ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3017/2014

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3052/D din 05 octombrie 2011 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, în Dosar nr. 144/83/2011, s-a r espins acțiunea declarata de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prin Ordinul Sf. Vasile Cel Mare "Provincia "Sfinții Apostoli Petru și Pavel", împotriva pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română "Sfinții Apostoli Petru și Pavel, având ca obiect revendicarea imobiliară a Bisericii înscrise în C.F. Bixad. S-a disjuns cererea pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română "Sfinții Apostoli Petru Șl Pavel" Bixad împotriva pârâților Statul Român, prin M.F.P. și Comuna Bixad prin primar. Pentru a se pronunța în acest mod, tribunalul a reținut următoarele: Potrivit înscrierilor din coala C.F.

nr. 1262 Bixad, poziția nr. A.I.10, imobilul Biserică înscris sub nr. top.2938, care face obiectul litigiului de față, figurează, în prezent, ca fiind proprietatea tabulară a Statului Român, înscris la poziția nr. B3, imobilul fiind transcris la data de 01 septembrie 1975, în C.F. 1515 Bixad la poziția nr. A+13, în proprietatea Statului Român (poziția nr. B.2). Această stare de fapt este reținută și în cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 1265 din 04 martie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosar nr. 1121/35/2008, evocată de către reclamantă inclusiv în privința puterii de lucru judecat pe care o exprimă această hotărâre judecătorească, în sensul că, „potrivit evidențelor de carte funciară, imobilul biserică (lăcaș de cult) (…) este înscris în C.F.

Bixad, proprietar actual fiind Statul Român, cu titlu de drept reformă agrară, în baza Legii nr. 187/1945”. În consecință, reținând consecințele juridice pe care le emană înscrierea de carte funciară, în temeiul principiilor legalității, al opozabilității față de terți și al efectului constitutiv de drepturi, raportat la data efectuării respectivei înscrieri, instanța a apreciat că, în susținerea acțiunii în revendicare, reclamanta nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, cel puțin până când nu obține radierea înscrierii de mai sus, operate în favoarea proprietarului tabular, Statul Român.

Prin prisma acestor considerente și reținând argumentele expuse în cuprinsul Deciziei nr. 4315 din 29 mai 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, într-o speță similară, incidente în prezenta cauză, mutatis mutandis, tribunalul a respins cererea principală, disjungând cererea reconvențională în vederea dezbaterii, în contradictoriu cu celelalte părți, a pretențiilor formulate de pârâtă, fără cheltuieli de judecată. Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta, solicitând admiterea acestuia, schimbarea în tot a sentinței de fond și admiterea acțiunii.

Prin Decizia civilă nr. 18/A din 27 martie 2012, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, s-a admis apelul civil declarat de apelanta - reclamantă Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prin Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare „Provincia „Sfinții Apostoli Petru Și Pavel” Cluj-Napoca, în contradictoriu cu intimații-pârâți: Mănăstirea Ortodoxă Română „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Bixad, Statul Român, reprezentat de M.F.P.

București, și Statul Român, reprezentat de Comuna Bixad, județul Satu-Mare, împotriva sentinței civile nr. 3052 din 05 octombrie 2011, pronunțată de Tribunalul Satu-Mare, care a fost anulată și, rejudecând cauza: S-a admis acțiunea formulată de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prin Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare „Provincia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Cluj-Napoca, în contra pârâtei Mănăstirea Ortodoxă Română „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”; A fost obligată pârâta să predea, în deplină posesie și folosință reclamantei, imobilul nr. top. 2938 înscris în C.F. Bixad. Fără cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele.

Imobilul din litigiu, a fost înscris inițial în C.F. Bixad, având ca proprietar sub B 1, Ordinul Greco- Catolic Sfântul Vasile cel Mare din Bixad. La data de 08 martie 1975, în baza unei adrese a Consiliului Popular a Județului Satu Mare, a fost înscris dreptul de proprietate al Statului Român, în C.F., situație juridică care se menține și în prezent. Înscrierea dreptului de proprietate a Statului Român a fost posibilă în baza Decretului nr. 358/1948, prin care Statul comunist a edictat desființarea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco- Catolică, dispunând ca toate bunurile acesteia să treacă în proprietatea Statului Român. Caracterul abuziv al acestui decret este, în prezent, necontestat istoric și a fost recunoscut chiar și de puterea instalată după evenimentele din 1989, care, prin unul din primele acte normative edictate (Decretul Lege nr. 9/1989), a dispus abrogarea Decretului nr. 358/1948.

Ulterior, prin Legea nr. 126/1990, publicată în M. Of. din 25 aprilie 1990, Statul Român nu numai că a recunoscut existența și legalitatea Bisericii Române Unite cu Roma, dar s-a și obligat, prin art. 2 al acelui act normativ, să-i restituie toate bunurile ce i-au fost abuziv confiscate, cu excepția moșiilor. Acest act normativ a statuat, la art. 3, în mod special, asupra lăcașurilor de cult și a parohiilor aferente acestora, lăsând reglementarea situației juridice a acestora la înțelegerea celor două culte religioase, iar, în măsura în care acestea nu se înțeleg, oricare parte nemulțumită se poate adresa instanței de judecată (tribunalul) care va judeca potrivit dreptului comun. Ulterior adoptării acestei legi, Statul Român, prin acte normative succesive (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, O.U.G.

nr. 94/2000), a dat posibilitatea Bisericii Greco-Catolice să-și revendice bunurile ce i-au fost abuziv confiscate de statul comunist. Singurele bunuri cu privire la care nu s-au edictat legi speciale, în ce privește retrocedarea acestora, sunt lăcașele de cult și parohiile aferente. Imobilul din litigiu a fost înscris în proprietatea Statului Român, motiv pentru care Statul Român, așa cum s-a obligat prin art. 2 din Legea nr. 126/1990, avea obligația să facă demersuri spre a-i fi restituit adevăratului proprietar. În acest sens, reclamantul apelant a formulat acțiune civilă în revendicare împotriva Statului Român, solicitând să-i fie restituit imobilul din litigiu, abuziv preluat și aflat, în prezent, în posesia unei Mănăstiri Ortodoxe.

