ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 681/2020

Ședința publică din data de 7 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins".

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data 24.03.2016, reclamanta PREPOZITURA ORDINUL CANONIC cu "HRAMUL SFÂNTUL ȘTEFAN PRIMUL MARTIR" DIN PROMONTORIUL ORADEA, reprezentată de A., abate, Prepozit- Prelat, a chemat în judecată pârâtul Statul Român prin reprezentanții săi legali, prin Comisia Speciala de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună:

1) Anularea actului administrativ unilateral, Decizia nr. 5096 din 21.01.2016 art. 1, potrivit căruia: Se resping cererile de retrocedare nr. x/16.11.2005 depuse de către Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfantul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea județul Bihor, cu privirea la restituirea în natura a imobilului, teren intravilan, înscris în cartea funciara nr. x, nr. top x a localității Oradea, județul Bihor, întrucât imobilul solicitat a fost preluat de către Statul Roman cu titlu de rectificare în anul 1936, așadar anterior perioadei de referința, prevăzute de dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, republicata, cu modificările și completările ulterioare, respectiv anterior perioadei 6 martie 1945-22 decembrie 1989, revenirea la situația anterioară și sa constate calitatea de proprietar a reclamantei Prepozitura asupra imobilului compus din construcție si teren înscris în cartea funciara nr. x a localității Oradea, nr. top. x, 7012.

2) Obligarea paratei Statul Roman la plata pentru zădărnicirea dreptului de proprietate al reclamantei asupra terenurilor aferente, combinată cu lipsa totală de despăgubire de aproximativ 78 ani, care a făcut să sufere reclamanta o sarcină disproporționată și excesivă timp de mai mult de 2 ani din data de 10.10.2013, prin care a rămas definitivă și irevocabilă Decizia 4415 pronunțată de către Înalta Curte de Casație si Justiție, secția I-a Civila, având în vedere ca rectificarea inscripțiunii la care parata face referire a rămas nesoluționata până în ziua de azi; masuri care sunt incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, combinata cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994 care prevede ca:

"Despăgubirea se compune din valoarea reala a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite; cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionata în prezenta cauză.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 68/CA/2018-PI din 23 aprilie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, și a respins acțiunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinul Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea, împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Externe, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins acțunea formulată de reclamanta Prepozitura Ordinul Canonic Premonstratens cu "Hramul Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea împotriva pârâților Statul Român prin Guvernul României - Comisia Specială de Retrocedare a Unor Bunuri care au Aparținut Cultelor Religioase din România, Statul Român prin Ministerul Agriculturii și Domeniilor, Statul Român prin Ministerul Educației Naționale, Ministerul Justiției și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată; fără cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens cu Hramul "Sfântul Ștefan Primul Martir" din Promontoriul Oradea (în continuare Prepozitura) a formulat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată.

Prin recursul declarat în cauză, reclamanta Prepozitura a criticat sentința primei instanțe, considerând-o nelegală și nemotivată. A susținut recurenta-reclamantă că hotărârea primei instanțe s-a pronunțat cu încălcarea dispozițiilor articolului 6 TFUE, articolelor 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, principiul securității juridice, principiul tempus regit actum și principiul non reformatio in peius.

1) Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. a fost invocat de către recurentă, întrucât aceasta a pretins că prima instanță a săvârșit acte care intră în atribuțiile unor altor organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

În opinia recurentei, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de Prepozitură constituie o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești, în cazul in care Guvernul României a elaborat o serie de ordonanțe de urgență prin care și-a exprimat dorința de a restitui unele imobile care au aparținut minorităților naționale, însă, prin Decizia nr. 5096 din 21.01.2016, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea acestui Ordin, reținând ca imobilul a fost preluat de către Statul Roman cu titlu de drept de rectificare în anul 1937, deci preluarea a operat anterior perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000, adică anterior perioadei 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

A făcut referire recurenta-reclamantă la demersul său judiciar prin care a solicitat anularea deciziei nr. 5096 din 21.01.2016 și retrocedarea imobilului teren, invocând, totodată, o zădărnicire a dreptului de proprietate, astfel că a pretins despăgubiri, arătând și că a suferit o sarcină disproporționată și excesivă timp de mai mult de 2 ani din data de 10.10.2013, prin care a rămas definitivă și irevocabilă Decizia 4415 pronunțată de către înalta Curte de Casație si Justiție, secția I-a Civila, iar rectificarea inscripțiunii la care pârâta a făcut referire a rămas nesoluționată. O astfel de măsură este apreciată de recurenta-reclamantă ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, combinat cu prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, care prevede ca:

"Despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului si din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite", făcându-se trimitere și la potrivit principiul privind dreptul la un proces echitabil prevăzut la articolul 47, al doilea paragraf din Cartă,

Prin urmare, consideră recurenta Prepozitura că sentința recurată a adus atingere conținutului esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, iar principiul proporționalității impune ca o măsură să fie "adaptată, necesară și proporțională în raport cu obiectivul pe care îl urmărește".

