ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1132/2020

Ședința publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 2 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, urmare declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 1115/16.09.2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea județul Bihor a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, în temeiul art. 35 alin. (1) al Legii nr. 165/2013:

1) anularea actului administrativ unilateral Decizia nr. 5092 din 21.01.2016 art. 1 potrivit căruia, se resping cererile de retrocedare nr. x/28.02.2003 depuse de către Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea județul Bihor, cu privire la restituirea în natură a imobilului, compus din construcție și teren înscris în cartea funciară nr. x, nr. top x a localității Sânmartin județul Bihor, ulterior transcris în cartea funciară nr. x a localității Sânmartin nr. top x, 280/1 întrucât imobilul solicitat a fost preluat de către Statul Roman cu titlu de rectificare în anul 1937, așadar anterior perioadei de referință, prevăzută de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările si completările ulterioare, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989, revenirea la situația anterioară și să se constate calitatea de proprietar a Prepoziturii asupra imobilului compus din construcție și teren înscris în cartea funciara nr. x a localității Sânmartin nr. top. x, 280, transcris ulterior in cartea funciara nr. x a localității Sânmartin nr. top x,280/1;

2) obligarea Statului Român la plata pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubire de aproximativ 77 ani, care a făcut-o să sufere o sarcină disproporționată și excesivă timp de mai mult de 2 ani, din data de 10.10.2013, data rămânerii definitive și irevocabile a Deciziei nr. 4415 pronunțată de Înalta Curte de Casație si Justiție, secția I-a civilă, întrucât rectificarea inscripțiunii la care pârâtul face referire nu a fost soluționată nici până în ziua de azi, aceste măsuri fiind incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO, combinată cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care prevede ca:

"Despăgubirea se compune din valoarea reala a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite;

3) acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate.

Prin modificarea de acțiune, aflată la dosarul tribunalului, reclamanta a solicitat introducerea în cauză, în ceea de privește capătul doi al acțiunii, a pârâților Statul Român, prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor (în prezent Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale), Statul Român prin Ministerul Educației Naționale, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiției și Secretariatul de Stat pentru Culte.

Prin sentința civilă nr. 59 din 2 mai 2017, Curtea de Apel Oradea a hotărât următoarele:

- a admis excepțiile lipsei calității procesuale pasive a Secretariatului de Stat pentru Culte, Ministerului Educației Naționale, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerului Justiției și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantă împotriva acestora ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România cu privire la capătul doi al cererii și a respins acest capăt de cerere formulat de reclamantă în contradictoriu cu acesta ca fiind îndreptat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;

- a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir", în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România, în ceea ce privește primul capăt de cerere;

- a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 5092/21.01.2016 emisă de pârâtul Statul Român prin Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România.

3.1. Împotriva sentinței menționate la pct. I.2, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea (în continuare Prepozitura) a formulat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Prin recursul declarat în cauză, reclamanta Prepozitura a criticat sentința primei instanțe, considerând-o nelegală și nemotivată. A susținut recurenta-reclamantă că hotărârea primei instanțe s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor articolului 6 TFUE, articolelor 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, principiul securității juridice, principiul tempus regit actum și principiul non reformatio in peius.

1) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat de către recurentă, întrucât aceasta a pretins că prima instanță a săvârșit acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

În opinia recurentei, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de Prepozitură constituie o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești, în cazul in care Guvernul României a elaborat o serie de ordonanțe de urgență prin care și-a exprimat dorința de a restitui unele imobile care au aparținut minorităților naționale, însă, prin Decizia nr. 5092 din 21.01.2016, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea acestui Ordin, reținând ca imobilul a fost preluat de către Statul Roman cu titlu de drept de rectificare în anul 1937, deci preluarea a operat anterior perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, adică anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

A făcut referire recurenta-reclamantă la demersul său judiciar prin care a solicitat anularea deciziei nr. 5092 din 21.01.2016 și retrocedarea imobilului cu construcții și a terenului aferent situat în comuna Sânmartin, înscris în c.f. inițial nr. 1 Sânmartin nr. top x, transcris ulterior în cartea funciara nr. x a localității Sânmartin nr. top x, 280/1, invocând, totodată, o zădărnicire a dreptului de proprietate pe o durată de 77 de ani, astfel că a pretins despăgubiri, arătând și că a suferit o sarcină disproporționată și excesivă timp de mai mult de 2 ani din data de 10.10.2013, prin care a rămas definitivă și irevocabilă Decizia 4415 pronunțată de către înalta Curte de Casație si Justiție, secția I-a Civila, iar rectificarea inscripțiunii la care pârâta a făcut referire a rămas nesoluționată. O astfel de măsură este apreciată de recurenta-reclamantă ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, combinat cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevede ca:

"Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului si din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite", făcându-se trimitere și la potrivit principiul privind dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 47, al doilea paragraf din Cartă,

Prin urmare, consideră recurenta Prepozitura că sentința recurată a adus atingere conținutului esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, iar principiul proporționalității impune ca o măsură să fie "adaptată, necesară și proporțională în raport cu obiectivul pe care îl urmărește".