Dosarul prin care s-a judecat cererea arătată a trecut prin două cicluri procesuale și, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1265/2010, pronunțată în Dosar nr. 1121/35/2008, s-a statuat, irevocabil, că, asupra imobilului din litigiu, sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, și nu art. 2 din același act normativ, în temeiul căruia a fost formulată acțiunea respectivă. Față de această statuare, reclamanta-apelantă s-a conformat și a încercat, în baza art. 3 din actul normativ arătat, o conciliere cu Mănăstirea Ortodoxă Română Sfinții Apostoli Petru și Pavel, posesoarea imobilului, conciliere care nu a avut niciun rezultat. Urmare a eșecului concilierii dintre cele două culte religioase cu privire la imobilul din litigiu, reclamanta-apelantă a formulat acțiune în revendicare împotriva posesorului imobilului revendicat, care este pârâta.

Față de cele de mai sus, apare ca vădit nelegală și nefondată soluția instanței de fond, prin care a fost îndrumată reclamanta să se judece cu Statul Român, cât timp, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, reclamantei i s-a recomandat să formuleze acțiune în revendicare împotriva posesorului, și nu împotriva Statului Român, așa cum, inițial, reclamanta s-a adresat justiției. În concluzie, fiind în prezența unei acțiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia lăcașurilor de cult, acțiunea formulată de un fost proprietar, care a fost abuziv deposedat de bunul său, împotriva unui posesor care nu are și nici nu a avut niciodată un titlu asupra imobilului pe care îl posedă.

Așa fiind, este cert că, procedând la compararea celor două titluri, nu poate avea relevanță decât titlul reclamantului, ce a fost abuzat de Statul comunist și lipsit de proprietatea sa, aspect necontestat în cauză, față de inexistența oricărui titlu al pârâtei. De altfel, imobilul a intrat în posesia pârâtei, chiar cu încălcarea dispozițiilor Legii cultelor nr. 177/1948, care prevedea, la art. 37, modalitatea în care se poate schimba proprietarul patrimoniului unui cult religios, procedura instituită finalizându-se cu o hotărâre judecătorească, care, evident, că, în speță, nu a existat. Pe de altă parte, în speță, este vorba despre o Mănăstire Ortodoxă, fiind altfel nerelevant numărul enoriașilor, raportat la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 126/1990, cât timp este notoriu că mănăstirile nu au enoriași.

În fapt, imobilul din litigiu a trecut în proprietatea Statului Român printr-o adresă a Consiliului Județean, acest titlu fiind unul vădit nelegal și nevalabil, schimbarea proprietarului în baza unei adrese administrative nefiind una dintre modalitățile originare de dobândire a dreptului de proprietate reglementat de dreptul civil român. În concluzie, în speță, fiind aplicabile dispozițiile art. 480 C. civ., titlul reclamantei fiind unul legal și în ființă, s-a admis acțiunea reclamantei și a fost obligată pârâta, ce nu deține niciun titlu asupra acestui imobil, să predea reclamantei posesia și folosința acestuia. Prin Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul declarat de pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română Sfinții Apostoli Petru și P.B.

împotriva Deciziei nr. 18/A din 27 martie 2012 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, care a fost casată cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut următoarele : Sub aspect formal, al modalității de redactare a criticilor și a posibilității încadrării acestora în dispozițiile art. 304 C. proc. civ., s-a constatat că excepția de nulitate invocată de intimata-reclamantă este neîntemeiată. Aceasta, în condițiile în care recurenta-pârâtă a pretins nesocotirea formelor judecății, în înțelesul de reguli care guvernează desfășurarea procesului civil - referitoare la cadrul procesual - ceea ce este încadrabil, în conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., indicate eronat de către recurentă. De asemenea, s-a invocat motivarea deciziei pe baza unor argumente străine de natura pricinii, precum și ignorarea unor dispoziții de drept material aplicabile cauzei, aspecte care sunt încadrabile în motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Cu privire la fondul criticilor formulate, s-a constatat caracterul întemeiat al acestora. Astfel, așa cum corect a arătat recurenta, soluționarea cauzei de către instanța de apel s-a făcut într-un cadru procesual inadecvat, admițându-se acțiunea în contradictoriu cu părți care nu au fost atrase în procedura judiciară prin demersul inițiat de către reclamantă.

În acest sens, s-a constatat că Statul Român și Comuna Bixad au dobândit calitatea de părți, urmare a cererii reconvenționale formulate de către pârâtă, cerere reconvențională a cărei judecată a fost însă disjunsă. Susținerea că Statului nu-i incumbă, conform dispozitivului deciziei, nicio obligație și, ca atare, nici n-ar exista interes în formularea criticii pe aspectul cadrului procesual, nu a putut fi primită, câtă vreme, în considerentele hotărârii, care au justificat adoptarea soluției, s-a făcut referire la nevalabilitatea titlului statului.

