ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7572/2012

Asupra cauzei civile de față, deliberând, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3052/D/05 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare s-a respins acțiunea formulată de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco - Catolică prin Ordinul SF. Vasile cel Mare „Provincia S.A.P.P.", cu sediul în mun. Cluj Napoca, jud. Cluj, împotriva pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română S.A.P.P., cu sediul în comuna B., jud. Satu Mare, având ca obiect revendicarea imobiliară a Bisericii înscrise în C.F. S-a disjuns cererea pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română S.A.P.P. împotriva pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și comuna B. prin Primar, fixându-se termen pentru continuarea judecății acesteia.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul a reținut că, potrivit înscrierilor din coala C.F., imobilul Biserică înscris, care face obiectul litigiului de față, figurează în prezent reprezentând proprietatea tabulară a Statului Român, fiind transcris la data de 01 septembrie 1975 în C.F., în proprietatea Statului Român.

De altfel, această stare de fapt este reținută și în cuprinsul considerentelor deciziei nr. 1265 din 04 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, evocată de către reclamantă, inclusiv în privința puterii de lucru judecat pe care o exprimă această hotărâre judecătorească, în sensul că „potrivit evidențelor de carte funciară, imobilul biserică (lăcaș de cult) este înscris în C.F., proprietar actual fiind Statul Român cu titlu de drept reformă agrară în baza Legii nr. 187/1945". Reținând consecințele juridice pe care le produce înscrierea de C.F., în temeiul principiilor legalității, al opozabilității față de terți și al efectului constitutiv de drepturi, raportat la data efectuării respectivei înscrieri, instanța a apreciat că în susținerea acțiunii în revendicare, reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, cel puțin până când nu obține radierea înscrierii operate în favoarea proprietarului tabular Statul Român.

Împotriva sentinței a formulat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinței și admiterea acțiunii cum a fost formulată. În motivarea apelului, s-a arătat că prin Decretul nr. 358/1948 a fost desființată abuziv Biserica Română Unită cu Roma Greco Catolică, caracterul abuziv al acestui act normativ fiind recunoscut prin Decretul-Lege nr. 9/1989. S-a mai susținut că posesia exercitată de pârâta Mănăstirea Ortodoxă B. este una de rea credință, întrucât nu a fost respectat Decretul-Lege nr. 177/1948, care reglementa transferul de proprietate de la un cult religios la altul. A mai arătat apelanta, că restul imobilelor înscrise în C.F., în urma unei hotărâri judecătorești, au intrat în proprietatea apelantei, rămânând în discuție doar biserica ce în prezent este Mănăstire Ortodoxă, înscrisă din C.F.

arătată. S-a susținut totodată, că prin decizia nr. 1265/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a dispus irevocabil, în sensul că asupra bisericii urmează să se pronunțe instanțele în cadrul unei acțiuni în revendicare, prin respectarea art. 3 din Decretul nr. 126/1990, care este incident în speță. Prin decizia civilă nr. 18/A din 27 martie 2012, Curtea de Apel Oradea, a admis apelul, a anulat sentința și rejudecând, a admis acțiunea formulată. În consecință, a obligat pârâta să predea în deplină posesie și folosință reclamantei, imobilul nr. top. înscris în C.F. B. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că imobilul din litigiu, având nr. top. 2938, a fost înscris inițial în C.F.

nr. 1262 B., având ca proprietar, Ordinul Greco-Catolic Sfântul Vasile cel Mare din B. La data de 08 martie 1975, în baza unei adrese a Consiliului popular al Județului Satu Mare, a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, în C.F., situație juridică ce se menține și în prezent. înscrierea dreptului de proprietate al Statului Român a fost posibilă în baza Decretului nr. 358/1948, prin care statul comunist a desființat Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, dispunând ca toate bunurile acesteia să treacă în proprietatea Statului Român. S-a apreciat de către instanță că este necontestat istoric caracterul abuziv al Decretului de preluare, acesta fiind recunoscut ca atare de către puterea instalată după evenimentele din 1989, care prin unul din primele acte normative edictate (Decretul-Lege nr. 9/1989) a dispus abrogarea Decretului nr. 358/1948.