A mai susținut recurenta-reclamantă că argumentul instanței de fond, potrivit căruia, "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Roman cu titlu de rectificare" este lipsit de temei legal și străin de natura pricinii, întrucât hotărârile judecătorești se bucură de autoritate de lucru judecat, caz în care, prin prisma jurisprudenței CEDO, instanțele sunt obligate să țină cont de constatările de fapt din procedurile judiciare anterioare, iar repunerea în discuție a situației soluționate definitiv prin alte hotărâri constituie o încălcare a art. 6.1 din Convenție. În acest context a făcut trimitere recurenta-reclamantă la Decizia nr. 4415 pronunțată în data de 10 octombrie 2013 în dosarul nr. x/2012 de către Înalta Curte de Casație si Justiție, secția 1-a Civila, în care, deși s-a statuat irevocabil că litigiul privind "rectificarea inscripțiunii de sub B 1 din coala Cărții Funciare nr. x a comunei Sânmartin la pct. 17, din partea B - foaia de proprietate - a CF nr. x a comunei Sânmartin, jud. Bihor, poziția B 17, intrat: la 20 martie 1937 nr. 3461 c.f. în baza încheierii de mai sus și a art. 168 din reg. c.f. inscripțiunea de sub Bl. se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlul de drept rectificare", în fapt și în drept consideră recurenta că litigiul nu a fost soluționat în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a Deciziei 5092/21.01.2016, admisă de către prima instanță, a fost criticată această soluție, fără a fi arătate aspecte de nelegalitate în această chestiune.

2) Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 si 8 din C. proc. civ.

Susține Prepozitura că a cerut sa fie pusă în aplicare o hotărâre irevocabila, si anume Decizia nr. 4415 pronunțată în data de 10 octombrie 2013 în dosarul x/2012 al înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I Civilă, având ca obiect "Refacerea dosarului" nr. 804/1938 și, totodată, consideră că instanța de recurs va trebui să verifice, în mod concret, dacă a fost sau nu respectat principiul proporționalității, așadar nerestituirea unui bun eclesiastic romano-catolic trebuie să fie "adaptată, necesară și proporțională în raport cu obiectivul pe care îl urmărește", în cazul în care instanța de fond nu a răspuns la problema că, în împrejurările în care procedura principală din anul 1937 a rămas nesoluționată și în ziua de azi, atunci cererea Prepoziturii nu ar fi trebuit totuși să fie analizată în continuare de instanțele competente din statul Roman.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond, neținând seama de Decizia nr. 4415 pronunțată în data de 10 octombrie 2013, a încălcat autoritatea de lucru judecat, exagerând cu privire la întabularea nefinalizată, iar instanța de recurs nu poate refuza să examineze o problemă fundamentală a litigiului, întrucât aceasta trebuie sa se limiteze la interpretarea corectă a art. 168 al Regulamentului Cărții Funciare, regulament care nu permite o astfel de schimbare - așa cum s-a făcut în încheierea atacată - decât prin acțiunea în justiție, adică printr-un proces, astfel încât, în condițiile în care nu există vreo hotărâre judecătorească care să invalideze titlul recurentei, acesta își produce efectele în mod valabil, conform art. 35 al Decretului-Lege nr. 115/1938, rectificarea înscrierii se va putea săvârși, în lipsa acordului părților, numai în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.

În acest sens, a menționat recurenta-reclamantă Decizia RIL nr. XXI din 12 decembrie 2005 cu privire la aplicarea unor dispoziții ale legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, ce stabilește că "acțiunile de carte funciara (în prestație tabulara și în rectificare tabulară), având ca obiect înscrierea în cartea funciara a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării in vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv de Decretul-lege nr. 115/1938."

