ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 285/2023

Ședința publică din data de 25 ianuarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 18 iunie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și Statul Român reprezentat prin Primăria Comunei Hidiselu de Sus, a solicitat:

- anularea actului administrativ nelegal, decizia nr. 2944/04.04.2014, emisă de către Comisia specială de retrocedare, și restituirea integrală, în natură, a imobilului revendicat cuprins în cartea funciară nr. x a localității Hidișelu de Jos, nr. top. x, județul Bihor;

- obligarea statului român prin dezmembrămintele sale la restituirea impozitului nedatorat între 10 decembrie 1945 – 2 noiembrie 1948 și a fructelor percepute în perioada de când Ordinul a fost lipsit de exercițiul folosinței asupra bunurilor proprii;

- plata unei despăgubiri calculate conform "practicii și standardelor interne și internaționale în materie de despăgubire pentru imobile și case preluate abuziv de către stat", pentru lipsa de folosință a bunului, actualizat la rata de inflație începând din 30 ianuarie 1949 până la finalizarea prezentului litigiu;

- obligarea pârâtului, statul român, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. Prin încheierea pronunțată în cameră de consiliu în data de 20 octombrie 2014, Tribunalul Bihor a anulat în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, respectiv capătul de cerere privind despăgubirile cuvenite pentru lipsa de folosință a bunului, actualizată cu rata inflației începând din 30 ianuarie 1949, până la finalizarea prezentului litigiu.

1.3. Prin încheierea nr. 1783/CA/2014 pronunțată în cameră de consiliu în data de 10 decembrie 2014 în dosarul nr. x/2014,Tribunalul Bihor – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins cererea reclamantei Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea privind reexaminarea încheierii de anulare în parte a cererii de chemare în judecată înregistrată în dosarul nr. x/2014 al aceleiași instanțe și, prin urmare, a menținut măsura de anulare în parte a cererii de chemare în judecată.

1.4. Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Bihor – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 13 februarie 2015, sub nr. x/2014*, ca urmare a reorganizării secțiilor.

1.5. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 6 august 2021, sub nr. x/2014*, prin declinare de competență prin sentința civilă nr. 1099/CA/02.04.2015, pronunțată de Tribunalul Bihor – secția a III-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România și Statul Român reprezentat prin Primăria Comunei Hidiselu de Sus, a solicitat:

- anularea Deciziei nr. 2944/04.04.2014 privind soluționarea dosarului întocmit în baza cererii de retrocedare nr. x depuse de către Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea;

- obligarea pârâtei la restituirea integrală în natură a imobilului și la restituirea fructelor percepute în perioada de când ordinul a fost lipsit de exercițiul folosinței asupra bunurilor proprii;

- obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

1.6. Prin cererea formulată la data de 29 septembrie 2021, reclamanta a înțeles să modifice obiectul acțiunii în sensul ca instanța: - să constate nulitatea Deciziei nr. 2944/04.04.2014, aferentă cererii de retrocedare cu privire la dosarul intern nr. x/C/16.11.2005 a pârâtei CSR; - să se pronunțe asupra cauzelor de nulitate absolută a Deciziei nr. 2944/04.04.2014 care au fost date cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; - să dispună efectuarea expertizei tehnică topografică pentru identificarea imobilului; - să dispună sesizarea CJUE cu cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, cu întrebări referitoare la Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV); - în subsidiar, să constate întrunirea în cauză a condițiilor răspunderii civile delictuale potrivit art. 1381 – 1384 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 22 din 10 februarie 2022, Curtea de Apel Oradea:

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Primăria Comunei Hidișelu de Sus și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, invocate prin întâmpinare;

- a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, în contradictoriu cu pârâții Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România și Statul Român prin Primăria Comunei Hidișelu de Sus;

- a dispus anularea Deciziei nr. 2944/04.04.2014 emisă de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România, cu privire la imobilul identificat cu nr. top. x, înscris în CF nr. x Hidișelu de Jos;

- a obligat pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri Imobile care au aparținut Cultelor Religioase din România să soluționeze cererea de restituire a imobilului, cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000;

- a respins restul pretențiilor formulate.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, se arată că sentința atacată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 3 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că instanța de fond a anulat decizia nr. 2944/04.04.2014, apreciind eronat că CSR trebuia să invite la soluționarea cererii de retrocedare un reprezentant/membru al cultului religios pentru a susține cererea formulată.

