ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 222/2017

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 222/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Decizia

nr. 222/2017

Asupra

recursurilor de față, constată următoarele:

Fondul

și hotărârea instanței de fond:

Prin

Sentința civilă nr. 3052/D din 5 octombrie 2011 pronunțată

de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. x/83/2011, s-a respins acțiunea

declarata de reclamanta A. prin B., împotriva pârâtei C., având ca obiect

revendicarea imobiliară a Bisericii înscrise în CF nr. X Bixad sub nr.

top. 2938. S-a disjuns cererea pârâtei C. Bixad împotriva pârâților Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Comuna Bixad prin Primar,

fixând termen de judecată pentru data de 11 noiembrie 2011, pentru când

s-a dispus citarea părților.

Instanța

de fond a avut în vedere următoarele aspecte:

Potrivit

înscrierilor din coala CF nr. X1 Bixad, poziția nr. A.I.10, imobilul

Biserică înscris sub nr. top. 2938, care face obiectul litigiului de

față, figurează în prezent în proprietatea tabulară a

Statului Român, înscris la poziția nr. B3, imobilul fiind transcris la

data de 01 septembrie 1975 în CF X Bixad la poziția nr. A+13. Această

stare de fapt este reținută și în cuprinsul considerentelor

Deciziei nr. 1265 din 04 martie 2010 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, în Dosar nr. x/35/2008, evocată de către

reclamantă inclusiv în privința puterii de lucru judecat pe care o

exprimă această hotărâre.

Reținând

consecințele juridice ale înscrierii în cartea funciară, principiile

legalității, opozabilității față de terți

și efectului constitutiv de drepturi, raportat la data efectuării

respectivei înscrieri, instanța a apreciat că reclamanta nu a

făcut dovada dreptului său de proprietate, cel puțin până

când nu obține radierea înscrierii de mai sus operate în favoarea

proprietarului tabular Statul Român.

Prin

prisma acestor considerente și reținând totodată argumentele

expuse în cuprinsul Deciziei nr. 4315 din 29 mai 2007 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție într-o speță similară,

tribunalul a respins cererea principală, disjungând însă cererea

reconvențională, în vederea dezbaterii în contradictoriu cu celelalte

părți a pretențiilor formulate de pârâtă.

Apelul

și considerentele instanței de apel în primul ciclu procesual:

Împotriva

acestei sentințe a formulat apel reclamanta solicitând admiterea apelului

și modificarea sentinței apelate, în sensul admiterii acțiunii

sale și obligarea pârâtei la predarea în proprietate și posesie a

imobilului Biserică, situat în Bixad, înscris în CF nr. X Bixad cu nr.

top. 2938.

Prin

Decizia civilă nr. 18/A/2012, Curtea de Apel Oradea, a admis apelul

reclamantei în contradictoriu cu intimații pârâți C. Bixad, Statul

Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice București și

Statul Român reprezentat de Comuna Bixad, a anulat Sentința civilă

nr. 3052 din 05 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare

și rejudecând cauza, a admis acțiunea formulată de

reclamantă în contra pârâtei C. Bixad, fiind obligată aceasta să

predea în deplină posesie și folosință reclamantei,

imobilul nr. top. 2938 înscris în CF. X Bixad.

Curtea

de apel a reținut următoarele:

Imobilul

din litigiu, având nr. top. 2938 a fost înscris inițial în CF. nr. X1

Bixad, având ca proprietar sub B 1, B. din Bixad. La 8 martie 1975, în baza

unei adrese a Consiliului Popular a Județului Satu Mare, a fost înscris

dreptul de proprietate al Statului Român, în CF. X sub B. 2, situație

juridică care se menține și în prezent. Înscrierea dreptului de

proprietate a Statului Român a fost posibilă în baza Decretului nr.

358/1948 prin care Statul comunist a edictat desființarea A., dispunând ca

toate bunurile acesteia să treacă în proprietatea satului.

Caracterul

abuziv al acestui decret este în prezent necontestat istoric și a fost recunoscut

chiar și de puterea instalată după 1989 care, prin Decretul-lege

nr. 9/1989 a dispus abrogarea Decretului nr. 358/1948.

Ulterior,

prin Legea nr. 126/1990, publicată în Monitorul Oficial din 25 aprilie

1990, Statul Român s-a obligat, prin art. 2 al acelui act normativ, să

restituie A. toate bunurile ce i-au fost abuziv confiscate, cu excepția

moșiilor.

Actul

normativ mai sus arătat a statuat la art. 3, în mod special, asupra

lăcașurilor de cult și a parohiilor aferente acestora,

lăsând reglementarea situației juridice a acestora la

înțelegerea celor două culte religioase, iar în măsura în care

acestea nu se înțeleg, oricare parte nemulțumită se poate adresa

instanței de judecată (tribunalul) care va judeca potrivit dreptului

comun.

Ulterior

adoptării acestei legi, Statul Român prin acte normative succesive (Legea

nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, O.U.G. nr. 94/2000) a dat posibilitatea A.

să-și revendice bunurile ce i-au fost abuziv confiscate de Statul

comunist. Singurele bunuri cu privire la care nu s-au edictat legi speciale, în

ce privește retrocedarea acestora, fiind lăcașele de cult

și parohiile aferente.

Imobilul

din litigiu a fost înscris în proprietatea Statului Român care avea

obligația să facă demersuri spre a-i fi restituit

adevăratului proprietar.

Acțiunea

în revendicare împotriva statului a parcurs două cicluri procesuale

și, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

nr. 1265/2010, pronunțată în Dosar nr. x/35/2008, s-a statuat

irevocabil că asupra imobilului din litigiu, sunt aplicabile

dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și nu art. 2 din

același act normativ, în temeiul căruia a fost formulată

acțiunea respectivă.

Față

de această statuare, reclamanta a încercat, în baza art. 3 din actul

normativ arătat, o conciliere cu C., posesoarea imobilului, conciliere

care nu a avut nici un rezultat. Urmare a eșecului concilierii dintre cele

două culte religioase cu privire la imobilul din litigiu, reclamanta

apelantă a formulat prezenta acțiune în revendicare împotriva

posesorului imobilului revendicat, care este pârâta.