Or, o asemenea analiză, pe cale incidentală, a titlului deținut de Stat a permis admiterea acțiunii în revendicare, iar ea nu s-ar fi putut realiza în absența participării Statului în proces, mai ales în condițiile în care pârâta nu este succesorul cu titlu particular al acestuia (pentru a i se opune obligativitatea unei asemenea verificări jurisdicționale), câtă vreme, potrivit evidențelor de carte funciară, Statul figurează în continuare ca proprietar tabular. De aceea, faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat, în dispozitivul deciziei, asupra nevalabilității titlului statului, nu a prezentat relevanța pretinsă de către intimata-reclamantă, întrucât aspectul a fost dezlegat, pe cale incidentală și prealabil soluționării fondului acțiunii în revendicare, fiind vorba de considerente determinante, conținând ele însele soluția asupra unui aspect litigios și care intră, de aceea, în autoritatea lucrului judecat.

Este motivul pentru care o astfel de verificare jurisdicțională nu se putea face, într-adevăr, în absența de la judecată a părții căreia urma să-i fie opus, doar că Statul Român nu a fost atras în proces de către reclamantă prin demersul inițiat, instanța de apel procedând la extinderea cadrului procesual de o manieră nepermisă. În același timp, s-a constatat neîntemeiată apărarea intimatei-reclamante, în sensul că pronunțarea deciziei din apel, în contradictoriu și cu alte părți, a fost determinată de faptul că judecata și soluția de primă instanță s-ar fi realizat în contradictoriu cu acestea. În realitate, sentința tribunalului cu privire la cererea reclamantei a fost pronunțată doar în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea Ortodoxă; în privința Statului Român și a Comunei Bixad, prin aceeași sentință, a fost disjunsă cererea reconvențională îndreptată împotriva acestora.

S-a apreciat fondată și critica potrivit căreia instanța de apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, cu justificarea că, în materia lăcașurilor de cult, nu ar exista o reglementare specială. O asemenea statuare a ignorat faptul că, în privința lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, date fiind specificul și regimul juridic deosebit (bunuri sacre, respectiv, ecleziastice, care servesc exercitării cultului), există un cadru normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri. Este vorba despre adoptarea, în această materie, a Decretului-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005.

Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut bisericii greco-catolice se va rezolva ținând seama de dorința credincioșilor din comunitatea care deține aceste bunuri, sens în care va avea loc un dialog interconfesional în fața unei comisii mixte, cu reprezentanți ai fiecărui cult. S-a apreciat ca fiind eronat considerentul instanței de apel, conform căruia, întrucât o conciliere între reclamantă și pârâtă nu a avut niciun rezultat, înseamnă că reclamanta este îndreptățită la o acțiune în revendicare de drept comun.

Deși s-a făcut referire la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1265/2010, care a statuat irevocabil că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, instanța de apel a ignorat conținutul acestui articol, precum și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al respectivei decizii, atunci când a apreciat că reclamantei îi este deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun. Potrivit deciziei menționate a instanței supreme, litigiul anterior nu a vizat, cum, eronat, s-a reținut, „o acțiune în revendicare împotriva Statului Român”, ci o acțiune privind „constatarea reconstituirii dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului - Biserică, situat în comuna Bixad și obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri de guvern pentru predarea imobilului, conform art. 2 din Decretul-Lege nr. 126/1990”.

Instanța anterioară a stabilit că imobilului în litigiu, dat fiind regimul acestuia de lăcaș de cult, îi sunt incidente prevederile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat și completat prin O.G. nr. 64/2004 și prin Legea nr. 182/2005, cu procedura stabilită prin aceste reglementări. În acest context al existenței unui cadru normativ special și al stabilirii cu autoritate de lucru judecat că imobilului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, aprecierea instanței de apel, în sensul că suntem „în prezența unei acțiuni în revendicare, ce se supune reglementărilor de drept comun, neexistând nicio lege specială în materia lăcașurilor de cult”, este eronată și ignoră, pe de o parte, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat și, pe de altă parte, regula după care se tranșează raportul dintre norma generală și cea specială, întotdeauna în favoarea celei din urmă (specialia generalibus derogant).

Împrejurarea că, în procedura prealabilă (aceea a concilierii), nu s-a ajuns la rezolvarea favorabilă a pretențiilor reclamantei, nu este de natură să determine părăsirea cadrului normativ special pentru a se apela la calea acțiunii în revendicare de drept comun - cum greșit a apreciat instanța de apel, nesocotind însuși temeiul juridic al acțiunii reclamantei (reprezentat de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990). Textul menționat, fundament al cererii reclamantei, a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată prin Legea nr. 182/2005), adăugându-i-se alin. (2)-(4), tocmai în vederea deblocării accesului la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau, la acel moment, că nefinalizarea procedurii, în fața comisiilor clericale, nu deschide calea acțiunii în instanță.

Este motivul pentru care, adăugarea în conținutul art. 3 a alineatului, conform căruia: „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori dacă decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”, nu putea avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun. În realitate, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța a fost chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar, în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special.

Or, nesocotind acest cadru, instanța de apel a apreciat incorect că trebuie să procedeze la compararea titlurilor, operațiune în cadrul căreia „nu poate avea relevanță decât titlul reclamantei”, fără să arate, oricum, în ce ar consta acest titlu, având în vedere că, prin abrogarea Decretului nr. 358/1948, nu a renăscut, în patrimoniul reclamantei, vechiul drept de proprietate, iar, în anexa la H.G. nr. 466/1992, (de care, conform întâmpinării, s-a prevalat intimata-reclamantă), nu apare menționat imobilul în litigiu, ca făcând obiect al predării către Biserica Română Unită cu Roma, (ci alte două imobile, situate în localitate, având destinația de preventoriu pentru copii handicapați și spațiu pentru internați în preventoriu, imobile retrocedate conform Deciziei civile nr. 341 din 25 octombrie 2011 a Curții de Apel Craiova).

