ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3365/2012

Asupra recursurilor constată următoarele: Tribunalul Sibiu, secția civilă, prin sentința nr. 471 din 24 aprilie 2008 a admis excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâtă și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică și Parohia Greco-catolică Cibin împotriva Parohiei Ortodoxe Române Cibin. A obligat pe reclamanți să plătească pârâtei fiecare câte 750 lei cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 212/A din 11 decembrie 2008, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, pe care a desființat-o și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea cauzei în fond.

S-a reținut de către instanța de apel că nu operează autoritatea de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 220/1994 a Tribunalului Sibiu, motivat de faptul că obiectul celor două acțiuni este diferit, nefiind astfel îndeplinită condiția triplei identități cerută de art. 297 C. proc. civ. Astfel, în timp ce primul litigiu, început în anul 1992, este unul de rectificare a cărții funciare, întemeiat pe lipsa titlului, acțiunea care face obiectului prezentului dosar este una în revendicare, clasică, cu restabilirea situației anterioare de C.F.. S-a constatat totodată că excepția inadmisibilității acțiunii a fost greșit soluționată de instanța de fond, prin prisma art. 6 alin. (1) din CEDO.

Soluția instanței de apel a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin decizia nr. 7224 din 3 iulie 2009, prin care s-a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei. Instanța supremă a reținut, referitor la critica privind modul de soluționare de către instanța de apel a excepțiilor lipsei capacității procesuale active, puterii de lucru judecat și a prematurității cererii, că referitor la primele două, care au fost admise de prima instanță, nu era necesar ca soluția asupra lor să se regăsească într-o încheiere sau în dispozitivul deciziei pronunțate, cât timp instanța s-a pronunțat asupra acestora prin soluționarea apelului însuși, soluția pronunțată conținând dispoziția de desființare a sentinței pentru nelegala admitere a excepțiilor.

Referitor la excepția prematurității cererii, invocată de pârâtă prin notele scrise depuse pentru ultimul termen de judecată în apel, s-a constatat că instanța a analizat-o și s-a pronunțat în sensul respingerii sale, argumentarea soluției regăsindu-se în considerentele deciziei, partea interesată având posibilitatea criticării soluției adoptate, cum de altfel s-a și întâmplat în speță, pârâta declarând recurs inclusiv asupra acestui aspect. Au fost găsite ca nefondate și criticile referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepțiilor procesuale, constatându-se că, în raport de adeverința nr. 1128 din 8 august 2008 emisă de Arhiepiscopia Română Unită cu Roma Greco-catolică, faptul indicării unei alte denumiri decât cea recunoscută oficial pentru persoana juridică nu produce efecte juridice sub aspectul capacității de folosință.

In ceea ce privește puterea de lucru judecat a deciziei nr. 220 din 3 martie 1994, irevocabilă prin decizia nr. 1061 din 12 septembrie 1994 a Curții de Apel Alba Iulia, Înalta Curte a constatat că aceasta nu operează, după cum corect a reținut și instanța de apel, având în vedere că nu există identitate de obiect și cauză. Astfel, litigiul anterior a vizat rectificarea cărții funciare nr. 642 Sibiu, în baza Decretului nr. 115/1938, întemeiat pe lipsa titlului pârâtei la intabularea dreptului de proprietate asupra imobilelor (după cum s-a arătat explicit în cuprinsul deciziei civile nr. 1061/1994), iar în prezenta cauză, reclamanții au învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare a imobilelor din cartea funciară nr. 16304 Sibiu (desprinsă din C.F.

colectivă 642 Sibiu), întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. S-a reținut totodată că nu este exclus a se aprecia că în litigiul anterior au fost tranșate anumite aspecte ce interesează și prezenta cauză, sens în care este posibil a se constata că operează efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești irevocabile, însă acest aspect este legat de fondul cauzei, în cadrul căruia respectiva hotărâre are valoarea unui mijloc de probă și nu de însăși excepția puterii de lucru judecat ce implică tripla identitate de părți, obiect și cauză în două litigii succesive.

In ceea ce privește excepția prematurității cererii, s-a reținut că aceasta nu operează, fiind invocată în considerarea termenelor speciale de derulare a procedurii administrative prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990, motivarea denotând că pârâta nu a ținut cont de obiectul acțiunii, respectiv revendicare imobiliară, indicat de către reclamanți și menționat în decizia din apel, în considerarea căruia au fost soluționate și celelalte excepții, întrucât exercițiul dreptului de a formula o atare acțiune reală nu este supus vreunui termen, iar pe de altă parte, termenele legale pentru exercițiul unui drept la acțiune vizând un drept patrimonial au natura unor termene de prescripție, conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958, nu de decădere.

Rejudecând după casare, Tribunalul Sibiu, secția civilă, prin sentința nr. 909 din 7 octombrie 2010 a respins acțiunea civilă formulată și precizată de Parohia Greco-catolică Sibiu I și Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică Sibiu împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Cibin. A obligat pe reclamanți să plătească fiecare câte 3250 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, față de dispozițiile instanței de trimitere, obiectul cauzei îl reprezintă revendicarea imobilului lăcaș de cult, casă parohială și teren înscris în C.F. 16304 Sibiu, în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.

