ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5845/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5845/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă formulată la data de 16

octombrie 2009, înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. 3536/85/2009

reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică Hamba în contradictoriu

cu Biserica Ortodoxă Română Hamba a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în

liberă posesie și folosință lăcașul de cult greco-catolic (ca bun principal) și

casa parohială (ca bun accesoriu) înscrise în CF X Hamba nr. top Y de care a

fost deposedată fără titlu și să le predea aceste imobile.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că imobilul a constituit proprietatea tabulară a Bisericii

Greco-catolice, aceasta fiind întabulată sub B 11, în baza încheierii de

întabulare din 4 noiembrie 1922. În baza Decretului 358/1948, Biserica

Greco-catolică a fost scoasă în afara legii, iar reprezentanții cultului au

fost arestați și deportați de autoritățile comuniste.

După evenimentele din

decembrie 1989, Biserica Greco-catolică a intrat în legalitate, în baza

Decretului-lege nr. 126/1990, dispunându-se și restituirea proprietăților în

starea în care se aflau la data emiterii acelui act normativ.

În drept s-au invocat

Decretul-lege nr. 115/1938, Decretul nr. 126/1990 și Legea nr. 489/2006 care a

abrogat orice dispoziție contrare inclusiv, Decretul nr. 177/1948.

Acțiunea a fost

ulterior completată în sensul că s-a solicitat și constatarea nulității

încheierii nr. 524 din 2 aprilie 1949 emisă în baza Decretului nr. 177/1948

întrucât acesta a fost abrogat prin art. 51 din Legea nr. 489/2006.

Prin Sentința civilă

nr. 335/2011 Tribunalul Sibiu a respins acțiunea reclamantei, reținând

următoarele considerente:

Imobilul în litigiu a

fost înscris în CF X Hamba sub nr. top Y (biserica și terenul), iar casa

parohială cu curtea și grădina nu sunt evidențiate în cartea funciară. Aceste

imobile situate administrativ în Hamba la numărul 21 și 20, au fost

proprietatea reclamantei Biserica Greco-catolică Hamba conform mențiunii din CF

sub B11. Împrejurarea că și casa parohială și terenul aferent au aparținut

reclamantei fiind preluate împreună cu biserica nu este contestată de pârâtă.

La 2 aprilie 1949

prin încheierea nr. 524 s-a înscris dreptul de proprietate asupra acestui

imobil pe numele pârâtei Biserica Ortodoxă Română Hamba. Încheierea s-a făcut

pe baza Cărții de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25

februarie 1949 pronunțată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul

general al cultelor religioase .

Față de obiectul

acțiunii tribunalul a apreciat că nu are relevanță împrejurarea că reclamanta

are în prezent un alt imobil în care să se efectueze slujbele religioase,

indiferent că pentru dobândirea și amenajarea acestuia a beneficiat de diferite

sume de bani de la autoritățile locale.

Sprijinirea cultelor

religioase recunoscute legal și reprezentate în rândul populației locale este

normală și a fost făcută și față de pârâtă, deci nu se poate susține că

reclamanta nu ar mai avea interes în redobândirea unui imobil numai pentru că a

fost sprijinită să dobândească un alt imobil, mai ales că între părți nu a

existat ideea unui schimb.

Apoi, din punct de

vedere al procedurii de conciliere prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990,

tribunalul a apreciat că excepția inadmisibilității și prematurității invocate

de pârâtă sunt neîntemeiate și au fost respinse.

Este adevărat că prin

art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990 s-a prevăzut că situația juridică a

lăcașelor de cult a caselor parohiale ce au aparținut Bisericii Române Unite cu

Roma și preluate de Biserica ortodoxă Română se va stabili de către o comisie

mixtă ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste

terenuri, sens în care partea interesată trebuia să îndeplinească o procedură

de convocare a celeilalte părți cu respectarea unor condiții de formă specifice

(art. 3 alin. (2).

Cu toate că

reclamanta nu a respectat strict această procedură, tribunalul a apreciat că

acțiunea nu este inadmisibilă și nici prematură, și cauza a fost soluționată pe

fond.