Apelând la un argument subsidiar, instanța de control judiciar anterioară a reținut că, în speță, fiind vorba de o mănăstire ortodoxă, este nerelevant numărul enoriașilor din perspectiva art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, câtă vreme „este notoriu că mănăstirile nu au enoriași”. Un asemenea considerent, deși s-a făcut referire la temeiul juridic real al acțiunii reclamantei, este unul care nu a tranșat problema criteriului legal regăsit în norma menționată. Pe de o parte, instanța de apel nu a precizat pe ce se bazează acest argument de notorietate, câtă vreme, potrivit art. 186 din Statutul B.O.R., „fiecare parohie și mănăstire are dreptul să dețină cel puțin un cimitir pentru îngroparea credincioșilor decedați”.

Pe de altă parte, potrivit art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, ceea ce interesează este dorința credincioșilor, iar nu a enoriașilor (adică persoanele care, practicând un cult, țin de o anumită parohie). Or, sub acest aspect, este neverificată susținerea recurentei-pârâte, potrivit căreia, „pe raza administrativ-teritorială limitrofă mănăstirii și comunei Bixad, sunt în evidență 7.245 credincioși ortodocși și 325 credincioși greco-catolici”. De asemenea, nu a fost verificată situația de fapt relevată de probele dosarului (adresa Primăriei Bixad - fila 118, fond), vizând existența a două biserici greco-catolice și a două biserici romano-catolice, în localitățile Trip și Boinești, construite cu sprijinul ortodocșilor și în ce măsură aceasta ar atrage incidența art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990.

În consecință, reținând toate neregulile procedurale menționate, în legătură cu desfășurarea judecății (vizând cadrul procesual, temeiul juridic al cererii, soluționarea raportului dintre norma generală și cea specială), s-a constatat incidența art. 304 pct. 5 Cod (text în care, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ., urmează a fi încadrate criticile formulate), astfel încât, urmare a admiterii recursului, decizia a fost casată și cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel. La reluarea judecății, s-a dispus că se va ține seama de cadrul procesual, așa cum a fost determinat de reclamantă, cu respectarea regulii referitoare la aplicarea prioritară a normei speciale, precum și a efectului pozitiv al lucrului judecat, în ce privește regimul juridic incident imobilului, (așa cum rezultă din Decizia nr. 1265/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

La instanța de apel, astfel învestită cu rejudecarea apelului, părțile și-au reiterat cererile formulate în primul dosar de apel. Astfel, apelanta Biserica Română Unită cu Roma Greco -Catolică prin Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare Provincia "Sfinții Apostoli Petru și Pavel" Cluj Napoca a solicitat admiterea apelului, modificarea în totalitate a sentinței, în sensul admiterii acțiunii și obligarea pârâtei la predarea în proprietate și posesie a imobilului - Biserică, situat în Bixad, jud. Satu Mare înscris în C.F. Bixad. Apelanta a criticat hotărârea instanței de fond, care a apreciat că, întrucât în C.F.

este înscris Statul Român, acesta ar avea calitate procesuală pasivă, or, susține apelanta, în Dosarul anterior nr. 1121/83/2000, a chemat în judecată ca pârât pe Statul Român, inclusiv pentru înscrierea în cartea funciară, dar instanța supremă prin Decizia nr. 1265/2000, a obligat reclamanta, cu putere de lucru judecat, să se îndrepte împotriva Mănăstirii Ortodoxe, conform art. 3 din Decret Lege nr. 126/1990. În ceea ce privește enoriașii lăcașului, instanța de fond a reținut că viciile deposedării au fost acoperite de enoriașii ortodocși și, în atare situație, sancțiunea aplicată de legiuitor prin Decretul Lege nr. 9/1989 a fost înlăturată, instanța ignorând practica constantă a instanțelor și jurisprudența C.E.D.O., invocând o hotărâre națională izolată.

Or, a susținut apelanta, în cele două culturi, mănăstirile nu au enoriași, acesta fiind și motivul pentru care, la desființarea cultului greco-catolic în 1948, Mănăstirea Catolică Bixad a fost desființată, și nu transformată în mănăstire ortodoxă, care s-a înființat abia în 1991, iar bunurile fostei mănăstiri nu au trecut la vreo mănăstire ortodoxă, ci în proprietatea Statului Român. Cu privire la evidențele din anul 2011, care indică numărul credincioșilor ortodocși, reprezintă instituirea retroactiv, cu 60 de ani, a unui drept de proprietate, aceste persoane s-au împroprietărit la o dată la care cei mai mulți nici nu se născuseră.

S-a arătat, de asemenea, că România, abia în urma deciziei din 2004, pronunțată în Dosar nr. 48107/1999, de C.E.D.O., a Rapoartelor de țară ale Comisiei Europene și a Rapoartelor Internaționale asupra Libertăților Religioase a Departamentului de Stat al SUA, a adoptat, în anul 2005 - Legea nr. 182/2005 de modificare a art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 pentru revendicarea și retrocedarea bunurilor preluate abuziv prin Decretul nr. 358/1948. Dar accesul la instanță trebuie să fie unul efectiv, astfel cum a stabilit C.E.D.O., în cauza Lungoci contra României, iar apelanta tocmai acest lucru invocă - încălcarea art. 9, 14, 46 și art. 1 din Primul Protocol la Convenție, de către art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, ce permite doar accesul formal la instanță, pentru ca acțiunea să fie respinsă, câtă vreme cultul este minoritar.

Intimata-pârâtă Mănăstirea Ortodoxă Sfinții Apostoli Petru și Pavel, prin întâmpinarea formulată la 19 martie 2012, a solicitat respingerea apelului ca nefondat și menținerea sentinței, cu cheltuieli de judecată, invocând faptul că apelanta reclamantă nu a făcut dovada dreptului său de proprietate, iar mănăstirea pârâtei nu deține dreptul de proprietate al bisericii.