Ulterior, prin Legea nr. 126/1990, Statul Român nu numai că a recunoscut existența și legalitatea Bisericii Române Unite cu Roma, dar s-a și obligat, prin art. 2 al acelui act normativ, să-i restituie toate bunurile ce i-au fost abuziv confiscate, cu excepția moșiilor, statuând la art. 3, în mod special asupra lăcașurilor de cult și a parohiilor aferente acestora, lăsând reglementarea situației juridice a acestora la înțelegerea celor două culte religioase, iar în măsura în care acestea nu se înțeleg, oricare parte nemulțumită să se poată adresa instanței de judecată, care va judeca potrivit dreptului comun. S-a reținut că după adoptarea acestei legi, Statul Român, prin acte normative succesive (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, O.U.G.

nr. 94/2000) a dat posibilitatea Bisericii Greco Catolice să-și revendice bunurile ce i-au fost abuziv confiscate, singurele bunuri cu privire la care nu s-au edictat legi speciale, în ce privește retrocedarea acestora fiind lăcașurile de cult și parohiile aferente. Imobilul din litigiu a fost înscris în proprietatea Statului Român, motiv pentru care acesta, așa cum s-a obligat prin art. 2 din Legea nr. 126/1990, avea obligația să facă demersuri spre a-i fi restituit adevăratului proprietar. S-a reținut că, în acest sens, reclamanta apelantă a formulat acțiune în revendicare împotriva Statului Român, solicitând să-i fie restituit imobilul, abuziv preluat, în prezent în posesia unei Mănăstiri Ortodoxe.

Dosarul care a avut ca obiect cererea arătată a fost finalizat irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1265/2010, prin care s-a statuat că imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 și nu art. 2 din același act normativ, în temeiul căruia fusese formulată acțiunea respectivă. Față de această statuare, reclamanta s-a conformat și a încercat în baza art. 3 din actul normativ arătat, o conciliere cu Mănăstirea Ortodoxă Română S.A.P.P., posesoarea imobilului, conciliere care nu a avut niciun rezultat, așa încât a fost promovată acțiunea în revendicare împotriva posesorului imobilului revendicat, care este pârâta. În aceste condiții, s-a apreciat că este nelegală soluția primei instanțe, cât timp prin decizia menționată anterior, a instanței supreme, reclamantei i s-a recomandat să formuleze acțiune în revendicare împotriva posesorului și nu împotriva Statului Român.

Ca atare, s-a concluzionat că suntem în prezența unei acțiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia lăcașurilor de cult. De aceea, a considerat instanța de apel că, procedându-se la compararea celor două titluri, nu poate avea relevanță decât titlul reclamantei, față de inexistența oricărui titlu al pârâtei. Pe de altă parte, s-a apreciat că în speță este vorba despre o Mănăstire Ortodoxă, fiind astfel nerelevant numărul enoriașilor, raportat la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 126/1990, cât timp este notoriu că mănăstirile nu au enoriași. Instanța de apel a apreciat și că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ., titlul reclamantei fiind unul legal și în ființă, astfel încât a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâta să predea reclamantei, posesia și folosința imobilului.

Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Mănăstirea Ortodoxă S.A.P.P., care a formulat critici sub următoarele aspecte: - Instanța de apel a acordat ceea ce nu i s-a cerut și față de o parte -Statul Român - care nu a fost chemată în judecată de către reclamantă. Astfel, prin acțiunea în revendicare promovată, reclamanta a chemat în judecată exclusiv mănăstirea, solicitând obligarea acesteia la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie biserica situată în incinta mănăstirii.

Or, prin decizia din apel, schimbându-se sentința de primă instanță, a fost admisă acțiunea în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și Statul Român, prin comuna B. Rezultă că instanța introduce în cauză părți împotriva cărora n-a fost promovată acțiunea, deși pe parcursul motivării face referire la calitatea de proprietar a Statului Român asupra lăcașului de cult revendicat de reclamantă, la faptul că, potrivit înscrierilor din coala C.F., în prezent este înscris dreptul de proprietate al Statului, aspect rezultat și din decizia nr. 1265 din 4 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâre irevocabilă, intrată în autoritatea lucrului judecat.

