ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3365/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3365/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor constată

următoarele:

Tribunalul Sibiu, secția civilă, prin

sentința nr. 471 din 24 aprilie 2008

a

admis excepția autorității lucrului judecat invocată de pârâtă și, în

consecință, a respins acțiunea formulată de reclamanții Protopopiatul Bisericii

Române Unite cu Roma Greco-catolică și Parohia Greco-catolică Cibin împotriva

Parohiei Ortodoxe Române Cibin. A obligat pe reclamanți să plătească pârâtei

fiecare câte 750 lei cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 212/A din 11

decembrie 2008, Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă,

a admis apelul declarat de reclamanți

împotriva sentinței tribunalului, pe care a desființat-o și a trimis cauza

aceleiași instanțe pentru rejudecarea cauzei în fond.

S-a reținut de către instanța de apel

că nu operează autoritatea de lucru judecat în raport de decizia civilă nr.

220/1994 a Tribunalului Sibiu, motivat de faptul că obiectul celor două acțiuni

este diferit, nefiind astfel îndeplinită condiția triplei identități cerută de

art. 297 C. proc. civ.

Astfel, în timp ce primul litigiu,

început în anul 1992, este unul de rectificare a cărții funciare, întemeiat pe

lipsa titlului, acțiunea care face obiectului prezentului dosar este una în

revendicare, clasică, cu restabilirea situației anterioare de C.F..

S-a constatat totodată că excepția

inadmisibilității acțiunii a fost greșit soluționată de instanța de fond, prin

prisma art. 6 alin. (1) din CEDO.

Soluția instanței de apel a fost

menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, prin decizia nr. 7224 din 3 iulie 2009,

prin care s-a respins, ca nefondat,

recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei.

Instanța supremă a reținut, referitor

la critica privind modul de soluționare de către instanța de apel a excepțiilor

lipsei capacității procesuale active, puterii de lucru judecat și a

prematurității cererii, că referitor la primele două, care au fost admise de

prima instanță, nu era necesar ca soluția asupra lor să se regăsească într-o

încheiere sau în dispozitivul deciziei pronunțate, cât timp instanța s-a

pronunțat asupra acestora prin soluționarea apelului însuși, soluția pronunțată

conținând dispoziția de desființare a sentinței pentru nelegala admitere a

excepțiilor.

Referitor la excepția prematurității

cererii, invocată de pârâtă prin notele scrise depuse pentru ultimul termen de

judecată în apel, s-a constatat că instanța a analizat-o și s-a pronunțat în

sensul respingerii sale, argumentarea soluției regăsindu-se în considerentele

deciziei, partea interesată având posibilitatea criticării soluției adoptate,

cum de altfel s-a și întâmplat în speță, pârâta declarând recurs inclusiv

asupra acestui aspect.

Au fost găsite ca nefondate și

criticile referitoare la nelegalitatea soluției de respingere a excepțiilor

procesuale, constatându-se că, în raport de adeverința nr. 1128 din 8 august

2008 emisă de Arhiepiscopia Română Unită cu Roma Greco-catolică, faptul

indicării unei alte denumiri decât cea recunoscută oficial pentru persoana

juridică nu produce efecte juridice sub aspectul capacității de folosință.

In ceea ce privește puterea de lucru

judecat a deciziei nr. 220 din 3 martie 1994, irevocabilă prin decizia nr. 1061

din 12 septembrie 1994 a Curții de Apel Alba Iulia, Înalta Curte a constatat că

aceasta nu operează, după cum corect a reținut și instanța de apel, având în

vedere că nu există identitate de obiect și cauză.

Astfel, litigiul anterior a vizat

rectificarea cărții funciare nr. 642 Sibiu, în baza Decretului nr. 115/1938,

întemeiat pe lipsa titlului pârâtei la intabularea dreptului de proprietate

asupra imobilelor (după cum s-a arătat explicit în cuprinsul deciziei civile

nr. 1061/1994), iar în prezenta cauză, reclamanții au învestit instanța de

judecată cu o acțiune în revendicare a imobilelor din cartea funciară nr. 16304

Sibiu (desprinsă din C.F. colectivă 642 Sibiu), întemeiată pe dispozițiile art.

480 C. civ. și ale art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

S-a reținut totodată că nu este exclus

a se aprecia că în litigiul anterior au fost tranșate anumite aspecte ce

interesează și prezenta cauză, sens în care este posibil a se constata că

operează efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri

judecătorești irevocabile, însă acest aspect este legat de fondul cauzei, în

cadrul căruia respectiva hotărâre are valoarea unui mijloc de probă și nu de

însăși excepția puterii de lucru judecat ce implică tripla identitate de părți,

obiect și cauză în două litigii succesive.

In ceea ce privește excepția

prematurității cererii, s-a reținut că aceasta nu operează, fiind invocată în

considerarea termenelor speciale de derulare a procedurii administrative

prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990, motivarea denotând că pârâta nu a

ținut cont de obiectul acțiunii, respectiv revendicare imobiliară, indicat de

către reclamanți și menționat în decizia din apel, în considerarea căruia au

fost soluționate și celelalte excepții, întrucât exercițiul dreptului de a

formula o atare acțiune reală nu este supus vreunui termen, iar pe de altă

parte, termenele legale pentru exercițiul unui drept la acțiune vizând un drept

patrimonial au natura unor termene de prescripție, conform art. 1 din Decretul

nr. 167/1958, nu de decădere.

Rejudecând după casare, Tribunalul

Sibiu, secția civilă, prin sentința nr. 909 din

7 octombrie 2010 a respins acțiunea civilă formulată și

precizată de Parohia Greco-catolică Sibiu

I

și Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică

Sibiu împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română Cibin. A obligat pe reclamanți

să plătească fiecare câte 3250 lei către pârâtă, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că, față de dispozițiile instanței de trimitere, obiectul cauzei îl reprezintă

revendicarea imobilului lăcaș de cult, casă parohială și teren înscris în C.F.

16304 Sibiu, în temeiul art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr.

1 la CEDO.