Recurenta-reclamantă a făcut trimitere la Decizia nr. 4415 pronunțată în data de 10 octombrie 2013 în dosarul nr. x/2012 de către Înalta Curte de Casație si Justiție, secția 1-a Civila, în care, deși s-a statuat irevocabil că litigiul privind "rectificarea inscripțiunii de sub B 1 din coala Cărții Funciare nr. x a comunei Sânmartin la pct. 17, din partea B - foaia de proprietate - a CF nr. x a comunei Sânmartin, jud. Bihor, poziția B 17, intrat: la 20 martie 1937 nr. 3461 c.f. în baza încheierii de mai sus și a art. 168 din reg. c.f. inscripțiunea de sub Bl. se rectifică în sensul că proprietarul imobilelor din această coală este Statul Român cu titlul de drept rectificare", în fapt și în drept consideră recurenta că litigiul nu a fost soluționat în calea de atac a recursului.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a Deciziei 5096/21.01.2016, admisă de către prima instanță, a fost criticată această soluție, fără a fi arătate aspecte de nelegalitate în această chestiune.

2) Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 si 8 din C. proc. civ.

Susține Prepozitura că a cerut sa fie pusă în aplicare o hotărâre irevocabila, si anume Decizia nr. 4415 pronunțată în data de 10 octombrie 2013 în dosarul x/2012 al înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I Civilă, având ca obiect "Refacerea dosarului" nr. 804/1938 și, totodată, consideră că instanța de recurs va trebui să verifice, în mod concret, dacă a fost sau nu respectat principiul proporționalității, așadar nerestituirea unui bun eclesiastic romano-catolic trebuie să fie "adaptată, necesară și proporțională în raport cu obiectivul pe care îl urmărește", în cazul în care instanța de fond nu a răspuns la problema că, în împrejurările în care procedura principală din anul 1937 a rămas nesoluționată și în ziua de azi, atunci cererea Prepoziturii nu ar fi trebuit totuși să fie analizată în continuare de instanțele competente din statul Roman.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond, neținând seama de Decizia nr. 4415 pronunțată în data de 10 octombrie 2013, a încălcat autoritatea de lucru judecat, exagerând cu privire la întabularea nefinalizată, iar instanța de recurs nu poate refuza să examineze o problemă fundamentală a litigiului, întrucât aceasta trebuie sa se limiteze la interpretarea corectă a art. 168 al Regulamentului Cărții Funciare, regulament care nu permite o astfel de schimbare - așa cum s-a făcut în încheierea atacată - decât prin acțiunea în justiție, adică printr-un proces, astfel încât, în condițiile în care nu există vreo hotărâre judecătorească care să invalideze titlul recurentei, acesta își produce efectele în mod valabil, conform art. 35 al Decretului-Lege nr. 115/1938, rectificarea înscrierii se va putea săvârși, în lipsa acordului părților, numai în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile.

În acest sens, a menționat recurenta-reclamantă Decizia RIL nr. XXI din 12 decembrie 2005 cu privire la aplicarea unor dispoziții ale legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, ce stabilește că "acțiunile de carte funciara (în prestație tabulara și în rectificare tabulară), având ca obiect înscrierea în cartea funciara a unor drepturi reale imobiliare prevăzute în acte juridice valabil încheiate anterior intrării in vigoare a Legii nr. 7/1996, sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, respectiv de Decretul-lege nr. 115/1938."

Invocând ca temei de drept motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a pretins recurenta-reclamantă că, prin sentința atacată, a fost discriminată direct pe motiv de religie, invocând prevederile articolului 2 alin. (2) litera (b) din Directiva 2000/43/CE, în care se arată că "o discriminare religioasă directă se produce atunci când, din motive de apartenență religioasă, o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană [articolul 2 alin. (2) litera (a) coroborat cu articolul 1]". Susține recurenta-reclamantă că inegalitatea de tratament, în acest caz, este direct legată de apartenența religioasă.

Motivul de casare privind încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este invocat de recurenta-reclamantă în calea de atac declarată, fiind solicitată trimiterea unei întrebări preliminare la CJUE, în conformitate cu art. 267 TFUE, pentru faptul că sentința atacată nu este corespunzător motivată, iar în conformitate cu o jurisprudență constantă, motivarea impusă la articolul 296 TFUE trebuie să fie adaptată naturii sentinței civile recurate.

Arată recurenta că argumentele instanței de fond, potrivit cărora "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea Statului Român cu titlu de rectificare" nu sunt suficiente, în cazul în care problemele ridicate în litigiul principal nu pot fi soluționate doar în lumina art. art. 32 din Decretul-Lege 115/1938, potrivit cărora, "dacă în cartea funciara s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei. (2) Dacă un drept s-a radiat din cartea funciara, se prezuma că acel drept nu există," fără pronunțarea asupra validității încheierii de carte funciara nr. x din 1937.

Referitor la acest aspect, susține recurenta că o astfel de sentință trebuie să evidențieze în mod clar motivele care justifică respectivul refuz de a judeca petitul nr. 2, fiind invocate drept temei al acestor critici articolele 2, 3 și 6 TFUE și articolele 17, 20 și 21 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene .

Tot în criticile ample formulate de recurenta-reclamantă s-a invocat și abuzul de putere de către judecătorul fondului, susținându-se că numai prin exces de putere, cu ignorarea prevederilor art. 366 si 369, 424, 425 si 431 din C. civ. austriac și ale art. 94 din Regulamentul de carte funciară din x, a putut să susțină prima instanță că "în anul 1937, în baza încheierii de carte funciara nr. x, asupra imobilului solicitat s-a intabulat dreptul de proprietate in favoarea Statului Roman cu titlu de rectificare", cât timp, în speță, este de necontestat că dreptul de proprietate asupra imobilului înscris inițial în Cartea Funciară a localității Sânmartin nr. 1 este intabulat pe numele recurentei, iar intimatul Statul Roman a acționat prin delegatul sau, B., fără studii juridice, acesta nefiind avocat, nefiind atacată întabularea din partea B17 în cartea funciara nr. x Sânmartin cu acțiune de radiere pentru nevalabilitate, în conformitate cu art. 148 din Regulamentul de cartea funciara din x decembrie 1855, ca atare art. 168 din Regulamentul de cartea funciara din x nu era aplicabil în prezenta cauză.

Intimata-pârâtă Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România a formulat întâmpinare în recurs.

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 23 noiembrie 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 7 februarie 2020, cu citarea părților, fără a se mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 109 din data de 20 septembrie 2018.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate și a temeiului de drept indicat, precum și din perspectiva obiectului și a normelor legale incidente, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Un prim motiv de casare invocat de către recurenta-reclamantă a fost cel reglementat de art. 488 pct. 4 C. proc. civ., referitor la depășirea, de către instanță, a atribuțiilor puterii judecătorești.

Criticile subsumate acestui motiv de casare au vizat soluția de respingere, de către prima instanță, a cererii de retrocedare a unor imobile, formulată de reclamantă, în pofida faptului că, în opinia titularului acțiunii de retrocedare, Guvernul României și-a exprimat intenția și dorința de a restitui acele imobile care au aparținut unor minorități naționale, fapt concretizat prin adoptarea O.U.G. nr. 94/2000. Dincolo de amplele alegații pe care recurenta-reclamantă le-a cuprins în calea de atac declarată, reține instanța de control judiciar că nu se regăsesc veritabile critici care să poată fi încadrate în temeiul indicat, respectiv art. 488 pct. 4 C. proc. civ., iar hotărârea pronunțată în cauză a fost dată cu respectarea atribuțiilor puterii judecătorești, exercitate în limitele prevăzute de legi și regulamente care stabilesc câmpul de aplicare a acestor atribuții.

Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Prin sintagma depășirea atribuțiilor puterii judecătorești se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum au fost acestea delimitate de Constituție sau de alte legi organice.

Altfel spus, prin depășirea limitelor sferei puterii judecătorești, instanța de judecată a săvârșit acte care intră în atribuțiile unor alte organe aparținând unei alte autorități de stat.

În doctrină s-a constat că instanța de judecată a săvârșit un exces de putere în următoarele situații: a îndeplinit un act pe care numai un organ al puterii executive sau legislative îl poate face; a consfințit cu valoare legală texte abrogate; a contestat puterea legală a unor texte; a aplicat o lege adoptată înainte de intrarea ei în vigoare; s-a pronunțat pe cale de dispoziții generale.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a menționat că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești când: a încălcat principii fundamentale, precum cele consacrate de Constituție sau de o altă lege organică și a încălcat dreptul la un proces echitabil. De asemenea, recurenta-reclamantă a apreciat că, în aplicarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanța de judecată a săvârșit acte care intră în atribuțiile unor alte organe aparținând unor alte autorități constituite de stal.

Totodată, în opinia recurentei-reclamante, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de Prepozitura Ordinului Canonic Premonstratens a constituit o încălcare a atribuțiilor puterii judecătorești, deoarece Guvernul României a elaborat o serie de acte normative prin care și-a exprimat dorința de a restitui unele bunuri imobile care au aparținut minorităților naționale.

Înalta Curte, analizând toate aceste susțineri invocate de către recurenta-reclamantă, consideră că acestea nu se încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., și anume depășirea limitelor puterii judecătorești ca imixtiune a puterii judecătorești în sfera autorității legislative sau executive.

Aspectele criticate de recurenta-reclamantă în cuprinsul cererii de recurs nu reprezintă depășiri ale puterii judecătorești, ci exercitări în limitele legii tocmai a acestei puteri judecătorești, instanța fiind învestită prin lege pentru a afla adevărul într-o cauză, a analiza probele administrate în cauză în vederea formulării unei convingeri proprii.

Pentru a pronunța o astfel de soluție, instanța de fond a făcut o analiză justă a tuturor înscrisurilor depuse de către recurenta-reclamantă la dosarul aferent cererii de retrocedare, în special a cărții funciare.