În pofida acestui fapt, care a constituit unul din temeiurile respingerii acțiunii în revendicare de către tribunal, instanța de apel anulează dreptul de proprietate al Statului, deși nu a fost sesizată cu vreun capăt de cerere în acest sens, reținând că „imobilul în litigiu a intrat în proprietatea Statului printr-o adresă a Consiliului județean, acest titlu fiind unul vădit nelegal și nevalabil". - în mod greșit instanța de apel a apreciat că este vorba în speță despre o acțiune în revendicare „ce se suprapune reglementărilor de drept comun și că nu există nicio lege specială în materia lăcașurilor de cult." Instanța de apel compară un titlu de proprietate care există asupra lăcașului de cult și aparține Statului Român, cu un titlu de proprietate al reclamantei, care nu există și nu a existat vreodată.

Aceasta, întrucât biserica a fost construită între anii 1769-1771, cu contribuția locuitorilor din statele române și ucrainiene de o parte și de alta a Tisei, pentru ca, după Unirea din 1918 să intre în administrarea Statului Român, călugării ruteni retrăgându-se dincolo de Tisa, iar mănăstirea începând să fie populată cu călugări greco-catolici, care nu au avut niciodată dreptul de proprietate înscris în C.F., fiind doar niște detentori precari până în 1948 - dată la care mănăstirea a intrat în posesia cultului ortodox. Ulterior acestei date, s-au efectuat o serie de investiții, inclusiv refacerea picturilor din biserică și edificarea a 7 construcții. - în motivarea hotărârii instanței de apel, pentru a se justifica ignorarea dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 126/1990, s-au adus argumente străine de natura pricinii, potrivit cărora s-a apreciat că mănăstirile nu au enoriași, fapt total necorespunzător adevărului.

În realitate, numărul covârșitor al enoriașilor care folosesc acest lăcaș de cult este cel al ortodocșilor, pe raza administrativ-teritorială limitrofa mănăstirii și comunei B. fiind în evidență 7.245 credincioși ortodocși și numai 325 credincioși greco-catolici, ceea ce este de natură să înlăture orice dispută cu privire la atribuirea lăcașului de cult, ținând cont de numărul enoriașilor, așa cum prevede și art. 3 din Legea nr. 126/1990. În drept, au fost invocate dispozițiile art. art. 304 pct. 6,7 și 9 C. proc. civ. Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a invocat, în primul rând, nulitatea recursului, arătând că acesta nu a fost motivat în limitele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. în subsidiar, s-a susținut caracterul nefondat al recursului, cu referire la modalitatea de preluare a imobilului de către Stat prin Decretul nr. 358/1948, la efectele deciziei nr. 1265/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la alte dosare în care s-au purtat litigii între părți vizând alte imobile decât biserica. Analizând aspectele deduse judecății, Înalta Curte constată următoarele: Mai întâi, sub aspect formal, al modalității de redactare a criticilor și a posibilității încadrării acestora în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., se constată că excepția de nulitate invocată de intimata-reclamantă este neîntemeiată. Aceasta, în condițiile în care recurenta-pârâtă pretinde nesocotirea formelor judecății, în înțelesul de reguli care guvernează desfășurarea procesului civil - referitoare la cadrul procesual - ceea ce este încadrabil, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., indicate eronat de către recurentă. De asemenea, s-a invocat motivarea deciziei pe baza unor argumente străine de natura pricinii, precum și ignorarea unor dispoziții de drept material aplicabile cauzei, aspecte care sunt încadrabile în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Cu privire la fondul criticilor formulate, se va constata caracterul întemeiat al acestora. Astfel, așa cum corect arată recurenta, soluționarea cauzei de către instanța de apel s-a făcut într-un cadru procesual inadecvat, admițându-se acțiunea în contradictoriu cu părți care nu au fost atrase în procedura judiciară prin demersul inițiat de către reclamantă.