Acțiunea în revendicare este acțiunea formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar. In cauza de față, s-a constatat că reclamanta nu are nici calitate de proprietar și nici de posesor, imobilul în litigiu având ca proprietar tabular pe pârâta Parohia Ortodoxă Română Sibiu Cibin, sub B1 (fila 8 dosar fond), iar posesia este exercitată tot de pârâtă. Este adevărat că prin actele normative adoptate după anul 1989 (Decretul-lege nr. 126/1990, Legea nr. 82/2005, O.G. nr. 94/2000), s-a recunoscut Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică dreptul de a solicita în justiție restituirea bunurilor proprietatea sa, preluate abuziv, însă exercitarea acestui drept nu poate face abstracție de cadrul legal prestabilit, de procedurile și de condițiile impuse de legea generală.

In cauza de față, singura parte care a făcut dovada proprietății este pârâta, prin mențiunea înscrisă în C.F. sub B1. Intabularea sa, cu efect constitutiv de drepturi reale, s-a făcut în baza Legii cultelor nr. 177/1948, pe baza art. 37 care reglementa situația părăsirii cultului de către majoritatea credincioșilor Greco-catolici și înscrierea în cultul ortodox. Legea nr. 177/1948 acorda dreptul de contestație în justiție, însă având în vedere condițiile existente la acea vreme, Biserica Greco-catolică nu a atacat transferul dreptului de proprietate pentru neîndeplinirea condițiilor legale vizând intabularea.

Reclamanta a atacat însă intabularea prin litigiul anterior ce a făcut obiectul dosarului nr. 6855/1992 al Judecătoriei Sibiu, însă prin prisma considerentelor instanței supreme referitor la aceasta, tribunalul a reținut că în respectivul litigiu s-a respins irevocabil cererea de anulare a încheierii de intabulare nr. 5159/1971 pentru nelegalitatea titlului și restabilirea situației anterioare de C.F., reclamanta neatacând și titlul de preluare, astfel încât în prezentul dosar, aceasta nu poate opune pârâtei un titlu de proprietate. Simpla abrogare a Decretului nr. 177/1948 și a Decretului nr. 358/1948, precum și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, s-a considerat că nu poate conduce la concluzia că bunul revendicat nu a ieșit niciodată din proprietatea reclamantei, de vreme ce aceasta nu mai este proprietar tabular, dimpotrivă, a pierdut proprietatea pe care a dobândit-o, prin efectul legii pârâta.

In cauză, prin respingerea acțiunii în revendicare, s-a constatat că nu se încalcă art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din CEDO pentru că reclamanta a pierdut proprietatea bunului și nu a avut nicio speranță legitimă la restituire, legiuitorul prevăzând în legătură cu lăcașurile de cult numai soluția reglementării proprietății funcție de numărul de credincioși. In ceea ce privește excepțiile invocate de pârâtă, acestea au fost găsite neîntemeiate și au fost respinse. S-a reținut că deși este adevărat că numai Parohia Greco-catolică ar putea invoca faptul că a fost proprietară a lăcașului de cult în litigiu, Protopopiatul acționează ca autoritate bisericească ierarhic superioară primei reclamante, în scopul apărării intereselor acesteia.

Excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare pentru că legiuitorul a reglementat prin lege specială problema retrocedării bunurilor ce au aparținut cultelor religioase a fost găsită neîntemeiată, pentru că prin O.G. nr. 94/2000, legiuitorul, în mod expres, a exclus de la aplicarea acestui act normativ, lăcașurile de cult. Această problemă s-ar putea pune doar pentru imobilul casă parohială, însă în acest litigiu, casa parohială este accesoriu lăcașului de cult, având aceeași situație juridică. Faptul că nu a fost chemat în judecată și SC D. SRL Sibiu, proprietar al imobilului de sub A2, a fost găsit fără relevanță, întrucât, pe de o parte, reclamanții revendică doar lăcașul de cult și casa parohială, iar pe de altă parte, acțiunea a fost respinsă, deci proprietarul tabular nu a fost afectat prin acțiunea de față.

In ceea ce privește procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, tribunalul a reținut că, într-adevăr, aceasta nu a fost respectată, dar acest fapt nu poate atrage respingerea acțiunii de față. Art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 prevede o procedură specială de constituire a unei comisii mixte paritare care să stabilească situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, luând în seamă dorința credincioșilor. Această procedură nu este însă o procedură administrativă prealabilă obligatorie care ar face inadmisibilă o acțiune în revendicare, mai ales că la nivelul județului Sibiu, comisia mixtă nu s-a constituit. A considera altfel ar însemna să se înlăture dreptul reclamanților de a avea acces la justiție, deci o încălcare a art. 6 din CEDO.