Această soluție s-a

impus întrucât procedura prealabilă a fost instituită în vederea soluționării

amiabile a litigiului, iar condițiile pentru evacuare au fost stabilite pentru

a da celeilalte părți termen pentru analizarea propunerilor și găsirea unei

soluții amiabile. Ori în cauză reclamanta a făcut dovada că au existat din

partea sa mai multe încercări de ajungere la un compromis (chiar înainte de a revendica

bunul, pentru că s-a solicitat și o folosință provizorie sau una alternativă)

fără a obține niciun rezultat. Întrucât pârâta nu a manifestat nicio intenție

de conciliere nici măcar în cursul procesului de față instanța a apreciat că

procedura prevăzută de art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 nu ar fi

condus la un rezultat chiar dacă ar fi fost legal îndeplinită.

Pentru aceste motive,

excepțiile invocate au fost respinse, mai ales că și practica Curții Europene a

Drepturilor Omului este în acest sens. Această instanță, a arătat că

respingerea unei acțiuni ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea procedurilor

prealabile reprezintă o încălcare a art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului pentru că nu se asigură dreptul de acces la instanță și a

art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dacă în situații similare

unele cauze au fost soluționate pe fond (cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta

Bihor contra România). A refuza accesul la justiție al reclamantei încalcă și

art. 21 din Constituție și art. 3 C. civ.

De altfel, reclamanta

nu trebuia în legătură cu obiectul cauzei de față să formuleze cerere nici la

comisia specială, în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, pentru că lăcașurile de cult

au fost expres exceptate de la aplicarea acestei legi speciale.

În ceea ce privește

casele parohiale tribunalul a apreciat că acestea trebuie considerate ca un

accesoriu al lăcașului de cult și supuse aceluiași regim juridic, deci nici

pentru casa parohială nu era necesară cererea de restituire în baza O.U.G. nr.

94/2000, ci doar acțiune conform dreptului comun (aceasta este singura soluție

în lipsa unui act normativ special a cărui elaborare și adoptare nu s-a

realizat deși s-a manifestat această intenție de peste 10 ani.)

Accesorialitatea

casei parohiale față de lăcașul de cult rezultă și din H.G. nr. 53/2008 în care

se arată că biserica, casa parohială, curtea, grădina aferentă și cimitirul ca

anexe ale acesteia formează un tot unitar.

În primul rând

tribunalul a reținut că acțiunea nu este prescrisă.

Conform art. 36 din

Decretul-lege nr. 115/1938 (în vigoare la data efectuării înscrierilor),

acțiunea în revendicare, sub rezerva prescripțiunii acțiunii de fond va fi

imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit (...).

Acțiunea în

rectificare a fost respinsă. Reclamanta a invocat ca temei al rectificării

următoarele motive: - abrogarea Decretului nr. 177/1998 care a constituit

titlul de dobândire al pârâtei; - și lipsa acordului părților sau a unei

hotărâri judecătorești pentru intabularea pârâtei.

Niciunul din aceste

motive nu a fost considerat întemeiat.

Astfel referitor la

primul motiv, este adevărat că Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin art.

51 din Legea nr. 489/2006, însă abrogarea acestui act normativ și recunoașterea

Bisericii greco-catolice de către Statul român după 1990 nu are ca efect direct

redobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă și nici nu poate

impune concluzia că reclamanta nu a pierdut niciodată proprietatea asupra

bunurilor. Dimpotrivă, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate pe care

pârâta l-a dobândit și l-a exercitat până în prezent.

În același sens s-a

pronunțat și Curtea Constituțională prin mai multe decizii având ca obiect

Decretul-lege nr. 126/1990 (Decizia nr. 23/1993, Decizia nr. 49/1995).

Astfel s-a arătat că

soluția pronunțată de Curtea Constituțională este în concordanță cu Apelul

Senatului României din 29 decembrie 1994 și cu Documentul de la Balamand-Liban,

elaborat de Comisia mixtă internațională pentru dialog teologic între biserica

ortodoxă și biserica romano-catolică, la a VII-a sesiune plenară ce a avut loc

între 17 - 24 iunie 1993. La pct. 31 din acest document se face apel "să

ne amintim de îndemnul Sf. Apostol Pavel către Corinteni (I Cor. 6, 17), care

recomanda creștinilor să rezolve diferendele dintre ei prin dialog frățesc,

evitând astfel de a încredința intervenției autorităților civile soluționarea

practică a problemelor care se puneau între biserici sau comunități locale.

