ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5921/2010

Deliberând în condițiile art. 260 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată următoarele: 1. Primul ciclu procesual. Prin Acțiunea înregistrată la 21 decembrie 2006 reclamantul Protopopiatul R.U.R.G.C.S. în numele și pentru Parohia R.U.R.G.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Parohia O.R.S. recunoașterea dreptului de proprietate asupra imobilului "Biserică" și retrocedarea acestui imobil identificat prin C.F. X1 nr. X2 - Biserică și cimitir în suprafață de 7914 m 2 și obligarea pârâtei la restituirea bunului în deplină proprietate și liniștită posesie. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 182/2005 privind aprobarea O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica R.U.R.G.C., Decretului-Lege nr. 126/1990, Decretului-Lege nr. 9/1989 privind abrogarea unor acte normative și ale art. 480 C. civ.

Tribunalul Hunedoara prin Sentința civilă nr. 39 din 27 noiembrie 2008, a respins acțiunea constatând că prin Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a dispus expres o procedură de stabilire a situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale prin abilitarea unor comisii mixte la nivel de comitete formate din reprezentanți ai ambelor culte să tranșeze asupra litigiului printr-o soluționare adecvată în care să aibă prioritate "dorința credincioșilor" din comunitate. Instanța a apreciat că legiuitorul din procedura instituită a avut în vedere o soluționare pe cale amiabilă a conflictului determinat de revendicarea lăcașelor de cult. S-a reținut totodată că în speță enoriașii greco-catolici din localitatea S.A.

au achiziționat deja un astfel de lăcaș de cult, unde un preot greco-catolic oficiază practicile și ritualul specifice cultului. Curtea de Apel Alba Iulia, prin Decizia civilă nr. 158/A din 21 octombrie 2008 a admis apelul reclamantei, a desființat Sentința civilă nr. 39 din 27 noiembrie 2008 a Tribunalului Hunedoara și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. S-a constatat că instanța de fond a ignorat caracterul revendicativ al acțiunii de drept comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ceea ce a făcut ca soluția să nu fie raportată la obiectul cauzei. 2. Al doilea ciclu procesual. Rejudecând cauza după casare, Tribunalul Hunedoara prin Sentința civilă nr. 82 din 25 martie 2009 a respins acțiunea.

În motivarea sentinței s-a reținut că pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilului în litigiu în temeiul Decretului nr. 358/1958 și a art. 37 din Decretul nr. 177/1948, modalitatea transferării proprietății nefiind contestată. S-a mai reținut că orice acțiune în revendicare se legitimează pe dreptul de proprietate dovedit prin titlu de proprietate. În raport de această regulă s-a apreciat că înscrisul din dosarul de fond nu valorează dovadă a titlului de proprietate asupra imobilului revendicat, el neîndeplinind nici condițiile de formă nici pe cele de fond. Instanța a mai apreciat că dacă înscrisul prezentat este o copie a C.F. X1 în care figurează imobilul în litigiu, el reprezintă doar foaia A care cuprinde descrierea imobilului care atestă componența acestuia (biserică).

Lipsa foii B din Cartea Funciară care indică proprietarul nu poate fi suplinită, reclamanta nefăcând dovada titlului său de proprietate, cu atât mai mult cu cât este de notorietate că acest bun a făcut obiectul Decretului nr. 3581/1958 și, respectiv, Decretului nr. 177/1948. Instanța a mai reținut că prin efectul actelor normative amintite, pârâta a dobândit nu numai posesia bunului în litigiu ci și dreptul de proprietate în totalitatea prerogativelor sale (posesie, folosință, dispoziție) și s-a comportat ca un bun și diligent gospodar executând în decursul timpului lucrări ample de întreținere, reparații, recondiționări, de înfrumusețate, prin care s-a sporit gradul de confort, lucrări care pot fi considerate voluptorii și pe care le execută de regulă doar un bun și diligent gospodar.

