ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6776/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6776/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data de 12

iulie 2007 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamanta Parohia Română Unită cu

Roma (Greco-catolică) S.J. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Parohia

Ortodoxă Română S.J. să fie obligată pârâta la retrocedarea imobilelor biserică

și cimitir, identificat în CF nr. C1., S.J., nr. T1. și grădină intravilan, loc

casă și casă parohială, identificată în CF nr. C2. S.J., nr. T2., T3. și T4.

Pârâta a depus întâmpinare prin care a invocat

excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei dovezii calității

de reprezentant al reclamantei al preotului S.S. și excepția inadmisibilității,

raportat la prevederile art. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 94/2000, apreciind că imobilele

cimitir, casă parohială, loc de casă și grădină nu sunt lăcașuri de cult și pot

face obiectul restituirii în temeiul unui act normativ special. Pe fondul cauzei,

pârâta a solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 326/2009, astfel cum

a fost îndreptată prin încheierea din 18 ianuarie 2010, Tribunalul Hunedoara a respins

excepțiile invocate de pârâtă, iar pe fond a admis în parte acțiunea reclamantei,

a obligat-o pe pârâtă să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei,

imobilele înscrise în CF nr. C1. S.J., nr. T1. (biserică și cimitir) și CF nr.

C2. S.J., nr. T2., T3. și T4. (grădină intravilan, loc de casă și grădină intravilan),

a respins capătul de acțiune cu privire la revendicarea casei parohiale edificată

pe imobilul evidențiat în CF nr. C2. S.J., nr. top. T3. și a obligat pârâta la plata

sumei de 650 RON, cheltuieli de judecată, în favoarea reclamantei.

Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, învestită

cu soluționarea apelului declarat de ambele părți, prin decizia nr. 144 din 23

septembrie 2011, a admis calea devolutivă de atac exercitată de pârâtă, a schimbat

în parte sentința în sensul respingerii acțiunii.

Totodată a înlăturat și dispozițiile referitoare

la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei

și a fost respins apelul declarat de reclamantă pentru considerentele ce urmează:

Criticile aduse de pârâtă cu privire la nelegala

constituirea cadrului procesual și la soluționarea excepției lipsei calității procesuale

active sunt nefondate.

Din extrasul funciar depus în copie la dosar fond

rezultă că asupra imobilului înscris în CF nr. C2. S.J., nr. T2., T3., T4., proprietar

tabular este Biserica Ortodoxă Română, în cotă de 1/1 părți. Numita S.C.M. deține

o cotă de proprietate din imobilul înscris în aceeași CF, cu nr. T5., imobil care

nu face obiectul acțiunii de față, astfel că nu se impunea chemarea în judecată

a acesteia.

În ce privește calitatea procesuală a reclamantei,

Curtea a constatat că reclamanta susține că are calitate procesuală activă întrucât

a fost intabulată în CF până în 1968, iar în opinia sa nu a pierdut niciodată calitatea

de proprietar. Așadar, câtă vreme există identitate între reclamantă și proprietarul

întabulat în CF, nu se poate reține că reclamanta nu justifică legitimare procesuală.

Aspectele invocate de pârâtă cu privire la dovada calității de proprietar vizează

chestiuni care privesc temeinicia acțiunii, iar nu legitimarea procesuală a acesteia.

Pe fondul cauzei, Curtea a constatat următoarele:

Cererea reclamantei este întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ. Acțiunea în revendicare reglementată de acest text legal este acțiunea

proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar. Astfel, este de esența

acțiunii în revendicare ca proprietarul neposesor să opună posesorului neproprietar

titlul său de proprietate în baza căruia face dovada dreptului său de a-și reapropia

bunul

În speță, reclamanta a pierdut dreptul de proprietate

prin efectul legii prin care s-a dispus încetarea existenței cultului Greco-catolic.

Singura parte care reușește să facă dovada proprietății este doar pârâta care, potrivit

extraselor de CF, în 1968 a devenit proprietar tabular asupra imobilelor în litigiu,

de atunci având și posesia lor.

Dreptul de proprietate al pârâtei a fost dobândit

în temeiul Decretului nr. 177/1948 și al Decretului nr. 358/1948, iar la momentul

respectiv un astfel de mod de dobândire a proprietății era reglementat prin

art. 645 C. civ. Decretul nr. 177/1948 a consacrat în mod expres, prin art. 37,

strămutarea de drept a averii unui cult atunci când majoritatea credincioșilor acelui

cult trec la alt cult. Așa s-a întâmplat în cauza de față, majoritatea credincioșilor

greco-catolici trecând la cultul ortodox, iar, în același timp, în temeiul dispoziției

legale menționate, a operat și transferul patrimoniului Bisericii Greco-catolice

în proprietatea Bisericii Ortodoxe.