În combaterea celor constatate de instanța de fond prin sentința recurată, invocă prevederile art. 5 alin. (1) și (3) din H.G. nr. 1164/17.10.2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, pe care le citează.

Susține că o nulitate în temeiul dispozițiilor citate ar putea interveni numai în situația în care organul abilitat în emiterea deciziei, respectiv Comisia Specială, ar avea o componență nelegală, nu și în lipsa, la momentul dezbaterii cererii, a unui reprezentant al cultului solicitant.

Prin Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000 nu a fost instituită obligativitatea prezenței unui reprezentant al cultului solicitant, de vreme ce legiuitorul nu a precizat faptul că reprezentantul din partea cultului religios solicitant va lua parte la lucrările Comisiei, cu statut de invitat "obligatoriu" sau "permanent", așa cum a precizat în alte norme metodologice de aplicare a altor legi (de exemplu în Metodologia-cadru din 30 august 2021 de organizare și funcționare a consiliilor de administrație din unitățile de învățământ preuniversitar – art. 10 alin. (12).

Gravitatea nerespectării obligației de invitare, ar putea fi apreciată doar prin prisma faptului că reclamanta nu avea nicio altă modalitate de apărare, de susținere a cererii de retrocedare. Or, reclamanta a avut această posibilitate, de la momentul formulării cererii de retrocedare, respectiv din anul 2005, până la momentul soluționării, în anul 2014.

Lipsa de la lucrările Comisiei speciale de retrocedare a unui reprezentant al entității solicitante ar lipsi de efecte actul administrativ numai în măsura în care reclamanta face dovada existenței unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

O astfel de vătămare nu există în condițiile în care reclamanta a avut posibilitatea de a depune toate înscrisurile de care a înțeles să se folosească în dovedirea pretențiilor sale.

Mai mult, reclamanta însăși nu indică o vătămare concretă care i-a fost adusă prin lipsa reprezentantului său la lucrările Comisiei speciale de retrocedare, aceasta având posibilitatea de a-și formula toate apărările pe care le consideră necesare în fața instanței de judecată.

Ca atare, raportat la raționamentul instanței de fond de constatare a nulității actului administrativ emis de CSR, apreciază că lipsa reprezentantului reclamantei la ședința CSR din data de 04.04.2014, când a fost emisă decizia nr. 2944, poate genera cel mult nulitatea relativă a actului administrativ, nicidecum nulitatea absolută.

Cum întregul raționament logico-juridic expus prin sentința atacată s-a fundamentat pe încălcarea procedurii de invitare a unui reprezentant al cultului religios pentru a susține cererea de retrocedare, recurenta consideră că instanța nu a procedat la dezlegarea fondului cauzei prin prisma motivului respingerii cererii de retrocedare.

Astfel, prin decizia nr. 2944/04.04.2014, CSR a respins cererea de retrocedare nr. x/16.11.2005, pe motiv că imobilul solicitat, înscris inițial în CF nr. x a localității Hidișelu de Jos, nr. top. x a fost preluat de Statul român în anul 1929, anterior perioadei de referință prevăzută de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În raport de motivul reținut de CSR, instanța de fond a apreciat greșit că reclamanta și-ar fi putut exercita dreptul la apărare în procedura administrativă.

Dreptul la apărare, care este de fapt un drept la susținerea cererii, astfel cum a specificat și legiuitorul prin art. 3 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 94/2000, este un drept pe care orice solicitant și-l poate exercita pe parcursul desfășurării întregii proceduri administrative, nu doar în momentul desfășurării ședinței Comisiei și acest drept poate fi exercitat prin depunerea tuturor înscrisurilor pe care titularul cererii de retrocedare le apreciază ca fiind întemeiate să legitimeze speranța constatării calității de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în virtutea ordonanței sus-menționate.