Cererea de evacuare a pârâtei din imobil a fost privită de fapt tot ca o acțiune în revendicare ce nu a putut fi admisă pentru considerentele arătate mai sus. In ceea ce privește temeiurile invocate de reclamanți prin precizarea din 15 februarie 2010, s-a considerat că nici acestea nu justifică acțiunea. Art. 31 alin. (3) din Legea nr. 489/2006 arată că disputele patrimoniale dintre culte se soluționează prin conciliere, iar dacă aceasta nu a reușit, se aplică dispozițiile de drept comun care, așa cum s-a arătat, pretind ca într-o acțiune în revendicare, reclamantul să prezinte un titlu de proprietate, or reclamanții din prezenta cauză nu dețin un astfel de titlu. Nici art. 51 din Legea nr. 489/2006 nu a fost găsit ca având relevanță în cauză, pentru că abrogarea Decretului nr. 177/1948 nu înseamnă că reclamanta nu a pierdut dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

In baza art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, reclamanții au fost obligați și la plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat). Soluția instanței de fond a fost menținută de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, prin decizia nr. 113 din 15 aprilie 2011, prin care s-au respins apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva sentinței tribunalului. Instanța de apel a reținut, referitor la apelul reclamanților, că se impune în prealabil precizarea că susținerile acestora referitoare la încălcarea moralei creștine prin refuzul pârâtei de a se prezenta la conciliere, nu reprezintă motive de apel, ci argumente aduse în sprijinul criticilor formulate împotriva sentinței atacate.

Cu privire la critica reclamanților vizând încălcarea dispozițiilor referitoare la legala constituire a completului și la incompatibilitatea judecătorilor care compun completul de judecată, curtea a constatat că judecătorul care a soluționat cauza în primul ciclu procesual a procedat și la rejudecarea litigiului după casare. S-a reținut că pentru a fi incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. (1) C. proc. civ. este necesar ca judecătorul să fi pronunțat o soluție pe fondul pricinii, respectiv să își fi exprimat punctul de vedere cu privire la dreptul pretins prin acțiune. In cauză, s-a constatat însă că prin sentința civilă nr. 471/2008, judecătorul a soluționat pricina pe excepția autorității de lucru judecat, tară a antama fondul prin considerentele hotărârii.

In condițiile în care instanțele de control au stabilit că nu este fondată excepția reținută de prima instanță, iar această dezlegare este obligatorie pentru instanța de trimitere, potrivit art. 315 C. proc. civ., curtea a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 24 alin. (1) din cod, judecătorul care a pronunțat prima soluție pe excepție fiind compatibil să judece cauza pe fondul cererii. In ce privește incidența cazului de recuzare, respectiv abținere prevăzut de art. 27 alin. (7) C. proc.

civ., s-a constatat că la primul termen de judecată după casare, reclamanții, prin mandatar, au ridicat excepția „incompatibilității" pentru că judecătorul și-a spus părerea într-o cauză similară (fila 11), dar la termenul din 19 ianuarie 2010, reclamanții, tot prin mandatar, au arătat că nu mai susțin această excepție și că nu înțeleg să formuleze cerere de recuzare (fila 25). În aceste circumstanțe, în care reclamanții nu au înțeles să uzeze de mijlocul procedural legal pentru a aduce în examinare existența unui eventual motiv de recuzare, iar judecătorul a considerat că nu există, în ce-l privește, niciun motiv să se abțină de la soluționarea pricinii, curtea a constatat nefondate criticile vizând aceste aspecte.

In ce privește critica reclamanților vizând omisiunea primei instanțe de a face identificarea dintre proprietarul tabular de C.F. și parohia reclamantă și de a completa probațiunea cu o expertiză de identificare a imobilului, curtea a reținut că pe baza copiilor cărților funciare nr. 642 și nr. 16304 Sibiu, a încheierii de intabulare și a extrasului funciar, depuse la dosar (filele 5-22, dosar fond nr. 340/85/2008), a rezultat identitatea dintre proprietarul tabular înainte de intabularea dreptului pârâtei și reclamanta Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu. Ca urmare, prima instanță, considerându-se lămurită cu privire la calitatea procesuală activă a reclamantei, în mod corect a apreciat că nu se mai impune administrarea altor probe, fiind respectate, din acest punct de vedere, dispozițiile art. 129 C. proc.

civ. Dacă reclamanta considera că este necesară o expertiză de identificare a imobilului, putea să formuleze o astfel de cerere în probațiune, iar instanța de fond ar fi apreciat asupra încuviințării ei. Ca urmare, aceste critici au fost găsite nefondate. De altfel, câtă vreme prima instanță a constatat că reclamanta Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu are calitate procesuală activă și a analizat acțiunea pe fond, apelanții nu justifică niciun interes în invocarea acestei critici. Referitor la celelalte motive de apel invocate de reclamanți în legătură cu dezlegarea dată fondului acțiunii de către prima instanță, curtea le-a privit, de asemenea, ca neîntemeiate. Astfel, așa cum corect a reținut și instanța de fond, acțiunea în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

este acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. In cauză reclamanții nu au făcut dovada calității de proprietar și nu au nici posesia imobilului. Dimpotrivă, pârâta este cea care are intabulat dreptul de proprietate din 1971 și care are și posesia imobilului. Mai mult, în sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție, iar reclamanții nu au dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul administrat a rezultă că pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate în 1971, prin încheierea nr. 5159, în baza Decretului nr. 177/1948, titlul acesteia nefiind atacat în prezenta cauză, astfel că el este valabil și produce efecte juridice.