În cauză reclamanta nu a făcut dovada calității

de proprietar și nu are nici posesia imobilelor. În sistem de CF, înscrierea unui

drept real are efect constitutiv, conform art. 32 alin. (1) din Decretul - lege

nr. 115/1938, astfel că persoana al cărei drept este înscris este prezumată a fi

titulara acelui drept. Probele administrate în cauză nu au răsturnat această prezumție

care reglementează principiul forței probante a înscrierii în CF, iar reclamanta

nu a dovedit îndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 480 C. civ. Din probatoriul

administrat a rezultat că pârâta și-a întabulat dreptul de proprietate în 1968,

prin încheierea nr. 689/1968, în baza Decretului nr. 177/1948 și a Decretului

nr. 358/1984. Titlul acesteia nu a fost atacat, astfel că el este valabil și produce

efecte juridice. În această ipoteză, reclamanta nu are posibilitatea să revendice,

în lipsa dreptului care-i legitimează acțiunea, bunurile deținute și preluate prin

actul normativ menționat.

Instanța de fond a considerat în mod greșit că

odată cu abrogarea Decretului nr. 358/1948, titlul de proprietate invocat de către

pârâtă și-a încetat efectul constitutiv de drepturi conferit prin notarea din 1968.

Abrogarea unui act normativ are efecte numai pentru viitor, lăsând neatinse efecte

produse pe durata cât actul a fost în vigoare. Acest principiu este expres prevăzut

prin art. 1 C. civ., conform căruia legea dispune numai pentru viitor; ea nu are

putere retroactivă, așa încât actul normativ de abrogare nu are nicio putere asupra

drepturilor dobândite anterior, în temeiul actului abrogat.

Împrejurarea că ulterior dobândirii dreptului

de proprietate de către pârâtă, Decretele nr. 177/1948 și nr. 358/1948 au fost considerate

abuzive și au fost abrogate nu este de natură să golească de conținut raporturile

și actele juridice născute sub imperiul acestor acte normative, atâta timp cât au

fost încheiate cu respectarea prevederilor decretelor menționate.

Abrogarea Decretelor nr. 177/1948 și nr. 358/1948

și recunoașterea Bisericii Greco-catolice nu au ca efect direct, ipso lege, retransmiterea

și redobândirea dreptului de proprietate de către reclamanți, fără nicio formalitate.

Nu s-a admis nici teza că, efect imediat al abrogării acestor decrete și al recunoașterii

Bisericii Greco-catolice, de jure, bunul revendicat nu a ieșit niciodată din proprietatea

reclamanților. În acest sens este și practica Înaltei Curți de Casație și Justiție

(deciziile civile nr. 1477/2004, 6008/2004, 4315/2007, 3788/2008, decizia civilă

pronunțată de instanța supremă în Dosar nr. 1927/107/2006).

Pe cale de consecință, acțiunea în revendicare

a imobilelor în litigiu întemeiată pe dreptul comun nu este fondată, astfel că sub

acest aspect, apelul pârâtei este întemeiat.

Sub un alt aspect, s-a observat că unul dintre

imobilele revendicate este o biserică înscrisă în CF nr. C1. S.J., nr. T1. Regimul

juridic al lăcașelor de cult ce au aparținut cultului greco-catolic este reglementat

de Decretul-lege nr. 126/1990, prin care, în art. 1, se recunoaște oficial Biserica

Română Unită cu Roma (greco-catolică).

Potrivit art. 2 din acest act normativ, bunurile

preluate de la acest cult de către stat, aflate în prezent în patrimoniul statului,

cu excepția moșiilor, se restituie, în starea lor actuală, Bisericii Române Unite

cu Roma (greco-catolică).

Legiuitorul a reglementat în mod distinct situația

juridică a lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma

(greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, prevăzând prin

art. 3 alin. (1) din decret o procedură specială de restituire a acestor imobile.

Conform textului legal menționat, situația juridică a acestor imobile se va stabili

de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte

religioase, care va ține seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin

aceste bunuri. Dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei, aceasta nu

se întrunește sau dacă nu se ajunge la nici un rezultat în cadrul comisiei ori decizia

nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în

justiție, potrivit dreptului comun [art. 3 alin. (2)].

Din interpretarea sistematică și teleologică a

normelor cuprinse în Decretul-lege nr. 126/1990, rezultă că legiuitorul a înțeles

să facă distincție între două situații diferite, pentru care a reglementat proceduri

separate privind restituirea lăcașurilor de cult.

Astfel, pe de-o parte au fost avute în vedere

bunurile aflate în prezent în patrimoniul statului, care se pot restitui de către

stat, fără nicio altă formalitate sau procedură prealabilă.