Invocând ca temei de drept motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a pretins recurenta-reclamantă că, prin sentința atacată, a fost discriminată direct pe motiv de religie, invocând prevederile articolului 2 alin. (2) litera (b) din Directiva 2000/43/CE, în care se arată că "o discriminare religioasă directă se produce atunci când, din motive de apartenență religioasă, o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană [articolul 2 alin. (2) litera (a) coroborat cu articolul 1]". Susține recurenta-reclamantă că inegalitatea de tratament, în acest caz, este direct legată de apartenența religioasă.

Motivul de casare privind încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este invocat de recurenta-reclamantă în calea de atac declarată, fiind solicitată trimiterea unei întrebări preliminare la CJUE, în conformitate cu art. 267 TFUE, pentru faptul că sentința atacată nu este corespunzător motivată, iar în conformitate cu o jurisprudență constantă, motivarea impusă la articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii sentinței civile recurate.

Arată recurenta că argumentele instanței de fond, potrivit cărora "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român cu titlu de rectificare" nu sunt suficiente, în cazul în care problemele ridicate în litigiul principal nu pot fi soluționate doar în lumina art. art. 32 din Decretul-Lege 115/1938, potrivit cărora, "dacă în cartea funciara s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. (2) Dacă un drept s-a radiat din cartea funciara, se prezuma că acel drept nu există," fără pronunțarea asupra validității încheierii de carte funciara nr. x din 1937.

Referitor la acest aspect, susține recurenta că o astfel de sentință trebuie să evidențieze în mod clar motivele care justifică respectivul refuz de a judeca petitul nr. 2, fiind invocate drept temei al acestor critici articolele 2, 3 și 6 TFUE și articolele 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .

Tot în criticile ample formulate de recurenta-reclamantă s-a invocat și abuzul de putere de către judecătorul fondului, susținându-se că numai prin exces de putere, cu ignorarea prevederilor art. 366 si 369, 424, 425 si 431 din C. civ. austriac și ale art. 94 din Regulamentul de carte funciară din x, a putut să susțină prima instanță că "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate in favoarea Statului Roman cu titlu de rectificare", cât timp, în speță, este de necontestat că dreptul de proprietate asupra imobilului înscris inițial în Cartea Funciară a localității Sânmartin nr. 1 este intabulat pe numele recurentei, iar intimatul Statul Roman a acționat prin delegatul sau, A., fără studii juridice, acesta nefiind avocat, nefiind atacată întabularea din partea B17 în cartea funciara nr. x Sânmartin cu acțiune de radiere pentru nevalabilitate, în conformitate cu art. 148 din Regulamentul de cartea funciara din x decembrie 1855, ca atare art. 168 din Regulamentul de cartea funciara din x nu era aplicabil în prezenta cauză.

Ca urmare, consideră recurenta Prepozitura că este admisibil petitul 2 privind plata pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al ordinului bisericesc asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubire de aproximativ 80 ani, care au făcut ca respectivul Ordin să sufere o sarcină disproporționată și excesivă timp de 79-80 de ani, ca si pentru lipsa de folosința în situația în care, începând din 18 septembrie 1937 până la 28.02.2017 în dosarul nr. x/1937 al Tribunalul Bihor, secția a IV-a civilă nu s-a mai fixat termen pentru dezbaterea procesului și, ca urmare, nici excepția de perimare și nici excepția de prescripție nu au intervenit în Dosarul nr. x/1937 al Tribunalului Bihor, secția a II-a Civila.

3.2. Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a formulat și o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, potrivit art. 267 din Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene.

A susținut recurenta-reclamantă că instanța de recurs trebuie să suspende judecarea cauzei și să adreseze CJUE următoarea întrebare preliminară:

"Dispozițiile art. 2, 6, 9, 10, 19, 167 si 168 alin. (1), alin. (2) si alin. (3) din TFUE si ale articolelor 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale articolului 167 si 168 din TFUE, principiul securității juridice, principiul non reformatio in peius și principiul tempus regit actum pot fi interpretate ca opunându-se unei reglementări precum O.U.G. nr. 94/2000?

Care este sensul expresiei "ca, in anul 1937, in baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate in favoare Statului Roman cu titlu de rectificare", având in vedere ca din cuprinsul articolului 7 din Legea nr. 213/1998, reiese ca:

"Dreptul de proprietate publică se dobândește:

pe cale naturală;

prin achiziții publice efectuate în condițiile legii;

prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

prin acte de donație sau legate acceptate de Guvern, de consiliul județean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;

prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;

prin alte moduri prevăzute de lege?"