Față

de cele de mai sus, s-a apreciat că apare ca vădit nelegală

și nefondată soluția instanței de fond, prin care a fost

îndrumată reclamanta să se judece cu Statul Român, cât timp prin

decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție mai sus

arătate, reclamantei i s-a recomandat să formuleze acțiune în

revendicare împotriva posesorului și nu împotriva statului.

În

concluzie, instanța a apreciat că suntem în prezența unei

acțiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun,

neexistând nici o lege specială în materia lăcașurilor de cult.

Procedând

la compararea celor două titluri, instanța a stabilit că nu

poate avea relevanță decât titlul reclamantului, ce a fost abuzat de

Statul comunist și lipsit de proprietatea sa printr-o adresă a

Consiliului Județean, schimbarea proprietarului în baza unei adrese

administrative nefiind una din modalitățile originare de dobândire a

dreptului de proprietate reglementat de dreptul civil român, față de

inexistența oricărui titlu al pârâtei reținând că imobilul

a intrat în posesia pârâtei cu încălcarea dispozițiilor Legii

cultelor nr. 177/1948, care prevedea la art. 37 modalitatea în care se poate

schimba proprietarul patrimoniului unui cult religios, procedura

instituită finalizându-se cu o hotărâre judecătorească care

evident că în speță nu a existat. S-a mai reținut că

fiind vorba despre o mănăstire ortodoxă, este nerelevant

numărul enoriașilor, raportat la dispozițiile art. 3 din Legea

nr. 126/1990 cât timp este notoriu că mănăstirile nu au

enoriași.

Recursul

și considerentele instanței de recurs în primul ciclu procesual:

Prin

Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat

de pârâtă împotriva Deciziei nr. 18-A din 27 martie 2012 a Curții de

Apel Oradea, secția I civilă, și s-a casat decizia cu trimitere

spre rejudecare la aceeași instanță.

Instanța

de recurs a reținut că soluționarea cauzei de către

instanța de apel s-a făcut într-un cadru procesual inadecvat,

admițându-se acțiunea în contradictoriu cu părți care nu au

fost atrase în procedura judiciară prin demersul inițiat de

către reclamantă. În acest sens, s-a constatat că Statul Român

și Comuna Bixad au dobândit calitatea de părți urmare a cererii

reconvenționale formulate de pârâtă, a cărei judecată a

fost însă disjunsă.

Susținerea

că Statului nu-i incumbă, conform dispozitivului deciziei, nicio

obligație - și ca atare, nici n-ar exista interes în formularea

criticii pe aspectul cadrului procesual, nu a putut fi primită, câtă

vreme în considerentele hotărârii, care au justificat adoptarea

soluției, s-a făcut referire la nevalabilitatea titlului statului.

Or, o asemenea analiză pe cale incidentală a titlului deținut de

stat a permis admiterea acțiunii în revendicare, iar ea nu s-ar fi putut

realiza în absența participării Statului în proces, mai ales în

condițiile în care pârâta nu este succesorul cu titlu particular al

acestuia (pentru a i se opune obligativitatea unei asemenea verificări jurisdicționale),

câtă vreme, potrivit evidențelor de carte funciară, Statul

figurează în continuare ca proprietar tabular.

De

aceea, faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat în

dispozitivul deciziei asupra nevalabilității titlului statului, nu a

prezentat relevanța pretinsă de către intimata-reclamantă,

întrucât aspectul a fost dezlegat pe cale incidentală și prealabil

soluționării fondului acțiunii în revendicare, fiind vorba de

considerente determinante - conținând ele însele soluția asupra unui

aspect litigios - și care intră, de aceea, în autoritatea lucrului

judecat.

Este

motivul pentru care, o astfel de verificare jurisdicțională nu se

putea face într-adevăr în absența de la judecată a

părții căreia urma să-i fie opus, doar că Statul Român

nu a fost atras în proces de către reclamantă prin demersul

inițiat, instanța de apel procedând la extinderea cadrului procesual

de o manieră nepermisă.

În

același timp, s-a constatat neîntemeiată apărarea

intimatei-reclamante în sensul că pronunțarea deciziei din apel, în

contradictoriu și cu alte părți, a fost determinată de

faptul că judecata și soluția de primă instanță

s-ar fi realizat în contradictoriu cu acestea. În realitate, sentința

tribunalului cu privire la cererea reclamantei a fost pronunțată doar

în contradictoriu cu pârâta C.; în privința Statului Român și a

Comunei Bixad, prin aceeași sentință fiind disjunsă cererea

reconvențională.

S-a

apreciat fondată și critica potrivit căreia instanța de

apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, cu

justificarea că în materia lăcașurilor de cult nu ar exista o

reglementare specială. O asemenea statuare a ignorat faptul că în

privința lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, date

fiind specificul și regimul juridic deosebit există un cadru normativ

special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri - Decretul-lege nr.

126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 și Legea nr.

182/2005.

Astfel,

potrivit art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situația juridică a

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au

aparținut bisericii greco-catolice se va rezolva ținând seama de

dorința credincioșilor din comunitatea care deține aceste

bunuri, sens în care va avea loc un dialog interconfesional în fața unei

comisii mixte, cu reprezentanți ai fiecărui cult.

S-a

apreciat ca fiind eronat considerentul instanței de apel conform

căruia, întrucât o conciliere între reclamantă și pârâtă nu

a avut niciun rezultat, înseamnă că reclamanta este

îndreptățită la o acțiune în revendicare de drept comun.

Deși

s-a făcut referire la Decizia Înaltei Curți de Casație și

Justiție nr. 1265/2010, care a statuat irevocabil că imobilului în

litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr.

126/1990, instanța de apel a ignorat conținutul acestui articol,

precum și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al

respectivei decizii, atunci când a apreciat că reclamantei îi este

deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Potrivit

deciziei instanței supreme, litigiul anterior nu a vizat, cum eronat s-a

reținut, "o acțiune în revendicare împotriva Statului

Român", ci o acțiune privind "constatarea reconstituirii

dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului - Biserică situat

în comuna Bixad și obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri de

guvern pentru predarea imobilului, conform art. 2 din Decretul-lege nr.

126/1990".

În

contextul existenței unui cadru normativ special - Decretul-lege nr.

126/1990, modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004 și prin Legea

nr. 182/2005 - și al stabilirii cu autoritate de lucru judecat că

imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr.

