ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 567/2018

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2014*, la data de 18.06.2014, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântului Ștefan Primul Martir din Promontoriul Oradea, a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Statul Român - Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au Aparținut Cultelor Religioase din România și Statul Român - Primăria Comunei Sînmartin, anularea Deciziei nr. 2942/04.04.2014 întocmită în baza cererii de retrocedare nr. x și nr. x/28.02.2003, prin care se solicită restituirea integrală, în natură, a imobilelor revendicate cuprinse în cartea funciară nr. x. Sînmartin, nr. top x, jud. Bihor, obligarea pârâtului Statul Român la restituirea impozitul nedatorat intre 10 decembrie 1945- 2 noiembrie 1948 și a fructelor percepute pe perioada în care a fost lipsită de exercițiul folosinței asupra bunurilor proprii și obligarea pârâților la plata unei despăgubiri calculate conform practicii și standardelor interne și internaționale în materie de despăgubire pentru imobile și case preluate abuziv de către stat, pentru lipsa de folosință a bunului, actualizat la rata inflației începând din 30 ianuarie 1949 până la finalizarea prezentului litigiu, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr. 1258 din 20.04.2015 pronunțată de Tribunalul Bihor a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența în favoarea Curții de Apel Oradea, cauza fiind înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. xCA/2014. Prin încheierea din 30 septembrie 2015, Curtea de Apel Oradea, în temeiul art. 185 raportat la art. 254 C. proc. civ., a decăzut reclamanta din dreptul de a solicita probele cu expertiza și interogatoriu în cauză; a respins ca inutilă soluționării cauzei proba privind cercetarea la fața locului și a amânat pronunțarea la 7 octombrie 2015, pentru ca părțile să depună concluzii scrise la dosar.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 149 din 7 octombrie 2015, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal: - a respins acțiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântului Ștefan Primul Martir din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Primăria Comunei Sânmartin ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; - a respins acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român - Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, ca nefondată.

Cererea de recurs Împotriva încheierii din 30 septembrie 2015 și a sentinței nr. 149 din 7 octombrie 2015 ale Curții de Apel Oradea, a formulat recurs de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sfântului Ștefan Primul Martir din Promontoriul Oradea, invocând în drept prevederile art. 488 pct. 3,4,5,6,7, și 8 C. proc. civ. Prin cererea de recurs, se invocă nelegalitatea încheierii din 30 septembrie 2015, raportat la prevederile art. 488 pct. 3 C. proc. civ., cu trimitere la incidența în cauză art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, recurenta susținând că instanța competentă este Tribunalul Bihor iar nu Curtea de Apel Oradea. Cu privire la nelegalitatea sentinței nr. 149 din 7 octombrie 2015, criticile recurentei au vizat, în esență, următoarele aspecte: - hotărârea este sumar motivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 C. proc. civ. - instanța a omis să se pronunțe asupra capătului principal de cerere privind anularea deciziei nr. 2942/4.04.2014 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și admiterea cererii de retrocedare a imobilelor situate în Comuna Sânmartin, înscrise în CF nr. x, nr. top x Județul Bihor, procesul fiind soluționat fără a se intra în cercetarea fondului cu privire la nelegalitate actului administrativ; - judecătorul fondului a omis să se pronunțe asupra cererii de efectuarea a unei expertize tehnice în specialitatea topografie în construcții, în vederea suplimentării probatoriului administrat în cauză; - instanța de fond, ignorând cererea de anulare a deciziei nr. 2942/4.04.2014 a Comisiei Speciale de retrocedare, s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, respectiv rectificarea cărții funciare; - instanța de fond nu a examinat și nu a motivat înlăturarea probelor propuse, recurenta fiind primul proprietar intabulat în anul 1855, rectificarea ulterioară fiind nulă de drept. Sub acest aspect a arătat că, din toate datele existente în cartea funciară, Foaia de Proprietate și Posesiune, reiese clar, fără nici un dubiu, faptul că începând de la momentul înscrierii originale în C.F. (anul 1855) și până în anul 1948 a fost proprietar unic de drept și de fapt, asupra imobilul și terenului situate în Comuna Sânmartin, înscrise în CF nr. x, nr. top x Județul Bihor.