Acțiunea în revendicare este acțiunea

formulată de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar.

In cauza de față, s-a constatat că

reclamanta nu are nici calitate de proprietar și nici de posesor, imobilul în

litigiu având ca proprietar tabular pe pârâta Parohia Ortodoxă Română Sibiu

Cibin, sub B1 (fila 8 dosar fond), iar posesia este exercitată tot de pârâtă.

Este adevărat că prin actele normative

adoptate după anul 1989 (Decretul-lege nr. 126/1990, Legea nr. 82/2005, O.G.

nr. 94/2000), s-a recunoscut Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică

dreptul de a solicita în justiție restituirea bunurilor proprietatea sa,

preluate abuziv, însă exercitarea acestui drept nu poate face abstracție de

cadrul legal prestabilit, de procedurile și de condițiile impuse de legea

generală.

In cauza de față, singura parte care a

făcut dovada proprietății este pârâta, prin mențiunea înscrisă în C.F. sub B1.

Intabularea sa, cu efect constitutiv de drepturi reale, s-a făcut în baza Legii

cultelor nr. 177/1948, pe baza art. 37 care reglementa situația părăsirii

cultului de către majoritatea credincioșilor Greco-catolici și înscrierea în

cultul ortodox.

Legea nr.

177/1948 acorda dreptul de contestație în justiție, însă având în vedere

condițiile existente la acea vreme, Biserica Greco-catolică nu a atacat

transferul dreptului de proprietate pentru neîndeplinirea condițiilor legale

vizând intabularea.

Reclamanta a

atacat însă intabularea prin litigiul anterior ce a făcut obiectul dosarului

nr. 6855/1992 al Judecătoriei Sibiu, însă prin prisma considerentelor instanței

supreme referitor la aceasta, tribunalul a reținut că în respectivul litigiu

s-a respins irevocabil cererea de anulare a încheierii de intabulare nr.

5159/1971 pentru nelegalitatea titlului și restabilirea situației anterioare de

C.F., reclamanta neatacând și titlul de preluare, astfel încât în prezentul

dosar, aceasta nu poate opune pârâtei un titlu de proprietate.

Simpla

abrogare a Decretului nr. 177/1948 și a Decretului nr. 358/1948, precum și recunoașterea

cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, s-a considerat că nu

poate conduce la concluzia că bunul revendicat nu a ieșit niciodată din

proprietatea reclamantei, de vreme ce aceasta nu mai este proprietar tabular,

dimpotrivă, a pierdut proprietatea pe care a dobândit-o, prin efectul legii

pârâta.

In cauză, prin

respingerea acțiunii în revendicare, s-a constatat că nu se încalcă art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 din CEDO pentru că reclamanta a pierdut proprietatea

bunului și nu a avut nicio speranță legitimă la restituire, legiuitorul

prevăzând în legătură cu lăcașurile de cult numai soluția reglementării

proprietății funcție de numărul de credincioși.

In ceea ce

privește excepțiile invocate de pârâtă, acestea au fost găsite neîntemeiate și

au fost respinse.

S-a reținut că

deși este adevărat că numai Parohia Greco-catolică ar putea invoca faptul că a

fost proprietară a lăcașului de cult în litigiu, Protopopiatul acționează ca

autoritate bisericească ierarhic superioară primei reclamante, în scopul

apărării intereselor acesteia.

Excepția

inadmisibilității acțiunii în revendicare pentru că legiuitorul a reglementat

prin lege specială problema retrocedării bunurilor ce au aparținut cultelor

religioase a fost găsită neîntemeiată, pentru că prin O.G. nr. 94/2000,

legiuitorul, în mod expres, a exclus de la aplicarea acestui act normativ,

lăcașurile de cult.

Această

problemă s-ar putea pune doar pentru imobilul casă parohială, însă în acest

litigiu, casa parohială este accesoriu lăcașului de cult, având aceeași

situație juridică.

Faptul că nu a

fost chemat în judecată și SC D. SRL Sibiu, proprietar al imobilului de sub A2,

a fost găsit fără relevanță, întrucât, pe de o parte, reclamanții revendică

doar lăcașul de cult și casa parohială, iar pe de altă parte, acțiunea a fost

respinsă, deci proprietarul tabular nu a fost afectat prin acțiunea de față.

In ceea ce

privește procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, tribunalul a

reținut că, într-adevăr, aceasta nu a fost respectată, dar acest fapt nu poate

atrage respingerea acțiunii de față.

Art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990 prevede o procedură specială de constituire a unei

comisii mixte paritare care să stabilească situația juridică a lăcașurilor de

cult și a caselor parohiale, luând în seamă dorința credincioșilor.

Această

procedură nu este însă o procedură administrativă prealabilă obligatorie care

ar face inadmisibilă o acțiune în revendicare, mai ales că la nivelul județului

Sibiu, comisia mixtă nu s-a constituit. A considera altfel ar însemna să se

înlăture dreptul reclamanților de a avea acces la justiție, deci o încălcare a

art. 6 din CEDO.

Cererea de

evacuare a pârâtei din imobil a fost privită de fapt tot ca o acțiune în

revendicare ce nu a putut fi admisă pentru considerentele arătate mai sus.

In ceea ce

privește temeiurile invocate de reclamanți prin precizarea din 15 februarie

2010, s-a considerat că nici acestea nu justifică acțiunea.

Art. 31 alin.

(3) din Legea nr. 489/2006 arată că disputele patrimoniale dintre culte se

soluționează prin conciliere, iar dacă aceasta nu a reușit, se aplică

dispozițiile de drept comun care, așa cum s-a arătat, pretind ca într-o acțiune

în revendicare, reclamantul să prezinte un titlu de proprietate, or reclamanții

din prezenta cauză nu dețin un astfel de titlu.

Nici art. 51

din Legea nr. 489/2006 nu a fost găsit ca având relevanță în cauză, pentru că

abrogarea Decretului nr. 177/1948 nu înseamnă că reclamanta nu a pierdut

dreptul de proprietate asupra acestui imobil.