126/1990, aprecierea instanței de apel în sensul că suntem "în

prezența unei acțiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor

de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia

lăcașurilor de cult", este eronată și ignoră, pe

de o parte, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și,

pe de altă parte, regula după care se tranșează raportul

dintre norma generală și cea specială, întotdeauna în favoarea

celei din urmă (specialia generalibus derogant).

Împrejurarea

că în procedura prealabilă (aceea a concilierii) nu s-a ajuns la

rezolvarea favorabilă a pretențiilor reclamantei, nu este de

natură să determine părăsirea cadrului normativ special

pentru a se apela la calea acțiunii în revendicare de drept comun - cum

greșit a apreciat instanța de apel, nesocotind însuși temeiul

juridic al acțiunii reclamantei.

Textul

menționat, fundament al cererii reclamantei, a fost modificat prin O.G.

nr. 64/2004 (aprobată prin Legea nr. 182/2005), adăugându-i-se alin.

(2) - (4), tocmai în vederea deblocării accesului la justiție, în

condițiile în care unele instanțe apreciau, la acel moment, că

nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea

acțiunii în instanță. Este motivul pentru care nu se poate

transforma cererea în retrocedare reglementată de norma specială

într-o cerere în revendicare de drept comun.

Or,

nesocotind acest cadru, instanța de apel a apreciat incorect că

trebuie să procedeze la compararea titlurilor, operațiune în cadrul

căreia "nu poate avea relevanță decât titlul

reclamantei", fără să arate oricum, în ce ar consta acest

titlu, având în vedere că prin abrogarea Decretului nr. 358/1948 nu a

renăscut în patrimoniul reclamantei vechiul drept de proprietate și

că în anexa la H.G. nr. 466/1992 (de care, conform întâmpinării, s-a

prevalat intimata-reclamantă) nu apare menționat imobilul în litigiu,

ca făcând obiect al predării către A. (ci alte două

imobile, situate în localitate, având destinația de preventoriu pentru

copii handicapați și spațiu pentru internați în

preventoriu, imobile retrocedate de altfel conform Deciziei civile nr. 341 din

25 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova).

Apelând

la un argument subsidiar, instanța de control judiciar a reținut

că este nerelevant numărul enoriașilor din perspectiva art. 3

din Decretul-lege nr. 126/1990, fiind vorba de o mănăstire

ortodoxă, câtă vreme "este notoriu că mănăstirile

nu au enoriași".

Un

asemenea considerent, deși s-a făcut referire la temeiul juridic real

al acțiunii reclamantei, este unul care nu a tranșat problema

criteriului legal regăsit în norma menționată. Instanța de

apel nu a precizat pe ce se bazează acest argument de notorietate, iar

ceea ce interesează este dorința credincioșilor, iar nu a

enoriașilor (adică persoanele care, practicând un cult, țin de o

anumită parohie). Or, sub acest aspect, este neverificată

susținerea recurentei-pârâte potrivit căreia "pe raza administrativ-teritorială

limitrofă mănăstirii și comunei Bixad sunt în

evidență 7245 credincioși ortodocși și 325

credincioși greco-catolici".

De

asemenea, nu a fost verificată situația de fapt relevată de

probele dosarului, vizând existența a două biserici greco-catolice

și a două biserici romano-catolice în localitățile Trip

și Boinești, construite cu sprijinul ortodocșilor și în ce

măsură aceasta ar atrage incidența art. 4 din Decretul-lege nr.

126/1990.

Ca

urmare a admiterii recursului, casării deciziei recurate și

trimiterii cauzei spre rejudecare s-au dat îndrumări instanței de

apel ca la reluarea judecății să țină seama de cadrul

procesual așa cum a fost determinat de reclamantă, cu respectarea

regulii referitoare la aplicarea prioritară a normei speciale, precum

și a efectului pozitiv al lucrului judecat în ce privește regimul

juridic incident imobilului așa cum rezultă din Decizia nr. 1265/2010

a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apelul

și considerentele instanței de apel în al doilea ciclu procesual:

Prin

Decizia civilă nr. 145/A din 19 decembrie 2013, pronunțată de

Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul declarat de reclamantă împotriva

Sentinței civile nr. 3052 din 05 octombrie 2011 pronunțată de

Tribunalul Satu Mare, care a fost schimbată în totalitate în sensul

că s-a admis acțiunea formulată de reclamantă în

contradictoriu cu pârâta C. Bixad, care a fost obligată să predea în

deplină posesie și folosință reclamantei imobilul nr. top.

2938 înscris în CF. X Bixad, fost CF nr. X1 Bixad.

Instanța

a reținut, în esență, următoarele:

Urmând

îndrumările instanței de recurs s-a reținut că Statul nu

este parte în prezentul litigiu, și că sunt aplicabile

dispozițiile art. 20, art. 21, art. 148 din Constituția României

precum și cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în

cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta împotriva României, art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În

cazul de față s-a reținut că apelanta a demarat procedura

prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, a încercat

concilierea cu pârâta în data de 29 decembrie 2010 ora 12

00

, dar

fără rezultat.

În

ceea ce privește criteriul enoriașilor, pe lângă

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată, s-a

mai reținut că Statutul pentru Organizarea și Funcționarea

Bisericii Ortodoxe Române prevede la art. 40 unitățile componente, la

lit. b) fiind "mănăstire", la secțiunea IV A, art. 74

- 83 fiind identificate înființarea, desființarea, transformarea,

organizarea, conducerea acestora - fiind evidențiat la art. 74 că

mănăstirea este o "comunitate de călugări sau

călugărițe". Nicăieri în cuprinsul acestor texte nu se

prevede vreo comunitate de creștini ortodocși și mireni cum se

prevede la "parohie" (Secțiunea I art. 43 din Statut).

Prevederile art. 74 se raportează la "credincioși" în

general, nu la credincioși ortodocși.

Instanța

de apel a mai reținut că în art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr.

126/1990, se stipulează că doar în faza necontencioasă acea

comisie mixtă va ține seama de dorința credincioșilor,

această obligație nemaifiind prevăzută pentru procedura pe

dreptul comun, astfel cum a fost completat și modificat art. 3 prin O.G.

nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005. Este și firesc, pentru

că o instanță judecătorească nu poate fi

condiționată în acest fel.