Mai precis, în împrejurări precum cele din prezenta cauză, expresia "in baza încheierii de carte funciara nr. x" impune ca comisia speciala să meargă mai departe și să stabilească scopul economic al "intabulării dreptului de proprietate a statului roman la acel moment 1937?

În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, trebuie să se considere că articolul 7 din Legea nr. 213/1998 este conform cu dreptul Uniunii Europene, în special cu principiile generale ale Uniunii privind protecția drepturilor dobândite, cu principiul neretroactivității și cu Carta?

Intimatul-pârât Ministerul Educației Naționale (în prezent Ministerul Educației și Cercetării, potrivit art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 68/2019), precum și intimații-pârâți Ministerul Afacerilor Externe, Comisia Specială de Retrocedare, Secretariatul de Stat pentru Culte, Ministerul Justiției și Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând, în esență, că soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestor instituții este legală și, pe cale de consecință, se impune a fi menținută.

4.1 Intimatul-pârât Ministerul Educației Naționale a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de către recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul Sf. Ștefan Primul Martir din Promontoriul Oradea, împotriva sentinței civile nr. 59/02.05.2017, pronunțată de către Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2016, arătând că instanța de fond în mod temeinic și legal a respins acțiunea reclamantei și a admis excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Educației Naționale.

A reiterat intimatul-pârât în dosarul de recurs excepția lipsei calității procesual pasive a Ministerului Educației Naționale (în prezent Ministerul educației și Cercetării), întrucât, în prezenta cauză nu este vorba despre un act administrativ emis de Ministerul Educației Naționale.

Având în vedere obiectul și temeiul pretențiilor formulate, îndreptate împotriva pârâtului statul român, susține intimatul MEN că acesta are calitate procesuală pasivă în cauză, fiind titularul obligației de a răspunde în raportul juridic dedus judecății, iar reprezentarea sa în proces se realizează prin Ministerul Finanțelor Publice.

În conformitate cu prevederile art. 155 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în coroborare cu prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea si funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, cu modificările și completările ulterioare și cu prevederile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi și obligații, în fața instanțelor.

În privința excepției inadmisibilității acțiunii, a susținut intimatul-pârât MEC că acțiunea este inadmisibilă, deoarece nu sunt îndeplinite condițiile descrise de art. 1 din Legea nr. 554/2004, respectiv vătămarea într-un drept sau interes legitim să fie făcută de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termen legal a unei cereri, în sensul că Ministerul Educației și Cercetării nu a emis decizia a cărei anulare se solicită.

4.2. Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. În ceea ce privește recursul, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, arătând, în esență, că soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive este legală și, pe cale de consecință, se impune a fi menținută.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Afacerilor Externe, criticile aduse hotărârii pronunțate de prima instanță de către recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea sunt considerate de către intimatul-pârât MAE ca neîntemeiate, iar soluția primei instanțe, în opinia acestei părți, este una legală și temeinică. S-a reiterat în cuprinsul acestei întâmpinări că Ministerul Afacerilor Externe nu este emitentul actului administrativ a cărui anulare o solicită recurenta-reclamantă, acest act emanând de la o altă autoritate, respectiv de la Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. De asemenea, Ministerul Afacerilor Externe nu este deținătorul imobilului a cărui retrocedare este solicitată.

Față de cele arătate, nu a fost justificată calitatea procesuală pasivă a acestei instituții în ceea ce privește plata unor despăgubiri pentru "zădărnicirea dreptului de proprietate (...) asupra terenurilor" ce fac obiectul prezentei cauze.

În ceea ce privește fondul cauzei, apreciază intimatul-pârât că în mod legal instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând că, din analiza art. 1 din O.U.G. nr. 94/2000 rezultă faptul că perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare o reprezintă intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Or, dat fiind faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român cu titlu de rectificare în anul 1937, este neîntemeiată cererea de retrocedare formulată de reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 republicată, cu modificările și completările ulterioare, actul normativ având aplicabilitate în cazul imobilelor preluate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Referitor la susținerile recurentei-reclamante cu privire la faptul că potrivit răspunsului eliberat de Ministerul Afacerilor Externe din România - Unitatea Arhive Diplomatice cu nr. N3/804/25.09.2014, "bunurile Subscrisului ordin monahal romano-catolic situat în Municipiul Oradea înscrise în Cartea Funciară nr. x a Municipiului Oradea au fost preluate prin Acordul referitor la reglementarea unor probleme financiare și patrimoniale pendinte între Republica Populară Română și Republica Socialistă Cehoslovacă, cu protocolul adițional (încheiat la București, la 3 august 1960) (...)", se subliniază prin întâmpinare faptul că Ministerul Afacerilor Externe nu a emis opinii juridice cu privire la situația bunului revendicat de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, neavând competențe în acest sens.