S-a mai reținut că prin Legea nr. 213/1998 cimitirele sunt incluse în proprietatea unităților administrativ-teritoriale pe raza cărora se află. Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia civilă nr. 176/A din 5 noiembrie 2009 a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot Sentința civilă nr. 82 din 25 martie 2009 și a admis acțiunea. A fost obligată pârâta să recunoască dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilului înscris în C.F. X1 nr. X2, biserică și cimitir intravilan în suprafață de 1 iugăr și 600 stânjeni, respectiv 7914 m 2 și să restituie în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil cu 1.200 RON cheltuieli de judecată efectuate la instanța de fond. În motivarea acestei decizii în esență curtea de apel a reținut următoarele.

Conform art. 1 din Decretul-Lege nr. 126/1990, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-Lege nr. 9/1989, Biserica R.U.R.G.C a fost recunoscută oficial situația lăcașurilor de cult care au aparținut acestei Biserici (și preluate de Biserica Ortodoxă) urmând a se stabili de către o comisie mixtă a reprezentanților clericali ai celor două culte religioase, ținând cont de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri. Rundele de dialog care au avut loc între părți, conform actelor depuse la dosar, nu au dat rezultate astfel încât reclamanta a intentat prezenta acțiune în temeiul art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005.

În acțiunea reală pornită în temeiul art. 480 C. civ. de reclamantul neposesor (pentru recunoașterea dreptului său de proprietate asupra bunului revendicat și pe care îl solicită de la pârâtă), reclamantului îi revine obligația de a proba dreptul pretins (conf. art. 1169 C. civ.). Instanța a constatat că reclamantul a făcut această probă cu copia C.F. X1 actualizată la 20 noiembrie 2006, (depusă la instanța de fond) copie semnată și ștampilată de autoritatea emitentă (Biroul C.F. Hațeg) precum și de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Hunedoara) și depusă ulterior tot în copie, în dosarul instanței de apel ( exemplar actualizat la 14 octombrie 2009). S-a constatat că acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, ea putând fi paralizată numai când posesorul actual a dobândit imobilul prin uzucapiune, în condițiile prevăzute de lege.

Instanța de apel a constatat că pârâta nu a invocat, expressis verbis, în apărare această modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, dar s-a referit la posesia îndelungată pe care a exercitat-o asupra bunului (mai mult de 50 ani), ceea ce a impus analizarea acestui mod de dobândire a proprietății. S-a observat că potrivit Deciziei nr. 86/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii, în situația în care prescripțiile sunt începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938, acțiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în regim de Cartea Funciară, sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, sub imperiul căreia ele au început.

Sub acest aspect s-a apreciat că în momentul când pârâta a început posesia bunului, în 1948, era în vigoare Legea nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare și că art. 27 și 28 din această lege, care reglementează uzucapiunea, nu se aplică cazului dedus judecății, pârâta neaflându-se în nici una din ipotezele reglementate de articolele menționate. Cazul reglementat de art. 27 al Decretului-Lege nr. 115/1938 - uzucapiunea tabulară de 10 ani - nu se regăsește în speță, în raport de împrejurarea că pârâta nu și-a intabulat dreptul în C.F. Nici cazul reglementat de art. 28 din același act normativ - uzucapiunea extratabulară de 20 ani - nu se regăsește în cauză.

În acest din urmă caz este necesar ca posesia să fie exercitată timp de 20 ani de la moartea titularului dreptului de proprietate intabulat. În ce privește susținerea că este de notorietate faptul că imobilul a făcut obiectul Decretului nr. 358/1948 și respectiv Decretul nr. 177/1948 aceasta nu este suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate în sistem de C.F. cu aplicarea Decretului-Lege nr. 115/1938, care reglementează principiul efectului constitutiv de drepturi reale al înscrierii în Cartea Funciară (art. 17 - 18 din actul normativ citat). Constituirea dreptului de proprietate în beneficiul pârâtei nu s-a putut reține nici pe cale de excepție de la regula instituită de art. 17 - 18 din Decretul-Lege nr. 115/1938, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 26 din Decretul-Lege amintit.