În acest sens, se constată că Statul Român și comuna B. au dobândit calitatea de părți urmare a cererii reconvenționale formulate de către pârâtă, cerere reconvențională a cărei judecată a fost însă disjunsă. Susținerea că Statului nu-i incumbă, conform dispozitivului deciziei, nicio obligație - și ca atare, nici n-ar exista interes în formularea criticii pe aspectul cadrului procesual, nu poate fi primită, câtă vreme în considerentele hotărârii, care au justificat adoptarea soluției, se face referire la nevalabilitatea titlului statului.

Or, o asemenea analiză pe cale incidentală a titlului deținut de Stat a permis admiterea acțiunii în revendicare, iar ea nu s-ar fi putut realiza în absența participării Statului în proces, mai ales în condițiile în care pârâta nu este succesorul cu titlu particular al acestuia (pentru a i se opune obligativitatea unei asemenea verificări jurisdicționale), câtă vreme, potrivit evidențelor de carte funciară, Statul figurează în continuare ca proprietar tabular. De aceea, faptul că instanța de apel, nu s-a pronunțat în dispozitivul deciziei asupra nevalabilității titlului statului nu prezintă relevanța pretinsă de către intimata-reclamantă, întrucât aspectul a fost dezlegat pe cale incidentală și prealabil soluționării fondului acțiunii în revendicare, fiind vorba de considerente determinante - conținând ele însele soluția asupra unui aspect litigios - și care intră, de aceea, în autoritatea lucrului judecat.

Este motivul pentru care o astfel de verificare jurisdicțională nu se putea face într-adevăr, în absența de la judecată a părții căreia urma să-i fie opus, doar ca Statul Român nu a fost atras în proces de către reclamantă prin demersul inițiat, instanța de apel, procedând la extinderea cadrului procesual de o manieră nepermisă. În același timp, se constată neîntemeiată apărarea intimatei-reclamante în sensul că pronunțarea deciziei din apel, în contradictoriu și cu alte părți, a fost determinată de faptul că judecata și soluția de primă instanță s-ar fi realizat în contradictoriu cu acestea. în realitate, sentința Tribunalului cu privire la cererea reclamantei a fost pronunțată doar în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea Ortodoxă; în privința Statului Român și a comunei B., prin aceeași sentință a fost disjunsă cererea reconvențională îndreptată împotriva acestora.

Este fondată și critica potrivit căreia instanța de apel situează demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, cu justificarea că în materia lăcașurilor de cult nu ar exista o reglementare specială. O asemenea statuare ignoră faptul că în privința lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, date fiind specificul și regimul juridic deosebit (bunuri sacre, respectiv, ecleziastice, care servesc exercitării cultului) există un cadru normativ special, referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri. Este vorba despre adoptarea, în această materie, a Decretului-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 și respectiv, Legea nr. 182/2005.

Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut bisericii greco-catolice se va rezolva ținând seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține aceste bunuri, sens în care va avea loc un dialog interconfesional în fața unei comisii mixte, cu reprezentanți ai fiecărui cult. Este eronat considerentul instanței de apel, conform căruia, întrucât o conciliere între reclamantă și pârâtă nu a avut niciun rezultat, înseamnă că reclamanta este îndreptățită la o acțiune în revendicare de drept comun.

Deși face referire la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1265/2010, care a statuat irevocabil că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, instanța de apel ignoră conținutul acestui articol, precum și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al respectivei decizii, atunci când apreciază că reclamantei îi este deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Potrivit deciziei menționate a instanței supreme, litigiul anterior nu a vizat, cum eronat se reține, „o acțiune în revendicare împotriva Statului Român", ci o acțiune privind „constatarea reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului - Biserică situat în comuna B. și obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri de guvern pentru predarea imobilului, conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990". Instanța anterioară a stabilit că imobilul în litigiu, dat fiind regimul acestuia de lăcaș de cult, îi sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005, cu procedura stabilită prin aceste reglementări.