Dimpotrivă, prin sentința civilă nr. 1219/1993 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosar nr. 6855/1992, astfel cum a fost modificată și a rămas irevocabilă prin deciziile nr. 220/1994 a Tribunalului Sibiu și nr. 1061/1994 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a constatat că intabularea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Sibiu Cibin s-a făcut cu respectarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, astfel că titlul acesteia este valabil, iar încheierea de intabulare nr. 5159/1971 este legală. Cele stabilite prin hotărârile judecătorești irevocabile menționate nu pot fi ignorate de către instanța de judecată, chiar dacă reclamanta Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu nu a fost parte în acel proces, litigiul pornit în 1992 purtându-se între Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică Sibiu, în calitate de reclamant și Biserica Ortodoxă Sibiu Cibin, în calitate de pârâtă.

Așa cum a reținut și prima instanță, Protopopiatul este autoritate bisericească ierarhic superioară Parohiei Greco-catolică Cibin Sibiu și a acționat în scopul apărării intereselor acesteia din urmă și în procesul pornit în 1992, așa cum procedează și în prezenta cauză. Pe de altă parte, în primul ciclu procesual, analizând excepția autorității de lucru judecat raportat la acțiunea înregistrată sub dosar nr. 6855/1992, instanța de apel a reținut în decizia civilă nr. 212/A/2008 că introducerea unui nou reclamant în cauza de față, alături de cel existent în litigiul din 1992 nu este de natură să înfrângă cerința identității de părți. Aceste considerente au fost reținute de către instanța de recurs ca fiind corecte.

Aparte de aceste argumente, curtea a constatat că prin decizia civilă nr. 7224/2009, instanța supremă a statuat că în rejudecare este posibil a se aprecia că, în litigiul anterior, pornit în 1992, au fost tranșate anumite aspecte ce interesează și prezenta cauză, sens în care este posibil a se constata că operează efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești irevocabile. Având în vedere aceste îndrumări, s-a constatat că în mod corect instanța de fond a reținut că în litigiul anterior s-a respins irevocabil cererea de anulare a încheierii de intabulare nr. 5159/1971 pentru nelegalitatea titlului și restabilirea situației anterioare de C.F.

Într-adevăr, aspectele vizând valabilitatea titlului pârâtei prin prisma condițiilor prevăzute de Decretul nr. 177/1948 au făcut obiectul unei judecăți irevocabile, statuându-se prin hotărâre judecătorească asupra acestor chestiuni, astfel că ele nu pot mai pot face obiectul unei noi cercetări judecătorești decât încălcând efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești irevocabile. Pentru aceste considerente, curtea a constatat că în mod judicios, prima instanță a analizat temeinicia cererii și prin prisma acestor argumente și a apreciat că acțiunea în revendicare nu este fondată, față de prevederile art. 480 C. civ. și ca urmare nici capătul privind anularea încheierii de intabulare nu este întemeiat.

Curtea a constatat că nu pot fi primite susținerile reclamanților în sensul că încheierea nr. 5159/1971 este lovită de nulitate pentru că „rectificarea cărții funciare" nu putea avea loc decât cu acordul părților sau în temeiul unei hotărâri judecătorești și că Decretele nr. 177 și nr. 358 din 1948 nu prevăd trecerea patrimoniului Bisericii Greco-catolice în proprietatea Bisericii Ortodoxe. In primul rând, dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 177/1948, iar la momentul respectiv un astfel de mod de dobândire a proprietății era reglementat prin art. 645 C. civ. Pe de altă parte, așa cum s-a reținut, Decretul nr. 177/1948 a consacrat în mod expres, prin art. 37, strămutarea de drept a averii unui cult atunci când majoritatea credincioșilor acelui cult trec la alt cult.

Așa s-a întâmplat în cauza de față, majoritatea credincioșilor greco-catolici trecând la cultul ortodox, iar în același timp, în temeiul unei prevederi legale, a operat și transferul patrimoniului Bisericii Greco-catolice în proprietatea Bisericii Ortodoxe. Sub alt aspect, acordul părților sau existența unei hotărâri judecătorești nu erau necesare, deoarece intabularea pârâtei s-a tăcut în temeiul unei dispoziții legale și nu printr-o „rectificare de carte funciară abuzivă", cum greșit susțin reclamanții, iar acordul Parohiei Greco-catolice nici nu era posibil, întrucât la data intabulării (1971) acest cult nu mai exista, fiind scos în afara legii prin Decretul nr. 358/1948.

Împrejurarea că ulterior, după 35 de ani de la dobândirea dreptului de proprietate de către pârâtă, Decretul nr. 177/1948 a fost considerat abuziv și a fost abrogat nu este de natură să golească de conținut raporturile și actele juridice născute sub imperiul acestui act normativ, atâta timp cât acestea au fost încheiate cu respectarea prevederilor acestuia. Intabularea în C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut conform art. 645 C. civ., fiind dobândit în temeiul legii (Decretul nr. 177/1948). Abrogarea Decretelor nr. 177/1948 și nr. 358/1948 și recunoașterea Bisericii Greco-catolice nu au ca efect direct, ipso lege, retransmiterea și redobândirea dreptului de proprietate de către reclamanți, fără nicio formalitate.