Afirmația din cererea de recurs potrivit căreia imobilul ar fi fost preluat prin Acordul referitor la reglementarea unor probleme financiare și patrimoniale pendinte între Republica Populară Română și Republica Socialistă Cehoslovacă din 1960 reprezintă o concluzie a recurentei-reclamante, iar Ministerul Afacerilor Externe nu a formulat această interpretare, nici în cuprinsul adresei cu nr. x/25.09.2014 și nici în alt context.

În ceea ce privește solicitarea recurentei-reclamante de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară, solicită intimatul-pârât MAE să fie respinsă ca inadmisibilă, având în vedere următoarele:

Referitor la aplicabilitatea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, potrivit articolului 51, arată intimatul MAE că aceasta se adresează în primul rând instituțiilor și organelor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, în ceea ce privește statele membre. Din jurisprudența Curții rezultă că acestora le este impusă obligația de a respecta drepturile fundamentale definite în cadrul Uniunii, numai în cazul în care pun în aplicare dreptul Uniunii. Dispozițiile Cartei nu pot constitui, prin ele însele, temei al competenței CJUE de a se pronunța asupra cererii de decizie preliminară. Potrivit Recomandărilor, din cererea de decizie preliminară trebuie să reiasă că o altă normă decât Carta este aplicabilă cauzei principale.

Conform articolului 5 alin. (2) TFUE Uniunea acționează numai în limitele competențelor care i-au fost atribuite de statele membre prin tratate pentru realizarea obiectivelor stabilite prin aceste tratate. Orice competență care nu este atribuită Uniunii prin tratate aparține statelor membre. Categoriile de domenii și de competențe ale Uniunii sunt reglementate la articolele 2-6 TFUE.

În litigiul principal, atât procedura retrocedării bunurilor, prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, cât și regimul juridic al dreptului de proprietate publică, reglementat de Legea nr. 213/1998, reprezintă domenii ce țin de competența exclusivă a statelor membre. Analiza cererii recurentei-reclamante privind sesizarea CJUE determină concluzia că litigiul principal derivă dintr-un raport juridic de drept administrativ, născut ca urmare a aplicării dispozițiilor legislației naționale privind retrocedarea unor bunuri, într-un context care nu prezintă nicio legătură cu dreptul Uniunii. Litigiul principal nu conține niciun element concret care să permită să se considere că Decizia nr. 5092/21.01.2016 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, contestată în litigiul principal, ar constitui o măsură de punere în aplicare a dreptului Uniunii sau ar prezenta alte elemente de legătură cu acesta din urmă. Or, potrivit jurisprudenței CJUE, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze.

Nu în ultimul rând, a subliniat intimatul MAE că recurenta-reclamantă a solicitat inclusiv interpretarea unor dispoziții din hotărâri judecătorești sau acte interne, respectiv interpretarea unor paragrafe din hotărâri judecătorești sau acte interne, referitor, între altele, la întabularea dreptului de proprietate al statului român, aspect care excedează competenței CJUE.

În plus față de mențiunile anterioare, a subliniat intimatul-pârât că procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între CJUE și instanțele naționale, cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe.

În acest context, Curtea a statuat că întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere beneficiază de o prezumție de pertinență. Cu toate acestea, Curtea va refuza să se pronunțe atunci când este evident că interpretarea unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea ori cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i-au fost adresate. Pentru a da Curții posibilitatea de a oferi un răspuns util întrebărilor preliminare, este esențial ca instanța de trimitere să furnizeze o expunere clară a contextului factual și normativ în care se înscrie litigiul. De asemenea, este necesar ca instanța de trimitere să precizeze motivele care au determinat-o să își pună întrebări cu privire la interpretarea anumitor dispoziții de drept al Uniunii și să considere necesară sesizarea Curții. Instanța de trimitere trebuie să furnizeze un minimum de explicații de natură a justifica alegerea sa în privința dispozițiilor de drept al Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și legătura pe care o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal. Curtea poate constata că este inadmisibilă o cerere de decizie preliminară care nu îndeplinește cerințele mai sus enunțate.