In baza art. 274

C. proc. civ., fiind în culpă procesuală, reclamanții au fost obligați și la

plata cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat).

Soluția

instanței de fond a fost menținută de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă,

prin decizia nr. 113 din 15 aprilie 2011,

prin

care s-au respins apelurile declarate de reclamanți și de pârâtă împotriva

sentinței tribunalului.

Instanța de

apel a reținut, referitor la apelul reclamanților, că se impune în prealabil

precizarea că susținerile acestora referitoare la încălcarea moralei creștine

prin refuzul pârâtei de a se prezenta la conciliere, nu reprezintă motive de

apel, ci argumente aduse în sprijinul criticilor formulate împotriva sentinței

atacate.

Cu privire la

critica reclamanților vizând încălcarea dispozițiilor referitoare la legala

constituire a completului și la incompatibilitatea judecătorilor care compun

completul de judecată, curtea a constatat că judecătorul care a soluționat

cauza în primul ciclu procesual a procedat și la rejudecarea litigiului după

casare.

S-a reținut că

pentru a fi incident cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 24 alin. (1)

C. proc. civ. este necesar ca judecătorul să fi pronunțat o soluție pe fondul

pricinii, respectiv să își fi exprimat punctul de vedere cu privire la dreptul

pretins prin acțiune.

In cauză, s-a

constatat însă că prin sentința civilă nr. 471/2008, judecătorul a soluționat

pricina pe excepția autorității de lucru judecat, tară a antama fondul prin

considerentele hotărârii. In condițiile în care instanțele de control au

stabilit că nu este fondată excepția reținută de prima instanță, iar această

dezlegare este obligatorie pentru instanța de trimitere, potrivit art. 315 C.

proc. civ., curtea a reținut că nu sunt aplicabile prevederile art. 24 alin.

(1) din cod, judecătorul care a pronunțat prima soluție pe excepție fiind

compatibil să judece cauza pe fondul cererii.

In ce privește

incidența cazului de recuzare, respectiv abținere prevăzut de art. 27 alin. (7)

C. proc. civ., s-a constatat că la primul termen de judecată după casare, reclamanții,

prin mandatar, au ridicat excepția „incompatibilității" pentru că

judecătorul și-a spus părerea într-o cauză similară (fila 11), dar la termenul

din 19 ianuarie 2010, reclamanții, tot prin mandatar, au arătat că nu mai

susțin această excepție și că nu înțeleg să formuleze cerere de recuzare (fila

25).

În aceste

circumstanțe, în care reclamanții nu au înțeles să uzeze de mijlocul procedural

legal pentru a aduce în examinare existența unui eventual motiv de recuzare,

iar judecătorul a considerat că nu există, în ce-l privește, niciun motiv să se

abțină de la soluționarea pricinii, curtea a constatat nefondate criticile

vizând aceste aspecte.

In ce privește

critica reclamanților vizând omisiunea primei instanțe de a face identificarea

dintre proprietarul tabular de C.F. și parohia reclamantă și de a completa

probațiunea cu o expertiză de identificare a imobilului, curtea a reținut că pe

baza copiilor cărților funciare nr. 642 și nr. 16304 Sibiu, a încheierii de

intabulare și a extrasului funciar, depuse la dosar (filele 5-22, dosar fond

nr. 340/85/2008), a rezultat identitatea dintre proprietarul tabular înainte de

intabularea dreptului pârâtei și reclamanta Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu.

Ca urmare, prima instanță, considerându-se lămurită cu privire la calitatea

procesuală activă a reclamantei, în mod corect a apreciat că nu se mai impune

administrarea altor probe, fiind respectate, din acest punct de vedere,

dispozițiile art. 129 C. proc. civ. Dacă reclamanta considera că este necesară

o expertiză de identificare a imobilului, putea să formuleze o astfel de cerere

în probațiune, iar instanța de fond ar fi apreciat asupra încuviințării ei. Ca

urmare, aceste critici au fost găsite nefondate.

De altfel,

câtă vreme prima instanță a constatat că reclamanta Parohia Greco-catolică

Cibin Sibiu are calitate procesuală activă și a analizat acțiunea pe fond, apelanții

nu justifică niciun interes în invocarea acestei critici.

Referitor la

celelalte motive de apel invocate de reclamanți în legătură cu dezlegarea dată

fondului acțiunii de către prima instanță, curtea le-a privit, de asemenea, ca

neîntemeiate.

Astfel, așa

cum corect a reținut și instanța de fond, acțiunea în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. este acțiunea proprietarului neposesor împotriva

posesorului neproprietar. In cauză reclamanții nu au făcut dovada calității de

proprietar și nu au nici posesia imobilului. Dimpotrivă, pârâta este cea care

are intabulat dreptul de proprietate din 1971 și care are și posesia

imobilului.

Mai mult, în

sistem de carte funciară, înscrierea unui drept real are efect constitutiv,

conform art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că persoana al

cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept.

Probele

administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție, iar reclamanții nu au

dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul

administrat a rezultă că pârâta și-a intabulat dreptul de proprietate în 1971,

prin încheierea nr. 5159, în baza Decretului nr. 177/1948, titlul acesteia

nefiind atacat în prezenta cauză, astfel că el este valabil și produce efecte

juridice.

Dimpotrivă,

prin sentința civilă nr. 1219/1993 pronunțată de Judecătoria Sibiu în dosar nr.

6855/1992, astfel cum a fost modificată și a rămas irevocabilă prin deciziile

nr. 220/1994 a Tribunalului Sibiu și nr. 1061/1994 a Curții de Apel Alba Iulia,

s-a constatat că intabularea dreptului de proprietate al Bisericii Ortodoxe

Sibiu Cibin s-a făcut cu respectarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, astfel

că titlul acesteia este valabil, iar încheierea de intabulare nr. 5159/1971

este legală.