Nu se poate admite nici teza că, efect imediat al abrogării acestor decrete și al recunoașterii Bisericii Greco-catolice, de iure, bunul revendicat nu a ieșit niciodată din proprietatea reclamanților (în acest sens fiind și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție). Abrogarea unui act normativ are efecte numai pentru viitor, el producând efecte pe durata cât a fost în vigoare. Acest principiu este expres prevăzut prin art. 1 C. civ., așa încât actul normativ de abrogare nu are nicio putere asupra drepturilor dobândite anterior, în temeiul actului abrogat.

Cu privire la critica adusă de reclamanți hotărârii primei instanțe, prin care s-a valorificat referendumul din 1993, care ar fi o probă preconstituită de către pârâtă, curtea a reținut, ca un prim aspect, faptul că referendumul de care fac vorbire apelanții a fost dispus în cursul unui proces, de către o instanță de judecată care a apreciat că este necesar un astfel de referendum pentru a se lămuri asupra cauzei (fila 42, dosar nr. 858/1993). In aceste condiții, este nefondată susținerea apelanților în sensul că acest referendum ar fi o probă constituită „pro causa". Sub alt aspect, s-a observat că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un lăcaș de cult și terenul aferent. Regimul juridic al lăcașelor de cult ce au aparținut cultului greco-catolic este reglementat de Decretul-lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaște oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-catolică).

Potrivit art. 2 din acest act normativ, bunurile preluate de la acest cult de către stat, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolică). Legiuitorul a reglementat în mod distinct situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, reglementând prin art. 3 alin. (1) din decret o procedură specială de restituire a acestor imobile. Conform textului legal menționat, situația juridică a acestor imobile se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, care va ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun [art. 3 alin. (2)]. Din interpretarea sistematică și teleologică a normelor cuprinse în Decretul-lege nr. 126/1990, a rezultat că legiuitorul a înțeles să facă distincție între două situații diferite, pentru care a reglementat proceduri separate privind restituirea lăcașurilor de cult. Astfel, pe de-o parte au fost avute în vedere bunurile aflate în prezent în patrimoniul statului, care se pot restitui de către stat, fără nicio altă formalitate sau procedură prealabilă.

Pe de altă parte, au fost avute în vedere bunurile ce au aparținut Bisericii Greco-catolice, dar care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română. Pentru această din urmă categorie de imobile, legiuitorul a reglementat o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie să tină seama atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din decret, cât și instanța de judecată, dacă părțile ajung să apeleze la acțiunea în justiție, conform art. 3 alin. (2). Raționamentul legiuitorului, care a stabilit drept criteriu dorința credincioșilor, pornește de la realitățile socio-istorice din prezent și are în vedere respectarea principiului securității raporturilor juridice.

Astfel, dacă la momentul preluării acestor imobile ponderea credincioșilor greco-catolici era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat. Pe de altă parte, apartenența religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă. După recunoașterea oficială a Bisericii Greco-catolice, majoritatea credincioșilor greco-catolici au rămas la cultul ortodox. Astfel, conform informațiilor transmise de Direcția Județeană de Statistică Sibiu (fila 35 dosar nr.3702/85/2009, apel), dacă în 1930 ponderea cetățenilor din municipiul Sibiu de cult ortodox era de 31,45%, iar a celor greco-catolici era de 7,46%, în 2002 credincioșii ortodocși reprezentau 92,25%, iar cei greco-catolici, 1,72%, în Parohia Cibin Sibiu, în 1993, numărul credincioșilor ortodocși era de 2047 (97,56%), iar al celor greco-catolici era de 32 (1,52%).

Pornind de la aceste realități sociale și istorice, a ignora voința credincioșilor și raportul dintre credincioșii ortodocși, majoritari și cei greco-catolici, cu o pondere mai puțin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilității și securității raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a susținut în permanență că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice și că atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate. Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-catolice fără respectarea condiției impusă de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 aduce atingere tocmai acestor principii.

Introducerea alin. (2) al art. 3 din decret, care reglementează dreptul părților de a apela la acțiunea în justiție, nu este de natură a înlătura condiția respectării dorinței majorității credincioșilor, rațiunile acestei cerințe subzistând, ci are menirea de a garanta accesul la justiție și la un proces echitabil, în condițiile în care instanțele din România apreciau ca inadmisibile asemenea cereri, câtă vreme nu a fost parcursă etapa prealabilă, cum este cazul soluțiilor pronunțate în această pricină, în primul ciclu procesual. Având în vedere aceste considerente, curtea a constatat că, deși acțiunea introductivă se întemeiază pe dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ., având în vedere obiectul acesteia, nu se pot ignora de dispozițiile speciale ale art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.