Reperele jurisprudențiale antemenționate vizează condițiile de admisibilitate ale unei cereri de decizie preliminară. Ele pot fi avute în vedere de instanța națională, în cadrul analizei sale cu privire la admisibilitatea unei propuneri de cerere de decizie preliminară, formulată de părțile litigante. În acest context, remarcă intimatul MAE că, în cererea sa, recurenta-reclamantă nu a descris suficient situația de fapt și de drept și nu a demonstrat că întrebările preliminare sunt utile și pertinente pentru soluționarea cauzei de față. Nu în ultimul rând, practica constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară se face numai în situația în care, în cursul unul litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare. Sub acest aspect, întrebarea ce se poate adresa de instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

Față de cele expuse, a solicitat intimatul-pârât MAE să se respingă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene. Totodată, a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și, în consecință, menținerea ca legală a sentinței civile nr. 59/2017, pronunțată la data de 02 mai 2017 de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2016.

4.3. Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene a solicitat respingerea acesteia, ca inadmisibilă.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a depus la dosar întâmpinare, în cadrul căreia a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 59/CA/02.05.2017 pronunțată de către Curtea de Apel Oradea.

Analizând susținerile invocate de către recurenta-reclamantă, consideră intimata-pârâtă că acestea nu se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., privitor la depășirea limitelor puterii judecătorești ca imixtiune a puterii judecătorești în sfera autorității legislative sau executive.

Aspectele criticate de recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă, în opinia intimatei-pârâte, depășiri ale puterii judecătorești, ci exercitări în limitele legii tocmai a acestei puteri judecătorești, instanța fiind învestită prin lege pentru a afla adevărul într-o cauză, a analiza probele administrate în cauză în vederea formulării unei convingeri proprii.

Pentru a pronunța o astfel de soluție, instanța de fond a făcut o analiză justă a tuturor înscrisurilor depuse de către recurenta-reclamantă la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, în special a cărții funciare nr. x a localității Sânmartin.

Așadar, potrivit C.F. nr. x a localității Sânmartin, imobilul înscris inițial în C.F. nr. x a localității Sânmartin, nr. top. x, 280/1 a intrat în proprietatea statului român, în anul 1937, în baza încheierii de carte funciară nr. x/20.03.1937.

Având în vedere înscrierile cuprinse în cartea funciară mai sus menționată, consideră intimata Comisia Specială de Retrocedare că, în mod corect, a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens, în ceea ce privește primul capăt de cerere.

A arătat intimata-pârâtă că, deși a fost formulată o cerere de adresare a unei întrebări preliminare către CJUE, în speța dedusă judecății întrebarea formulată de către recurentă nu vizează niciunul din cazurile care să justifice pronunțarea unei hotărâri preliminare, fiind inadmisibilă această solicitare a recurentei-reclamante.

Arată intimata-pârâtă că, la data 19.06.2012, Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea a depus, în dosarul nr. x/2009 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, o cerere cuprinzând aceeași întrebare preliminară adresată Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar prin decizia nr. 4604/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Europene de Justiție.

În cuprinsul respectivei decizii, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat faptul că, în ceea ce privește obligația de trimitere prevăzută de art. 267 alin. (3) TFUE, respectiv, în cazul în care o asemenea chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, aceasta nu are caracter absolut, ci astfel cum s-a statuat în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, instanțele naționale au obligația să aprecieze dacă este necesară trimiterea, așadar, instanța națională având competența de a decide dacă există efectiv o îndoială care să justifice o întrebare preliminară.

Astfel, instanțele naționale nu sunt obligate să adreseze Curții Europene de Justiție o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului comunitar dacă întrebarea nu este relevantă, în sensul că aceasta nu are nicio influență în ceea ce privește soluționarea litigiului.

Obligația de sesizare prevăzută de art. 267 TFUE, impusă instanțelor naționale cu privire la întrebările de interpretare a tratatului și cu privire la actele adoptate de instituțiile comunitare, se înscrie, astfel cum s-a statuat în doctrină și în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cadrul cooperării instituite între instanțele naționale și Curtea de Justiție a Uniunii Europene, în vederea asigurării unei bune aplicări și a interpretării uniforme a dreptului comunitar în toate statele membre.

Din interpretarea dispozițiilor art. 267 TFUE a reieșit faptul că, în cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune.

Cu strictă referire la speța de față, solicită intimata-pârâtă să constate instanța de recurs că elementele de fapt și de drept susținute de către recurenta-reclamantă prin cererea întemeiată pe dispozițiile art. 267 TFUE nu întrunesc condițiile de admisibilitate ale unei astfel de cereri, iar faptele la care se referă recurenta în cuprinsul respectivei acțiuni au avut loc anterior aderării statului român la Uniunea Europeană, constituind astfel o cauză de inadmisibilitate prevăzută de către Regulamentul de procedură al Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Mai mult decât atât, potrivit practicii Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta nu este competentă să se pronunțe cu privire la probleme de drept ivite în cadrul acțiunii principale și nici să soluționeze divergențele de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național.