Art. 26 prevede că drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscrierea în Cartea Funciară în cazuri expres enumerate: succesiune legală și testamentară, accesiune, vânzare silită și expropriere. Or, în speță nu s-a dovedit nici o situație de acest gen. S-a conchis, prin urmare, că înscrierea reclamantei în C.F. dă naștere prezumției prev. de art. 32 din actul normativ menționat, (principiu reluat și de art. 30 din Legea nr. 7/1996 privind cadastru judiciar și publicitatea imobiliară), din care rezultă că dacă în C.F. s-a înscris un drept real, se prezumă că dreptul există în folosul persoanei în beneficiul căreia dreptul a fost înscris. Curtea de apel a mai reținut că efectul abrogării Decretului nr. 358/1948 a privit numai recunoașterea Bisericii Greco-Catolice și nicidecum redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilelor pe care Biserica Greco-Catolică le-a pierdut ca efect al legii.

S-a mai observat că nu se poate aprecia că în cauză proprietatea a fost dobândită de pârâtă ca efect al legii în temeiul art. 645 C. civ. invocat, față de împrejurarea că decretele nr. 358/1948 și nr. 177/1948, sunt emise de Ministerul Cultelor, ele nefiind legi ci acte emise în executarea legilor. Instanța de apel, a mai constatat că susținerea pârâtei în sensul că dreptul de proprietate a fost dobândit în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 nu poate fi primită. Acest articol prevede că dacă numărul credincioșilor care au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox este de cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale al cultului părăsit, întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași.

Instanța a observat că art. 38 din Decretul nr. 177/1948 instituie o procedură specială pentru intabularea dreptului de proprietate, procedură despre care nu se face nici o mențiune în Cartea Funciară, în favoarea pârâtei, preluarea imobilului fiind făcută fără titlu, este o preluarea faptică. Cât privește împrejurarea reținută de instanță ca temei a respingerii acțiunii, faptul că imobilul a fost supus unor lucrări de transformare-adăugire care i-a sporit gradul de confort, s-a constatat că acestea nu au format obiectul litigiului, și deci pentru ele nu s-au administrat probe, acest aspect putând forma obiectul unei acțiuni separate în pretenții și în nici un caz nu poarte conduce la dobândirea unui drept de proprietate asupra unui imobil care este proprietatea altei persoane.

Nu s-a primit susținerea pârâtei potrivit căreia cimitirul nu poate forma obiect al revendicării, deoarece face parte din domeniul public al comunelor, orașelor și municipiilor conform art. II pct. 10 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998. Susținerea este reală dar inaplicabilă în raport de dovedirea dreptului de proprietate făcută de reclamant asupra acestui bun, notat în C.F. ca făcând parte din nr. X2 alături de biserică. 3. Recursul. Împotriva Deciziei nr. 176/A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia pârâta a declarat recurs în termenul legal prevăzut de lege, solicitând în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel și, în subsidiar, modificarea în tot a deciziei iar pe fond respingerea acțiunii.

În drept au fost invocate motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ. În fapt decizia a fost criticată pentru următoarele: - încălcarea principiului contradictorialității procesului civil prin aceea că nu s-a pus în discuția părților înscrisul "foaie reconstituită a C.F. X1" și nici celelalte probe pe care s-a întemeiat hotărârea; - încălcarea dreptului la apărare al pârâtei căreia nu i s-a acordat un termen pentru studierea actului "foaia reconstituită a C.F.