Cu

privire la ultimul aspect reliefat în rejudecare, în lipsa probațiunii din

partea pârâtei, apelanta a depus la dosar două adrese respectiv nr. 4 din

23 august 2013 emisă de A. - Parohia Boinești și nr. 14 din 14

august 2013 emisă de A. - Parohia Trip - Bixad prin care se

precizează că nu s-a primit niciun ajutor financiar sau de altă

natură - donație sau compensare - la edificarea bisericii, aspecte

necontestate, astfel că nu suntem în prezența dispozițiilor art.

4 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu atât mai mult cu cât conform scriptului de

la fila 59, în Bixad există o Parohie Ortodoxă Nașterea Maicii

Domnului Bixad, o Parohie Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului în comuna

Bixad, satul Trip și o Parohie Ortodoxă Boinești, sat

Boinești, comuna Bixad.

În

ceea ce privește imobilele care au constituit proprietatea reclamantei

și preluate abuziv, altele decât acest locaș de cult, acestea au fost

retrocedate proprietarului de drept prin hotărâre a guvernului sau

hotărâri judecătorești aflate la dosarul cauzei, fiind anulat în

acest fel și titlul de proprietate al pârâtei emis în baza Legii nr.

18/1991.

În

privința lăcașelor de cult nu s-a reglementat situația

acestora printr-o lege specială nici la peste 20 de ani de la

revoluție iar O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile

care au aparținut cultelor religioase din România - republicată, are

în vedere conform art. 1, imobilele care au aparținut cultelor religioase

din România preluate abuziv, cu sau fără titlu, dar și aici

" altele decât lăcașele de cult" și care conform art.

2 vor face obiectul unei legi speciale neadoptate încă.

În

aceste condiții, pe dreptul comun, din perspectiva art. 480 C. civ. care

prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și

dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut în limitele legii,

acțiunea reclamantei a fost calificată ca o acțiune în

revendicare formulată de fostul proprietar, a cărui proprietate a

fost preluată abuziv de regimul comunist, împotriva pârâtei, care nu

justifică nici un titlu asupra imobilului lăcaș de cult pe care

îl posedă. S-a reținut că reclamanta face dovada dreptului de

proprietate conform situației de carte funciară X1 Bixad, proprietar

tabular sub B1 fiind din anul 1926, intabularea nefiind radiată din cartea

funciară, iar în aceste condiții este cert că titlul său îi

conferă dreptul la acțiunea prevăzută de art. 480 C. civ.

pentru a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate, că pârâta

nu justifică nici un titlu valabil cu privire la imobilul de

față, acesta intrând în posesia bunului chiar cu încălcarea

prevederilor legii de sorginte comunistă, Decretul nr. 177/1948 privind

regimul general al cultelor religioase.

Recursul

și considerentele instanței de recurs în al doilea ciclu procesual:

Prin

Decizia civilă nr. 3017 din 5 noiembrie 2014 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat

de pârâtă, a fost casată Decizia nr. 145/A din 19 decembrie 2013 a

Curții de Apel Oradea, secția I civilă, și trimisă

cauza spre rejudecare la aceiași curte de apel.

Instanța

de recurs a reținut următoarele:

Fiind

analizat motivul de recurs constând în nerespectarea de către

instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., s-a apreciat

că acesta este fondat pentru următoarele considerente:

Prin

Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu

procesual, s-a statuat că instanța de apel a situat demersul

reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, ignorându-se faptul că

în privința lăcașurilor de cult și a caselor parohiale,

date fiind specificul și regimul deosebit al acestor bunuri, există

un cadru normativ special referitor la retrocedarea lor, respectiv

Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004

și, respectiv, Legea nr. 182/2005.

Mai

mult, instanța de recurs a reținut că regimul juridic al

imobilului în litigiu a fost statuat irevocabil prin decizia Înaltei Curți

de Casație și Justiție nr. 1265/2010, prin care s-a stabilit

că acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990, și că instanța de apel a ignorat conținutul

acestui articol, precum și efectul pozitiv al autorității de

lucru judecat al respectivei decizii, atunci când a apreciat că

reclamantei îi este deschisă calea acțiunii în revendicare de drept

comun.

În

consecință, reiterând, în considerentele Deciziei civile nr. 145/A

din 19 decembrie 2013, faptul că nu există o lege specială care

să reglementeze situația lăcașurilor de cult și

statuând că, "pe dreptul comun, din perspectiva art. 480 C. civ.,

acțiunea reclamantei este întemeiată, instanța de apel a ignorat

statuările dispuse prin două decizii anterioare, pronunțate de

instanțe de recurs în legătură cu imobilul în litigiu,

încălcând forța obligatorie și prezumția de validitate

atașate acestor hotărâri.

Apoi,

chiar cercetând obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în

judecată, se poate observa că reclamanta a investit instanța de

judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaș de cult,

tinzând la recunoașterea dreptului său de proprietate și

redobândirea posesiei, de fapt, în temeiul actului normativ special, iar nu în

temeiul art. 480 C. civ., reținut eronat de instanța de apel, cu

încălcarea principiului disponibilității care guvernează

procesul civil.

Cum

acest act normativ reprezintă o reglementare cu caracter special,

instanța, fiind investită cu o acțiune în retrocedarea

lăcașului de cult, nu putea efectua o simplă comparare a

titlurilor ce se opun. În plus, chiar în ipoteza promovării unei

acțiuni în revendicare de drept comun, reclamanta trebuia să se

poată prevala de existența unui "bun", în sensul art. 1 al

Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, instanța de apel necercetând, în cadrul acțiunii

deduse judecății, transformată nelegal într-o acțiune în

revendicare de drept comun, acest aspect esențial al existenței unui

bun în patrimoniul reclamantei, în sensul autonom, convențional, dedus din

interpretarea jurisprudențială a instanței de contencios

european a drepturilor omului.

Instanța

de recurs a reținut că, în rejudecare, instanța de apel va

trebui să se conformeze statuărilor dispuse prin Deciziile nr. 1265

din 04 martie 2010 și nr. 7572 din 12 decembrie 2012 ale Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în sensul că imobilului

în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr.

126/1990 și că, în ipoteza existenței unui concurs între norma

generală și cea specială, principiul după care se

tranșează acest raport este întotdeauna în favoarea celui din

urmă (specialia generalibus derogant).