În opinia recurentului, unicul prejudiciu efectiv pe care reclamanta l-ar fi putut avea, cauzat de neparticiparea unui reprezentant al său ca invitat în ședința din 04.04.2014, ar fi putut fi acoperit în procedură judiciară, când, avea posibilitatea depunerii/susținerii dovezii dreptului de proprietate în perioada de referință.

Or, având în vedere actele depuse la dosarul aferent consideră că prezența unui reprezentant din partea reclamantei la ședința Comisiei, în susținerea cererii de retrocedare nr. x/16.11.2005, nu ar fi modificat cu nimic soluția adoptată.

Subliniază că nici în procedură judiciară, reclamanta nu a depus în concret niciun act care să vină în susținerea dreptului său de proprietate în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Și totuși, cu privire la înscrisul depus de reclamantă în fața instanței de fond pentru a combate susținerea preluării bunului în 1929, respectiv Ordinul Ministrului aprovizionării armatei și populației civile nr. 1127 publicat în Monitorul Oficial nr. 41/18.02.1943, recurentul apreciază că respectivul înscris nu face dovada dreptului de proprietate a solicitantei în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, respectiv 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000, reiese că legiuitorul a considerat necesar ca, pentru restituirea unor imobile sau propunerea de acordare de măsuri reparatorii, în temeiul acestui act menționat, să se facă dovada existenței dreptului de proprietate al solicitantei la data preluării abuzive.

În nicio situație legiuitorul nu a instituit vreo excepție de la necesitatea dovedirii dreptului de proprietate a solicitantului asupra imobilului la momentul preluării.

Făcând trimitere și la pct. 13 din Normele metodologice de aplicare a articolului 1 alin. (9), teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, unde se arată ce se înțelege prin sintagma "acte doveditoare", recurenta concluzionează că nu este îndeplinită una din condițiile esențiale prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, pentru soluționarea favorabilă a cererii de retrocedare, respectiv aceea ca imobilul în cauză să se fi aflat în proprietatea solicitantei la momentul preluării abuzive, dacă ar fi existat o preluare abuzivă.

4.1. Intimata-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esență, că instanța de fond a pronunțat o soluție legală care se impune a fi menținută.

4.2. Intimata-pârâtă Primăria Comunei Hidișelu de Sus a depus întâmpinare, prin care a reiterat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, iar pe fond, a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs și în raport de dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare este fondat, urmând a se casa sentința atacată și a se trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Intimata-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ, decizia nr. 2944/04.04.2014 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase, prin care a fost respinsă cererea de retrocedare cu privire la imobilul situat în satul Hidișelu de Jos, comuna Hidișelu de Sus, județul Bihor, înscris în cartea funciară nr. x a localității Hidișelu de Jos, nr. top. x.

Prin decizia menționată, s-a reținut, în esență, că cererea de retrocedare nu se încadrează în prevederile O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, având în vedere că imobilul identificat cu nr. top. x a fost preluat de Statul Român în anul 1929 și că preluarea de către Statul Român a imobilului solicitat a fost făcută anterior perioadei de referință prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Prima instanță admițând în parte acțiunea, a infirmat legalitatea deciziei atacate, pe motiv că aceasta a fost emisă de pârâta CSR cu încălcarea textului normativ cuprins la art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, la dosarul administrativ neregăsindu-se dovada invitării unui membru al reclamantei în vederea susținerii cererii de retrocedare, și, prin urmare, a obligat pârâta CSR să soluționeze cererea de restituire a imobilului, cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, reținând în acest sens că, pentru a combate susținerea preluării bunului în 1929, reclamanta a invocat și depus în fața instanței înscrisuri, respectiv Ordinul Ministrului aprovizionării armatei și populației civile nr. 1127 publicat în Monitorul Oficial nr. 41/18.02.1943.

Recurenta-pârâtă CSR a criticat această soluție, din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că întregul raționament logico-juridic expus prin sentința atacată s-a fundamentat doar pe lipsa invitării unui reprezentant al cultului religios pentru a susține cererea de retrocedare, raționament care este eronat, întrucât lipsa de la lucrările Comisiei speciale de retrocedare a unui reprezentant al cultului religios (în speță, reclamanta) nu este prevăzută în mod expres sub sancțiunea nulității de O.U.G. nr. 94/2000 și că, procedând astfel, instanța nu a dezlegat fondul cauzei din perspectiva motivului avut în vedere la respingerea cererii de retrocedare nr. x/16.11.2005 expus prin decizia nr. 2944/04.04.2014, respectiv acela al nedovedirii de către solicitantă a dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat.