Cele stabilite

prin hotărârile judecătorești irevocabile menționate nu pot fi ignorate de

către instanța de judecată, chiar dacă reclamanta Parohia Greco-catolică Cibin

Sibiu nu a fost parte în acel proces, litigiul pornit în 1992 purtându-se între

Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică Sibiu, în calitate

de reclamant și Biserica Ortodoxă Sibiu Cibin, în calitate de pârâtă. Așa cum a

reținut și prima instanță, Protopopiatul este autoritate bisericească ierarhic

superioară Parohiei Greco-catolică Cibin Sibiu și a acționat în scopul apărării

intereselor acesteia din urmă și în procesul pornit în 1992, așa cum procedează

și în prezenta cauză.

Pe de altă

parte, în primul ciclu procesual, analizând excepția autorității de lucru

judecat raportat la acțiunea înregistrată sub dosar nr. 6855/1992, instanța de

apel a reținut în decizia civilă nr. 212/A/2008 că introducerea unui nou

reclamant în cauza de față, alături de cel existent în litigiul din 1992 nu

este de natură să înfrângă cerința identității de părți. Aceste considerente au

fost reținute de către instanța de recurs ca fiind corecte.

Aparte de

aceste argumente, curtea a constatat că prin decizia civilă nr. 7224/2009,

instanța supremă a statuat că în rejudecare este posibil a se aprecia că, în

litigiul anterior, pornit în 1992, au fost tranșate anumite aspecte ce

interesează și prezenta cauză, sens în care este posibil a se constata că

operează efectul negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri

judecătorești irevocabile.

Având în

vedere aceste îndrumări, s-a constatat că în mod corect instanța de fond a

reținut că în litigiul anterior s-a respins irevocabil cererea de anulare a

încheierii de intabulare nr. 5159/1971 pentru nelegalitatea titlului și

restabilirea situației anterioare de C.F. Într-adevăr, aspectele vizând

valabilitatea titlului pârâtei prin prisma condițiilor prevăzute de Decretul

nr. 177/1948 au făcut obiectul unei judecăți irevocabile, statuându-se prin

hotărâre judecătorească asupra acestor chestiuni, astfel că ele nu pot mai pot

face obiectul unei noi cercetări judecătorești decât încălcând efectul negativ

al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Pentru aceste

considerente, curtea a constatat că în mod judicios, prima instanță a analizat

temeinicia cererii și prin prisma acestor argumente și a apreciat că acțiunea

în revendicare nu este fondată, față de prevederile art. 480 C. civ. și ca

urmare nici capătul privind anularea încheierii de intabulare nu este

întemeiat.

Curtea a

constatat că nu pot fi primite susținerile reclamanților în sensul că

încheierea nr. 5159/1971 este lovită de nulitate pentru că „rectificarea cărții

funciare" nu putea avea loc decât cu acordul părților sau în temeiul unei

hotărâri judecătorești și că Decretele nr. 177 și nr. 358 din 1948 nu prevăd

trecerea patrimoniului Bisericii Greco-catolice în proprietatea Bisericii

Ortodoxe.

In primul

rând, dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit în temeiul Decretului

nr. 177/1948, iar la momentul respectiv un astfel de mod de dobândire a

proprietății era reglementat prin art. 645 C. civ.

Pe de altă

parte, așa cum s-a reținut, Decretul nr. 177/1948 a consacrat în mod expres,

prin art. 37, strămutarea de drept a averii unui cult atunci când majoritatea

credincioșilor acelui cult trec la alt cult. Așa s-a întâmplat în cauza de

față, majoritatea credincioșilor greco-catolici trecând la cultul ortodox, iar

în același timp, în temeiul unei prevederi legale, a operat și transferul

patrimoniului Bisericii Greco-catolice în proprietatea Bisericii Ortodoxe.

Sub alt

aspect, acordul părților sau existența unei hotărâri judecătorești nu erau

necesare, deoarece intabularea pârâtei s-a tăcut în temeiul unei dispoziții

legale și nu printr-o „rectificare de carte funciară abuzivă", cum greșit

susțin reclamanții, iar acordul Parohiei Greco-catolice nici nu era posibil,

întrucât la data intabulării (1971) acest cult nu mai exista, fiind scos în

afara legii prin Decretul nr. 358/1948.

Împrejurarea

că ulterior, după 35 de ani de la dobândirea dreptului de proprietate de către

pârâtă, Decretul nr. 177/1948 a fost considerat abuziv și a fost abrogat nu

este de natură să golească de conținut raporturile și actele juridice născute

sub imperiul acestui act normativ, atâta timp cât acestea au fost încheiate cu

respectarea prevederilor acestuia.

Intabularea în

C.F. a dreptului de proprietate al pârâtei s-a făcut conform art. 645 C. civ.,

fiind dobândit în temeiul legii (Decretul nr. 177/1948). Abrogarea Decretelor

nr. 177/1948 și nr. 358/1948 și recunoașterea Bisericii Greco-catolice nu au ca

efect direct, ipso lege, retransmiterea și redobândirea dreptului de

proprietate de către reclamanți, fără nicio formalitate. Nu se poate admite

nici teza că, efect imediat al abrogării acestor decrete și al recunoașterii

Bisericii Greco-catolice, de iure, bunul revendicat nu a ieșit niciodată din

proprietatea reclamanților (în acest sens fiind și practica Înaltei Curți de

Casație și Justiție).

Abrogarea unui

act normativ are efecte numai pentru viitor, el producând efecte pe durata cât

a fost în vigoare. Acest principiu este expres prevăzut prin art. 1 C. civ.,

așa încât actul normativ de abrogare nu are nicio putere asupra drepturilor

dobândite anterior, în temeiul actului abrogat.

Cu privire la

critica adusă de reclamanți hotărârii primei instanțe, prin care s-a

valorificat referendumul din 1993, care ar fi o probă preconstituită de către

pârâtă, curtea a reținut, ca un prim aspect, faptul că referendumul de care fac

vorbire apelanții a fost dispus în cursul unui proces, de către o instanță de

judecată care a apreciat că este necesar un astfel de referendum pentru a se

lămuri asupra cauzei (fila 42, dosar nr. 858/1993). In aceste condiții, este

nefondată susținerea apelanților în sensul că acest referendum ar fi o probă

constituită „pro causa".