Prevederile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 489/2006, invocate de reclamanți ca temei al acțiunii, au fost găsite ca nefiind incidente în cauză. Potrivit acestui text legal, disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluționează pe cale amiabilă, iar, în caz contrar, potrivit dreptului comun. Ele cuprind o normă generală de reglementare a accesului la justiție al cultelor, potrivit regulilor de drept comun, în cazul „disputelor patrimoniale". Referitor la criticile apelanților-reclamanți privind încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO și a art.6 din CEDO, curtea le-a apreciat ca ne fondate.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (cauza Jantner contra Slovaciei, paragraful 34, cauza Atanasiu și alții contra României, paragraful 135). Numai dacă, după ratificare, statul adoptă o legislație care prevede restituirea bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că această legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (cauza Kopecky contra Slovaciei, paragraful 34, cauza Atanasiu și alții contra României, paragraful 136). Față de această jurisprudență CEDO, s-a constatat că în speță dreptul de proprietate al reclamantei Parohia Greco-catolică Cibin nu se bucură de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1, pentru că pârâta a dobândit dreptul asupra imobilului în 1971, iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România în 1994, prin Legea nr. 30, iar după ratificare, statul român nu a adoptat niciun act normativ care să prevadă restituirea lăcașurilor de cult preluate de la Biserica Greco-catolică.

Singurul act normativ în acest sens este Decretul-lege nr. 126/1990, adoptat, de asemenea, înainte de ratificarea Convenției. Temeiurile de drept invocate de reclamantă nu atrag incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece art. 480 C. civ. este în vigoare de la adoptarea codului, iar Legea nr. 489/2006 nu cuprinde nicio prevedere cu privire la restituirea către Biserica Greco-catolică a lăcașurilor de cult. Ca urmare, reclamanții nu se pot prevala de protecția acordată dreptului de proprietate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Dar și în cazul în care dispozițiile din Protocol ar fi aplicabile, reclamanții ar trebui să facă dovada că se bucură de un „bun actual" în sensul Convenției.

In acest sens, Curtea Europeană a statuat că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului. Bunul nu ar putea fi considerat un „bun actual" în înțelesul Convenției chiar dacă ar exista o hotărâre judecătorească de constatare a preluării ilegale, o asemenea hotărâre neconstituind titlu executoriu pentru restituirea imobilului (cauza Atanasiu și alții contra României, paragrafele 140, 143, 144). In speță, reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri definitive și executorii prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietar al imobilului în litigiu.

Dimpotrivă, pârâta a făcut dovada unei hotărâri definitive și irevocabile prin care se recunoaște valabilitatea titlului său prin care a dobândit în proprietate imobilul. In aceste condiții, nu numai că reclamanții nu au un „bun actual" în sensul Convenției, dar pârâta a dovedit valabilitatea titlului care îi recunoaște calitatea de proprietar. Față de aceste considerente, curtea a constatat că prin sentința pronunțată de prima instanță nu au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Curtea a constatat că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 6 din Convenție, care garantează dreptul la un proces echitabil, cu termene rezonabile și pronunțarea hotărârilor de către judecători imparțiali.

In ce privește termenul rezonabil, curtea a reținut că acțiunea a fost înregistrată la data de 15 ianuarie 2008, fiind precizată de reclamanți pe parcursul procesului (fila 33 dosar nr. 340/85/2008). Față de complexitatea cauzei și având în vedere că litigiul a parcurs două cicluri procesuale, curtea a constatat că durata procesului, de trei ani și trei luni, respectiv a judecății în fond după casare, de 10 luni - care includ și vacanța judecătorească pe parcursul căreia în cauză nu s-au fixat termene de judecată - este una rezonabilă, astfel că sub acest aspect nu se poate reține încălcarea art. 6 din CEDO. Referitor la imparțialitatea judecătorilor, curtea a constatat că au fost respectate garanțiile dreptului la un proces echitabil și sub aspectul imparțialității judecătorului care a format completul de judecată în rejudecarea fondului.

In ceea ce privește apelul pârâtei, prin care aceasta a criticat soluția primei instanțe sub aspectul respingerii excepției inadmisibilității, raportat la Decretul-lege nr. 126/1990, curtea l-a constatat nefondat, deoarece, așa cum corect a reținut prima instanță, procedura administrativă prealabilă nu este obligatorie, iar ea nu poate îngrădi accesul la justiție garantat atât de art. 21 din Constituția României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că această procedură a fost reglementată de legiuitor în scopul de a soluționa pe cale amiabilă neînțelegerile ce s-ar putea ivi cu ocazia solicitărilor de restituire a lăcașurilor de cult, dar din atitudinea și poziția părților, exprimate pe parcursul procesului, este evident că o asemenea conciliere este imposibil de realizat, situație în care sunt incidente prevederile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990, care deschid părții interesate calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun. Împotriva acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanții și pârâta. Reclamanții Protopopiatul Bisericii Unite cu Roma Greco-catolică și Parohia Greco-catolică Cibin au solicitat, prin motivele de recurs, admiterea acestuia, desființarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză și rejudecând, admiterea acțiunii.

Au arătat că terenul este proprietatea lor, construcțiile fiind intabulate fără titlu pe numele pârâtei, în timp ce restul construcțiilor din jur, accesorii, le-au fost restituite în natură, însă nu pot fi folosite în lipsa elementului principal și au invocat principiul potrivit căruia proprietarul terenului este și proprietarul edificatelor. Parohia recurentă a invocat calitatea sa de fost proprietar al lăcașului de cult în litigiu și a precizat că Protopopiatul acționează ca autoritate bisericească ierarhic superioară în scopul apărării intereselor acesteia. Au precizat că imobilele revendicate, respectiv lăcașul de cult și casa parohială nu se supun prevederilor O.G. nr. 94/2000.