Aceasta are importanță în special pentru intrarea în posesiune sau restituirea

bunurilor bisericești. Aceasta nu trebuie să se bazeze numai pe situații din

trecut sau să se sprijine numai pe principii juridice generale, ci trebuie să

țină seama de complexitatea realităților pastorale prezente și de situațiile

locale".

Trimiterea la

realitățile prezente de pe plan local rezultă și din Legea cultelor nr.

489/2006. Acest act normativ a abrogat Decretul nr. 177/1948 și a prevăzut că

disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluționează pe cale

amiabilă iar în caz contrar, potrivit dreptului comun (art. 31 alin. (3)).

În ceea ce privește

al doilea motiv invocat de reclamantă referitor la lipsa titlului (sau

nevalabilitatea) înscrierii în CF a pârâtei și acesta a fost considerat

neîntemeiat. Pârâta este întabulată în CF în baza unei hotărâri judecătorești

pronunțate în baza unui act normativ în vigoare la acel moment.

Prin această hotărâre

s-a constatat că trecerea credincioșilor din Hamba de la cultul greco-catolic

la cultul ortodox s-a făcut în proporție de 100%, astfel că, în temeiul art. 37

din Decretul nr. 177/1948, întreaga avere aparținând fostei parohii

greco-catolice din comuna Hamba a trecut în proprietatea pârâtei din prezenta

cauză.

Susținerile

reclamantei, că nu există titlu valabil (hotărâre judecătorească) pentru

intabularea pârâtei a fost considerată nereală. Dimpotrivă, trecerea s-a făcut

conform legii în vigoare la acel moment, prin hotărâre judecătorească ce a

consfințit îndeplinirea cerințelor legale pentru rectificarea cărții funciare

și restabilirea situației anterioare.

Întrucât în cartea

funciară apare ca proprietar pârâta care și folosește imobilele, rectificarea

înscrierii nu este justificată, astfel că a fost respinsă și acțiunea în

revendicare (indiferent care ar fi temeiul acesteia - art. 480 C. civ. Legea

nr. 489/2006 sau Decretul nr. 126/1990) întrucât reclamanta nu poate opune

pârâtei niciun titlu care să-i legitimeze acțiunea.

Instanța de fond nu a

ignorat contextul politic în care s-a făcut intabularea pârâtei, ci doar a

arătat că în speța de față au fost respectate toate dispozițiile legale

referitoarea la cultele religioase și la intabulare (Decretul-lege nr.

115/1938) în vigoare la data intabulării, astfel că titlul pârâtei a fost

considerat valabil.

Împotriva acestei

hotărâri a declinat apel reclamanta iar prin Decizia civilă nr. 141 din 9

septembrie 2011 a Curții de Apel Alba s-a respins apelul ca nefondat,

reținându-se următoarele considerente:

Acțiunea reclamantei

este întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., or prin definiție, această

acțiune este aceea prin care reclamantul - proprietar, neposesor - cere

instanței de judecată să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun

determinat, aflat în posesia pârâtului - posesor, neproprietar.

Reclamanta nu se află

în situația de a invoca prev. art. 480 C. civ., întrucât ea nu este proprietară

de carte funciară asupra bunului litigios, care se află în proprietatea

pârâtei, întabulată în CF X Hamba, sub B 12. Practic, acțiunea reclamantei este

o acțiune de rectificare de carte funciară prin care se solicită anularea

titlului pârâtei, așa cum s-a precizat dealtfel prin completarea de acțiune de

la dosar.

Pârâta s-a întabulat

în temeiul art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948, potrivit căruia, dacă cel

puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a unui cult trec la un

alt cult întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale

a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită

proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica și edificiile

anexe.