Prin Decizia civilă nr. 145/A din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, a fost admis apelul civil declarat de apelanta reclamantă Biserica Română Unită Cu Roma Greco-Catolică prin Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare Provincia „Sfinții Apostoli Petru Și Pavel" România, în contradictoriu cu intimata pârâtă Mănăstirea Ortodoxă Română „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Bixad, pe care a schimbat-o în totalitate, în sensul că: A fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică prin Ordinul Sfântului Vasile Cel Mare Provincia “Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Cluj Napoca - România, în contradictoriu cu pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română „Sfinții Apostoli Petru Și Pavel” Bixad și, în consecință: A fost obligată pârâta Mănăstirea Ortodoxă Română „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Bixad să predea în deplină posesie și folosință reclamantei Biserica Română Unită cu Roma Greco-Catolică, prin Ordinul Sfântului Vasile cel Mare Provincia „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” România, imobilul înscris în C.F.

Bixad, fost C.F. Bixad. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut următoarele: Imobilul în litigiu - biserică - a fost înscris în C.F. Bixad, ca proprietar fiind Ordinul Greco Catolic Sfântul Vasile cel Mare din Bixad, sub B 1, din foaia B, privind proprietatea, transnotat ulterior în C.F. Bixad. Prin Decretul nr. 358/1948, statul comunist a hotărât desființarea Bisericii Române Unite cu Roma - Greco Catolică și trecerea tuturor bunurilor mobile și imobile în proprietatea Statului Român. Acesta nu s-a intabulat însă în cartea funciară decât în anul 1975, în baza unei adrese a Consiliului Popular al Județului Satu Mare, în C.F., intabularea reclamantei din C.F. Bixad, nefiind radiată.

Prin Decretul Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, Biserica Română Unită cu Roma - Greco Catolică este recunoscută oficial prin abrogarea Decretului nr. 358/1948. Ulterior, se emite Decretul Lege nr. 126 din 24 aprilie 1990, în care, la art. 2, se stipulează că: „bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate, în prezent, în proprietatea statului, cu excepția moșiilor, se restituie în starea lor actuală Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică, iar pentru identificarea și predarea acestor bunuri se instituie o comisie mixtă, compusă din reprezentanți ai Guvernului și ai Bisericii Greco-Catolice, prin hotărâre de guvern”.

Cum aceasta nu s-a instituit, reclamanta a uzat de acțiune în contencios pentru obligarea Guvernului în sensul articolului sus menționat, respinsă, în final, cu motivarea că nu este de competența Guvernului, ci a comisiei mixte (pe care, conform legii, trebuie să o numească tot Guvernul - art. 2). Decretul Lege nr. 126/1990 a statuat, la art. 3 (forma inițială), că situația lăcașelor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma - Greco Catolică și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții celor două culte, care trebuie să țină seama de dorința credincioșilor de aici. Art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 a fost completat prin O.G.

nr. 64 din 13 august 2004, care a adăugat al doilea aliniat: „ în cazul în care reprezentanții clericali ai celor două culte religioase nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzut la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”. Ulterior, Legea nr. 182 din 13 iunie 2005, de aprobare a O.G.

nr. 64/2004, a modificat al doilea aliniat al art. 3 și a adăugat altele două, în care se stipulează că partea interesată va convoca, prin scrisoare recomandată, cealaltă parte, comunicându-i în scris pretențiile sale și dovezile pe care se sprijină, iar data nu se va fixa decât după 30 de zile de la primirea actelor, iar, în caz că, la termenul fixat, comisia (constituită din câte trei reprezentanți) nu se întrunește sau nu se ajunge la rezultat, ori nemulțumește una din părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, acțiunea fiind în competența tribunalului, cu scutire de taxă de timbru.

Instanța de recurs, în casarea cu trimitere, a reținut că se va ține seama de cadrul procesual - Statul nu este parte în prezentul litigiu, fiind chemat în judecată prin acțiunea reconvențională a pârâtei, acțiune disjunsă din prezentul dosar, astfel că instanța, în rejudecarea apelului, a ținut seama de aceste aspecte, statul neavând calitate procesuală pasivă, din eroare, fiind citat la primul termen de judecată, deoarece a fost inserat greșit în conceptul de citare.

În ceea ce privește îndrumările referitoare la aplicarea prioritară a normei speciale, ținând cont de Decizia nr. 1265/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intrată în putere de lucru judecat, sunt de relevat următoarele aspecte: Conform art. 21 din Constituția României, accesul este liber la justiție, orice persoană putându-se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor sale legitime, fără să poată fi îngrădit prin lege exercitarea acestui drept, părțile având dreptul la un proces echitabil, iar jurisdicțiile administrative sunt facultative și gratuite. În ceea ce privește aplicarea legislației naționale, art. 20 din Constituție acordă prioritate aplicării legislației comunitare.

Aceleași dispoziții sunt statuate și în art. 148 - Integrarea Europeană, unde se stipulează, printre altele, la alin. (2), că prevederile tratatelor constitutive ale U.E. și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, iar Parlamentul, Președintele, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul de aderare și din prevederile alin. (2). În acest sens, C.E.D.O. a condamnat România în cauza Parohia Greco-Catolică Sâmbăta împotriva României, hotărând că, prin art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 a fost încălcat art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, dreptul la judecarea cauzei de către o instanță care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil.