Pe de altă parte, au fost avute în vedere bunurile

ce au aparținut Bisericii Greco-catolice, dar care au fost preluate de către Biserica

Ortodoxă Română. Pentru această din urmă categorie de imobile, legiuitorul a reglementat

o procedură specială de restituire, respectiv a dispus a se avea în vedere dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. De acest criteriu trebuie

să țină seama atât comisia mixtă, constituită conform art. 3 alin. (1) din Decret,

cât și instanța de judecată, dacă părțile ajung să apeleze la acțiunea în justiție,

conform art. 3 alin. (2) din Decret. Cu privire la această problemă de drept, Înalta

Curte a statuat prin decizia civilă nr. 4315/2007 că a da o altă interpretare dispozițiilor

din Decretul-lege nr. 126/1990, ar putea aduce atingere unui drept fundamental al

majorității credincioșilor, acela potrivit căruia lăcașul de cult are un regim juridic

special, revenind de drept majorității credincioșilor din parohie.

Raționamentul legiuitorului care a stabilit drept

criteriu dorința credincioșilor, pornește de la realitățile socio-istorice din prezent

și are în vedere respectarea principiului securității raporturilor juridice. Astfel,

dacă la momentul preluării acestor imobile, ponderea credincioșilor greco-catolici

era considerabilă, în prezent această stare de lucruri s-a schimbat. Pe de altă

parte, apartenența religioasă a persoanelor născute după 1948 este ortodoxă.

După recunoașterea oficială a Bisericii Greco-catolice,

majoritatea credincioșilor greco-catolici au rămas la cultul ortodox. Astfel, conform

informațiilor transmise de Direcția Județeană de Statistică Hunedoara, în 2002 ponderea

cetățenilor din localitatea S.J. de cult ortodox este de 78,715% (344 persoane din

totalul de 437), iar a celor greco-catolici este de 15,33% (67 persoane din totalul

de 437).

Chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioșilor

greco-catolici la ortodoxism a fost abuzivă, în prezent majoritatea credincioșilor

sunt ortodocși și nu doresc să revină la cultul inițial și să revendice drepturi

decurgând din calitatea de foști credincioși greco-catolici.

Pornind de la aceste realități sociale și istorice,

a ignora voința credincioșilor și raportul dintre credincioșii ortodocși, majoritari,

și cei greco-catolici, cu o pondere mai puțin semnificativă, înseamnă a aduce grave

atingeri stabilității și securității raporturilor juridice. C.E.D.O. a susținut

în permanență că unul din elementele fundamentale ale supremației dreptului este

principiul securității raporturilor juridice și că atenuarea vechilor prejudicii

nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate. Ori restituirea bunurilor

ce au aparținut Bisericii Greco-catolice fără respectarea condiției impusă de

art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 aduce atingere tocmai acestor principii.

Introducerea alin.ui 2 al art. 3 din Decret, care

reglementează dreptul părților de a apela la acțiunea în justiție, nu este de natură

a înlătura condiția respectării dorinței majorității credincioșilor, rațiunile acestei

cerințe subzistând, ci are menirea de a garanta accesul la justiție și la un proces

echitabil, în condițiile în care instanțele din România apreciau ca inadmisibile

asemenea cereri, câtă vreme comisia mixtă nu a ajuns la niciun rezultat, cum este

cazul în speță,

Față de aceste considerente, Curtea a constatat

că, în ce privește lăcașul de cult, deși acțiunea introductivă se întemeiază pe

dispozițiile de drept comun ale art. 480 C. civ., având în vedere obiectul acesteia,

nu se pot ignora dispozițiile speciale ale art. 3 alin. (1) din Decretul-lege

nr. 126/1990, astfel că și sub acest aspect, apelul pârâtei este fondat.

Cu privire la celorlalte imobile care fac obiectul

acțiunii (cimitir, înscris în CF nr. C1. S.J., grădină intravilan și loc de casă,

înscrise în CF nr. C2. S.J.), Curtea a constatată că regimul juridic și condițiile

de restituire a acestora este reglementat de un act normativ special, respectiv

O.U.G. nr. 94/2000. Potrivit art. 1 alin. (1) din această ordonanță, imobilele care

au aparținut cultelor religioase din România și au fost preluate în mod abuziv,

cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele

de cult, aflate în proprietatea statului, a unei persoane juridice de drept public

sau în patrimoniul unei persoane juridice din cele prevăzute la art. 2, se retrocedează

foștilor proprietari, în condițiile prezentei O.U.G.

