunurile aparținând Bisericii Greco-catolice au fost trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, în temeiul Decretului nr. 177/1948. Caracterul abuziv al acestui act normativ este notoriu și nu poate fi contestat, de asemenea nici faptul că preluarea bunurilor a fost făcută prin vicierea consimțământului prin violență, în urma comenzii politice date de regimul totalitar comunist. Dar această viciere a consimțământului este o cauză de nulitate relativă care poate fi invocată în termen de 3 prev. de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune începând să curgă de la data când aceasta a încetat, potrivit art. 9 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Întrucât prin art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990 Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută oficial și s-a prevăzut modalitatea de restituire a bunurilor care au fost preluate în perioada regimului comunist, violența, ca viciu de consimțământ a încetat la data publicării acestui decret. Prin urmare, s-a reținut că începând cu data de 24 aprilie 1990 a început să curgă termenul de prescripție de 3 ani, care s-a împlinit la data de 24 aprilie 1993, cu mult înainte de momentul învestirii instanței de judecată. În aceeași ordine de idei, atâta timp cât art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 prevede expres că reprezentanții celor două culte vor ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile locale care dețin aceste bunuri, nu se poate ca instanțele de judecată să ignore cu desăvârșire această realitate a vremurilor în care trăim.

Astfel, nu se contestă că numărul credincioșilor greco-catolici este considerabil mai mic decât cel al credincioșilor ortodocși, care nu ar avea nevoie de două biserici pentru oficierea serviciului religios, reclamanta necontestând că are în prezent un alt imobil în care oficiază slujbele religioase. Sub acest aspect, este de precizat că prezintă o deosebită relevanță numărul actual al credincioșilor greco-catolici, în raport de numărul credincioșilor ortodocși, chiar dacă în 1948 trecerea credincioșilor greco-catolici și odată cu ei a lăcașului de cult, la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioșilor nu doresc să revină la cultul inițial și să revendice drepturi decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

O altă interpretare a disp. art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 și ale art. 1 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, prin care Biserica Unită cu Roma este recunoscută oficial, ar putea aduce atingere dreptului fundamental la libertate de gândire, de conștiință și religioasă al oricărei persoane. Mai mult, art. 10 alin. (6) din Legea nr. 489/2006 prevede în mod expres "cultele recunoscute pot beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru cheltuielile privind funcționarea unităților de cult, pentru reparații și construcții noi, în raport cu numărul credincioșilor, conform ultimului recensământ, și cu nevoile reale". Instanța de apel a considerat că mai trebuie făcută o precizare în legătură cu reținerea instanței de fond referitor la faptul că nu are relevanță împrejurarea că reclamanta are în prezent un alt imobil în care efectuează slujbele religioase, beneficiind de diverse sume de bani din partea autorităților locale.

Reținerea instanței de fond este greșită, dovadă în acest sens fiind prevederile art. 4 din Decretul nr. 126/1990 care arată că "în localitățile în care numărul locașurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioșilor, statul va sprijini construirea de noi lăcașuri de cult, în care scop va pune la dispoziția cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren și va contribui cu fonduri bănești la constituirea resurselor financiare necesare". Deci legiuitorul a prevăzut o modalitate de reparație în cazul în care comisia mixtă formată din reprezentanții celor două biserici nu ar fi ajuns la niciun rezultat. Conform înscrisurilor de la dosarul de fond, reclamanta a beneficiat de sprijinul autorităților locale și centrale pentru desfășurarea slujbelor religioase în imobilul situat în Hamba, fapt necontestat de părți.

În aceste condiții, a reținut instanța de apel că se pune fireasca întrebare dacă prin introducerea alin. (2) în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 referitor la acțiunea în justiție potrivit dreptului comun, legiuitorul ar fi dorit să acorde Bisericii Greco-catolice o dublă reparație, în sensul restituirii în natură și a lăcașurilor de cult preluate în anul 1948. Este evident că nicio lege de reparație, oricât de lacunară ar fi ea, nu ar putea avea drept scop o dublă reparație a celui ce a fost păgubit odinioară. Prin urmare, acțiunea reclamantei nu poate fi admisă, nefiind îndeplinite condițiile acțiunii în revendicare, iar motive pentru anularea încheierii de întabulare nr. 524/1949 și pentru anularea titlului pârâtei nu există.

Dimpotrivă, în speță este deplin aplicabil art. 31 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, potrivit cu care bunurile intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul unei revendicări ulterioare, or s-a dovedit că imobilul în litigiu a intrat în patrimoniul pârâtei cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul dobândirii dreptului de proprietate, adică a Decretului nr. 177/1948. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică Hamba solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului astfel cum a fost formulat și pe cale de consecință admiterea acțiunii în revendicare. Criticile aduse hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte: Astfel se susține că instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în care imobilul din litigiu era exceptat de la reglementarea prevăzută de art. 3 alin. (3) din Decretul-lege nr. 177/1948.