În

același sens, se vor lua în considerare statuările instanței

supreme privind faptul că, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948, nu a

renăscut în patrimoniul reclamantei vechiul drept de proprietate, iar în

anexa la H.G. nr. 466/1992 nu apare menționat imobilul în litigiu, ca

făcând obiect al predării către Biserica Unită cu Roma, ci

alte două imobile, situate în localitate, imobile retrocedate, conform

Deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova.

În

ceea de privește interpretarea și aplicarea art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990, instanța de recurs a reținut, de asemenea, că

statuările instanței de apel, conform cărora obligația de a

ține seama de dorința credincioșilor revine numai comisiei

mixte, în procedura concilierii, iar nu instanțelor de judecată, în

procedura de drept comun, contravin statuărilor dispuse de instanța

de recurs, conform cărora, în interpretarea acestui criteriu legal, ceea

ce interesează, în litigiul dedus judecății, întemeiat pe norma

specială, este dorința credincioșilor, iar nu a enoriașilor

(persoanelor care, practicând un cult, țin de o anumită parohie),

aspect de fapt a cărui stabilire incumbă instanței de trimitere.

La

reluarea judecății, s-a dispus să se țină seama

și de celelalte apărări susținute de recurenta pârâtă

în prezentul recurs privind admisibilitatea și prematuritatea

acțiunii deduse judecății, excepțiile lipsei

capacității de folosință și de exercițiu ale

reclamantei și excepția lipsei de interes în promovarea acțiunii

de față, invocate de către recurentă, prin precizările

depuse la data de 04 noiembrie 2014, și s-a dispus analizarea problemei

prescripției achizitive, invocată pe cale de excepție, în

prezentul recurs.

În

rejudecarea cauzei în apel, părțile și-au menținut

poziția procesuală exprimată în ciclurile procesuale anterioare.

Examinând

sentința apelată prin prisma motivelor de apel invocate, a

îndrumărilor deciziei de casare și a dezlegărilor date de

instanța de control judiciar asupra problemelor de drept, obligatorii

pentru instanța de rejudecare conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.,

analizând și excepțiile invocate de intimata pârâtă în cadrul

recursului, susținute și în prezenta etapă procesuală,

precum și excepțiile invocate în rejudecarea apelului, instanța

de apel reține următoarele:

Referitor

la excepțiile invocate de intimata pârâtă în cadrul celui de-al

doilea recurs formulat în cauză, și la excepțiile invocate în

rejudecarea apelului, în prezenta etapă procesuală, este de

menționat faptul că pârâta nu a invocat în primă

instanță aceste excepții, respectiv excepția lipsei

capacității de folosință și de exercițiu a

reclamantei, excepția lipsei capacității procesuale de

folosință și de exercițiu a pârâtei, excepția lipsei

de interes în promovarea acțiunii, excepția prematurității

acțiunii, excepția lipsei calității de reprezentant al

apărătorului reclamantei și excepția prescripției

achizitive, prin întâmpinarea depusă în primă instanță,

invocând, printre alte apărări, doar inadmisibilitatea acțiunii

în revendicare, arătând în acest sens faptul că reclamanta nu are

calitatea de proprietar neposesor.

Legat

de această din urmă excepție, se reține că prin

Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, în primul ciclu procesual,

s-a statuat asupra dispozițiilor legale aplicabile în prezenta cauză,

arătându-se că, în mod greșit, instanța de apel a situat

demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, ignorându-se faptul

că în privința lăcașurilor de cult și a caselor

parohiale, date fiind specificul și regimul lor juridic deosebit,

există un cadru normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de

bunuri, respectiv Decretul Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin

O.G. nr. 64/2004 aprobată prin Legea nr. 182/2005.

S-a

arătat, în considerentele deciziilor de casare, că prin Decretul-lege

nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la A. a fost

reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin

efectul Decretului nr. 358/1948 și, cum acest act normativ reprezintă

o reglementare cu caracter special, care derogă de la general,

instanța fiind investită cu o acțiune în retrocedarea lăcașului

de cult, nu putea efectua o comparare a titlurilor.

Prin

urmare, excepția de inadmisibilitate a acțiunii invocată de

intimata pârâtă, și care vizează, de altfel, acțiunea în

revendicare de drept comun, nu poate fi reținută, fiind

înlăturată în mod implicit prin deciziile de casare, împrejurare

față de care instanța va respinge această excepție.

Instanța

de apel a respins și excepția de prematuritate a acțiunii,

întemeiată pe argumentul că reclamanta nu a urmat procedura

prealabilă prevăzută de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Instanța de rejudecare a reținut că, potrivit art. 109 alin. (3)

C. proc. civ., "neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi

invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea

decăderii", intimata neprocedând în conformitate cu aceste

dispoziții legale. Pe de altă parte, reclamanta a convocat pârâta la

conciliere, pentru data de 29 decembrie 2010, la orele 12, în Cluj-Napoca, jud.

Cluj, comunicându-i în scris și pretențiile sale, în conformitate cu

prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, invitație căreia

intimata nu i-a dat curs, invocând în răspunsul comunicat reclamantei,

imposibilitatea de a se prezenta la termenul fixat și faptul că, în

vederea constituirii Comisiei și a respectării prevederilor art. 3

din Decretul-lege nr. 126/1990, consideră necesar ca discuțiile

prealabile să aibă loc la nivel de Episcopie, prin reprezentanți

împuterniciți cu mandatul funcției necesare în vederea luării

unor astfel de decizii, și într-un loc neutru. Astfel, reclamanta s-a

conformat prevederilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Excepția

lipsei capacității de folosință și de exercițiu a

reclamantei a fost apreciată de instanța de rejudecare, de asemenea,

ca nefondată cu următoarele argumente: urmare a adoptării

Decretul-lege nr. 9/1989, care a abrogat Decretul nr. 358/1948 și în

temeiul art. 1 din Decretul-lege nr. 126/1990, A. a fost recunoscută

oficial, recăpătându-și personalitatea juridică, se

organizează și funcționează în conformitate cu regimul

juridic general al cultelor religioase din România, iar, potrivit

dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute sunt

persoane juridice de utilitate publică, acestea organizându-se și

funcționând autonom, în conformitate cu propriile statute sau coduri canonice,

A. figurând în prezent, în anexa la Legea nr. 489/2006, poziția 4, printre

cultele recunoscute în România. Cât privește B. România, acesta este o

parte componentă a A., redobândindu-și personalitatea juridică,

fiind înscris în registrul persoanelor juridice al Judecătoriei

Cluj-Napoca, în baza Încheierii civile nr. 303/PJ/1990 pronunțata de

Judecătoria Cluj-Napoca, aspecte ce rezultă din cuprinsul

Încheierilor civile nr. 1099/2003 și nr. 9907/2004 pronunțate de

Judecătoria Cluj-Napoca, prin care s-a luat act de modificările

intervenite în actele constitutive ale Asociației B., iar în urma

adoptării Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și

regimul general al cultelor, B. România îi este recunoscută în continuare

personalitatea juridică, în temeiul art. 8 alin. (2), deoarece este o

parte componentă a unui cult recunoscut de lege și

funcționează în conformitate cu codul canonic al acesteia.