In cadrul procedurii întrebărilor preliminare, rolul Curții este acela de a oferi o interpretare a dreptului Uniunii sau de a se pronunța cu privire la validitatea acestuia și nu de a aplica acest drept la situația de fapt care face obiectul acțiunii principale, rol ce revine instanței naționale.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat intimata-pârâtă să fie respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de către Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.

În privința criticilor din recurs, a susținut intimata Comisia specială de retrocedare că recurenta-reclamantă a indicat formal motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., iar din modul în care au fost dezvoltate aceste motive de casare reiese faptul că se dorește o rejudecare a cauzei sub toate aspectele (în sensul prevederilor art. 304

1

C. proc. civ. din 1865), în sensul transformării recursului dintr-o cale extraordinară de atac într-una devolutivă, situație care nu este posibilă, recursul vizând exclusiv un control de legalitate a sentinței pronunțate.

Pe fond, a considerat intimata-pârâtă că este temeinică și legală sentința civilă nr. 59/2017, întrucât, astfel cum reiese din prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se restituie imobilele care au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2.

Din analiza acestui text de lege reiese faptul că perioada de referință a O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare, o reprezintă intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Totodată, conform pct. 1 din Normele metodologice corespunzătoare art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare "sunt considerate abuzive acele preluări de proprietate, cu privire la imobile aparținând cultelor religioase, care s-au produs în temeiul sau ca efect a unor acte normative ori administrative emise în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu s-au acordat despăgubiri juste și echitabile în raport cu perioada preluării".

Analizând aceste dispoziții legale și actele depuse la dosarul aferent cererii de retrocedare nr. x/28.02.2003, consideră intimata-pârâtă că, în mod just, Comisia specială de retrocedare a interpretat textul de lege anterior menționat, calificând momentul trecerii imobilului în proprietatea statului ca fiind anul 1937, întrucât, potrivit cărții funciare nr. x a localității Sânmartin, a reieșit faptul că proprietar inițial al imobilului a fost Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.

În anul 1937, în baza încheierii de carte funciară nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea statului român cu titlu de rectificare. Ulterior, în anul 1941, în baza art. 3 din Ordinul 1440/1941 M.E., s-a radiat intabularea dreptului de proprietate al statului român din anul 1937 (înscrierea de la poziția Bl7) și s-a restabilit dreptul de proprietate de sub Bl. al Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea.

În baza încheierii de carte funciară nr. x/12.07.1948, poziția 128 din Foaia B (de proprietate) a cărții funciare nr. x a localității Sânmartin, s-a dispus radierea dreptului de proprietate al imobilului, și s-a restabilit situația anterioară de sub B17, în favoarea statului român, ca urmare a aplicării Legii nr. 260/1945 privind legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu, în timpul ocupațiunii maghiare.

Din examinarea acestor înscrieri rezultă că imobilul a intrat în proprietatea statului român în anul 1937, astfel că această dată excedează perioadei de referință prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, și anume 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

În concluzie, solicită intimata-pârâtă respingerea recursului Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea și, pe cale de consecință, menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 59 pronunțată în ședința publică din data de 2 mai 2017 de către Curtea de Apel Oradea.

4.4 Intimatul-pârât Secretariatul de Stat pentru Culte a depus la dosar întâmpinare, în cuprinsul căreia a solicitat respingerea recursului declarat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței civile nr. 50/CA/2017, prin care a fost constatată lipsa calității procesuale pasive a Secretariatului de Stat pentru Culte.

Prin cererea de modificare a cererii de chemare în judecată depusă în fața instanței la primul termen de judecată, recurenta-reclamantă a înțeles să cheme în judecată, pe lângă această autoritate a statului român, în calitate de pârâți, și pe Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, Ministerul Educației Naționale și Cercetării Științifice, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiției și Secretariatul de Stat pentru Culte.

A susținut intimatul-pârât că actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat (Decizia nr. 5092/21.01.2016), a fost emis de o altă autoritate a statului, respectiv de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România.

Potrivit dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., recurenta-reclamantă avea obligația de a dovedi calitatea procesuală a Secretariatul de Stat pentru Culte în prezenta cauză, ca subiect al raportului juridic litigios, lucru nerealizat pe parcursul dezbaterilor fondului.