Dreptul conferit prin prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, a cărui încălcare a fost pretinsă de către recurenta-reclamantă prin pronunțarea sentinței primei instanțe, este unul a cărui recunoaștere depinde de îndeplinirea cumulativă a condițiilor cerute de lege pentru a fi validat în patrimoniul persoanei care îl reclamă, iar analiza acestor condiții, prin raportare la verificarea legalității actului administrativ atacat, intră în sfera atribuțiilor puterii judecătorești, fără a constitui imixtiune în activitatea altei puteri.

Astfel fiind, criticile formulate de recurentă din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.., conform cărora instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, sunt lipsite de temei, întrucât, Curtea de Apel a soluționat cererea de anulare a deciziei contestate în realizarea competenței conferite de dispozițiile art. 3 alin. (7) din O.U.G. nr. 94/2000, cu referire la art. 10 din Legea nr. 554/2004, neputându-se reține că instanța de fond a săvârșit acte care intră în atribuțiile unor alte organe aparținând unei alte autorități constituite în stat.

Un alt motiv de recurs a vizat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia recurenta a invocat nerespectarea dispozițiilor legale privind propunerea și încuviințarea probelor.

Argumentele invocate nu se circumscriu, însă, ipotezelor prevăzute de norma legală, întrucât propunerea probelor intră în conținutul unui drept procesual care aparține celui care face o susținere în cursul procesului (art. 249 C. proc. civ.) și care are o componentă obligațională corespunzătoare sarcinii probei, respectiv obligației de a proba susținerile făcute în fața instanței.

Astfel, nepropunerea probelor în condițiile art. 194 lit. e) C. proc. civ., prin actele procedurale adecvate, atrage pentru parte decăderea din dreptul de a propune probe, care operează în regim de ordine publică. În speță, recurenta nu a indicat felul expertizei solicitate și teza probatorie și nici nu a depus la dosar, interogatoriul solicitat a fi luat părții adverse, fiind justificată sancțiunea decăderii prevăzută de art. 254 alin. (1) C. proc. civ., dată fiind modalitatea de solicitare a probelor lipsită de orice determinare, care echivalează cu absența propunerii de probe în condițiile legii.

În privința motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că instanța de fond a respectat principiile motivării hotărârii, precum și garanțiile care configurează dreptul la un proces echitabil, considerentele sentinței fiind structurate uniform, cu menționarea și examinarea efectivă a argumentelor părților.

Judecătorul fondului a explicat în mod convingător faptul că imobilul în litigiu nu îndeplinește condițiile prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, în sensul că preluarea acestuia în proprietatea statului a avut loc în anul 1936, în afara perioadei de referință a O.U.G. nr. 94/2000.

De altfel, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta reclamantă a mai susținut că argumentul primei instanțe, conform căruia "în anul 1936, în baza încheierii de carte funciară nr. x, asupra imobilului solicitat s-a întabulat dreptul de proprietate în favoarea statului român cu titlu de rectificare", este unul lipsit de temei legal și străin de natura pricinii, fiind obligatoriu, în opinia recurentei-reclamante, a fi observate actele de la dosar, prin care se face dovada proprietății asupra imobilului revendicat, la nivelul anului 1961.

În exercitarea controlului judiciar asupra hotărârii care formează obiectul recursului de față, Înalta Curte nu identifică aspecte referitoare la inserarea unor argumente străine de natura pricinii sau alte carențe ale unei motivări neadecvate cauzei, reținând că, astfel cum au fost redate considerentele ce au condus la formarea raționamentului logico-juridic avut în vedere la pronunțarea soluției, au fost respectate cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ.. Argumentul la care a făcut referire recurenta-reclamantă este unul pe care în mod corect l-a examinat instanța de fond, în vederea verificării condiției de fost proprietar al imobilului solicitat spre retrocedare, anterior perioadei vizate de O.U.G. nr. 94/2000, nefiind, așadar, străin de natura pricinii.

Cât privește penultimul motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se constată că, în cuprinsul criticilor formulate, recurenta nu a expus împrejurări de fapt sau de drept de natură a releva încălcarea autorității de lucru judecat.

Potrivit art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care dă expresie aspectului negativ al autorității de lucru judecat, o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, fiind interzisă reluarea aceleiași judecăți, în condițiile identității de părți, obiect și cauză.

Or, în speță, împrejurarea că recurenta a contestat în fața instanțelor române competente pierderea dreptului său de proprietate în anul 1936, într-o procedură judiciară nefinalizată până în prezent, nu are relevanță sub aspectul aplicării prevederilor O.U.G. nr. 94/2000, instanța de contencios administrativ având a se pronunța numai asupra legalității deciziei emise de Comisia specială de retrocedare, în raport de condițiile legale și perioada de referință reglementată de O.U.G. nr. 94/2000.

Dispozițiile art. 488 pct. 7 C. proc. civ. reglementează motivul de casare referitor la încălcarea autorității de lucru judecat, iar din amplele argumente ale recurentei-reclamante privind nelegalitatea sentinței atacate nu se poate decela nicio critică încadrabilă în acest temei de drept.