Personalitatea

juridică a acestui Ordin a fost recunoscută și de

autoritățile Statului, aspect ce rezultă din cuprinsul adreselor

nr. 3858 din 31 mai 2006 și nr. C 1851 din 13 decembrie 2006 emise de

Ministerul Culturii și Cultelor, Secretariatul de Stat pentru Culte, din

adresa nr. 462 din 12 mai 2004 emisă de Mitropolia Română Unită

cu Roma, Greco Catolică, din adresa nr. 1638 din 21 octombrie 2005

emisă de Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco Catolică,

adresa nr. 649 din 27 martie 2009 emisă de Episcopia Română

Unită cu Roma, Greco-catolică, de Cluj - Gherla, precum și din

cuprinsul declarației nr. 164 din 27 mai 2006 emisă de Curia

Generală a Ordinului Bazilian al Sf. Iosafat. Astfel, toate actele și

înscrisurile menționate, arată fără echivoc că

reclamanta are în prezent capacitatea de a sta personal în justiție

și de a-și susține, pe cale procesuală, în

instanță, drepturile și interesele legitime, împrejurare

față de care, excepția invocată de intimata pârâtă

privind lipsa capacității de folosință și de

exercițiu a reclamantei, urmează a fi respinsă.

Instanța

de apel a respins ca nefondată și excepția lipsei de interes a

reclamantei în promovarea prezentei acțiuni, invocată de intimata

pârâtă în cadrul recursului exercitat în cel de-al doilea ciclu procesual,

susținută și în rejudecarea apelului, cu argumentul că

interesul procesual al reclamantei este justificat din perspectiva redobândirii

proprietății imobilului -biserică, imobil în privința

căruia invocă dreptul său de proprietate anterior preluării

în proprietatea statului.

Excepția

lipsei calității de reprezentant al apărătorului

reclamantei, avocat D., în primă instanță, respectiv

excepția nulității acțiunii formulate de reclamantă

prin avocat, invocate de pârâtă în ședința publică din 25

noiembrie 2015, a fost respinsă ca nefondată cu motivarea că la

dosarul de fond se regăsește împuternicirea avocațială care

poartă ștampila și semnătura reclamantei și înscrisul

privind convocarea efectuată prin avocat, în temeiul art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990, purtând ștampila și semnătura

reclamantei. Mai mult, s-a depus la dosar și contractul de

asistență juridică nr. 25/2009, încheiat între reclamanta A.,

prin B. România și avocat, obiectul acestuia constând în "redactare

și susținere acțiune în revendicare a Bisericii Mânăstirii

Bixad, asistență juridică și reprezentare în fața

instanțelor de judecată", purtând ștampila și

semnătura reclamantei, acest contract și împuternicirea

avocațială făcând dovada calității de reprezentant al

avocatului în cauză.

Pe

de altă parte, această excepție nu a fost invocată în

primă instanță, reținându-se totodată că

dispozițiile art. 161 C. proc. civ. reglementează posibilitatea

complinirii eventualelor lipsuri în această situație, excepția

neputând fi primită direct în calea de atac a apelului, de vreme ce,

sancțiunea lipsei dovezii calității de reprezentant este

nulitatea relativă, iar nulitatea relativă nu poate fi invocată

direct în calea de atac. Pe cale de consecință, instanța a

respins și excepția, respectiv cererea de anulare a acțiunii

pentru lipsa acestei dovezi.

Instanța

de apel a găsit nefondată și excepția invocată de

intimata pârâtă în ședința publică din 25 noiembrie 2015,

privind lipsa capacității procesuale de folosință și

de exercițiu a pârâtei chemate în judecată raportat la denumirea

și actul de constituire cu motivarea că deosebirea de denumire dintre

cele două entități nu este de natură a conduce la

reținerea acestei excepții, în condițiile în care toate

celelalte elemente de identificare, respectiv sediul și organele de

conducere coincid, reținându-se sub acest aspect și faptul că

pârâta nu a invocat, pe parcursul derulării cauzei în primă

instanță, în apel și în rejudecare, o altă denumire. Pe de

altă parte, deși această pârâtă a fost citată la

sediul său, nu a invocat în primă instanță, lipsa

capacității sale procesuale de folosință și de

exercițiu, prin raportare la denumirea sa. Mai mult, cu aceleași date

de identificare, cuprinzând inclusiv denumirea, pârâta a depus la dosar

întâmpinare și a formulat cerere reconvențională în primă

instanță, cerere disjunsă prin hotărârea apelată, a

formulat recurs, sub aceiași denumire și cu aceleași elemente de

identificare, împotriva Deciziei civile nr. 18/A/2012 în primul ciclu

procesual, respectiv împotriva Deciziei civile nr. 145/A/2013 în al doilea

ciclu procesual, recursuri care au fost admise de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Cât

privește fondul litigiului, instanța de apel a reținut că

imobilul în litigiu a fost înscris inițial în CF nr. X1 Bixad, având ca

proprietar B. din Bixad. Ulterior, imobilul a fost transcris în CF nr. X Bixad

în favoarea Statului Român, care și-a întabulat dreptul de proprietate cu

titlu de reformă agrară în baza Legii nr. 187/1945, în baza adresei

nr. 11013/1975 dată de Consiliul Popular al Județului Satu Mare.