Prin dispozițiile sale, O.U.G. nr. 94/2000 a suprimat,

practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul revendicării imobilelor

naționalizate ce au aparținut cultelor religioase și a stabilit un sistem reparator

pe care l-a subordonat controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter

special. Această reglementare cu caracter special oferă cadrul juridic complet pentru

restituirea în natură sau prin măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilele

ce cad sub incidența sa.

Ca urmare, câtă vreme O.U.G. nr. 94/2000 constituie

o lege specială, reparatorie în cazul imobilelor preluate abuziv de stat ce au aparținut

cultelor religioase (cum este cazul imobilelor în litigiu, cu excepția bisericii),

și de imediată aplicare, deoarece interesează ordinea publică, iar art. 480 C. civ.

are un caracter general față de O.U.G. nr. 94/2000, dispozițiile C. civ. nu sunt

aplicabile acțiunilor având ca obiect imobile preluate de la cultele religioase

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care au fost introduse după intrarea

în vigoare a O.U.G. nr. 94/2000.

O astfel de interpretare rezultă și din prevederile

art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul

juridic al acesteia, potrivit căruia „bunurile preluate de stat fără un titlu valabil,

inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii

proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale

de reparații".

Câtă vreme restituirea imobilelor care fac obiectul

prezentei acțiuni (cu excepția lăcașului de cult), intră sub incidența unei reglementări

speciale care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor

îndreptățite, instituind atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite

termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute,

nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea

aplica în concurs cu acesta. Așadar, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile

O.U.G. nr. 94/2000 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest

act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării.

Ca urmare, O.U.G. nr. 94/2000 suprimă acțiunea

dreptului comun al revendicării, dar nu și accesul la un proces echitabil, întrucât

cuprinde dispoziții procedurale care reglementează controlul judecătoresc al deciziilor

Comisiei speciale de retrocedare, asigurându-se astfel accesul deplin și liber la

justiție, în condițiile art. 21 alin. (1) și (3) din Constituție și ale art. 6

alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În același sens este și

practica instanței supreme (dec. civ. nr. 4267/2009, dec. civ. nr. 1477/2004).

Cu privire la concursul dintre legea specială

și legea generală, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin deciziile

nr. 53/2007 și nr. 33/2008, date în recurs în interesul legii, în sensul aplicării

legii speciale și a respectării regulii electa una via și a securității raporturilor

juridice, considerentele și principiile enunțate în cele două decizii sunt pe deplin

aplicabile și în cazul de față.

Ca urmare, cu privire la aceste imobile, acțiunea

în revendicare întemeiată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.) apare ca inadmisibilă,

astfel că și sub acest aspect, apelul pârâtei este fondat.

În privința dispozițiilor art. 27 din Legea

nr. 489/2006, invocate de asemenea ca temei al acțiunii, Curtea a constatat că aceste

prevederi nu sunt aplicabile în speță. Art. 27 alin. (1) din legea menționată prevede,

cu titlu de principiu, dreptul cultelor recunoscute și unităților lor de cult de

a avea și de a dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile și imobile.

Alin. (2) al aceluiași articol statuează asupra caracterului insesizabil și imprescriptibil

al bunurilor sacre, iar ultimul alineat stabilește că aceste caractere nu afectează

redobândirea bunurilor sacre confiscate în mod abuziv de stat în perioada 1940 -

1989, precum și a celor preluate fără titlu. Ca urmare, aceste prevederi nu vizează

restituirea imobilelor preluate abuziv de stat, ci cuprind dispoziții cu caracter

general, astfel că nu pot constitui temei al revendicării imobilelor în litigiu.

În ce privește apelul reclamantei, Curtea a reținut

următoarele:

Imobilul revendicat de reclamantă ca fiind „casă

parohială” apare înscris în CF nr. C1. nr. T3., loc de casă, respectiv teren intravilan,

în suprafață de 1756 mp. Așadar, la data preluării imobilului de la reclamantă,

aceasta nu deținea în proprietate, conform mențiunilor din CF, nicio casă parohială.

Dimpotrivă, din probele testimoniale rezultă că aceasta a fost edificată după preluarea

imobilului de la reclamantă.

Chiar dacă s-ar admite că imobilul „casă parohială”

a fost preluat de la reclamantă, pentru considerentele expuse în cele ce preced,

Curtea constată, pe de-o parte, că nu sunt îndeplinite cerințele unei revendicări

întemeiate de art. 480 C. civ., iar pe de altă parte că nu se pot ignora dispozițiile

speciale ale art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990.