X1" depus la termenul la care s-a judecat cauza; - nepronunțarea instanței de apel asupra excepțiilor și apărărilor formulate de pârâtă (excepția lipsei de interes și a inadmisibilității acțiunii); - lipsa de rol activ din partea instanței pentru identificarea imobilelor - obiect al acțiunii în revendicare; - lipsa motivelor pe care se întemeiază soluția instanței, și care a analizat apărări neinvocate de pârâtă (uzucapiunea) și mai ales nu a precizat pe care înscris din cele prezentate drept "extras din foaia de C.F. X1", se întemeiază soluția.

În dezvoltarea acestor motive de fapt recurenta în esență a susținut următoarele: Reclamantul într-o acțiune în revendicare este ținut să dovedească pretențiile sale, în temeiul art. 1169 C. civ., potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească (actori incumbit probatio), pârâtul având o situație pasivă deoarece în favoarea lui operează prezumția de proprietate dedusă din simplul fapt al posesiei. Recurenta a susținut că în mod eronat și nelegal s-a apreciat că proba prezentată de reclamant în susținerea acțiunii în revendicare reprezintă dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, actul neîndeplinind condițiile de formă și fond cerute de lege pentru un asemenea document.

Recurenta a mai criticat și faptul că instanța nu a lămurit nici elementele de incertitudine ale înscrisului prezentat de reclamant, în două variante originale, în justificarea dreptului de proprietate. La fond, susține recurenta, reclamantul a prezentat un document în limba maghiară intitulat "C.F. X1" eliberat de Biroul de Carte Funciară Hațeg, la 11 noiembrie 2007, în urma Cererii nr. 3183 din 6 noiembrie 2007, iar în apel reclamantul a prezentat un alt document în limba română intitulat tot "C.F. X1" eliberat la 14 octombrie 2009 de Biroul de Carte Funciară Hațeg în urma Cererii nr. 6517 din 9 octombrie 2009, despre care se face mențiunea că este "foaie reconstituită". S-a criticat de asemenea împrejurarea că instanța de apel nu a lămurit situația confuză a celor două documente, fiecare în altă limbă și nici nu a indicat care din cele două reprezintă titlu de proprietate și nici motivele pentru care a dat o atare valoare documentului intitulat "C.F.

X1". Sub acest din urmă aspect recurenta a susținut că, soluția instanței de apel de a admite acțiunea în revendicare este nelegală deoarece documentul mai sus amintit a fost greșit interpretat și considerat că valorează titlu de proprietate, el fiind în realitate numai certificarea unei înscrieri în C.F., s-a susținut că documentul nu cuprinde mențiuni cu privire la titularul dreptului și nici date referitoare la modul în care a fost dobândită proprietatea asupra lăcașului de cult în discuție, într-una din formele de dobândire a proprietății prevăzute de art. 644 și 645 C. civ. Nu este menționată nici data dobândirii proprietății pentru ca în raport de aceasta să se stabilească legea aplicabilă, având în vedere că în Decretul-Lege nr. 115/1938 nu se prevede că extrasul de Carte Funciară are valoarea de titlu de proprietate.

S-a mai criticat împrejurarea că deși nu s-au făcut dovezi cu privire la identificarea terenului și bisericii în sensul că bunul revendicat este cel aflat în posesia pârâtei și are dimensiunile prevăzute în acte și se află în comuna S.A. sat D. În lipsa acestor dovezi acțiunea a fost admisă cu încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ. Sub acest aspect s-a criticat faptul că nu s-au analizat apărările pârâtei în sensul că biserica actuală deținută în satul D. de Parohia Ortodoxă Română a fost construită pe ruinele unei alte biserici tot ortodoxe, dovada fiind orientarea altarului bisericii spre răsărit. Recurenta a mai susținut că s-au ignorat și apărările acesteia în sensul că imobilul biserică a intrat în patrimoniul Parohiei Ortodoxe S.A.