Art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de convenție trebuie asigurată fără discriminare, aici fiind inclusă și deosebirea de religie sau orice altă situație, aceasta în condițiile în care instanțele naționale au interpretat art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990 în mod contradictoriu, uneori, refuzând, alteori, acceptând să se pronunțe cu privire la litigiile deduse judecății în fața lor de parohiile greco-catolice.

În respectiva hotărâre, Curtea a prezentat hotărâri în acest sens ale instanțelor, dar și alte cauze din jurisprudența sa - cauza Beian c/a României, cauza Vasilescu c/a României, cauza Pellegrini c/a Italiei, cauza Artico c/a Italiei etc. Așadar, conform Constituției României, prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența acesteia sunt obligatorii pentru Statul Român, având prioritate în raport cu legile naționale, iar instanțele trebuie să țină seama de acestea. Pe de altă parte, în cazul de față, astfel cum rezultă din probele administrate, apelanta a demarat și procedura prevăzută de art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, a încercat concilierea cu pârâta, dar fără rezultat.

Astfel, în data de 29 decembrie 2010, ora 12.00, reclamanta a invitat pârâta pentru constituirea comisiei și soluționarea pe cale amiabilă a situației, fiind numiți din partea sa 3 membri preoți călugări, (astfel cum prevede art. 3 modificat), dar pârâta a refuzat, fără a face o contrapropunere în sensul prevăzut de respectivul text de lege. În ceea ce privește criteriul enoriașilor, pe lângă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată, mai este de observat că Statutul pentru Organizarea și Funcționarea Bisericii Ortodoxe Române prevede, la art. 40, unitățile componente, la lit. b), fiind „mănăstire”, la secțiunea IV A, art. 74 - 83 fiind identificate înființarea, desființarea, transformarea, organizarea, conducerea acestora, fiind evidențiat, la art. 74, că mănăstirea este o „comunitate de călugări sau călugărițe”.

Nicăieri în cuprinsul acestor texte nu se prevede vreo comunitate de creștini ortodocși și mireni, cum se prevede la „parohie”, Secțiunea I art. 43 din Statut. Faptul că, la art. 186, se stipulează la modul generic că fiecare mănăstire are dreptul la un cimitir pentru îngroparea credincioșilor decedați, care este proprietatea sa, fiind bunuri sacre destinate, exclusiv și direct, cultului, se raportează la prevederile art. 74, în opinia instanței, mai ales că este vorba de „credincioși” în general, nu credincioși ortodocși. De altfel, este de observat că, în ceea ce prevede art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, la aliniatul 1, se stipulează ca, doar în faza necontencioasă, acea comisie mixtă să țină seama de dorința credincioșilor, această obligație nemaifiind prevăzută pentru procedura pe dreptul comun, astfel cum a fost completat și modificat art. 3 prin O.G.

nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005. Este și firesc, pentru că o instanță judecătorească nu poate fi condiționată în acest fel.

Cu privire la ultimul aspect reliefat în rejudecare, în lipsa probațiunii din partea pârâtei, apelanta a depus la dosar două adrese, respectiv nr. 4 /23 august 2013, emisă de Biserica Română Unită cu Roma Greco Catolică - Parohia Boinești, respectiv nr. 14 din 14 august 2013, emisă de Biserica Română Unită cu Roma Greco Catolică - Parohia Trip 0 Bixad, prin care se precizează că nu s-a primit niciun ajutor financiar sau de altă natură - donație sau compensare la edificarea bisericii (fila 57-58 dosar), aspecte necontestate, astfel că nu suntem în prezența dispozițiilor art. 4 din Decretul Lege nr. 126/1990, cu atât mai mult cu cât, conform scriptului de la fila 59, în Bixad, există o Parohie Ortodoxă Nașterea Maicii Domnului Bixad și o Parohie Ortodoxă Adormirea Maicii Domnului, în comuna Bixad, satul Trip, o Parohie Ortodoxă Boinești, sat Boinești, comuna Bixad.

În ceea ce privește imobilele care au constituit proprietatea reclamantei și au fost preluate abuziv, altele decât acest locaș de cult, acestea au fost retrocedate proprietarului de drept, prin hotărâre a guvernului sau hotărâri judecătorești aflate la dosarul cauzei, fiind anulat în acest fel și titlul de proprietate al pârâtei, emis în baza Legii nr. 18/1991. În privința lăcașelor de cult, nu s-a reglementat situația acestora printr-o lege specială, la peste 20 de ani de la revoluție, ultima Lege în domeniul retrocedării nr. 165/2013 - ocolind și această problemă delicată, deși, la cap. II, are inserat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, în perioada regimului comunist. În ceea ce privește O.U.G.

nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România - republicată, în urma modificărilor aduse de O.U.G. nr. 209/2005, Legea nr. 263/2006, O.U.G. nr. 35/2009, O.U.G. nr. 96/2012, Legea nr. 165/2013, are în vedere, conform art. 1, imobilele care au aparținut cultelor religioase din România, preluate abuziv, cu sau fără titlu, dar și aici „ altele decât lăcașele de cult” și care conform art. 2 vor face obiectul unei legi speciale, care însă nu a mai venit. În aceste condiții, din perspectiva art. 480 C. civ., care prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut în limitele legii, acțiunea reclamantei este întemeiată.