Așa cum a reținut și

instanța de fond, întabularea pârâtei a avut loc în baza cărții de judecată a

Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949, aflată la dosar, hotărâre prin care s-a

constatat că trecerea credincioșilor din Hamba de la cultul greco-catolic la

cultul ortodox, s-a făcut în proporție de 100%, astfel că au fost pe deplin

respectate prevederile art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948.

Reclamanta a arătat

că încheierea nr. 524/1949 este lovită de nulitate absolută, fără însă a indica

dispoziția legală care nu a fost respectată, menționându-se doar că temeiul

juridic trecut în cartea funciară este eronat și abuziv. Aceste aspecte nu pot

fi reținute de instanța de apel întrucât, pe de o parte, încheierea de carte funciară

nr. 524/1949 este dată în procedura necontencioasă, asemenea oricărei încheieri

de carte funciară, fiind aplicabile disp. art. 331 și urm. C. proc. civ., în

condițiile în care nu erau îndeplinite disp. art. 335 din același cod, care să

dea cererii de înscriere un caracter contencios, iar pe de altă parte, la data

de 2 aprilie 1949 când s-a efectuat înscrierea, reclamanta era desființată ca

persoană juridică, astfel că nu se mai putea vorbi de realizarea unui acord de

voință între părți.

Analiza respectării

disp. art. 37 din Decretul nr. 177/1948 nu se poate face în prezent prin prisma

art. 38 - 39 din decret, referitoare la faptul că trecerile de la un cult la

altul trebuiau să fie liber consimțite, or în speță trecerea de la un cult la

altul s-ar fi făcut forțat. Această trecere forțată de la cultul greco-catolic

la cel ortodox este de notorietate și necontestată de pârâtă și nu se mai

impune analizarea acestui aspect. Esențial este faptul că pârâta a fost

întabulată în cartea funciară în baza unei încheieri pronunțate în materie

necontencioasă, iar în temeiul art. 32 din Decretul-lege nr. 115/1938, dacă în

cartea funciară s-a înscris un drept real în favoarea unei persoane se prezumă

că dreptul există în folosul ei. Această prezumție care reglementează

principiul forței probante a înscrierii în cartea funciară, nu poate fi

răsturnată pe baza susținerilor reclamantei, care tinde să dea caracter

contencios unei proceduri desfășurate în anul 1949, când s-a efectuat

întabularea pârâtei în cartea funciară. Deși Decretul nr. 177/1948 acordă

dreptul la contestație în justiție, nu s-a făcut dovada existenței vreunui

demers illo tempore al Bisericii Greco-catolice de a ataca transferul bunului

ce se pretinde că ar fi aparținut cultului abandonat pentru neîndeplinirea

cerințelor legale vizând întabularea.

Abrogarea în 1989 a

Decretului-lege nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin

Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate duce la concluzia că, de jure, bunurile

revendicate nu au ieșit niciodată din proprietatea sa; după cum s-a arătat,

reclamanta a pierdut proprietatea, iar pârâta a dobândit-o prin efectul legii

urmată de exercitarea timp de peste 50 de ani, a tuturor atributelor dreptului

de proprietate.

Prin Decretul-lege

nr. 126/1990 s-a consacrat o procedură specială, în cadrul căreia comisia mixtă

avea competența să stabilească situația juridică a lăcașelor de cult, ținând

seama de dorința credincioșilor. Prin nicio dispoziție din acest act normativ

nu se restituie direct lăcașele de cult și casele parohiale, astfel că efectele

Decretului nr. 177/1948, care a constituit temei de preluare a acestora și de

transmitere la Biserica Ortodoxă, nu s-au înlăturat.

Pe de altă parte,

este de necontestat contextul politic în care a avut loc intabularea Bisericii Ortodoxe

Române.

Astfel, pârâta posedă

imobilele în litigiu din anul 1948, când cultul greco-catolic a fost scos în

afara legii, iar bunurile aparținând Bisericii Greco-catolice au fost trecute

în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, în temeiul Decretului nr. 177/1948.