Sub alt

aspect, s-a observat că obiectul acțiunii în revendicare îl reprezintă un lăcaș

de cult și terenul aferent. Regimul juridic al lăcașelor de cult ce au

aparținut cultului greco-catolic este reglementat de Decretul-lege nr.

126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaște oficial Biserica Română Unită cu

Roma (Greco-catolică).

Potrivit art. 2

din acest act normativ, bunurile preluate de la acest cult de către stat, aflate

în prezent în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor, se restituie, în

starea lor actuală, Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolică).

Legiuitorul a

reglementat în mod distinct situația juridică a lăcașurilor de cult și a

caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-catolică)

și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, reglementând prin art. 3 alin.

(1) din decret o procedură specială de restituire a acestor imobile. Conform

textului legal menționat, situația juridică a acestor imobile se va stabili de

către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte

religioase, care va ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile care

dețin aceste bunuri. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei,

aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul

comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are

deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun [art. 3 alin. (2)].

Din

interpretarea sistematică și teleologică a normelor cuprinse în Decretul-lege

nr. 126/1990, a rezultat că legiuitorul a înțeles să facă distincție între două

situații diferite, pentru care a reglementat proceduri separate privind

restituirea lăcașurilor de cult.

Astfel, pe

de-o parte au fost avute în vedere bunurile aflate în prezent în patrimoniul

statului, care se pot restitui de către stat, fără nicio altă formalitate sau

procedură prealabilă.

Pe de altă

parte, au fost avute în vedere bunurile ce au aparținut Bisericii Greco-catolice,

dar care au fost preluate de către Biserica Ortodoxă Română. Pentru această din

urmă categorie de imobile, legiuitorul a reglementat o procedură specială de

restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorința credincioșilor din

comunitățile care dețin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie să tină seama

atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din decret, cât și instanța

de judecată, dacă părțile ajung să apeleze la acțiunea în justiție, conform

art. 3 alin. (2).

Raționamentul

legiuitorului, care a stabilit drept criteriu dorința credincioșilor, pornește

de la realitățile socio-istorice din prezent și are în vedere respectarea

principiului securității raporturilor juridice.

Astfel, dacă

la momentul preluării acestor imobile ponderea credincioșilor greco-catolici

era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat. Pe de altă

parte, apartenența religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă.

După

recunoașterea oficială a Bisericii Greco-catolice, majoritatea credincioșilor

greco-catolici au rămas la cultul ortodox.

Astfel,

conform informațiilor transmise de Direcția Județeană de Statistică Sibiu (fila

35 dosar nr.3702/85/2009, apel), dacă în 1930 ponderea cetățenilor din

municipiul Sibiu de cult ortodox era de 31,45%, iar a celor greco-catolici era

de 7,46%, în 2002 credincioșii ortodocși reprezentau 92,25%, iar cei

greco-catolici, 1,72%, în Parohia Cibin Sibiu, în 1993, numărul credincioșilor

ortodocși era de 2047 (97,56%), iar al celor greco-catolici era de 32 (1,52%).

Pornind de la

aceste realități sociale și istorice, a ignora voința credincioșilor și

raportul dintre credincioșii ortodocși, majoritari și cei greco-catolici, cu o

pondere mai puțin semnificativă, înseamnă a aduce grave atingeri stabilității

și securității raporturilor juridice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

susținut în permanență că unul din elementele fundamentale ale supremației

dreptului este principiul securității raporturilor juridice și că atenuarea

vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate. Or,

restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-catolice fără respectarea

condiției impusă de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 aduce

atingere tocmai acestor principii.

Introducerea alin.

(2) al art. 3 din decret, care reglementează dreptul părților de a apela la

acțiunea în justiție, nu este de natură a înlătura condiția respectării

dorinței majorității credincioșilor, rațiunile acestei cerințe subzistând, ci

are menirea de a garanta accesul la justiție și la un proces echitabil, în

condițiile în care instanțele din România apreciau ca inadmisibile asemenea

cereri, câtă vreme nu a fost parcursă etapa prealabilă, cum este cazul

soluțiilor pronunțate în această pricină, în primul ciclu procesual.

Având în

vedere aceste considerente, curtea a constatat că, deși acțiunea introductivă

se întemeiază pe dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ., având în

vedere obiectul acesteia, nu se pot ignora de dispozițiile speciale ale art. 3

alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.

Prevederile

art. 31 alin. (3) din Legea nr. 489/2006, invocate de reclamanți ca temei al

acțiunii, au fost găsite ca nefiind incidente în cauză. Potrivit acestui text

legal, disputele patrimoniale dintre cultele recunoscute se soluționează pe

cale amiabilă, iar, în caz contrar, potrivit dreptului comun. Ele cuprind o

normă generală de reglementare a accesului la justiție al cultelor, potrivit

regulilor de drept comun, în cazul „disputelor patrimoniale".

Referitor la

criticile apelanților-reclamanți privind încălcarea art. 1 din Protocolul 1

adițional la CEDO și a art.6 din CEDO, curtea le-a apreciat ca ne fondate.

Astfel, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu

poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligație

generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția

(cauza Jantner contra Slovaciei, paragraful 34, cauza Atanasiu și alții contra

României, paragraful 135). Numai dacă, după ratificare, statul adoptă o

legislație care prevede restituirea bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că această legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire (cauza Kopecky contra Slovaciei,

paragraful 34, cauza Atanasiu și alții contra României, paragraful 136).

Față de

această jurisprudență CEDO, s-a constatat că în speță dreptul de proprietate al

reclamantei Parohia Greco-catolică Cibin nu se bucură de protecția art. 1 din

Protocolul nr. 1, pentru că pârâta a dobândit dreptul asupra imobilului în

1971, iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost ratificată de România

în 1994, prin Legea nr. 30, iar după ratificare, statul român nu a adoptat

niciun act normativ care să prevadă restituirea lăcașurilor de cult preluate de

la Biserica Greco-catolică.