Trimiterile făcute de Prepozitură la decizia civilă nr. 4415/10.10.2013 a ÎCCJ, secția I civilă, nu determină analiza prezentului obiect al recursului în raport de condițiile care se verifică pentru existența unei autorități de lucru judecat a unei hotărâri anterioare celei din litigiul pendinte.

Înalta Curte constată că este nefondat și motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Anterior analizei criticilor de recurs, așa cum acestea au fost formulate prin intermediul căii de atac extraordinare promovate, Înalta Curte apreciază că se impune un examen al evoluției situației Statusului romano-catolic din Transilvania (ardelean) și a bunurilor aparținând diferitelor fonduri, prin prisma fiecărei epoci istorice; precum și condițiile în care au fost încheiate atât Concordatul din 10 mai 1927 între Sfântul Scaun și Guvernul României, cât și Acordul de la Roma din 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordat:

I. Statusul romano-catolic din Transilvania.

1.1 Originea Statusului romano-catolic datează din epoca Principatului Transilvaniei - 1540-1690 - când Dieta era alcătuită din ordines et status (națiuni și status-uri); respectiv trei națiuni și patru statusuri, respectiv: națiunea ungară, națiunea secuiască și cea săsească, pe de o parte; și confesiunile recepte: calvină, luterană, unitariană și catolică (potrivit legilor din 1559, 1572 și 1573), pe de altă parte.

Odată cu propagarea confesiunilor religioase, devenite ulterior religii recepte (calvinistă, luterană și unitariană), catolicismul s-a aflat într-o situație defavorabilă începând din anul 1556, când Dieta de la Cluj a secularizat veniturile și averile Episcopiei romano-catolice de Alba Iulia, palatul episcopal devenind reședință princiară. De asemenea, episcopul catolic a pierdut jurisdicția asupra sașilor și, în aceste condiții, a părăsit Transilvania. După plecarea episcopului C., Transilvania a fost considerată de către Curia romană drept teritoriu de misiune. Pe de altă parte, pentru a revendica apartenența Transilvaniei la coroana maghiară, aflată în posesia Habsburgilor, Curtea de la Viena a continuat să numească episcopi pentru Transilvania, dar aceștia nu obțineau consacrare și nici recunoașterea Romei, rezidând practic, asemenea unor episcopi titulari, pe teritoriul Ungariei habsburgice.

Catolicii s-au întrunit într-o organizație bisericească, atestată pentru prima dată în anul 1591, sub numele de Congregatio universorum Catholicorum in Transsilvania, organizația a participat pentru prima oară ca instituție de sine stătătoare la Dieta din 1615, având denumirea de Status Catholicus. Organismul a asigurat supraviețuirea catolicismului ardelean în cursul secolului al XVII-lea, obținând un statut de organizare clar abia după 1868.

Revenind la noțiunea de Status, trebuie precizat că aceasta cuprindea toți membrii dietei de aceeași confesiune și, implicit, în considerarea calității de religie receptă, de exemplu catolicii, luteranii avea dreptul de a-si reprezenta interesele în Dietă. Ceea ce a generat în cadrul Bisericii catolice (în mod cu totul particular) două consecințe atât în plan religios cât și în plan politic: a. întrucât Statusul era universalitatea unei categorii de cetățeni (în speță, catolici), acesta a devenit reprezentantul legal al bisericii în Dietă; b. întrucât în cadrul dietei erau și laici catolici aceștia participau la luarea deciziilor referitoare și la chestiunile interne ale bisericii (în cadrul sinoadelor generale). Rezultă, așadar, o situație legală dar nu și canonică, pentru că Biserica catolică nu acceptă amestecul laic în administrația sa.

1.2. Catolicismul ardelean trece într-o nouă etapă, în perioada habsburgică, prin numirea la 18 februarie 1713, de către D. a unui nou episcop romano-catolic, confirmat de papă la 9 august 1714.

În urma Dietelor din anii 1744 și 1751, catolicismul latin a devenit, la mijlocul secolului XVIII, confesiunea dominantă în Transilvania. În 1755, consilierii catolici ai Guberniului, au decis constituirea unui organism distinct, anume Comissio Catholica. Maria Tereza a acceptat oficial existența acestei comisii în 1767, dându-i în administrare așa-numitul Fond lusitan (în valoare de 437.305 florini și 1 crăițar), apoi, un an mai târziu, și Orfelinatul catolic din Terezian (Sibiu), iar în 1773 și Fondul de Studii ardelenesc (anume proprietățile ordinului iezuit din Ardeal). Obligațiile acestei comisii au fost: 1) supravegherea școlilor catolice, a orfelinatului din Sibiu și a fondurilor catolice din Ardeal; 2) promovarea uniației; 3) susținerea așa-numitei "proporții geometrice în sânul națiunii săsești".

Ulterior, prin Legea nr. 43/1868, sunt desființate organele care guvernau Marele Principat al Transilvaniei (Guberniu, Trezorerie, Comisia Catolică), activitatea acestora urmând să înceteze la 1 mai 1869, atribuțiile urmând a fi preluate de o Comisie Catolică Provizorie.