În acest context, al existenței unui cadru normativ special și al stabilirii cu autoritate de lucru judecat că imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, aprecierea instanței de apel în sensul că suntem „în prezența unei acțiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia lăcașurilor de cult", este eronată și ignoră, pe de o parte, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și, pe de altă parte, regula după care se tranșează raportul dintre norma generală și cea specială, întotdeauna în favoarea celei din urmă (specialia generalibus derogant).

Împrejurarea că în procedura prealabilă (aceea a concilierii) nu s-a ajuns la rezolvarea favorabilă a pretențiilor reclamantei, nu este de natură să determine părăsirea cadrului normativ special pentru a se apela la calea acțiunii în revendicare de drept comun - cum greșit apreciază instanța de apel, nesocotind însuși temeiul juridic al acțiunii reclamantei (reprezentat de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990). Textul menționat, fundament al cererii reclamantei, a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată prin Legea nr. 182/2005), adăugându-i-se alin. (2)-(4), tocmai în vederea deblocării accesului la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau, la acel moment, că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea acțiunii în instanță.

Este motivul pentru care, adăugarea în conținutul art. 3 a alineatului conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori dacă decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii injustiție potrivit dreptului comun", nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun. În realitate, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție dar, în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special.

Or, nesocotind acest cadru, instanța de apel apreciază incorect că trebuie să procedeze la compararea titlurilor, operațiune în cadrul căreia „nu poate avea relevanță decât titlul reclamantei", fără să arate oricum, în ce ar consta acest titlu, având în vedere, pe de o parte, că prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 nu a renăscut în patrimoniul reclamantei vechiul drept de proprietate, iar, pe de altă parte, că în anexa la H.G. nr. 466/1992 (de care, conform întâmpinării, se prevalează intimata-reclamantă) nu apare menționat imobilul în litigiu, ca făcând obiect al predării către Biserica Română Unită cu Roma (ci alte două imobile, situate în localitate, având destinația de preventoriu pentru copii handicapați și spațiu pentru internați în preventoriu, imobile retrocedate de altfel conform deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova).

Apelând la un argument subsidiar, instanța de control judiciar anterioară reține că, în speță fiind vorba de o mănăstire ortodoxă, este nerelevant numărul enoriașilor din perspectiva art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, câtă vreme „este notoriu că mănăstirile nu au enoriași". Un asemenea considerent, deși face referire la temeiul juridic real al acțiunii reclamantei, este unul care nu tranșează problema criteriului legal regăsit în norma menționată. Pe de o parte, instanța de apel nu precizează pe ce se bazează acest argument de notorietate, câtă vreme, potrivit art. 186 din Statutul B.O.R. „fiecare parohie și mănăstire are dreptul să dețină cel puțin un cimitir pentru îngroparea credincioșilor decedați". Pe de altă parte, potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ceea ce interesează este dorința credincioșilor, iar nu a enoriașilor (adică persoanele care, practicând un cult, țin de o anumită parohie).

Or, sub acest aspect, este neverificată susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia „pe raza administrativ-teritorială limitrofa mănăstirii și comunei B. sunt în evidență 7245 credincioși ortodocși și 325 credincioși greco-catolici". De asemenea, nu a fost verificată situația de fapt relevată de probele dosarului (adresa Primăriei B.), vizând existența a două biserici greco-catolice și a două biserici romano-catolice în localitățile T. și B., construite cu sprijinul ortodocșilor și în ce măsură aceasta ar atrage incidența art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990. În consecință, reținând toate neregulile procedurale menționate în legătură cu desfășurarea judecății (vizând cadrul procesual, temeiul juridic al cererii, soluționarea raportului dintre norma generală și cea specială), se va constata incidența art. 304 pct. 5 C. proc.

civ. (text în care, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., vor fi încadrate criticile formulate) astfel încât, urmare a admiterii recursului, decizia va fi casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, se va ține seama de cadrul procesual așa cum a fost determinat de reclamantă, cu respectarea regulii referitoare la aplicarea prioritară a normei speciale, precum și a efectului pozitiv al lucrului judecat în ce privește regimul juridic incident imobilului (așa cum rezultă din decizia nr. 1265/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție). PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română S.A.P.P.

B. împotriva deciziei nr. 18-A din 27 martie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2012.