prin efectul legii prin care s-a dispus încetarea existenței cultului greco-catolic, dreptul de proprietate fiind strămutat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 iar după anul 1948 în comuna D. și în satul S.A. nu au mai existat credincioși greco-catolici, conform recensământului din anul 2002 când manifestarea apartenenței religioase putea fi liber exprimată, numărul acestora (15 - 16 persoane) fiind astfel mic față de numărul credincioșilor ortodocși. Recurenta a susținut că în această ipoteză reclamanta nu ar avea posibilitatea să revendice bunul în lipsa dreptului care îi legitimează acțiunea, și nici să susțină că bunul nu a ieșit niciodată din patrimoniul ei în condițiile în care, după apariția Decretului 358/1948 reclamanta nu a mai existat ca subiect de drept civil, fiind desființată și deci nu putea fi titulara unui drept real.

Nici abrogarea normelor legale prin care pârâta a devenit proprietară, nu conduce la caducitatea titlului acesteia, a susținut recurenta, deoarece caducitatea este o sancțiune care lipsește de efecte juridice doar actul juridic datorită unor cauze ulterioare încheierii lui indiferent de voința autorului actului. S-a mai susținut că reclamanta nu are un interes legitim și a promovat o acțiune care este inadmisibilă, în contextul legii speciale O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din România cu modificările ulterioare inclusiv cele prevăzute în Legea nr. 247/2007, care a instituit reglementarea prin lege specială a regimului juridic al imobilelor cu destinație de lăcaș de cult.

În raport de dispozițiile legii speciale, normele C. civ., norma de drept comun, au fost înlocuite în acest caz de dispozițiile legii speciale și, ca urmare, au rămas fără aplicare. În întâmpinarea depusă la dosar intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat atât sub aspectul excepțiilor invocate (lipsa calității procesuale active, lipsa de interes în promovarea acțiunii și inadmisibilitatea acțiunii), cât și pe fondul său. În acest sens intimata a arătat că îi este justificată calitatea procesuală activă de dispozițiile art. 276 și 278 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientate (pe baza căreia funcționează Biserica R.U.R.G.C.), cod recunoscut de Guvernul României prin H.G.

nr. 1218/2008. Potrivit textelor invocate protopopul, preot din fruntea unui protopopiat compus din mai multe parohii, are dreptul și obligația de a îndeplini în numele episcopului eparhial sarcinile determinate de drept și de a se îngriji pentru ca bunurile bisericești să fie administrate cu toată grija, bunul revendicat fiind potrivit colii de C.F. X1, proprietatea Bisericii Creștine greco-catolice, cult recunoscut prin Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor. Cât privește interesul, intimata a arătat că a dovedit existența acestuia prin promovarea prezentei acțiuni pentru recuperarea bunurilor imobile ce au aparținut Bisericii R.U.R.G.C.

Cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii s-a arătat că aceasta a fost rezolvată de către Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia civilă nr. 158/A din 21 octombrie 2008, prin care a fost respinsă această excepție, soluție care nu a fost recurată de recurenta pârâtă, dobândind astfel autoritate de lucru judecat. Și pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului în raport de împrejurarea că reclamanta a făcut dovada proprietății asupra imobilului cu extrasul de C.F. X1 depus la dosar într-o formă la instanța de fond și ulterior într-o formă actualizată care nu este neclară și care cuprinde în foaia A proprietarul tabular înregistrat sub A1, respectiv Biserica Creștină greco-catolică S.A., înregistrarea fiind făcută înainte de 1918, potrivit dreptului civil maghiar și deci înainte de intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 115/1938.

Foaia de C.F. îndeplinește astfel atât condițiile de formă cât și de fond pentru a fi interpretate drept titlu de proprietate. S-a susținut că, nici critica referitoare la necesitatea unei expertize de identificare a imobilului nu este întemeiată, deoarece o atare probă nu era pertinentă față de recunoașterea pârâtei că imobilul din foaia de C.F. X1, nr. X2 este un lăcaș de cult asupra căruia reclamanta a pierdut în 1948 dreptul de proprietate. Intimata a mai arătat că decizia atacată este bine motivată și cuprinde atât probele reținute cât și concluziile desprinse din acestea, instanța manifestând și rolul activ prin aceea că a analizat toate posibilitățile și cele care nu au fost invocate de pârâtă.