Susținerile apelantei-reclamante cu privire la

caracterul accesoriu al casei parohiale și la dobândirea prin accesiune a dreptului

de proprietate asupra construcției de către reclamantă nu pot face obiectul unei

analize în apel, deoarece reclamanta nu a investit instanța de fond cu un asemenea

petit. Efectul devolutiv al apelului este limitat, potrivit art. 294 C. proc.

civ., de obiectul cererii de chemare în judecată, în calea de atac neputându-se

schimba cadrul procesual și neputând fi primite cereri noi.

În ce privește criticile apelantei-reclamante

privind încălcarea art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O., Curtea le-a apreciat

ca nefondate pentru următoarele considerente:

Pentru ca dispozițiile din Protocol să fie aplicabile,

reclamanta ar trebui să facă dovada că se bucură de un „bun actual” în sensul Convenției.

Prin mecanismul creat, Convenția Europeană aduce protecție doar asupra bunurilor

actuale, deja dobândite și, în consecință, nu garantează dreptul de a le dobândi

printr-un mod sau altul. Deci speranța dobândirii unui bun, respectiv dreptul de

la restituirea unor imobile preluate înainte de ratificarea Convenției de către

România, nu constituie un „bun actual” în sensul Convenției Europene și nu poate

fi protejat prin prisma acesteia

În acest sens Curtea Europeană a statuat că existența

unui „bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu

dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres

restituirea bunului. Bunul nu ar putea fi considerat un „bun actual” în înțelesul

Convenției chiar dacă ar exista o hotărâre judecătorească de constatare a preluării

ilegale, o asemenea hotărâre neconstituind titlu executoriu pentru restituirea imobilului

(cauza Atanasiu și alții contra României, parag. 140, 143, 144).

În speță, reclamanta nu a făcut dovada unei hotărâri

definitive și executorii prin care să-i fie recunoscută calitatea de proprietar

al imobilelor în litigiu. Dimpotrivă, pârâta este întabulată din 1968, în temeiul

Decretelor nr. 177/1948 și 358/1948, în vigoare la data dobândirii imobilelor, și

își exercită atributele specifice dreptului de proprietate de peste 40 de ani. În

aceste condiții, reclamanta nu deține un bun în sensul convenției, astfel că nu

se poate reține că au fost încălcate prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta,

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătându-se că instanța

de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 645 C. civ., Decretele nr. 177/1948 și

nr. 358/1948, Decretul-lege nr. 9/1989, art. 1 din protocolul nr. 1 adițional la

C.E.D.O., art. 29 alin. (3) din Constituția României, Decretul-lege nr. 126/1990,

art. 32 alin. (1) din Decretul-lege nr. 115/1938, Legea nr. 182/2005, art. 480

C. civ., Legea nr. 489/2006, art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României.

În susținerea criticilor formulate se arată, în

esență, următoarele:

Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile

art. 645 C. civ. atunci când a considerat că „dreptul de proprietate al pârâtei

a fost dobândit în temeiul Decretului nr. 177/1948 și Decretului nr. 358/1948, iar,

la momentul respectiv un astfel de mod de dobândire a proprietății era reglementat

prin art. 645 C. civ. ".

Prin această motivare, instanța de apel s-a referit

la lege ca mod de dobândire a proprietății, incluzând în această categorie Decretele

nr. 177/1948 și nr. 358/1948, nu reprezintă legi, ci acte emise de către Ministerul

Cultelor în executarea legilor, deoarece nu au fost emise de Marea Adunare Națională.

Dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948

au fost greșit aplicate atunci când s-a considerat că aceste dispoziții au consacrat

strămutarea de drept a averii unui cult atunci când majoritatea credincioșilor acelui

cult trec la alt cult.

Intimata - pârâtă nu se poate prevala în cauză

de dispozițiile art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948 (act normativ abrogat

de Legea nr. 489/ 2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor)

în absența hotărârii judecătorești cerută de prevederile alin. (4) al art. 37 din

actul normativ menționat.

Alin. 4 alin. art. 37 din Decretul nr. 177/ 1948

prevede o procedură specială judecătorească pentru întabularea dreptului de proprietate,

procedură despre care nu se face nici o mențiune în CF nr. C1. S.J., de unde rezultă

că lăcașul de cult înscris în această CF nr. T1., s-a făcut fără titlu.

Pe cale de consecință, în condițiile în care întabularea

dreptului de proprietate al intimatei - pârâte în CF nr. C1. S.S., prin încheierea

nr. 689 din 26 noiembrie 1968, nu s-a făcut în baza hotărârii irevocabile a judecătoriei

populare a locului, instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile acestui articol

atunci când a considerat că transferul dreptului de proprietate asupra lăcașului

de cult aparținând recurentei ar fi operat „ ope legis”.