Prin

Decizia civilă nr. 1265 din 4 martie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție pronunțată în Dosar nr. x/35/2008

s-a statuat irevocabil, cu putere de lucru judecat, faptul că trecerea în

proprietatea statului a imobilului în litigiu s-a realizat în temeiul

dispozițiilor Decretului nr. 358/1948, respectiv că asupra imobilului

sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990,

articol modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004 și prin Legea

nr. 182/2005.

În

analiza temeiniciei cererii deduse judecății instanța de apel a

arătat că va porni de la dezlegarea de drept dată chestiunii

privind aplicabilitatea dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr.

126/1990, respectiv a priorității normei speciale în raport cu norma

generală (specialia generalibus derogant), precum și chestiunii

că nu este un argument suficient pentru părăsirea cadrului

normativ special a faptului că în procedura prealabilă a concilierii

nu s-a ajuns la rezolvarea favorabilă a pretențiilor reclamantei

pentru a apela la calea acțiunii în revendicare de drept comun, astfel cum

a statuat în mod irevocabil Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia civilă nr. 1265 din 04 martie 2010.Mai mult, este de observat

că, prin decizia de casare s-a tranșat și aspectul legat de

renașterea în patrimoniul reclamantei al vechiului drept de proprietate,

urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, precum și cel privind

nemenționarea în anexa la H.G. nr. 466/1992 a imobilului în litigiu,

statuându-se că în cuprinsul său apar menționate alte două

imobile situate în localitate, având destinația de preventoriu pentru

copii handicapați și spațiu pentru internați în

preventoriu, imobile retrocedate conform Deciziei civile nr. 341 din 25

octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova.

Instanța

de apel a statuat că temeiul juridic în funcție de care se va

tranșa litigiul este cel reglementat de art. 3 din Decretul-lege nr.

126/1990, privind unele măsuri referitoare la A. articol modificat și

completat prin O.G. nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005 și care

prevede că "situația juridică a lăcașurilor de

cult și a caselor parohiale care au aparținut A. și au fost

preluate de Biserica Ortodoxă Română, se va stabili de către o

comisie mixtă, formată din reprezentanții clericali ai celor

două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor

din comunitățile care dețin aceste bunuri. (2) Partea

interesată va convoca cealaltă parte, comunicându-i în scris

pretențiile sale și punându-i la dispoziție dovezile pe care se

sprijină aceste pretenții. Convocarea se va face prin scrisoare

recomandată, cu dovadă de primire sau prin înmânarea scrisorilor sub

semnătură de primire. Data convocării comisiei mixte nu se va

fixa mai devreme de 30 de zile de la data primirii actelor. Comisia va fi

constituită din câte trei reprezentanți ai fiecărui cult.

Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei ori decizia

nemulțumește una din părți, partea interesată are

deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului

comun".

Referitor

la criteriul legal al dorinței credincioșilor, de care s-a impus a se

ține seama prin ambele decizii de casare, instanța de apel a procedat

la verificarea aspectelor legate de dorința credincioșilor

reținând, din probele administrate, că dorința majoritară a

fost în sensul ca C. să-și păstreze actuala orânduire

ecleziastică. În acest sens s-a avut în vedere adresa Primăriei Bixad

nr. 4376 din 13 septembrie 2016, prin care se certifică faptul că

comuna Bixad este alcătuită din trei sate aparținătoare,

respectiv satul Bixad, satul Trip și satul Boinești, iar conform

datelor furnizate de Consiliul Județean Satu Mare - Direcția

Județeană de Statistică, la ultimele trei recensăminte,

populația a fost de 7.810 locuitori la recensământul din anul 1992;

7.544 locuitori la recensământul din 2002; 6.504 locuitori la

recensământul din 2011. Potrivit aceleiași adrese, locuitorii comunei

Bixad, conform recensământului din anul 2002, sunt distribuiți în

funcție de confesiune religioasă, după cum urmează: în

satul Bixad din 2.777 locuitori, 2.742 sunt ortodocși, 16 sunt

romano-catolici, 4 sunt de alte religii; în satul Boinești din 1.706

locuitori, 1.444 sunt ortodocși, 119 sunt romano-catolici, 6 sunt de alte

religii; în satul Trip din 3.061 de locuitori, 1895 sunt ortodocși, 256

sunt romano-catolici, 865 sunt greco-catolici, 47 sunt alte religii. De

asemenea, potrivit extraselor de pe pagina oficială a Institutului

Național de Statistică, la recensământul din 2011, locuitorii

comunei Bixad sunt în număr de 7.368, din care 6.504 ortodocși

și 864 greco-catolici. Instanța a avut în vedere și tabelul nominal

depus la dosar, necontestat, cuprinzând o listă cu semnături ale

credincioșilor susținători ai dreptului de proprietate al C.,

dorința majoritară a acestora fiind în sensul susținut de

pârâtă, apelanta nedepunând la dosar nici o probă din care să

rezulte contrariul.

Față

de cele ce preced, raportat la îndrumările obligatorii cuprinse în decizia

de casare, instanța de apel a respins ca nefondate criticile apelantei

și în consecință apelul. Dată fiind soluția de

respingere a apelului, excepția prescripției achizitive invocată

de intimată se constată a fi lipsită de interes, astfel că

va fi respinsă.

În

temeiul art. 274 C. proc. civ., instanța a dispus obligarea apelantei la

13.200 lei cheltuieli de judecată în apel, în favoarea intimatei,

sumă ce reprezintă onorariu avocațial.

Împotriva

Deciziei nr. 793/2016-A din 5 octombrie 2016 au declarat recurs ambele

părți.

Recurenta

reclamantă A., prin B. România, a solicitat, în principal, admiterea

recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare și, în subsidiar,

admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei în sensul menținerii

respingerii excepțiilor invocate de pârâtă și modificării

Sentinței civile nr. 3052/D din 05 octombrie 2011 în sensul admiterii

acțiunii și obligării pârâtei să îi predea în deplină

proprietate și posesie imobilul - Biserică situat în Bixad, jud. Satu

Mare, înscris în CF nr. X Bixad cu nr. topo. 2938.