Singurul act

normativ în acest sens este Decretul-lege nr. 126/1990, adoptat, de asemenea,

înainte de ratificarea Convenției. Temeiurile de drept invocate de reclamantă

nu atrag incidența dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1, deoarece art. 480

C. civ. este în vigoare de la adoptarea codului, iar Legea nr. 489/2006 nu

cuprinde nicio prevedere cu privire la restituirea către Biserica Greco-catolică

a lăcașurilor de cult.

Ca urmare,

reclamanții nu se pot prevala de protecția acordată dreptului de proprietate

prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Dar și în

cazul în care dispozițiile din Protocol ar fi aplicabile, reclamanții ar trebui

să facă dovada că se bucură de un „bun actual" în sensul Convenției.

In acest sens,

Curtea Europeană a statuat că existența unui "bun actual" în

patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului. Bunul nu ar putea fi considerat un „bun actual" în

înțelesul Convenției chiar dacă ar exista o hotărâre judecătorească de

constatare a preluării ilegale, o asemenea hotărâre neconstituind titlu

executoriu pentru restituirea imobilului (cauza Atanasiu și alții contra

României, paragrafele 140, 143, 144).

In speță,

reclamanții nu au făcut dovada unei hotărâri definitive și executorii prin care

să le fie recunoscută calitatea de proprietar al imobilului în litigiu. Dimpotrivă,

pârâta a făcut dovada unei hotărâri definitive și irevocabile prin care se

recunoaște valabilitatea titlului său prin care a dobândit în proprietate

imobilul. In aceste condiții, nu numai că reclamanții nu au un „bun

actual" în sensul Convenției, dar pârâta a dovedit valabilitatea titlului

care îi recunoaște calitatea de proprietar.

Față de aceste

considerente, curtea a constatat că prin sentința pronunțată de prima instanță

nu au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Curtea a

constatat că nu au fost încălcate nici dispozițiile art. 6 din Convenție, care

garantează dreptul la un proces echitabil, cu termene rezonabile și pronunțarea

hotărârilor de către judecători imparțiali.

In ce privește

termenul rezonabil, curtea a reținut că acțiunea a fost înregistrată la data de

15 ianuarie 2008, fiind precizată de reclamanți pe parcursul procesului (fila

33 dosar nr. 340/85/2008). Față de complexitatea cauzei și având în vedere că

litigiul a parcurs două cicluri procesuale, curtea a constatat că durata

procesului, de trei ani și trei luni, respectiv a judecății în fond după

casare, de 10 luni - care includ și vacanța judecătorească pe parcursul căreia

în cauză nu s-au fixat termene de judecată - este una rezonabilă, astfel că sub

acest aspect nu se poate reține încălcarea art. 6 din CEDO.

Referitor la

imparțialitatea judecătorilor, curtea a constatat că au fost respectate

garanțiile dreptului la un proces echitabil și sub aspectul imparțialității

judecătorului care a format completul de judecată în rejudecarea fondului.

In ceea ce

privește apelul pârâtei, prin care aceasta a criticat soluția primei instanțe

sub aspectul respingerii excepției inadmisibilității, raportat la Decretul-lege

nr. 126/1990, curtea l-a constatat nefondat, deoarece, așa cum corect a reținut

prima instanță, procedura administrativă prealabilă nu este obligatorie, iar ea

nu poate îngrădi accesul la justiție garantat atât de art. 21 din Constituția

României, cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat

că această procedură a fost reglementată de legiuitor în scopul de a soluționa

pe cale amiabilă neînțelegerile ce s-ar putea ivi cu ocazia solicitărilor de

restituire a lăcașurilor de cult, dar din atitudinea și poziția părților,

exprimate pe parcursul procesului, este evident că o asemenea conciliere este

imposibil de realizat, situație în care sunt incidente prevederile art. 3 alin.

(2) din Decretul-lege nr. 126/1990, care deschid părții interesate calea

acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun.

Împotriva

acestei ultime decizii au declarat recursuri reclamanții și pârâta.

Reclamanții

Protopopiatul Bisericii Unite cu Roma Greco-catolică și Parohia Greco-catolică

Cibin au solicitat, prin motivele de recurs,

admiterea acestuia, desființarea ambelor hotărâri

pronunțate în cauză și rejudecând, admiterea acțiunii.

Au arătat că

terenul este proprietatea lor, construcțiile fiind intabulate fără titlu pe

numele pârâtei, în timp ce restul construcțiilor din jur, accesorii, le-au fost

restituite în natură, însă nu pot fi folosite în lipsa elementului principal și

au invocat principiul potrivit căruia proprietarul terenului este și

proprietarul edificatelor.

Parohia

recurentă a invocat calitatea sa de fost proprietar al lăcașului de cult în

litigiu și a precizat că Protopopiatul acționează ca autoritate bisericească

ierarhic superioară în scopul apărării intereselor acesteia.

Au precizat că

imobilele revendicate, respectiv lăcașul de cult și casa parohială nu se supun

prevederilor O.G. nr. 94/2000.

In ceea ce

privește procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990, au arătat că a fost

respectată, deși nu este o procedură administrativă prealabilă obligatorie de

natură a paraliza o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și având

în vedere că nu s-a realizat concilierea prevăzută de respectul act normativ,

accesul la justiție este liber potrivit art. 3 alin. (2).

Prevalându-se

de dispozițiile art. 31 alin. (3) din Legea nr. 489/2006, au arătat că refuzul

pârâtei de a participa la conciliere încalcă morala și argumentele de ordin

cultural religios.

In continuare,

au arătat că încheierea de intabulare nr. 5159/1971 este lovită de nulitate

absolută pentru că nu se bazează pe niciun titlu.

Decretul nr.

177/1948 nu transferă patrimoniul, iar Decretul nr.358/1948 nu dispune asupra

patrimoniului în sensul transferului acestuia în patrimoniul unei alte

biserici.