S-a mai susținut că hotărârea curții de apel este legală și temeinică deoarece instanța a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor Decretului-Lege nr. 115/1938 art. 17 - 18, drepturile reale putând fi constituite, modificate sau stinse numai prin înscriere în Cartea Funciară și deci câtă vreme reclamanta este înscrisă în C.F., această înscriere dă naștere prezumției prev. de art. 32 din Legea nr. 115/1938 și preluată de art. 30 din Legea nr. 7/1996. Intimata a mai arătat că așa zisă diferență numerică din satul S.A.

între credincioșii celor două culte, catolic și, respectiv, ortodox nu are nici o incidență asupra soluționării corecte a cauzei cel puțin din două motive: - prin refuzul net exprimat la 20 aprilie 2002 recurenta pârâtă a renunțat să consulte credincioșii din comunitate și invocă această chestiune în mod neîntemeiat, în acest moment procedural; - după apariția Legii nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, împrejurarea că în S.A. comunitatea ortodoxă ar fi mai mare decât cea greco-catolică este indiferentă; în anexa la acest act normativ (care cuprinde lista cultelor recunoscute în România), figurează și Biserica greco-catolică ceea ce presupune că această biserică îndeplinește cerințele art. 18 lit. b) din Legea nr. 489/2006, privitoare la numărul minim de credincioși ceruți de lege, numărul credincioșilor parohiilor din țară neavând absolut nici o relevanță în acest sens.

Mai mult decât atât, intimata a arătat că o eventuală atribuire a lăcașurilor de cult pe acest criteriu, ar fi un act abuziv și ilegal, contravenind Constituției României și prevederilor legale în materie, creând o discriminare vădită a credincioșilor greco-catolici în raport de cei ai altor culte recunoscute, având în vedere faptul că în România nu există religie de stat, cultele fiind egale în fața legii și a autorităților publice indiferent de numărul credincioșilor acestora. Despre dorința credincioșilor s-a mai arătat că aceasta are importanță fiind un criteriu obligatoriu numai în procedura desfășurată în fața Comisiei mixte. În procedura jurisdicțională desfășurată în fața instanțelor această dorință nu are nici o semnificație juridică deoarece rigoarea acestei proceduri ar fi impus ca legiuitorul să facă referire la criterii precise, cum ar fi cel al majorității voturilor exprimate în acest sens de credincioși.

S-a mai invocat modificarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 care demonstrează voința legiuitorului de a tranșa litigiile potrivit regulilor de drept comun, în speță, referitoare la proprietate și nu potrivit simplei dorințe a credincioșilor. 4. Analiza instanței de recurs. Analizând recursul prin prisma criticilor formulate împotriva deciziei atacate, în raport de probele administrate și actele dosarului, se constată că acesta este fondat în limitele și pentru considerentele că urmează. Analiza va urmări succesiunea criticilor formulate. Motivul prevăzut de pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. se referă la încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc.

civ. Criticile referitoare la încălcarea pe de o parte a principiului contradictorialității procesului civil prin nepunerea în discuție nici a înscrisului "foaie reconstituită a C.F. X1" și nici a celorlalte probe pe care s-a întemeiat hotărârea și, pe de altă parte a neacordării unui termen pârâtei pentru studierea actului "foaie reconstituită X1" depus la termenul la care s-a judecat cauza, sunt neîntemeiate. În toate etapele parcurse de judecarea cauzei, axa discuțiilor a fost reprezentată de valoarea extrasului de Carte Funciară în justificarea sau nu a dreptului de proprietate pretins în acțiunea în revendicare pornită de reclamanta intimată împotriva recurentei pârâte.