Și dispozițiile Decretului - Lege nr. 9/ 1989

au fost aplicate greșit atunci când s-a apreciat că abrogarea unui act normativ

are efecte numai pentru viitor, lăsând neatinse efecte produse pe durata cât actul

a fost în vigoare deoarece, prin Decretul Lege nr. 9/ 1989 s-au abrogat mai multe

acte normative edictate de regimul comunist, printre care s-a aflat și Decretul

nr. 358/ 1948, care prin caracterul lor discriminator și nedrept, au adus grave

prejudicii materiale și morale poporului român, intereselor legitime ale tuturor

cetățenilor, desfășurării unor relații normale cu celelalte state.

În cazul în care s-ar considera ca fiind valabil

titlul de proprietate al intimatei - pârâte asupra bisericii greco - catolice ar

însemna să fie aprobate și perpetuate practicile și măsurile abuzive comuniste,

iar pe de altă parte s-ar goli de conținut actele cu caracter reparator adoptate

față de cultul recurentei, acestea rămânând doar simple dispoziții cu caracter declarativ.

Potrivit art. 29 din Constituție, „cultele religioase

sunt libere și se organizează potrivit statutelor proprii, în condițiile legii,

fiind autonome față de stat”

.

Dispozițiile Decretului nr. 358/ 1948 erau contrare

Constituției Republicii Populare Române în vigoare de la data de 13 aprilie 1948,

care garanta prin art. 27

libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de Stat, dacă ritualul

și practica lor nu sunt contrarii Constituției, securității publice sau bunelor

moravuri.

Prin emiterea Decretului-lege nr. 9 din 31

decembrie 1989, Decretul nr. 358/ 1948 și-a încetat efectul constitutiv de drepturi,

intimata-pârâtă fiind doar un detentor precar al bisericii greco - catolice, și

a terenului aferent acesteia.

Așadar, în realitate reclamanta nu a pierdut niciun

moment dreptul de proprietate asupra imobilelor.

De asemenea Decretul-lege nr. 126/ 1990 are caracter

evident reparator, fiind subsecvent Decretului - lege nr. 9/1989 prin care Biserica

Română Unită cu Roma (greco - catolică) este recunoscută în mod oficial, motiv pentru

care instanța de apel trebuia să facă o interpretare sistemică și teleologică a

normelor juridice incidente în prezenta speță și nu o interpretare restrictivă și

evident părtinitoare în favoarea cultului ortodox, a acestor norme.

O altă critică se referă la dispozițiile art.

32 alin. (1) din Decretul

- lege nr. 115/1938, atunci când a considerat că „persoana

al cărei drept este înscris este prezumată a fi titulara acelui drept. Probele administrate

în cauză nu au răsturnat această prezumție care reglementează principiul forței

probante a înscrierii în CF(...)".

În condițiile în care, intimata - pârâtă nu are

un titlu valabil de proprietate, în cauză devin incidente dispozițiile art. 27 din

Decretul-lege nr. 115/1938, respectiv Parohia Ortodoxă Română S.J. ar putea dobândi

în mod legal acest imobil prin uzucapiune, doar dacă l-ar poseda cu bună-credință

timp de 10 ani de la nașterea dreptului nostru de a-l revendica.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile

art. 480 C. civ., deoarece unicul titlu valabil de proprietate este, cel întabulat

în CF nr. C1. S.J. în anul 1900 de către reclamantă.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile

art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990 referitoare la „dorința credincioșilor

din comunitățile care dețin aceste bunuri

", atunci când a considerat că „chiar dacă

în anul 1948 trecerea credincioșilor greco-catolici la ortodoxism a fost abuzivă,

în prezent majoritatea credincioșilor sunt ortodocși și nu doresc să revină la cultul

inițial și să revendice drepturi decurgând din calitatea de foști credincioși greco-catolici".

Instanța de apel a confundat numărul credincioșilor

cu dorința acestora, stabilind o prezumție nesusținută de absolut nicio probă.

Având în vedere că în prezent numărul credincioșilor

ortodocși este majoritar, rezultă că o astfel de aplicare a dispozițiilor art. 3

alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar goli de orice conținut caracterul reparator

al acestui decret față de cultul greco-catolic, deoarece pe această cale toate lăcașele

de cult greco-catolice ar rămâne cultului ortodox, iar liberul acces la justiție

consacrat de alineatele 2-4 ale art. 3 din acest decret, introduse prin Legea

nr. 182/ 2005 ar fii complet inutil.

Dorința credincioșilor se impune a fi aflată în

mod legal, pe calea unui referendum organizat de organele administrative locale,

care să asigure echitatea unei astfel de proceduri.

În condițiile în care nici una din părțile în

proces nu a solicitat administrarea unei astfel de probe, raportat la dispozițiile

art. 305 C. proc. civ. o astfel de solicitare nu mai poale fi făcută în fața instanței

de recurs, drept pentru care se solicită judecarea cauzei potrivit mijloacelor de

probațiune administrate în fața instanței de fond și a instanței de apel.