Legea cultelor

dă personalitate juridică fiecărei biserici, care, ca persoană juridică, deține

propriul patrimoniu, distinct de al altora.

Prin urmare,

au concluzionat că nu există vreun act juridic prin care să se ateste că

patrimoniul lor s-a transmis pârâtei cu acordul lor sau în temeiul unei

hotărâri judecătorești, în respectarea prevederilor art. 34 din Decretul-lege

nr. 115/1938.

Au considerat

că li s-a recunoscut calitatea de fost proprietar atâta timp cât s-a apreciat

că au calitate procesuală activă dovedită în persoana Parohiei Greco-catolice

Cibin și că acțiunea a fost formulată pentru obținerea posesiei.

Prezumția

potrivit căreia pârâta ar fi titulara dreptului de proprietate, cerută de art. 32

alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938 este combătută și răsturnată prin

lipsa titlului valabil și apt de intabulare corectă pe numele acesteia.

Intabularea

fictivă și fără temei nu are caracter constitutiv de drepturi imobiliare, iar

nulitatea absolută este imprescriptibilă.

Au invocat

inopozabilitatea sentinței nr. 1219/1993 a Judecătoriei Sibiu, motivat de

faptul că parohia nu a fost parte în proces și au arătat că nu operează efectul

negativ al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești irevocabile.

Au arătat că

sunt incidente în cauză prevederile Legii nr. 489/2006, ulterioară Protocolului

nr. 1 al Curții Europene, de a cărui protecție acordată dreptului lor de

proprietate prin art. 1 au înțeles a se prevala.

Prin chiar

demersul judiciar prezent au solicitat instanței să dea o hotărâre prin care să

li se recunoască calitatea de proprietar al imobilului în litigiu pentru a

putea invoca existența „bunului actual".

Au mai

precizat că vor depune expertiză și acte de identificare a amplasamentului

bunului litigios în raport de restul imobilelor restituite deja.

Pârâta Parohia

Ortodoxă Română Cibin a solicitat, prin motivele de recurs,

întemeiate pe prevederile pct. 9 al

art. 304 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în parte a hotărârii

atacate și admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, motivat de faptul că

nu a fost respectată procedura instituită expres prin Decretul-lege nr. 126/1990.

A criticat

hotărârile fondului sub aspectul nerespectării indicațiilor deciziei de casare,

ambele instanțe reținând că deși procedura prevăzută de Decretul-lege nr. 126/1990

nu a fost respectată acest fapt nu poate atrage însă respingerea acțiunii.

A arătat că în

situația în care ar fi fost o simplă acțiune în revendicare, instanța de fond

competentă era Judecătoria Sibiu, însă în speță, în situația revendicării

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, legiuitorul a instituit o procedură

specială, reglementată expres prin Decretul-lege nr. 126/1990, derogatorie de

la dreptul comun.

Deși

reclamanta a depus la dosar o adresă, care în opinia sa, constituie o încercare

de convocare, aceasta nu respectă dispozițiile legale, sub aspectul

nerespectării termenului prevăzut de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990.

Totodată, aceasta trebuia înmânată Arhiepiscopiei Ortodoxe Române Sibiu care

avea abilitatea desemnării reprezentanților clericali și nu s-au indicat actele

care au stat la baza revendicării imobilului.

A apreciat că

rațiunea legiuitorului a fost aceea a asigurării unei căi amiabile de

soluționare a neînțelegerilor dintre culte, în funcție de opinia credincioșilor

din zonă, procedură prealabilă sesizării instanțelor judecătorești și prin care

nu se închide accesul la justiție, care este doar supus unor reglementări

speciale.

A invocat în

sprijinul afirmațiilor sale practica instanței supreme, respectiv decizia nr. 3753/2007.

Prin

întâmpinarea formulată de recurenta - pârâtă

s-a invocat excepția nulității recursului reclamanților,

care însă va fi înlăturată, constatându-se că, deși nu a fost precizat formal

textul de lege cuprins la art. 304 C. proc. civ. pe care se întemeiază

recursul, parte din criticile formulate permit încadrarea în motivele de

nelegalitate prevăzute de articolul menționat.

Recursurile

sunt însă nefondate,

urmând

a fi respinse ca atare în considerarea argumentelor ce succed .

Cu privire la

recursul reclamanților, se reține că nu pot fi primite argumentele acestora

potrivit cărora se bucură de protecția acordată dreptului de proprietate prin

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Aceasta

datorită faptului că, pentru a putea beneficia de protecția art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție, o persoană trebuie să dețină un „bun" în sensul

acestei norme.

In ceea ce

privește noțiunea de bun, Curtea Europeană a decis că poate cuprinde atât

bunurile existente cât și valori patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la

care reclamantul poate pretinde că are cel puțin o speranță legitimă de a le

vedea concretizate.

Conform

principiilor ce se degajă din jurisprudența CEDO, bunul actual presupune

existența unei decizii administrative sau judecătorești definitive, prin care

să se recunoască direct sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în

acest sens, cauza Străin și alții împotriva României, hotărârea CEDO din 30

iunie 2005, cauza Sebastian Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall

împotriva României, hotărârea CEDO din 23 iunie 2009, etc).

Prin urmare,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a interpretat în jurisprudența sa

noțiunea de bun, iar prin hotărârea pilot în cauza Măria Athanasiu și alții

împotriva României a analizat din nou noțiunile de „bun actual" și

„valoare patrimonială" și a statuat că existența unui „bun actual"

este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie,

instanțele au recunoscut calitatea de proprietar al persoanei în discuție și

dacă, în dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.

In schimb,

Curtea Europeană a statuat că nu vor fi considerate bunuri, în sensul

articolului menționat, speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a

stins de mult timp ori o creanță condițională, care a devenit caducă prin

neîndeplinirea condiției (cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea

CEDO din 23 martie 2006, cauza Malhous contra RepuB1icii Cehe, hotărârea CEDO

din 13 decembrie 2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României,

hotărârea CEDO din 3 decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva

României, hotărârea CEDO din 14 decembrie 2006, etc).