In ceea ce privește procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, au arătat că a fost respectată, deși nu este o procedură administrativă prealabilă obligatorie de natură a paraliza o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și având în vedere că nu s-a realizat concilierea prevăzută de respectul act normativ, accesul la justiție este liber potrivit art. 3 alin. (2). Prevalându-se de dispozițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 489/2006, au arătat că refuzul pârâtei de a participa la conciliere încalcă morala și argumentele de ordin cultural religios. In continuare, au arătat că încheierea de intabulare nr. 5159/1971 este lovită de nulitate absolută pentru că nu se bazează pe niciun titlu.

Decretul nr. 177/1948 nu transferă patrimoniul, iar Decretul nr.358/1948 nu dispune asupra patrimoniului în sensul transferului acestuia în patrimoniul unei alte biserici. Legea cultelor dă personalitate juridică fiecărei biserici, care, ca persoană juridică, deține propriul patrimoniu, distinct de al altora. Prin urmare, au concluzionat că nu există vreun act juridic prin care să se ateste că patrimoniul lor s-a transmis pârâtei cu acordul lor sau în temeiul unei hotărâri judecătorești, în respectarea prevederilor art. 34 din Decretul-lege nr. 115/1938. Au considerat că li s-a recunoscut calitatea de fost proprietar atâta timp cât s-a apreciat că au calitate procesuală activă dovedită în persoana Parohiei Greco-catolice Cibin și că acțiunea a fost formulată pentru obținerea posesiei.

Prezumția potrivit căreia pârâta ar fi titulara dreptului de proprietate, cerută de art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 este combătută și răsturnată prin lipsa titlului valabil și apt de intabulare corectă pe numele acesteia. Intabularea fictivă și fără temei nu are caracter constitutiv de drepturi imobiliare, iar nulitatea absolută este imprescriptibilă. Au invocat inopozabilitatea sentinței nr. 1219/1993 a Judecătoriei Sibiu, motivat de faptul că parohia nu a fost parte în proces și au arătat că nu operează efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești irevocabile. Au arătat că sunt incidente în cauză prevederile Legii nr. 489/2006, ulterioară Protocolului nr. 1 al Curții Europene, de a cărui protecție acordată dreptului lor de proprietate prin art. 1 au înțeles a se prevala.

Prin chiar demersul judiciar prezent au solicitat instanței să dea o hotărâre prin care să li se recunoască calitatea de proprietar al imobilului în litigiu pentru a putea invoca existența „bunului actual". Au mai precizat că vor depune expertiză și acte de identificare a amplasamentului bunului litigios în raport de restul imobilelor restituite deja. Pârâta Parohia Ortodoxă Română Cibin a solicitat, prin motivele de recurs, întemeiate pe prevederile pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în parte a hotărârii atacate și admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că nu a fost respectată procedura instituită expres prin Decretul-lege nr. 126/1990.

A criticat hotărârile fondului sub aspectul nerespectării indicațiilor deciziei de casare, ambele instanțe reținând că deși procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990 nu a fost respectată acest fapt nu poate atrage însă respingerea acțiunii. A arătat că în situația în care ar fi fost o simplă acțiune în revendicare, instanța de fond competentă era Judecătoria Sibiu, însă în speță, în situația revendicării lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, legiuitorul a instituit o procedură specială, reglementată expres prin Decretul-lege nr. 126/1990, derogatorie de la dreptul comun. Deși reclamanta a depus la dosar o adresă, care în opinia sa, constituie o încercare de convocare, aceasta nu respectă dispozițiile legale, sub aspectul nerespectării termenului prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Totodată, aceasta trebuia înmânată Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu care avea abilitatea desemnării reprezentanților clericali și nu s-au indicat actele care au stat la baza revendicării imobilului. A apreciat că rațiunea legiuitorului a fost aceea a asigurării unei căi amiabile de soluționare a neînțelegerilor dintre culte, în funcție de opinia credincioșilor din zonă, procedură prealabilă sesizării instanțelor judecătorești și prin care nu se închide accesul la justiție, care este doar supus unor reglementări speciale. A invocat în sprijinul afirmațiilor sale practica instanței supreme, respectiv decizia nr. 3753/2007. Prin întâmpinarea formulată de recurenta - pârâtă s-a invocat excepția nulității recursului reclamanților, care însă va fi înlăturată, constatându-se că, deși nu a fost precizat formal textul de lege cuprins la art. 304 C. proc.

civ. pe care se întemeiază recursul, parte din criticile formulate permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de articolul menționat. Recursurile sunt însă nefondate, urmând a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed . Cu privire la recursul reclamanților, se reține că nu pot fi primite argumentele acestora potrivit cărora se bucură de protecția acordată dreptului de proprietate prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Aceasta datorită faptului că, pentru a putea beneficia de protecția art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, o persoană trebuie să dețină un „bun" în sensul acestei norme. In ceea ce privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30 iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc). Prin urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat în jurisprudența sa noțiunea de bun, iar prin hotărârea pilot în cauza Măria Athanasiu și alții împotriva României a analizat din nou noțiunile de „bun actual" și „valoare patrimonială" și a statuat că existența unui „bun actual" este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuție și dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.