Caracterul abuziv al acestui act normativ este notoriu și nu poate fi

contestat, de asemenea nici faptul că preluarea bunurilor a fost făcută prin

vicierea consimțământului prin violență, în urma comenzii politice date de

regimul totalitar comunist. Dar această viciere a consimțământului este o cauză

de nulitate relativă care poate fi invocată în termen de 3 prev. de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului la acțiune începând să curgă de la

data când aceasta a încetat, potrivit art. 9 alin. (1) din Decretul nr.

167/1958.

Întrucât prin art. 1

din Decretul-lege nr. 126/1990 Biserica Română Unită cu Roma a fost recunoscută

oficial și s-a prevăzut modalitatea de restituire a bunurilor care au fost

preluate în perioada regimului comunist, violența, ca viciu de consimțământ a

încetat la data publicării acestui decret.

Prin urmare, s-a

reținut că începând cu data de 24 aprilie 1990 a început să curgă termenul de

prescripție de 3 ani, care s-a împlinit la data de 24 aprilie 1993, cu mult

înainte de momentul învestirii instanței de judecată.

În aceeași ordine de

idei, atâta timp cât art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 prevede

expres că reprezentanții celor două culte vor ține seama de dorința

credincioșilor din comunitățile locale care dețin aceste bunuri, nu se poate ca

instanțele de judecată să ignore cu desăvârșire această realitate a vremurilor

în care trăim. Astfel, nu se contestă că numărul credincioșilor greco-catolici

este considerabil mai mic decât cel al credincioșilor ortodocși, care nu ar

avea nevoie de două biserici pentru oficierea serviciului religios, reclamanta

necontestând că are în prezent un alt imobil în care oficiază slujbele

religioase.

Sub acest aspect,

este de precizat că prezintă o deosebită relevanță numărul actual al

credincioșilor greco-catolici, în raport de numărul credincioșilor ortodocși,

chiar dacă în 1948 trecerea credincioșilor greco-catolici și odată cu ei a

lăcașului de cult, la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea

credincioșilor nu doresc să revină la cultul inițial și să revendice drepturi

decurgând din calitatea de fost credincios greco-catolic.

O altă interpretare a

disp. art. 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 și ale art. 1 alin. (1) din

Decretul-lege nr. 126/1990, prin care Biserica Unită cu Roma este recunoscută

oficial, ar putea aduce atingere dreptului fundamental la libertate de gândire,

de conștiință și religioasă al oricărei persoane. Mai mult, art. 10 alin. (6)

din Legea nr. 489/2006 prevede în mod expres "cultele recunoscute pot

beneficia, la cerere, de sprijin material din partea statului, pentru

cheltuielile privind funcționarea unităților de cult, pentru reparații și

construcții noi, în raport cu numărul credincioșilor, conform ultimului

recensământ, și cu nevoile reale".

Instanța de apel a

considerat că mai trebuie făcută o precizare în legătură cu reținerea instanței

de fond referitor la faptul că nu are relevanță împrejurarea că reclamanta are

în prezent un alt imobil în care efectuează slujbele religioase, beneficiind de

diverse sume de bani din partea autorităților locale. Reținerea instanței de

fond este greșită, dovadă în acest sens fiind prevederile art. 4 din Decretul

nr. 126/1990 care arată că "în localitățile în care numărul locașurilor de

cult este insuficient în raport cu numărul credincioșilor, statul va sprijini

construirea de noi lăcașuri de cult, în care scop va pune la dispoziția

cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest

teren și va contribui cu fonduri bănești la constituirea resurselor financiare

necesare". Deci legiuitorul a prevăzut o modalitate de reparație în cazul

în care comisia mixtă formată din reprezentanții celor două biserici nu ar fi

ajuns la niciun rezultat.

Conform înscrisurilor

de la dosarul de fond, reclamanta a beneficiat de sprijinul autorităților

locale și centrale pentru desfășurarea slujbelor religioase în imobilul situat

în Hamba, fapt necontestat de părți.

În aceste condiții, a

reținut instanța de apel că se pune fireasca întrebare dacă prin introducerea

alin. (2) în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 referitor la acțiunea în

justiție potrivit dreptului comun, legiuitorul ar fi dorit să acorde Bisericii

Greco-catolice o dublă reparație, în sensul restituirii în natură și a

lăcașurilor de cult preluate în anul 1948. Este evident că nicio lege de

reparație, oricât de lacunară ar fi ea, nu ar putea avea drept scop o dublă

reparație a celui ce a fost păgubit odinioară.