Modificarea art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990

(introducerea a 3 alin. noi, subsecvente celui inițial), arată că legiuitorul a

considerat că litigiul trebuie tranșat potrivit regulilor de drept comun, referitoare

la proprietate, iar nu potrivit simplei dorințe a credincioșilor, care nu au fost

niciodată titularii vreunui drept real asupra imobilului în litigiu.

Cu alte cuvinte, prin prisma dispozițiilor art.

1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.E.D.O., ar fi inadmisibil ca dreptul oricărei

persoane la respectarea proprietății sale să fie subordonat dorinței unui terț,

ori că acest drept să fie garantat persoanelor juridice proporțional cu numărul

de membri-persoane fizice care o alcătuiesc.

Prin apariția Legii nr. 489/ 2006 privind libertatea

religioasă și regimul general al cultelor, împrejurarea că o comunitate religioasă

este mai mare decât cealaltă, este indiferentă pentru corecta soluționare a acțiunii

în revendicare.

Această cerință este unicul criteriu cerut de

lege privitor la numărul credincioșilor unui cult religios pentru a fi recunoscut

cu drepturi patrimoniale depline (art. 27 din Legea nr. 489/2006), numărul credincioșilor

parohiilor din țară neavând nicio relevanță în acest sens.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit și dispozițiile

art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.E.D.O. atunci când a considerat că reclamanta

nu are un bun actual în

sensul Convenției, deoarece imobilele nu au ieșit niciodată din patrimoniul cultului

greco-catolic, în condițiile în care așa-zisul titlu de proprietate al intimatei-

pârâte.

Față de acestea, dispozițiile art. I din Protocolul

1 adițional la C.E.D.O. sunt pe deplin aplicabile în cauză, reclamanta fiind protejată

de aceste reglementări care se aplică cu prioritate în cazul în care intră în conflict

cu normele dreptului intern, față de dispozițiile art. 148 alin. (2) din Constituția

României republicată.

Prin art. 3 al Decretului-lege nr. 126/1990, completat

de Legea nr. 182/ 2005, s

-a

reglementat procedura de restituire de către Biserica Ortodoxă Română a lăcașurilor

de cult ce au fost preluate de aceasta în urma emiterii Decretul Lege nr. 358/ 1948

și ale Decretului nr. 177/ 1948.

Conformându-ne acestor prevederi legale, a fost

convocată la dialog intimata - pârâtă pentru restituirea Bisericii greco-catolice

S.J.

Întrucât intimata - pârâtă a refuzat soluționarea

pe cale amiabilă a pretențiilor reclamantei, în temeiul dispozițiilor art. 3

alin. (2) din Decretul Lege nr. 126/ 1990, așa cum a fost completat de Legea

nr. 182/2005 a fost promovată acțiunea în revendicare și rectificare de cf care

formează obiectul cauzei.

În concluzie, se solicită să se constate nulitatea

absolută a încheierii nr. 689/26. II. 1968 și să se dispună repunerea părților în

situația anterioară emiterii Decretelor nr. l77/1948 și nr. 358/ 1948, respectiv

revenirea imobilului înscris în CF nr. C1. S.J. sub nr. T1. în deplină posesie și

proprietatea reclamantei.

Înalta Curte, analizând decizia prin prisma criticilor

formulate, a probatoriilor administrate în toate etapele procesuale și a temeiurilor

de drept incidente cauzei, reține caracterul nefondat al recursului pentru argumentele

ce succed.

Cadrul normativ în care pot fi valorificate pretențiile

reclamantei este dat de Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare

la Biserica Română Unită cu Roma prin care a fost reglementată modalitatea de restituire

a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/19 48 (de desființare

a cultului greco-catolic) distingându-se între două situații: 1) aceea în care bunurile

se află în patrimoniul statului, restituibile, cu excepția moșiilor, în starea lor

actuală și 2) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica

Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă,

formată de reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama

de dorinaț credincioșilor din comunitatea care dețin aceste bunuri.

Astfel, rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990 au fost adăugate trei alin. noi, respectiv alin. (2)-(4) prin O.G.

nr. 64/2004, aprobate din Legea nr. 182/2005, rezultă din expunerea de motive a

Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile

în care multe instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în fața

comisiilor clericale nu deschidea calea acțiunii în instanță.

De aceea, abrogarea la art. 3 a alin. conform

căruia, dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei acesta nu se întrunește

sau dacă nu se ajung la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește

una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit

dreptului comun, nu poate avea semnificația ignorării normei speciale în materie.