A mai susținut intimatul-pârât că acesta nu deține în administrare imobilul a cărui retrocedare o solicită Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, cu sediul în Municipiul Oradea, str. x, nr. 14/14, jud. Bihor, iar documentele care au stat la baza dosarului nr. x/1937 al Curții de Apel Oradea, secția a Ii-a contencios administrativ, având ca obiect anularea Ordinului nr. 220241/18.12.1926 emis de către Ministerul Educației Naționale prin care a fost anulat Ordinul nr. 52929/1930, și în care Ministerului Cultelor și Artelor a avut calitatea de pârât, nu se regăsesc în arhiva Secretariatului de Stat pentru Culte.

4.5 Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs ca neîntemeiată și menținerea soluției primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei părți litigante.

A susținut intimatul-pârât Ministerul Justiției că, potrivit H.G. nr. 625/2009 privind organizarea și funcționarea sa, îndeplinește doar atribuții specifice, strict determinate de lege, neputând fi obligat în raport de obiectul cererii deduse judecății.

A mai arătat intimatul-pârât că reclamanta-recurentă a solicitat introducerea în cauză a acestei instituții cu unicul scop ca instanța, în măsura în care ar fi încuviințat administrarea probei cu înscrisuri, să îi pună în vedere Ministerului Justiției să depună la dosarul cauzei documente dintr-un dosar aflat pe rolul Tribunalului Bihor în anul 1937, iar în legătură cu această solicitare pârâtul MJ a depus la dosarul instanței de fond o copie a adresei Tribunalului Bihor nr. 5739/17/A/28.09.2016, conform căreia "dosarele anilor 1936 și 1938 au fost predate arhivelor naționale".

4.6 Intimatul-pârât Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii judecătorești atacate astfel cum a fost pronunțată.

A arătat intimatul-pârât că s-a solicitat primei instanțe, de către reclamantă, soluționarea cererii sale având două petite, respectiv anularea Deciziei nr. 5092/21.01.2016 emisă de Comisia Specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut Cultelor Religioase din România și obligarea pârâtei Statul Român la plata pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, pentru niciunul dintre aceste capete de cerere nefiind justificată, în cauză, calitatea procesuală pasivă a MADR.

Prin hotărârea recurată, instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de MADR și a respins acțiunea îndreptată împotriva acestui pârât ca fiind formulată către o persoană fără calitate procesuală pasivă, soluție care, în opinia acestui intimat-pârât, se impune a fi menținută, ca legală și temeinică.

Prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 26 februarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursurilor, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene și a recursului formulat în cauză

II.1 Recurenta-reclamantă Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens Oradea (în continuare, Prepozitura) a solicitat Înaltei Curți să adreseze instanței de la Luxemburg câteva întrebări preliminare, pornind de la faptul că, în opinia sa, nu este motivat suficient în sentința recurată refuzul de a fi soluționat petitul 2 al cererii sale, precum și de la împrejurarea că, în accepțiunea recurentei, sunt încălcate drepturile persoanelor care aparțin unor minorități, în discuție fiind vorba despre o minoritate religioasă.

Criticile referitoare la calitatea motivării unei hotărâri judecătorești se analizează în raport de normele procedurale naționale, fără a fi necesară vreo verificare a compatibilității legislației europene cu cea adoptată de statul membru în care se soluționează litigiul în care s-a ivit cererea de adresare către CJUE a unei întrebări preliminare. Cât privește pretinsa discriminare de natură religioasă, a solicitat recurenta-reclamantă, în conținutul întrebărilor formulate, să fie interpretate art. 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ca opunându-se unei reglementări precum O.U.G. nr. 94/2000.

Înalta Curte observă că, potrivit prevederilor art. 51 din Cartă, "(D)ispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii."

Regimul juridic de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase, instituit prin prevederile O.U.G. nr. 94/2000, este unul în care nu sunt aplicabile normele Cartei, în lipsa unui raport de subsidiaritate între dreptul național și dreptul Uniunii în această materie.

Nici în privința celorlalte prevederi ale legislației europene, a căror interpretare a fost solicitată de către recurenta-reclamantă tot în vederea verificării compatibilității lor cu norma națională reprezentată de O.U.G. nr. 94/2000, nu se poate reține aplicabilitatea dreptului unional în litigiul având ca obiect contestarea unei decizii de respingere a unei cereri de retrocedare a unor bunuri i