Prin urmare, acțiunea

reclamantei nu poate fi admisă, nefiind îndeplinite condițiile acțiunii în

revendicare, iar motive pentru anularea încheierii de întabulare nr. 524/1949

și pentru anularea titlului pârâtei nu există. Dimpotrivă, în speță este deplin

aplicabil art. 31 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, potrivit cu care bunurile

intrate în mod legal în patrimoniul unui cult nu pot face obiectul unei

revendicări ulterioare, or s-a dovedit că imobilul în litigiu a intrat în

patrimoniul pârâtei cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul

dobândirii dreptului de proprietate, adică a Decretului nr. 177/1948.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamanta Biserica Română Unită cu Roma

Greco-Catolică Hamba solicitând modificarea ei în sensul admiterii apelului

astfel cum a fost formulat și pe cale de consecință admiterea acțiunii în

revendicare.

Criticile aduse

hotărârii instanței de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte:

Astfel se susține că

instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a legii în condițiile în

care imobilul din litigiu era exceptat de la reglementarea prevăzută de art. 3

alin. (3) din Decretul-lege nr. 177/1948.

În aceeași idee se

susține că instanța a făcut o greșită interpretare și a Legii cultelor nr.

489/2006 și Decretul-lege nr. 115/1938.

În ce privește

situația juridică a lăcașului de cult și a casei parohiale, se susține că ele

au fost exceptate de la aplicare O.G. nr. 94/2000 iar în condițiile în care

atât transferul dreptului de proprietate cât și intabularea lui asupra acestor

imobile este nelegală, se impunea admiterea acțiunii fiind invocate și

dispozițiile art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Examinând hotărârea

instanței de apel prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Prin încheierea de

carte funciară din 2 aprilie 1949 s-a înscris dreptul de proprietate asupra

imobilului din litigiu pe numele pârâtei Biserica Ortodoxă Română Hamba.

Încheierea și

implicit întabularea dreptului de proprietate s-a făcut pe baza Cărții de

judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949

pronunțată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al

cultelor religioase .

Cum, reclamanta nu

este este proprietară tabulară asupra bunului din litigiu, bun, ce se află în

proprietatea pârâtei, (aceasta fiind întabulată în CF X Hamba, sub B 12), nu

sunt incidente dispozițiile art 480 C. civ., cu atât mai mult cu cât obiectul

acțiunii îl constituie rectificarea de carte funciară și respectiv anularea

titlului pârâtei, (așa cum s-a precizat dealtfel prin completarea de acțiune de

la dosar.)

Or, pârâta și-a

înscris și întabulat dreptul său în cartea funciară în temeiul Cărții de

judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949

pronunțată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul general al

cultelor religioase.

Astfel potrivit art.

37 din Decretul-lege nr. 177/1948, dacă cel puțin 75% din numărul

credincioșilor comunității locale a unui cult trec la un alt cult întreaga

avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului

adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită,

proporțional cu numărul celor rămași fără a se socoti biserica și edificiile

anexe.

Cu referire la

dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938, instanța de apel a verificat și a

făcut aplicarea principiului legalității, vizând înscrierea în cartea funciară

a actelor și faptelor juridice anume prevăzute de lege, constatând respectarea

illo tempore a acestui principiu, sub aspect material și formal.

De asemenea, instanța

de apel a reținut corect că, acțiunea promovată de reclamantă deși vizează

rectificarea de carte funciară, aceasta este de fapt grefată pe cererea de

constatare a nulității titlului pe baza căruia s-a făcut intabularea.

Din acest punct de

vedere, s-a reținut corect că abrogarea Decretului nr. 358/1948 (în baza căruia

s-a efectuat înscrierea în favoarea pârâtei) și recunoașterea cultului

greco-catolic nu pot duce la concluzia că, de jure, bunurile revendicate nu ar

fi ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei.