În al doilea ciclu procesual în fața instanței de apel, apelanta reclamantă a criticat soluția tribunalului în principal pe interpretarea greșită dată extrasului de C.F., iar intimata pârâtă și-a expus poziția asupra acestui înscris în Întâmpinarea din 16 noiembrie 2009. Asupra poziției pârâtei, apelanta a formulat și un "răspuns" formulat la 9 septembrie 2009 la întâmpinare de către apelanta din acel dosar. De asemenea, pârâta și-a exprimat opiniile și prin "concluziile scrise" din 2 noiembrie 2009. Ca urmare, susținerea că probele administrate în dosar printre care și extrasul de C.F. nu au fost puse în discuția părților este nefondată. Împrejurarea că la 29 octombrie 2009 (când instanța de apel a acordat cuvântul părților asupra apelului), s-a respins cererea pârâtei de acordare a unui alt termen pentru a lua cunoștință de "răspunsul la întâmpinare" și pentru a verifica documentele pe baza cărora s-a reconstituit C.F.

nu este în măsură să constituie o vătămare din punctul de vedere al exercitării drepturilor procesuale pentru pârâta recurentă. În ședința din 29 octombrie 2009 potrivit consemnărilor din încheiere, instanța a solicitat precizări pârâtei în legătură cu termenul solicitat și în raport de răspunsul acesteia, care, vizau aceleași critici făcute de parte și anterior cu privire la extrasul de C.F. (lipsa mențiunilor cu privire la proprietar și lipsa încheierii de intabulare) a apreciat în mod corect că nu se impune acordarea unui nou termen, constatând că aceleași mențiuni din extrasul de C.F. inițial depus la dosar se regăsesc și în înscrisul depus ulterior. Respingerea cererii de acordare a unui nou termen este legală și din perspectiva dispozițiilor C. proc.

civ. care nu cuprinde obligația acordării unui termen pentru a se lua cunoștință de "răspunsul la întâmpinare", un asemenea document având valoare de note scrise, câtă vreme nu pune în discuție o problemă care să impună o examinare care să necesite eventual amânarea cauzei. Respingerea cererii de amânare a cauzei pentru motivele arătate în încheiere nu a cauzat o vătămare părții cât privește exercitarea dreptului de apărare al acesteia, partea fiind asistată de altfel de un avocat ales, în măsură să asigure exprimarea unei opinii avizate. Nici critica referitoare la nepronunțarea instanței asupra excepțiilor și apărărilor formulate de pârâtă (lipsa de interes și inadmisibilitatea acțiunii) nu este fondată.

Prin Decizia civilă nr. 158/A din 21 octombrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a desființat Sentința civilă nr. 39 din 27 noiembrie 2008 a tribunalului, constatând că soluția de respingere a acțiunii a fost rezultatul analizei Decretului nr. 126/1990 și Decretului-Lege nr. 9/1990, de abrogare a Decretului nr. 358/1948 cu ignorarea caracterului revendicării al art. 480 C. civ., temeiul de drept, expres indicat, al acțiunii. Ca urmare a fost trimisă cauza spre rejudecare pentru a fi analizată în raport de temeiul de drept al acțiunii, art. 480 C. civ., aspectul admisibilității acțiunii pe acest temei fiind deja tranșat prin rămânerea irevocabilă a deciziei de casare (care nu a fost recurată). Orice discuții ulterioare ce privesc imposibilitatea reclamantei de a revendica locașul de cult în temeiul art. 480 C. civ.

determinate de împrejurarea că există o lege specială cu privire la acestea sunt excluse din aria de control judiciar, în raport de împrejurarea că o atare instanță (de control judiciar) s-a pronunțat în mod definitiv și irevocabil sub acest aspect într-un prim ciclu procesual al acestei cauze. Excepția lipsei de interes cu privire la care recurenta critică decizia curții de apel pentru că nu s-a pronunțat asupra ei este de asemenea neîntemeiată. Din examinarea dosarului se constată că o atare excepție nu a fost formulată de pârâtă în judecarea apelului recurentei nici prin întâmpinare nici prin concluziile orale. Excepțiile de ordine publică (cum este și cea invocată de recurentă), pot fi formulate oricând în cursul procesului chiar și în faza recursului, adică până la închiderea dezbaterilor.