Revenind la situația Statusului, este important de precizat că, urmare a adunării generale din 1873 a fost reorganizat în baza unui nou regulament pentru constituirea și funcționarea unui consiliu dirigent compus din 24 membrii (8 clerici și 16 laici), aprobat prin adresa Ministerului Cultelor nr. 1008 din 16 iunie 1873. Mai mult, este aprobată preluarea, spre administrare, a bunurilor și a afacerilor aparținătoare Comisiei Catolice.

O altă modificare importantă a regulamentului de administrare al Statusului, din 1915, aduce noi precizări în ceea ce privește dreptul de administrare asupra bunurilor - "îngrijește, guvernează și administrează … fondurile sale și fundațiunile aflătoare în administrarea sa, prin Consiliul Dirigent, în temeiul dreptului său de autonomie, cu respectarea drepturilor episcopale privitoare la întreaga avere diecezană și cu menținerea intactă a drepturilor de suprem patronat și supremă inspecțiune ale Majestății Sale".

Punctual, în ceea ce privește situația juridică a Statusului, se impun următoarele precizări:

Odată cu Unirea au încetat drepturile de suprem patronat, întrucât acestea au fost consfințite în considerarea calității de rege apostolic a regelui Ungariei, iar drepturile episcopului au fost golite de conținut, acestea mărginindu-se la prezidarea adunărilor referitoare la problemele laice.

La data de 6 decembrie 1926 Curtea de Apel Cluj, secția a II-a recunoaște personalitatea juridică a Statusului, în baza recunoașterii anterioare de către statul ungar, precum și a Adresei nr. x a Ministerului Cultelor și Artelor din România, fiind făcută referire și la decizia nr. 1564/1924 a Înaltei Curți de Casație.

Prin adoptarea Legii pentru regimul general al cultelor nr. 54/1928, s-a prevăzut la art. 11. că "organizațiile cultelor istorice, create și reprezentate în conformitate cu sistemul lor de organizare și prevăzute în statute (comunitățile, parohiile, protopopiatele, mânăstirile, capitulele, episcopiile, arhiepiscopiile, mitropoliile etc.) sunt persoane juridice.", iar la art. 51 s-a prevăzut că "toate cultele sunt datoare a-și pune în concordanță statutele lor de organizare cu dispozițiunile legii de față, în termen de 1 an de la publicarea regulamentului ei de aplicare înaintându-le Ministerului Cultelor spre aprobare și confirmare prin decret regal, dat în baza unui jurnal al Consiliului de miniștri. Aprobarea are drept scop a constata că în statute nu sunt dispozițiuni contrare legii. Modificările ulterioare în statutele de organizare se vor face cu aceeași procedură".

De o importanță majoră este ratificarea, în anul 1929, a Concordatului încheiat la 20 mai 1927 cu Sfântul Scaun, care spre deosebire de Legea nr. 54/1928 (care conferea calitatea de persoană juridică numai pentru organizațiile cultelor istorice), recunoaște personalitatea juridică a întregii biserici catolice.

Cu aplicare la situația Statusului, sunt de remarcat prevederile art. IX care prevede, că "…celelalte organizații canonic și legal constituite, sunt persoane juridice…"; astfel că în ceea ce privește cerința legalității aceasta este îndeplinită, personalitatea juridică a Statusului fiind recunoscută prin Legea nr. 54/1928, rămânând în discuție cea a canonicității, care a fost clarificată prin Acordul încheiat la 30 mai 1932, privitor la interpretarea art. IX din Concordatul de la 10 mai 1927, între Sfântul Scaun și Guvernul României.

Prin acest Acord, Statusul se transformă în Consiliu al eparhiei catolice de rit latin din Alba Iulia, al cărei ordinariu va avea drept de administrare a averilor ce-i revin. Averile au caracter bisericesc, iar dreptul de proprietate este și rămâne garantat. Mitropolitul catolic de la București i se conferă dreptul de control și supraveghere asupra bunurilor; același drept îl are și Statul român, în condițiile prevăzute de Concordat.

Prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului încheiat între România și Sf. Scaun la 10 mai 1927 și ratificat prin Legea din 12 iunie 1929, emis de Ministerul Cultelor (publicat în M.Of nr. 164 din 19 iulie 1948 s-a prevăzut în articolul unic, că "(1) Concordatul încheiat între România și Sf. Scaun la 10 mai 1927, precum și acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat, se denunță pe data publicării prezentei legi. (2) Pe aceeași dată încetează aplicațiunea concordatului, acordurilor și convențiunilor ulterioare. (3) Legea din 12 iunie 1929, pentru ratificarea concordatului, precum și legile de ratificare a convențiunilor sau acordurilor ulterioare, se abrogă".