Așadar, pe dreptul comun, suntem în prezența unei acțiuni în revendicare formulată de fostul proprietar, a cărui proprietate a fost preluată abuziv de regimul comunist, împotriva pârâtei, care nu justifică nici un titlu asupra imobilului - lăcaș de cult - pe care îl posedă, prin probațiunea administrată în cauză, reclamanta făcând dovada, în opinia instanței de apel, a dreptului său de proprietate. Astfel, conform situației de C.F. Bixad, proprietar tabular sub B1 este reclamanta, din anul 1926, intabularea nefiind radiată din cartea funciară, iar, în aceste condiții, este cert că titlul său îi conferă dreptul la acțiunea prevăzută de art. 480 C. civ., pentru a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate, iar pârâta nu justifică niciun titlu valabil cu privire la imobilul de față, acesta intrând în patrimoniul său, chiar cu încălcarea prevederilor legii de sorginte comunistă, Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen legal, pârâta Mănăstirea Ordotoxă Română Sfinții Apostoli Petru și P.B. , solicitând casarea cu trimitere spre rejudecare la instanța de apel, admiterea recursului, desființarea în tot a deciziei apelate, modificarea deciziei recurate, în sensul respingerii acțiunii; cu cheltuieli de judecată. În dezvoltarea motivelor de recurs, pârâta a arătat următoarele: 1. Pronunțarea deciziei recurate s-a făcut în lipsă de procedură cu recurenții și cu încălcarea dreptului său la apărare.

Astfel, la termenul de judecată din data de 03 septembrie 2013, s-a depus cerere de recuzare, la următorul termen - 22 octombrie 2013, s-a respins cererea de ajutor public judiciar, aferentă cererii de recuzare, iar, în data de 03 decembrie 2013, cauza a rămas în pronunțare, ceea ce este absolut inadmisibil, întrucât: a. Respingerea cererii de ajutor public judiciar era obligatoriu a fi comunicată, pentru a da posibilitatea exercitării dreptului la formularea cererii de reexaminare, în termen de 5 zile de la comunicare, or, o astfel de încheiere nu a fost comunicată. b. Nicăieri nu apare soluționată cererea de recuzare pe portalul instanțelor între termenul din 22 aprilie 2013 și termenul la care instanța a rămas în pronunțare.

c. Nu a fost citată pentru termenul din 03 decembrie 2013, instanța fiind obligată în acest sens, din cauza suspendării procesului, aspecte care duc la casarea deciziei recurate, cu trimitere spre rejudecare. 2. Un alt motiv de recurs s-a raportat la faptul că instanța de apel nu a respectat dispozițiile de rejudecare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție. a. Proprietarul tabular al terenului și imobilului în litigiu este Statul Român, care nu este chemat ca parte în acest dosar. In acest context, nu sunt aplicabile prevederile Decretului -Lege nr. 126/1990, deoarece nu s-a respectat procedura prealabilă a art. 3 și nici modificările acestuia, conform O.G. nr. 64/2004. Astfel, acțiunea este inadmisibilă, prin prisma faptului că, atunci când exista lege specială, cazul în speță, nu poate fi introdusă o acțiune pe drept comun.

Așa cum a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție, legea specială este temeiul de drept, în raport cu dreptul comun, fără a se încălca principiul liberului acces la justiție sau a echitabilității procesului. Numărul credincioșilor și ctitorii Mănăstirii Sfinții Apostoli Petru și Pavel din Bixad au o importanță hotărâtoare, pentru că mănăstirea servește un întreg cult, în speță cel ortodox, absolut majoritar prin preoții, slujitorii în așezământul monahal, din această perspectivă, având importanță faptul că mănăstirea are călugări ortodocși si servește creștinilor ortodocși, covârșitor numeric, iar această unitate de cult a fost recunoscută ca proprietară, în mod pașnic și netulburat, împlinind termenul prescripției prin uzucapiune.

c. La baza transferului de proprietate nu poate sta decât proba indubitabilă a proprietății titularului acțiunii împotriva posesorului neproprietar, or, în speță, reclamanta nu a făcut dovada indubitabilă a proprietății, mai mult, proprietatea aparține unul terț. Întrucât, proprietatea de facto aparține prezentei recurente, iar de iure, Statului Român, s-a invocat excepția inadmisibilității acțiunii. În raport cu nerespectarea dispozițiilor Decretului-Lege nr. 126/1990, completat prin O.G. nr. 64/2004, s-a invocat excepția prematurității introducerii acțiunii. Intimata reclamantă nu a formulat întâmpinare, obligatorie conform art. 308 alin. (2) C. proc. civ., dar a depus concluzii scrise, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului și a solicitat respingerea excepțiilor invocate în cauză și respingerea recursului, ca nefondat.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate și de dispozițiile legale relevante, Înalta Curte apreciază că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor succede: O primă critică a deciziei recurate s-a raportat la soluționarea cauzei de către instanța de apel în absența procedurii de citare a pârâtei, ceea ce ar fi determinat, în opinia acesteia, afectarea dreptului său la apărare. Această critică nu poate fi reținută, câtă vreme pârâta, în calitate de apelantă, a fost reprezentată la termenul de judecată din 7 mai 2013, iar, ulterior, cauza nu a fost niciodată suspendată, fiind incidente dispozițiile art. 153 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd că: (…) partea care a fost prezentă la un termen de judecată, ea însăși sau printr-un reprezentant al ei, nu va fi citată în tot cursul judecății la acea instanță, prezumându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare.

În același sens, deși se susține că era obligatorie comunicarea soluției de respingere a cererii de ajutor public judiciar aferente cererii de recuzare formulate în cauză, pentru a se putea exercita, în termenul prescris de lege, cerere de reexaminare, și că o astfel de încheiere nu i-a fost comunicată apelantei pârâte, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, rezultă că această susținere nu este întemeiată, comunicarea acestei încheieri realizându-se la data de 5 noiembrie 2013, conform dovezii de comunicare existente la dosarul din apel, fila 179, care face dovada până la înscrierea în fals, potrivit art. 100 alin. (4) C. proc. civ.