In schimb, Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri, în sensul articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra RepuB1icii Cehe, hotărârea CEDO din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc). Fată de aceste considerente, se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare, pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție dreptului de proprietate.

Astfel, așa cum corect au reținut și instanțele fondului, în cauză, pârâta este cea care are intabulat dreptul de proprietate din anul 1971 și care are și posesia imobilului, avându-se în vedere și faptul că în sistemul de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept. Or, probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție, iar reclamanții nu au dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ., neputând fi astfel primite criticile potrivit cărora încheierea nr. 5159/1971 este lovită de nulitate absolută, întrucât titlul în baza căruia pârâta și-a înscris dreptul de proprietate nu a fost atacat în prezenta, astfel că el este valabil și produce efecte juridice.

Dimpotrivă, prin decizia nr. 220/1994 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă prin decizia nr. 1061/1994 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a constatat că intabularea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe Sibiu Cibin s-a făcut cu respectarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, astfel că titlul acesteia este valabil, iar încheierea de intabulare nr. 5159/1971 este legală.

Sub acest aspect nu pot fi primite criticile reclamanților privitoare la inopozabilitatea hotărârilor judecătorești menționate motivat de faptul că nu au fost parte în proces, întrucât, deși Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu nu a fost parte în acel proces, litigiul pornit în 1992 s-a purtat între Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică Sibiu, în calitate de reclamant și Biserica Ortodoxă Sibiu Cibin, în calitate de pârâtă, Protopopiatul fiind autoritate bisericească ierarhic superioară Parohiei Greco-catolică Cibin Sibiu, care a acționat în scopul apărării intereselor acesteia din urmă și în procesul pornit în 1992, așa cum procedează și în prezenta cauză.

Astfel, acțiunea care face obiectul prezentului dosar este promovată de Parohia Greco-catolică Cibin alături de Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică Sibiu, iar prin motivele de recurs, reclamanții reafirmă faptul că acesta din urmă acționează ca autoritate bisericească ierarhic superioară, în scopul apărării intereselor parohiei. Mai mult, în primul ciclu procesual, analizându-se excepția puterii lucrului judecat raportat la prima acțiune, instanța de apel a reținut în decizia civilă nr. 212/A/2008 că introducerea unui nou reclamant în cauza de față, alături de cel existent în litigiul din 1992 nu este de natură să înfrângă cerința identității de părți, iar aceste considerente au fost reținute de către instanța de recurs ca fiind corecte.

In raport de acestea și față de aspectul că instanța supremă a statuat, prin decizia de casare, că în rejudecare este posibil a se constata că operează efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești irevocabile, în mod corect instanțele fondului au reținut că în litigiul anterior s-a respins irevocabil cererea de anulare a încheierii de intabulare nr. 5159/1971 pentru nelegalitatea titlului și restabilirea situației anterioare de C.F. Față de cele de mai sus, susținerile reclamanților potrivit cărora Decretul nr. 177/1948 nu reprezintă un titlu pentru intabulare, întrucât nu conține dispoziții referitoare la transferul patrimoniului nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei, atâta timp cât aspectele vizând valabilitatea titlului pârâtei prin prisma condițiilor prevăzute de respectivul decret au făcut obiectul unei judecăți irevocabile.

Sunt eronate și susținerile reclamanților potrivit cărora prin recunoașterea calității procesuale active rezultă rară tăgadă calitatea de fost proprietar, întrucât litigiul dedus judecății vizează, după cum rezultă din cele expuse anterior, alte aspecte, iar din actele dosarului a rezultat identitatea dintre proprietarul tabular înainte de intabularea dreptului pârâtei și reclamanta Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu. Nici argumentele reclamanților privitoare la parcurgerea procedurii reglementate de Decretul-lege nr. 126/1990, deși nu este o procedură obligatorie care ar putea paraliza o cerere în revendicare pe dreptul comun, nu sunt relevante, atâta timp cât în al doilea ciclu procesual, a fost soluționată pe fond acțiunea în revendicare.

In ceea ce privește recursul pârâtei, se reține că singurele critici vizează neparcurgerea procedurii prealabile reglementată de Decretul-lege nr. 126/1990, ceea ce în opinia sa, echivalează cu respingerea acțiunii ca inadmisibilă. Deși recurenta - pârâtă a criticat hotărârile fondului pentru nerespectarea deciziei de casare nr. 7224/2009, se reține că tocmai prin acesta, care este obligatorie pentru instanța de trimitere sub aspectul proB1emelor de drept dezlegate, în conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a stabilit că acțiunea dedusă judecății este una în revendicare, de drept comun, întemeiată pe prevederile art. 480 C. civ. In raport de această rezolvare, neparcurgerea procedurii reglementată de Decretul-lege nr. 126/1990 nu mai prezintă relevanță în speță.

Pentru aceste considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanții Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică și Parohia Greco-catolică Cibin și de pârâta Parohia Ortodoxă Română Cibin împotriva deciziei nr. 113 din 15 aprilie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 mai 2012.