Înalta Curte constată că aceste critici sunt fondate.

În ceea ce privește primul rând de critici, potrivit cărora sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 3 alin. (2) din O.U.G. nr. 94/2000, instanța de recurs reține că lipsa de la lucrările Comisiei speciale de retrocedare a unui reprezentant al reclamantei nu este prevăzută în mod expres, sub sancțiunea nulității, de O.U.G. nr. 94/2000, motiv pentru care incidența sancțiunii nulității se poate reține numai în măsura în care reclamanta face dovada existenței unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată altfel decât prin anularea actului.

Or, o astfel de vătămare nu există în condițiile în care reclamanta a avut posibilitatea de a depune toate înscrisurile de care a înțeles să se folosească în dovedirea pretențiilor sale. Mai mult, reclamanta însăși nu a indicat o vătămare concretă care i-ar fi fost adusă prin lipsa reprezentantului său la lucrările Comisiei speciale de retrocedare, aceasta având posibilitatea de a-și formula toate apărările pe care le consideră necesare în fața instanței de judecată.

Așadar, Înalta Curte apreciază că, din acest punct de vedere, hotărârea primei instanțe este cenzurabilă.

Cât privește celelalte critici invocate de recurentă, Înalta Curte constată că într-adevăr, prima instanță nu a dezlegat fondul cauzei din perspectiva motivului respingerii cererii de retrocedare, anume cel al nedovedirii calității de proprietar al bunului anterior perioadei prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, reținându-se că Statul Român a preluat imobilul solicitat în anul 1929.

Potrivit art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, sunt supuse retrocedării imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de Statul Român, de organizațiile cooperatiste sau de orice persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

Prin urmare, reclamanta, pentru a dovedi că este îndreptățită la retrocedare, în mod evident, trebuia să probeze dreptul său de proprietate asupra imobilului (cu indicarea exactă a întinderii suprafeței de teren și amplasamentul său) la data preluării abuzive, precum și dovezi care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă, cu titlu sau fără titlu.

În procedura administrativă s-a constatat lipsa dovezilor care să susțină cererea de retrocedare, în condițiile în care din întreaga economie a O.U.G. nr. 94/2000 rezultă că titularului cererii îi revine sarcina de a proba îndeplinirea cerințelor actului normativ, spre a se dispune retrocedarea.

În cursul procedurii judiciare, în justificarea dreptului său de proprietate asupra imobilului pe care l-a solicitat spre retrocedare, reclamanta a depus Ordinul Ministrului aprovizionării armatei și populației civile nr. 1127 publicat în Monitorul Oficial nr. 41/18.02.1943 (aflat la dosarul Curții de Apel Oradea).

În schimb, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă susține că acest înscris nou depus de reclamantă în cursul judecății la instanța de fond nu face dovada dreptului de proprietate al solicitantei în perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000.

Prin urmare, reținând că soluția primei instanțe s-a fundamentat exclusiv pe faptul că decizia litigioasă a fost emisă de autoritatea publică pârâtă cu încălcarea art. 3 alin. (2) teza finală din O.U.G. nr. 94/2000, dar și că viziunea instanței de fond este greșită asupra aplicării acestui text de lege, Înalta Curte constată că instanța de fond a lăsat nesoluționat fondul cauzei, fără a stabili dacă cererea de retrocedare formulată de reclamantă se încadrează sau nu în prevederile O.U.G. nr. 94/2000.

Așa fiind, casarea cu trimitere se impune pentru soluționarea în mod efectiv a fondului cauzei, cu respectarea principiului contradictorialității și a accesului părților la dublul grad de jurisdicție.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea celorlalte critici invocate de recurenta-pârâtă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România împotriva sentinței civile nr. 22 din data de 10 februarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 25 ianuarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.