Cum, împotriva încheierii de respingere a cererii de ajutor public judiciar, nu s-a formulat cerere de reexaminare, iar taxa de timbru în cuantum de 4 lei, aferentă cererii de recuzare, nu a fost plătită, s-a aplicat sancțiunea anulării cererii, ca netimbrată, judecata fiind continuată, în aceeași compunere, fără ca garanțiile procesuale ale apelantei pârâte să fie afectate. Analizând, însă, motivul de recurs constând în nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., acesta apare ca fondat, în virtutea următoarelor argumente: Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ.: în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Rațiunea acestor dispoziții legale, care reflectă organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, este asigurarea omogenității soluțiilor de interpretare a unora și acelorași norme juridice. Astfel, dacă instanța de trimitere rămâne suverană în stabilirea stării de fapt, ea trebuie să se conformeze dezlegărilor date de instanța de recurs problemelor de drept pe care le implică soluționarea acelui litigiu, neconformarea față de dezlegarea dată problemei de drept de către instanța de recurs atrăgând casarea hotărârii pronunțate în asemenea condiții. În același sens, însăși dispozițiile constituționale ale art. 128, potrivit cărora, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii, reprezintă temeiul instituției controlului judiciar.

Astfel, prin dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., se dă eficiență textului constituțional menționat, întrucât, fără obligativitatea îndrumărilor date de către instanța de control judiciar judecătorilor fondului, nu s-ar putea realiza finalitatea acestui control - asigurarea soluționării legale și temeinice a cauzelor.

A accepta teza conform căreia, în rejudecare după casarea cu trimitere, în ipoteza în care instanța de recurs a dat dezlegări irevocabile unor probleme de drept, iar nu ipoteza în care nu s-a putut exercita controlul judiciar specific recursului, întrucât situația de fapt nu a fost pe deplin stabilită, judecătorii fondului nu ar fi obligați să se supună acestor dezlegări, ar însemna acceptarea reiterării erorilor comise prin soluția ce a fost desființată, cu consecința exercitării repetate a căilor de atac și prelungirii duratei rezonabile a procesului, din culpa autorităților, ceea ce contravine rațiunii art. 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul la un proces echitabil, ce conține și garanția procesuală a celerității cauzei.

Aplicând aceste principii de ordin general la cauza particulară dedusă judecății, instanța de recurs reține următoarele: Prin Decizia civilă nr. 7572 din 12 decembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a apreciat fondată critica potrivit căreia instanța de apel a situat demersul reclamantei într-un cadru normativ de drept comun, cu justificarea că, în materia lăcașurilor de cult, nu ar exista o reglementare specială, stabilindu-se că o asemenea statuare a ignorat faptul că, în privința lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, date fiind specificul și regimul juridic deosebit, (bunuri sacre, respectiv, ecleziastice, care servesc exercitării cultului), există un cadru normativ special referitor la retrocedarea unor astfel de bunuri.

În acest sens, instanța de recurs a indicat ea însăși cadrul normativ special, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin O.G. nr. 64/2004 și, respectiv, Legea nr. 182/2005. S-a apreciat, de asemenea, ca fiind eronat considerentul instanței de apel, conform căruia, întrucât o conciliere între reclamantă și pârâtă nu a avut niciun rezultat, înseamnă că reclamanta este îndreptățită la o acțiune în revendicare de drept comun. Mai mult, instanța de recurs a reținut că regimul juridic al imobilului în litigiu a fost statuat irevocabil prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1265/2010, prin care s-a stabilit că acestuia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, și că instanța de apel a ignorat conținutul acestui articol, precum și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat al respectivei decizii, atunci când a apreciat că reclamantei îi este deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În acest context, trebuie observat că instanța de recurs anterioară a tranșat în mod neechivoc asupra unor aspecte esențiale de legalitate, care nu puteau fi ignorate sau disprețuite în reluarea judecății în apel, fără a se încălca dispozițiile art. 315 C. proc. civ., deja evocate.

În consecință, reiterând, în considerentele Deciziei civile nr. nr. 145/A din 19 decembrie 2013 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, ce face obiectul prezentului recurs, faptul că nu există o lege specială care să reglementeze situația lăcașurilor de cult și statuând că, „pe dreptul comun, din perspectiva art. 480 C. civ., care prevede că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut în limitele legii, acțiunea reclamantei este întemeiată”, instanța de apel a ignorat statuările dispuse prin două decizii anterioare pronunțate de instanțe de recurs în legătură cu imobilul în litigiu, încălcând forța obligatorie și prezumția de validitate atașate acestor hotărâri irevocabile.

Chiar cercetând obiectul și temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, se poate observa că reclamanta Biserica Română Unită cu Roma Greco - Catolică, prin Ordinul Sfântului Vasile cel Mare, Provincia Sfinții Apostoli Petru și Pavel Cluj - Napoca a învestit instanța de judecată cu o cerere în revendicare a unui lăcaș de cult, tinzând la recunoașterea dreptului său de proprietate și redobândirea posesiei, ca stare de fapt, în temeiul actului normative special, iar nu în temeiul art. 480 C. civ., reținut eronat de instanța de apel, cu încălcarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

În acest sens, prin Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situații: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile în starea lor actuală, cu excepția moșiilor și b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” (art. 3 al Decretului-Lege nr. 126/1990).

Cum acest act normativ reprezintă o reglementare cu caracter special, care derogă de la general, instanța, fiind învestită cu o acțiune în retrocedarea lăcașului de cult, nu putea efectua o simplă comparare a titlurilor ce se opun. În plus, chiar și în ipoteza promovării unei acțiuni în revendicare de drept comun, reclamanta trebuia să se poată prevala de existența unui „bun”, în sensul art. 1 al Protocolului