Altfel, învestită cu o astfel de cerere, instanța

de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept

criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința

credincioșilor.

Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferință

dorința credincioșilor este un aspect de opțiune a legiuitorului care a înțeles

să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune,

lăcașuri de cult.

O măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării

de către stat a lăcașurilor de cult prin intermediul Decretului-lege nr. 177/1948,

într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar

nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.

Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii

Greco-Catolice fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege

nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.

Aceasta întrucât reconstituirea dreptului nu se

poate face în abstract, ignorând realități sociale și istorice, iar atenuarea vechilor

prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate astfel cum s-a

stabilit și prin jurisprudența C.E.D.O., respectiv cauza Raicu împotriva României.

Dealtfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității

invocate cu referire la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței

credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat

că textul nu încalcă principiul după care Statul român este un stat democratic și

nici pe cel al libertății cultelor religioase-deciziile Curții Constituționale

nr. 23/1993 și nr. 49/1995.

În cauză, în temeiul Decretului-lege nr. 177/1948

și a Decretului nr. 358/1948, cu alte cuvinte în temeiul legii, chiar considerate

abuzivă, imobilul în litigiu a fost întabulat pe numele Parohiei Ortodoxe S.J.

Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost

recunoscută oficial Biserica Română Unită cu roma Greco-Catolică, urmare a abrogării

Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul

drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite

proceduri - Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, iar speranța

de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun.

Cum abrogarea nu produce efecte retroactive și

cum prin aplicarea Decretului nr. 358/1948, în baza căruia s-a efectuat înscrierea

în favoarea pârâtei, cultul greco-catolic și-a încetat existența legală, deci a

fost lipsit de capacitate de folosință și de posibilitatea de mai avea un patrimoniu,

până la momentul recunoașterii acestuia prin efectul Decretului-lege nr. 126/1990,

susținerea recurentei în sensul că bunurile revendicate nu ar fi ieșit niciodată

din patrimoniul său sunt vădit nefondate.

Ca atare, reclamanta a predat imobilul în litigiu

prin efectul legii, iar pârâta l-a dobândit tot astfel, exercitând dreptul acestuia

de la momentul preluării.

De precizat că acțiunea în revendicare în speță

nu este una de drept comun, clasică, ci o acțiune în revendicare ce trebuie să țină

cont de criteriile instituite de legea specială, respectiv criteriul dorinței credincioșilor

din comunitatea unității administrativ teritorială S.J.

Recurenta susține că instanța de apel a aplicat

greșit legea specială deoarece a asimilat noțiunea de dorință a credincioșilor cu

numărul lor.

Argumentul nu are susținere logică câtă vreme,

după recunoașterea oficială a Bisericii catolice, majoritatea credincioșilor greco-catolici

au rămas la cultul ortodox, opțiune ce valorează cu dorința lor de a rămâne credincioși

cultului ortodox.

Criticile privind nevalabilitatea înscrierii dreptului

de proprietate al pârâtei în CF nu schimbă cu nimic soluția dată de instanța de

apel câtă vreme ponderea cetățenilor din localitatea S.J. de cult ortodox este de

78,71% (344 persoane din totalul de 437), iar a celor greco-catolici este de 15,33%

(67 persoane din totalul de 437), pe de o parte.

Pe de altă parte, așa cum s-a arătat reclamanta

nu a făcut dovada existenței în patrimoniul săi a unui „bun actual” în sensul Convenției,

astfel cum este el definit în jurisprudența recentă a C.E.D.O., respectiv în cauza

Atanasiu și alții contra României.

Drept urmare, se constată că soluția instanței

de apel este corectă, chiar dacă în corpul deciziei apar considerente legate de

inadmisibilitatea acțiunii în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480

C. civ. Instanța a analizat pricina pe fondul ei atunci când a coroborat dispozițiile

de drept comun cu dispozițiile legii speciale, statuând că reclamanta nu deține

un bun actual în sensul Convenției întrucât, chiar dacă s-ar constata o preluare

ilegală a imobilului, aceasta nu constituie o premisă pentru restituirea acestuia

în absența unei hotărâri judecătorești definitive și executorii prin care să i se

fi recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii

s-a dispus în mod expres restituirea bunului.

Recurenta dezvoltă și unele considerente legate

de imposibilitatea pârâtei de a dobândi dreptul de proprietate asupra bunului prin

intermediul prescripției achizitive de 30 de ani, numai că un asemenea argument

nu a fost avut în vedere de instanța de apel la darea soluției.

Înalta Curte, pentru argumentele ce preced, reține

că legea a fost corect aplicată, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta

Parohia Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) S.J. împotriva deciziei nr. 144 din

data de 23 septembrie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 noiembrie 2012.