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 22.01.2016, intimata Comisia specială de retrocedare a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a sentinței recurate. Sub aspectul excepției necompetenței materiale a curții de apel în soluționarea cauzei a arătat că, în raport de prevederile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 coroborate cu prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în mod corect instanța de fond a respins excepția necompetenței materiale, reținând cauza spre soluționare. Referitor la nepronunțarea instanței asupra cererii de anulare a deciziei contestate, a arătat că instanța de fond a avut în vedere toate motivele de fapt și de drept invocate, pronunțându-se în limitele investirii, cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 185 raportat la art. 254 C. proc. civ. referitoare la sancțiunea decăderii din dreptul de a solicita probe. În ceea ce privește fondul cauzei deduse judecății, în opinia intimatei, perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000 este reprezentată de intervalul 6 martie 1945- 22 decembrie 1989. Cum imobilul în litigiu a intrat în proprietatea statului în anul 1937, în mod corect a reținut instanța de fond că această dată nu intră în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 2 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din data de 15.11.2017, completul de filtru a constatat că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, în consecință, a admis în principiu recursul, fixând termen de soluționare în ședință publică.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Prin acțiunea de contencios administrativ formulată, recurenta-reclamantă a solicitat anularea deciziei nr. 2942/4.04.2014 emisă de intimata-pârâtă - Comisia Specială de Retrocedare - prin care i-au fost respinse cererile de retrocedare nr. x și nr. x/28.02.2003 privind imobilele situate în comuna Sînmartin, județul Bihor, înscrise în cartea funciară nr. x a localității Sînmartin, nr. top x, având în vedere că preluarea imobilelor în proprietatea statului român a avut loc anterior perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000. Primul motiv de casare invocat vizează încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. Prin criticile formulate, recurentul invocă nelegalitatea încheierii de ședință din 30.09.2015 în raport de dispozițiile art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 potrivit cu care deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 din Legea nr. 165/2013 pot fi atacate cu recurs de persoana care se consideră îndreptățită a secția civilă a tribunalului în a cărei circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că decizia contestată în cauză a fost emisă în cadrul procedurii reglementată de O.U.G. nr. 94/2000, fiind supusă cenzurii instanței de contencios modalitatea în care autoritatea publică emitentă a respectat prevederile legale în materie. Or, potrivit art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 "Deciziile Comisiei speciale de retrocedare vor putea fi atacate cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul solicitat, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestora. Hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ este supusă căilor de atac potrivit Legii contenciosului administrativ nr. x" Întrucât emitentul deciziei contestate este o autoritate publică de nivel central, Înalta Curte resține că, în mod corect judecătorul fondului a concluzionat că în raport de dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel Oradea ca instanță de primă jurisdicție în soluționarea cauzei. Criticile formulate de recurent din perspectiva dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., în sensul că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești sunt lipsite de temei, întrucât curtea de apel a soluționat cererea de anulare a deciziei contestate în realizarea competenței ce îi este conferită de dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000 cu referire la art. 10 din Legea nr. 554/2004, neputându-se reține că instanța de fond a săvârșit acte care intră în atribuțiile unor alte organe aparținând unei alte autorități constituite în stat. Un alt motiv de recurs vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia recurentul invocă nerespectarea dispozițiilor legale privind propunerea și încuviințarea probelor. Argumentele invocate de recurent nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma legală, întrucât propunerea probelor intră în conținutul unui drept procesual care aparține celui care face o susținere în cursul procesului (art. 249 C. proc. civ.) și care are o componentă obligațională corespunzătoare sarcinii probei, respectiv obligației de a proba susținerile făcute în fața instanței. Astfel, nepropunerea probelor în condițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ. prin actele procedurale adecvate atrage pentru parte decăderea din dreptul de a propune probe, care operează în regim de ordine publică. În speță, așa cum rezultă din cuprinsul încheierii dată în ședința publică de la 30.09.2015, recurentul nu a indicat felul expertizei și teza probatorie și nici nu a depus la dosar, interogatoriul solicitat a fi luat părții adverse, fiind justificată sancțiunea decăderii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind modalitatea de solicitare a probelor lipsită de orice determinare care echivalează cu lipsa de propunere de probe în condițiile legii. În ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de fond a respectat principiile motivării hotărârii, precum și garanțiile care configurează dreptul la un proces echitabil, considerentele sentinței fiind structurate uniform, cu menționarea și examinarea efectivă a argumentelor părților. Judecătorul fondului a explicat în mod convingător că imobilul în litigiu nu îndeplinește condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că preluarea acestuia în proprietatea statului a avut loc în anul 1937, aflat în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000. Cât privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se constată că, în cuprinsul criticilor formulate, recurentul nu expune împrejurări de fapt sau de drept de natură a releva încălcarea autorității de lucru judecat. Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ. care dă expresie aspectului negativ al autorității de lucru judecat, o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiași judecăți, în condițiile identității de părți, obiect și cauză. Or, în speță, împrejurarea că recurenta a contestat în fața instanțelor române competente pierderea dreptului său de proprietate în anul 1937 într-o procedură judiciară nefinalizată până în prezent, nu are relevanță sub aspectul aplicării prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, instanța de contencios administrativ având a se pronunța numai asupra legalității deciziei emise de Comisia specială de retrocedare în raport de condițiile legale și perioada de referință reglementată de O.U.G. nr. 94/2000. Nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reținut în cauză. Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000 "Imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență". Conform dispozițiilor pct. 1 teza 1 din Norma metodologică 2005 "Sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect al unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, denumit în continuare perioada de referința, daca nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării". Din perspectiva acestor dispoziții legale cât și în raport de probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de fond a constatat că imobilul care face obiectul cererilor de retrocedare soluționate prin decizia nr. 2942/4.04.2014 a fost înscris în proprietatea statului român în baza încheierii nr. 3461/20.03.1937, conform foii de proprietate a CF x a localității Sînmartin, județul Bihor, poziția 17. Susținerea recurentei că preluarea imobilului a avut loc în anul 1949 nu poate fi primită, întrucât, din analiza conținutului Cărții Funciare nr. 1 a localității Sînmartin reiese că, urmare a instaurării regimului de ocupație hortistă în Ardealul de nord consecință a Dictatului de la Viena, în data de 21 iunie 1941 s-a înscris sub x în aceeași carte funciară, în baza art. 3 din Ord. 1440/1941 M.E. radierea întabulării dreptului de proprietate de sub x și s-a restabilit dreptul de proprietate de sub x al reclamantei . Totodată, în aceeași carte funciară apare înscrisă sub B24 mențiunea privind radierea dreptului de proprietate de sub x și restabilirea situației de carte funciară anterioară de sub x în favoarea Statului Român în baza adresei Contenciosului Statului Oradea nr. 1902 din 12 iulie 1948 și a Decretului lege nr. 260/1945. Prin urmare, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că recurentuș a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilelor înscrise în înscrise în CF nr. x a localității Sînmartin, nr. top x în anul 1937, redevenind proprietar pentru perioada 1941 - 1948 ca urmare a actelor normative emise de regimul maghiar de ocupație în Ardealul de nord iar prin efectul Legii nr. 260/1945, în anul 1948, s-a restabilit situația dinainte de anul 1941. În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reține că, este neîndoielnic faptul că recurentul s-a bucurat de prerogativele dreptului de proprietate în perioada 1941-1948, însă Legea nr. 260/1945 care a restabilit situația anterioară anului 1941 nu are natura juridică a unui act de preluare ci a unui act normativ care restabilește situația anterioară unui regim de ocupație abuziv asupra unui teritoriu cedat vremelnic de România prin Dictatul de la Viena. Această interpretare rezultă din dispozițiile art. 3 din Legea nr. 260/1945, conform cărora "Sunt și rămân fără ființă legală actele săvârșite și drepturile dobândite în temeiul ordonanțelor maghiare Nr. 1.440 din 1941 M.E.; Nr. 1.630 din 1941 M.E.; Nr. 5.200 din 1943 M.E.; Nr. 970 din 1943 M.E.;Nr. 3.710 din 1943 M.E.;Nr. 2780 din 1941 M.E.;Nr. 18.900 din 1941 I.M.; Nr. 3.400 M.E.; Nr. 2.660 din 1942 M.E.; Nr. 9.370 din 1940 M.E.; Nr. 8.230 din 1940 M.E.; Nr. 50.000 din 1942 M.E. și în general, în temeiul oricăror dispozițiuni legale sau regulamentare maghiare discriminatorii", dreptul de proprietate al recurentului fiind restabilit prin Ordonanța maghiară nr. 1440/1941 M.E. Concluzionând asupra aspectelor analizate, întrucât competența instanței de contencios administrativ se limitează la cenzurarea modului în care autoritatea publică a respectat prevederile O.U.G. nr. 94/2000, Înalta Curte constată că este legală decizia nr. 2942/4.04.2014, întrucât cererile de retrocedare nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, imobilul fiind preluat în proprietatea Statului Român în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.