Recurenta

reclamantă susține că admiterea acțiunii de revendicare nu

afectează comunitatea ortodoxă din Bixad, care are și va avea în

continuare o Biserică parohială nerevendicată și că

este o situație asemănătoare cu cea din localitatea

Crucișori județul Satu Mare, în care există două biserici,

iar Curtea de Apel Oradea, prin Decizia nr. 360 din 23 septembrie 2014, din

Dosarul nr. x/83/2009** (menținută de Înalta Curte de Casație

și Justiție prin Decizia nr. 168 din 21 ianuarie 2015, după 2

trimiteri spre rejudecare) a menținut acțiunea în revendicare a

Parohiei Greco-Catolice Crucișor, astfel încât comunitatea ortodoxă a

rămas cu o biserică, iar cea greco-catolică cu a doua.

Recurenta

redă in extenso argumente din soluția indicată, susținând

că situația este asemănătoare și se impune a se

ține seama de jurisprudență.

Recurenta

reclamantă mai arată că, în temeiul art. 74 din Anexa la H.G.

nr. 53/2008 - Statutul Bisericii Ortodoxe (la care Înalta Curte de Casație

și Justiție face trimitere în Decizia nr. 7572/2012),

"Mănăstirea este o comunitate de călugări sau

călugărițe care s-au hotărât în mod liber să-și

ducă viața în înfrânare, sărăcie de bunăvoie și

ascultare". Ca urmare, credincioșii laici ortodocși din Bixad nu

fac parte dintr-o mănăstire ortodoxă. Potrivit art. 43 din Anexa

la H.G. nr. 53/2008 - Statutul Bisericii Ortodoxe: "Parohia este

comunitatea creștinilor ortodocși, clerici și mireni,

situată pe un anume teritoriu și subordonată centrului eparhial

din punct de vedere canonic, juridic, administrativ și patrimonial,

condusă de un preot paroh numit de chiriarhul (arhiepiscopul sau

episcopul) eparhiei respective ". Ca urmare, credincioșii

ortodocși din Bixad sunt enoriașii Parohiei Ortodoxe din Bixad, care

are biserica ei nerevendicată.

Dacă

dreptul de proprietate ar depinde de opțiunea majorității

enoriașilor în scopul de a nu perturba exercițiul religios al

majorității locuitorilor, înseamnă că în cazul nostru

concret ar exista o exercitare abuzivă a acestui drept deoarece în

localitatea Bixad există 2 biserici, dintre care Biserica parohială

rămâne în continuare în folosința enoriașilor ortodocși

care fără absolut nicio dificultate își practică religia,

iar opțiunea de a nu lăsa biserica mai mica și mai veche

călugărilor greco-catolicilor are doar un scop șicanator și

nu satisfacerea unei nevoi obiective.

Susține

că C. nu era o parohie greco-catolică care să poată fi

preluată de o parohie ortodoxă și că prin Decretul nr.

358/1948 aceasta a intrat în proprietatea Statului Român care, în baza art. 2

Decretul-lege nr. 126/1990 (text expres de retrocedare a bunurilor aflate în

proprietatea Statului), a retrocedat deja ansamblul Mănăstirii Bixad

(curtea și clădirile din jurul Bisericii) prin H.G. nr. 466/1992 poz.

63 și 64

Mai

arată că potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948: "Averea

mobila și imobilă aparținând organizațiilor și

instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu

excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român,

care le va lua în primire imediat.", iar C. (care nu era o parohie

greco-catolică care să poată fi preluată de o parohie

ortodoxă) a intrat în proprietatea Statului Român - CF X1 transcrisă

în CF X Bixad. Pentru acest considerent a devenit aplicabil art. 2

Decretul-lege nr. 126/1990: "Bunurile preluate de către stat prin

efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu

excepția moșiilor, se restituie, în starea lor actuală, A.",

în temeiul căruia Guvernul României a emis H.G. 466/1992 poz. 63 și

înființată de abia în anul 1991, prin Decizia nr. 1564/2009 s-a

anulat integral TP nr. 31-45005/1996 și s-a radiat dreptul C. înscris în

CF nr. 1 Nedefinitivă Bixad; prin Decizia nr. 94/AP/2011 s-a menținut

înscrierea noastră în CF; prin Sentința nr. 180/2011 modificată

prin Decizia nr. 341/2011 Mănăstirea Ortodoxă a fost

obligată să-i lase în deplină proprietate și posesie curtea

și clădirile din jurul Bisericii.

În

ceea ce privește obiectul prezentului litigiu, imobilul Biserică

(înscris în CF X Bixad nr. topo. 2938), tocmai deoarece în CF X Bixad este

înscris Statul Român iar C. nu a avut niciodată absolut niciun drept

asupra lui, subscrisa a exercitat acțiunea împotriva Statului român

(inițial dos. 1167/35/2007, iar în rejudecarea dos. 1121/33/2008), iar C.

a făcut cerere de intervenție.

Motivul

de recurs pentru care recurenta reclamantă solicită casarea cu

trimitere spre rejudecare se fundamentează pe art. 312 alin. (3) și

(5) C. proc. civ. 1865 invocând faptul că instanța de apel nu a

soluționat fondul apelului, nepronunțându-se asupra niciunuia dintre

cele trei motive de apel cu care a fost expres investită prin Decizia civilă

nr. 793/2016-A, nu există nicio apreciere asupra celor trei motive de apel

împotriva Sentinței civile nr. 3052/D din 05 octombrie 2011, a cărei

legalitate nu este analizată.

Apelul

a vizat încălcarea de către Tribunalul Satu Mare a puterii de lucru

judecat a Deciziei nr. 1265/2010 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție prin respingerea acțiunii pe motivul că ar fi trebuit

să se îndrepte împotriva proprietarului tabular Statul Român iar

instanța de apel nu face absolut nicio analiză a acestui motiv de

apel.

Apelul

a mai vizat încălcarea de către Tribunalul Satu Mare a accesului

efectiv la instanța de judecată prin încălcarea cauzei Lungoci

c/a României, 2006 (parag. 43) iar instanța de apel nu face absolut nicio

analiză a acestui motiv de apel.

Motivele

de recurs pentru care solicită modificarea Deciziei civile nr. 793/2016-A

se fundamentează pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865 interpretarea

și aplicarea greșită a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990

contrar Jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului,

obligatorie în baza art. 46 din Convenție.

Primul

motiv: încălcarea și eludarea deciziei din 19 octombrie 2015 a

Colegiului de 5 judecători ai Marii Camere de desființare a

Hotărârii Camerei a treia în cauza