Statusul și-a încetat activitatea în anul 1948, apoi și-a schimbat numele în "Statusul Romano-Catolic al R.P.R., aprobat prin Decretul nr. 83/1951 al Prezidiului Marii Adunări Generale a R.P.R., prin care s-a aprobat Regulamentul de funcționare al Statusului, înregistrat la Ministerul Cultelor sub nr. x/1951; și, în fine, la solicitarea Consiliului Arhidiecezei Catolice de rit latin din Alba-Iulia, potrivit sentinței civile nr. 1515/2001, pronunțată de Judecătoria Miercurea-Ciuc, în dosarul nr. x/2001, s-a constatat identitatea dintre Consiliul precitat și "Status Romano-Catholicus Transilvaniensis" sau Statusul Romano-Catolic din Ardeal.

Referitor la Acordul de la Roma s-a susținut că acesta nu a fost ratificat de către Parlament sau de Guvern, astfel că nu poate fi considerat un act interpretativ pentru că nu îndeplinește condițiile de formă necesare pentru a avea valabilitate și forță obligatorie (prin neîndeplinirea cerințelor impuse de art. 88 din Constituția din 1923 și art. 7 alin. (2) din Legea nr. 54/1928 privind regimul cultelor).

Înalta Curte apreciază însă că acest punct de vedere nu poate fi împărtășit, cel puțin din două motive:

Acordul de la Roma, a fost publicat în Acta Apostolicae Sedis și în Monitorul Oficial din București, respectiv la l iulie și 3 august 1932 și nu a fost niciodată ratificat de Parlament, deoarece i s-a atribuit caracterul unui act interpretativ al Concordatului.

De altfel, chiar în cuprinsul Decretului nr. 151 din 19 iulie 1948, pentru denunțarea Concordatului se face referire expresă la "acordurile și convențiunile ulterioare, intervenite în aplicațiunea acelui concordat", aceste acte normative fiind denunțate și, ulterior abrogate expres.

Pe de altă parte, C.J.U.E. a statuat - cu referire la denunțarea și abrogarea concordatului și a acordurilor ulterioare, prin Decretul nr. 151 din 19 iulie 1948 - că O.U.G. nr. 13/1998 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, se înscrie în categoria obligațiilor asumate anterior de Statul Român față de Sfântul Scaun.

Așadar, obligațiile asumate de Statul Român în perioada interbelică sunt în vigoare, fiind așadar nerelevantă denunțarea și, ulterior abrogarea tratatelor la care Romania este parte, fiind nerelevantă, sub acest aspect, schimbarea formei de guvernământ și a regimului politic din Romania, Statul Român fiind ținut, potrivit principiului pacta sunt servanda, să respecte propriile obligații asumate prin convenții internaționale.

Consecințele patrimoniale ale Concordatului și ale Acordului de la Roma, cu privire la bunurile administrate de Status.

Deși s-a susținut că în anul 1867, când Transilvania este scoasă de sub stăpânirea Austriei și înglobată în Ungaria, fondurile ardelene s-au contopit în fondurile publice regnicolare; această opinie nu poate fi împărtășită, pentru următoarele considerente: în primul rând, după cum rezultă din cele ce premerg, fondurile sunt persoane juridice distincte, cu limitarea dreptului de administrare al Statusului prin prerogativele regale ale patronatului suprem; și, în al doilea rând, doar în proiectul de regulament din 1917 se prevedea că "Statusul romano-catolic - păstrându-i-se drepturile și organizația actuală, găsită ca utilă - se va încadra în organizația autonomă regnicolară".

Potrivit art. 191 din Tratatul de la Trianon și Convenției dintre România și Ungaria (publicată în M. Of. nr. 279/19 decembrie 1924) bunurile acestor fonduri nu sunt cuprinse nici în cele ce trec fără plată în patrimoniul Statului Român, nici între cele ce sunt supuse repartiției între cele două state, rămânând în categoria celor ce urmează a fi răscumpărate de către Statul Român, având caracterul de bunuri publice, declarate ca atare încă din anul 1921, prin recensământul făcut în urma dispoziției Comisiei de reparațiuni din Paris.

De altfel, în cuprinsul Concordatului (art. XIII) aceste fonduri sunt numite Fondul General Catolic de Religie și Fondul General Catolic de Instrucție, cu personalitate juridică, nefiind operate modificări în ceea ce privește starea patrimonială.

Însă, după cum s-a arătat, potrivit Tratatului de la Trianon România, avea dreptul să răscumpere aceste averi, urmând a dispune liber și neîngrădit de acestea, după expropriere și plata rentelor de expropriere. Principalele consecințe ale acestor prevederi ale Tratatului și ale Concordatului, cu privire la aceste fonduri sunt următoarele:

a. Urmare a adoptării Legii din 30 iulie 1921 pentru reforma agrară din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș, foștii proprietari între care și Biserica Catolică, au fost despăgubiți de Statul Român prin plata unor rente de despăgubire, numite "prebende", care erau afectate unui fond - Patrimoniul sacru - destinat să devină persoană juridică, potrivit alin. (1) al art. XIII; cheltuielile ce depășesc capacitatea de întreținere a acestui fond, urmând a fi suportate de Stat, conform alin. (2) al aceluiași articol.

b. Administratorul acestor fonduri ale Patrimoniului sacru - Consiliul Episcopilor Diecezani - urma să administreze și rentele ce proveneau din exproprierea unor bunuri ce fuseseră proprietatea Fondului General Catolic de Religie și a Fondului General Catolic de Instrucție.