Pe de o parte,

abrogarea nu produce efecte retroactive iar, pe de altă parte, prin aplicarea

decretului menționat, cultul greco-catolic și-a încetat existența, deci, a fost

lipsit de capacitate de folosință și de posibilitatea de a mai avea un

patrimoniu (până la momentul recunoașterii acestuia prin efectul

Decretului-lege nr. 126/1990).

Ca atare, reclamanta

a predat proprietatea asupra imobilului în litigiu prin efectul legii, iar

pârâta l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul asupra acestuia de la

momentul preluării.

Astfel, raportat la

obiectul dedus judecății, la limitele învestirii ei, instanța de apel a

examinat cauza atât în raport de motivele de apel cât și în raport de

dispozițiile art 37 din Decretul-lege nr. 177/1948 și respectiv art. 480 C.

civ., reținând în mod legal că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate

ale unei acțiunii în revendicare, neexistând de altfel nici motive pentru

rectificarea înscrierii din cartea funciară față de dispozițiile art. 34 din

Decretul/lege nr. 115/1938 și nici pentru anularea încheierii de întabulare nr.

524/1949 și nici pentru anularea titlului pârâtei.

Susținerea recurentei

că în cauză sunt incidente dispozițiile art 17 din Decretul-lege nr. 115/1938,

este nefondată față de obiectul dedus judecății dar și implicit față de faptul

că înscrierea și întabularea dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut în

baza Cărții de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25

februarie 1949 pronunțată în temeiul Decretului nr. 177/1948 pentru regimul

general al cultelor religioase.

Este real că art. 17

din Decretul-lege nr 115/1938 prevede că "drepturile reale se vor dobândi

numai dacă între cel care dă și cel care primește dreptul există acord de

voință asupra constituirii sau strămutării, în temeiul unei cauze arătate, iar

constituirea sau strămutarea a fost înscrisă în cartea funciară", numai că

aceste dispoziții nu-și găsesc corespondent în cauză în condițiile existentei

unei hotărâri judecătorești, respectiv a Cărții de judecată a Judecătoriei

mixte Sibiu nr. 146/1949 din 25 februarie 1949 pronunțată în temeiul Decretului

nr. 177/1948 pentru regimul general al cultelor religioase, ce constituie titlu

în baza căruia s-a întabulat dreptul de proprietate al pârâtei asupra

imobilului din litigiu, dar și raportat la dispozițiile art. 32 din același act

normativ care prevăd că" dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real

în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei.

Or, probele

administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție, iar reclamanții nu au

dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ., fiind astfel

nefondate criticile legate de încheierea de Carte funciară nr. 524/1949,

întrucât titlul în baza căruia pârâta și-a înscris dreptul de proprietate este

valabil și produce efecte juridice.

Cum înscrierea și

respectiv întabularea în cartea funciară a fost efectuată în baza unui titlu

valabil respectiv a Cărții de judecată a Judecătoriei mixte Sibiu nr. 146/1949

din 25 februarie 1949, nu sunt incidente în cauză nici dispozițiile art 34 din

Decretul-lege nr. 115/1938.

Prin acțiunea sa

reclamanta a solicitat și revendicarea casei parohiale precum și grădina

aferentă acesteia (pe lângă locașul de cult), însă nici cu privire la aceste

imobile reclamanta nu a făcut dovada existenței unui drept, în condițiile în

care așa cum rezultă din CF X Hamba sub nr. top Y, aceste imobile (casa

parohială, curtea și grădina), nu sunt evidențiate în cartea funciară.

În ce privesc

dispozițiile Legii nr. 489/2006, în mod corect și legal, instanța a reținut că

sunt incidente dispozițiile art. 31 alin. (1), potrivit cărora bunurile intrate

în mod legal în patrimoniul unui cult, nu pot face obiectul unei revendicări

ulterioare.

Astfel din

perspectiva celor expuse, niciuna din criticile recurentei nu sunt fondate,

motiv pentru care nefiind întrunite cerințele art 304 pct 9 C. proc. civ.,

recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma

Greco-Catolică Hamba, împotriva Deciziei nr. 141 din 9 septembrie 2011 a Curții

de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 1 octombrie 2012.

Procesat

de GGC - NN