În aceeași idee se susține că instanța a făcut o greșită interpretare și a Legii cultelor nr. 489/2006 și Decretul-lege nr. 115/1938. În ce privește situația juridică a lăcașului de cult și a casei parohiale, se susține că ele au fost exceptate de la aplicare O.G. nr. 94/2000 iar în condițiile în care atât transferul dreptului de proprietate cât și intabularea lui asupra acestor imobile este nelegală, se impunea admiterea acțiunii fiind invocate și dispozițiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938. Examinând hotărârea instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin încheierea de carte funciară din 2 aprilie 1949 s-a înscris dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu pe numele pârâtei Biserica Ortodoxă Română Hamba.

Încheierea și implicit întabularea dreptului de proprietate s-a făcut pe baza Cărții de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunțată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase . Cum, reclamanta nu este este proprietară tabulară asupra bunului din litigiu, bun, ce se află în proprietatea pârâtei, (aceasta fiind întabulată în CF X Hamba, sub B 12), nu sunt incidente dispozițiile art 480 C. civ., cu atât mai mult cu cât obiectul acțiunii îl constituie rectificarea de carte funciară și respectiv anularea titlului pârâtei, (așa cum s-a precizat dealtfel prin completarea de acțiune de la dosar.) Or, pârâta și-a înscris și întabulat dreptul său în cartea funciară în temeiul Cărții de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunțată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase.

Astfel potrivit art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, dacă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a unui cult trec la un alt cult întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica și edificiile anexe. Cu referire la dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, instanța de apel a verificat și a făcut aplicarea principiului legalității, vizând înscrierea în cartea funciară a actelor și faptelor juridice anume prevăzute de lege, constatând respectarea illo tempore a acestui principiu, sub aspect material și formal.

De asemenea, instanța de apel a reținut corect că, acțiunea promovată de reclamantă deși vizează rectificarea de carte funciară, aceasta este de fapt grefată pe cererea de constatare a nulității titlului pe baza căruia s-a făcut intabularea. Din acest punct de vedere, s-a reținut corect că abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) și recunoașterea cultului greco-catolic nu pot duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei. Pe de o parte, abrogarea nu produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, prin aplicarea decretului menționat, cultul greco-catolic și-a încetat existența, deci, a fost lipsit de capacitate de folosință și de posibilitatea de a mai avea un patrimoniu (până la momentul recunoașterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990).

Ca atare, reclamanta a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, iar pârâta l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la momentul preluării. Astfel, raportat la obiectul dedus judecății, la limitele învestirii ei, instanța de apel a examinat cauza atât în raport de motivele de apel cât și în raport de dispozițiile art 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 și respectiv art. 480 C. civ., reținând în mod legal că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale unei acțiunii în revendicare, neexistând de altfel nici motive pentru rectificarea înscrierii din cartea funciară față de dispozițiile art. 34 din Decretul/lege nr. 115/1938 și nici pentru anularea încheierii de întabulare nr. 524/1949 și nici pentru anularea titlului pârâtei.

Susținerea recurentei că în cauză sunt incidente dispozițiile art 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, este nefondată față de obiectul dedus judecății dar și implicit față de faptul că înscrierea și întabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în baza Cărții de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunțată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase.

Este real că art. 17 din Decretul-lege nr 115/1938 prevede că "drepturile reale se vor dobândi numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul există acord de voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară", numai că aceste dispoziții nu-și găsesc corespondent în cauză în condițiile existentei unei hotărâri judecătorești, respectiv a Cărții de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunțată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, ce constituie titlu în baza căruia s-a întabulat dreptul de proprietate al pârâtei asupra imobilului din litigiu, dar și raportat la dispozițiile art. 32 din același act normativ care prevăd că" dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

Or, probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție, iar reclamanții nu au dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ., fiind astfel nefondate criticile legate de încheierea de Carte funciară nr. 524/1949, întrucât titlul în baza căruia pârâta și-a înscris dreptul de proprietate este valabil și produce efecte juridice. Cum înscrierea și respectiv întabularea în cartea funciară a fost efectuată în baza unui titlu valabil respectiv a Cărții de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949, nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art 34 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Prin acțiunea sa reclamanta a solicitat și revendicarea casei parohiale precum și grădina aferentă acesteia (pe lângă locașul de cult), însă nici cu privire la aceste imobile reclamanta nu a făcut dovada existenței unui drept, în condițiile în care așa cum rezultă din CF X Hamba sub nr. top Y, aceste imobile (casa parohială, curtea și grădina), nu sunt evidențiate în cartea funciară. În ce privesc dispozițiile Legii nr. 489/2006, în mod corect și legal, instanța a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 31 alin. (1), potrivit cărora bunurile intrate în mod legal în patrimoniul unui cult, nu pot face obiectul unei revendicări ulterioare. Astfel din perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurentei nu sunt fondate, motiv pentru care nefiind întrunite cerințele art 304 pct 9 C. proc.

civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică Hamba, împotriva Deciziei nr. 141 din 9 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2012. Procesat de GGC - NN