Concluzia care se impune, cu privire la bunurile care au făcut obiectul Concordatului din 1927, și implicit cele ale Fondului General Catolic de Religie și a Fondului General Catolic de Instrucție, este, în considerarea Tratatului de la Trianon, că acestea au devenit proprietatea Statului Român.

Potrivit aceluiași Acord, Statul Român păstrează dreptul de control și supraveghere, prevăzut de dreptul comun al Regatului României (art. IV alin. (1); iar în ceea ce privește dreptul de proprietate asupra bunurilor acesta este garantat în favoarea fondurilor respective: a) fondul de religiune; b) fondul de studii; c) fondul de burse; d) fondul școlilor primare; e) fondul Orfelinatului Terezian; f) fondul de pensii al funcționarilor; g) fondul de pensii al profesorilor; h) fondul asigurărilor.

Și, nu în ultimul rând, potrivit art. VIII, se va proceda la rectificarea (din oficiu și fără plata vreunei taxe de timbru) a cărților funciare, cu privire la proprietarul bunurilor - diferitele fonduri precitate - adăugându-se mențiunea:

"Administrat de Ordinariul Catolic de rit latin de Alba-Iulia".

Revenind la criticile de recurs susținute de recurenta-reclamantă și subsumate acestui motiv de nelegalitate, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la admiterea excepției inadmisibilității excepției de nelegalitate a Deciziei nr. 5096/21.01.2016, emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, se reține că obiectul acțiunii în anulare de față îl constituie tocmai acest act administrativ, astfel încât legalitatea sa este cercetată pe cale principală, iar nu pe cale incidentală. Odată aleasă această modalitate de exercitare a controlului de legalitate, acest act administrativ nu poate forma și obiect al unei excepții de nelegalitate, astfel că, în mod corect, prima instanță a reținut inadmisibilitatea petitului referitor la excepția de nelegalitate a Deciziei nr. 5096/2016.

Alegațiile recurentei-reclamante privind discriminarea sa pe motiv că face parte dintr-o minoritate religioasă sunt lipsite de consistență factuală și juridică, întrucât nu se regăsește niciun element de discriminare în analiza condițiilor ce trebuie îndeplinite pentru a se putea dispune retrocedarea unui bun în procedura reglementată de O.U.G. nr. 94/2000. În absența oricărui criteriu de diferențiere a aspectelor cercetate în legătură cu pretinsa nelegalitate a Deciziei nr. 5096/2016, în funcție de apartenența religioasă a Prepoziturii Ordinului Canonic Premonstratens, se reține că verificarea îndeplinirii cerințelor prevăzute în actul normativ ce legiferează această procedură de retrocedare este una bazată pe interpretarea și aplicarea normelor legale incidente, indiferent de apartenența religioasă a titularului cererii.

Abuzul de putere la care face referire recurenta-reclamantă, în criticile aduse sentinței atacate, nu poate fi reținut, în condițiile în care nu s-a făcut nicio dovadă a relei credințe a judecătorului cauzei în exercitarea atribuțiilor sale conferite de legi și regulamente, soluția pronunțată fiind expresia unui raționament logico-juridic clar exprimat, în care reținerile factuale au fost corect încadrate în dispoziții legale aplicabile cauzei.

Cât privește alegațiile referitoare la atitudinea delegatului Statului Român la un moment istoric față de prezentul litigiu, în care se reproșează pasivitatea acestuia în exercitarea unor căi de atac pentru a fi conservate anumite drepturi pretinse de recurenta-reclamantă, asemenea critici nu au legătură cu situația factuală prezentă, ele fiind de prisos a fi examinate în calea de atac declarată în cauză.

A mai susținut recurenta-reclamantă că este admisibil petitul 2 al cererii sale de chemare în judecată, întrucât a fost zădărnicit dreptul său de proprietate asupra imobilului revendicat, pentru o perioadă de aproximativ 80 de ani, ceea ce a făcut ca Ordinul respectiv să sufere o sarcină disproporționată și excesivă în tot acest interval de timp, incluzând aici și lipsa de folosință a imobilului în discuție. Acest petit este, evident, unul subsidiar cererii principale, în care s-a solicitat anularea Deciziei nr. 5096/2016, emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România, decizie prin care a fost respinsă cererea recurentei-reclamante de retrocedare a imobilului.

Motivul respingerii cererii de retrocedare a fost cel al nedovedirii calității de proprietar al bunului anterior perioadei prevăzute de O.U.G. nr. 94/2000, reținându-se că Statul Român a preluat acest imobil cu titlu de rectificare, în anul 1936. În condițiile în care recurentei-reclamante nu i s-a recunoscut un drept de proprietate asupra acestui imobil, decizia atacată fiind menținută prin soluția primei instanțe, este evident că petitul 2 nu putea fi admis, reclamanta nefiind în drept a pretinde ce