Fată de aceste

considerente, se constată că reclamanții nu dețin un bun și un drept la

restituirea în natură, astfel cum pretind pe calea acțiunii în revendicare,

pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție dreptului de

proprietate.

Astfel, așa

cum corect au reținut și instanțele fondului, în cauză, pârâta este cea care

are intabulat dreptul de proprietate din anul 1971 și care are și posesia

imobilului, avându-se în vedere și faptul că în sistemul de carte funciară,

înscrierea unui drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din

Decretul-lege nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este

prezumată a fi titulara acelui drept.

Or, probele

administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție, iar reclamanții nu au

dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ., neputând fi

astfel primite criticile potrivit cărora încheierea nr. 5159/1971 este lovită

de nulitate absolută, întrucât titlul în baza căruia pârâta și-a înscris

dreptul de proprietate nu a fost atacat în prezenta, astfel că el este valabil

și produce efecte juridice.

Dimpotrivă,

prin decizia nr. 220/1994 a Tribunalului Sibiu, irevocabilă prin decizia nr.

1061/1994 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a constatat că intabularea dreptului

de proprietate al Bisericii Ortodoxe Sibiu Cibin s-a făcut cu respectarea art. 37

din Decretul nr. 177/1948, astfel că titlul acesteia este valabil, iar

încheierea de intabulare nr. 5159/1971 este legală.

Sub acest

aspect nu pot fi primite criticile reclamanților privitoare la inopozabilitatea

hotărârilor judecătorești menționate motivat de faptul că nu au fost parte în

proces, întrucât, deși Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu nu a fost parte în

acel proces, litigiul pornit în 1992 s-a purtat între Protopopiatul Bisericii

Române Unite cu Roma Greco-catolică Sibiu, în calitate de reclamant și Biserica

Ortodoxă Sibiu Cibin, în calitate de pârâtă, Protopopiatul fiind autoritate

bisericească ierarhic superioară Parohiei Greco-catolică Cibin Sibiu, care a

acționat în scopul apărării intereselor acesteia din urmă și în procesul pornit

în 1992, așa cum procedează și în prezenta cauză.

Astfel,

acțiunea care face obiectul prezentului dosar este promovată de Parohia Greco-catolică

Cibin alături de Protopopiatul Bisericii Române Unite cu Roma Greco-catolică

Sibiu, iar prin motivele de recurs, reclamanții reafirmă faptul că acesta din

urmă acționează ca autoritate bisericească ierarhic superioară, în scopul

apărării intereselor parohiei.

Mai mult, în

primul ciclu procesual, analizându-se excepția puterii lucrului judecat

raportat la prima acțiune, instanța de apel a reținut în decizia civilă nr. 212/A/2008

că introducerea unui nou reclamant în cauza de față, alături de cel existent în

litigiul din 1992 nu este de natură să înfrângă cerința identității de părți,

iar aceste considerente au fost reținute de către instanța de recurs ca fiind

corecte.

In raport de

acestea și față de aspectul că instanța supremă a statuat, prin decizia de

casare, că în rejudecare este posibil a se constata că operează efectul negativ

al puterii de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești irevocabile, în mod

corect instanțele fondului au reținut că în litigiul anterior s-a respins

irevocabil cererea de anulare a încheierii de intabulare nr. 5159/1971 pentru

nelegalitatea titlului și restabilirea situației anterioare de C.F.

Față de cele

de mai sus, susținerile reclamanților potrivit cărora Decretul nr. 177/1948 nu

reprezintă un titlu pentru intabulare, întrucât nu conține dispoziții

referitoare la transferul patrimoniului nu prezintă relevanță în soluționarea

cauzei, atâta timp cât aspectele vizând valabilitatea titlului pârâtei prin

prisma condițiilor prevăzute de respectivul decret au făcut obiectul unei

judecăți irevocabile.

Sunt eronate

și susținerile reclamanților potrivit cărora prin recunoașterea calității

procesuale active rezultă rară tăgadă calitatea de fost proprietar, întrucât

litigiul dedus judecății vizează, după cum rezultă din cele expuse anterior,

alte aspecte, iar din actele dosarului a rezultat identitatea dintre

proprietarul tabular înainte de intabularea dreptului pârâtei și reclamanta

Parohia Greco-catolică Cibin Sibiu.

Nici

argumentele reclamanților privitoare la parcurgerea procedurii reglementate de

Decretul-lege nr. 126/1990, deși nu este o procedură obligatorie care ar putea

paraliza o cerere în revendicare pe dreptul comun, nu sunt relevante, atâta

timp cât în al doilea ciclu procesual, a fost soluționată pe fond acțiunea în

revendicare.

In ceea ce

privește recursul pârâtei, se reține că singurele critici vizează neparcurgerea

procedurii prealabile reglementată de Decretul-lege nr. 126/1990, ceea ce în

opinia sa, echivalează cu respingerea acțiunii ca inadmisibilă.

Deși recurenta

- pârâtă a criticat hotărârile fondului pentru nerespectarea deciziei de casare

nr. 7224/2009, se reține că tocmai prin acesta, care este obligatorie pentru

instanța de trimitere sub aspectul proB1emelor de drept dezlegate, în

conformitate cu dispozițiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., s-a stabilit că

acțiunea dedusă judecății este una în revendicare, de drept comun, întemeiată

pe prevederile art. 480 C. civ.

In raport de

această rezolvare, neparcurgerea procedurii reglementată de Decretul-lege nr.

126/1990 nu mai prezintă relevanță în speță.

Pentru aceste

considerente, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor

respinge, ca nefondate, ambele recursuri declarate în cauză.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca

nefondate, recursurile declarate de reclamanții Protopopiatul Bisericii Române

Unite cu Roma Greco-catolică și Parohia Greco-catolică Cibin și de pârâta

Parohia Ortodoxă Română Cibin împotriva deciziei nr. 113 din 15 aprilie 2011 a

Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 mai 2012.