Or, în cauză, excepția a fost invocată în comentariile făcute de pârâtă în concluziile scrise depuse la 3 noiembrie 2009 (după închiderea dezbaterilor) în care se susține, în ultima pagină, că acțiunea reclamantei este lipsită de interes legitim. Faptul că instanța nu s-a pronunțat asupra acestei excepții - care nu a fost formulată cu respectarea condițiilor prevăzute de C. proc. civ. - nu este de natură să atragă o sancțiune. Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate criticile referitoare la nemotivarea soluției instanței de apel cu privire la apărările formulate de pârâtă cu referire la natura înscrisului reținut de instanță ca echivalând titlul de proprietate (motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct 7 C. proc.

civ.). Sub acest aspect instanța nu a statuat - prin oferirea argumentelor pentru care a apreciat că extrasul de C.F. prezentat reprezintă titlu de proprietate - asupra criticilor aduse acestui act prin apărările exprese ale pârâtei și constant formulate pe parcursul diferitelor etape procesuale. Este de remarcat că cele două înscrisuri, extrase de pe C.F. X1 sunt emise de aceeași autoritate publică, Biroul de Carte Funciară Hațeg și redactate în limba română cu grafie diferită (primul - manuscris, secundul - dactilografiat) dar prezintă unele diferențe (în titulatură) cu privire la care s-au formulat susțineri și respectiv apărări cu consecință asupra regimului juridic al înscrisului.

Aceste susțineri și apărări (în planul valorii de titlu de proprietate) nu au fost analizate de instanța de apel care nu a tranșat nici problemele (discutate pe parcursul procesului de către părți) referitoare la data înscrierii în Cartea Funciară a imobilului în discuție și în raport de aceasta a reglementării în vigoare la acel moment cu incidență asupra regimului juridic al imobilului. O atare analiză se impunea față de împrejurarea că pentru înscrierea în C.F. nu s-a putut prezenta decât o foaie a C.F., cea a imobilului și nu cea cu privire la titularul dreptului de proprietate. Referințele din dosar cu privire la acest aspect, nu au fost lămurite de instanță. În acest sens, Biroul de C.F.

Hațeg face mențiunea pe extrasul eliberat la data de 11 septembrie 2007, că "C.F. X1 are o singură pagină". Reclamanta a susținut că nu era necesar să existe și o foaie cu titularii dreptului de proprietate, separată, pentru că întabularea s-a făcut într-un regim anterior intrării în vigoare a Legii nr. 115/1938. Cu toate acestea instanța a analizat înscrisul conferindu-i valoare de titlu de proprietate, din perspectiva regulilor și excepțiilor prevăzute de Legea 115/1938. În raport de contestarea titlului de proprietate, extrasul de C.F., ale cărui scăderi nu au fost complinite prin arătarea unor texte de lege care să justifice reținerea valorii înscrisului în forma în care acesta a fost prezentat la proces, se impunea ca instanța să examineze cauza din perspectiva completării probelor pentru identificarea imobilului revendicat.

Se impune de asemenea analiza susținerilor pârâtei, formulate în apărare, în sensul că lăcașul de cult revendicat a fost "construit ulterior pe ruinele unei alte biserici ortodoxe și nu pe ruinele unei biserici catolice și are în prezent orientarea arhitecturală specifică bisericilor ortodoxe". Sub acest aspect, instanța de apel deși corect a reținut că lucrările de adăugire sau reparații despre care a vorbit pârâta nu au făcut obiectul dosarului, a apreciat în mod nefondat, față de elementele de fapt neelucidate, că o examinare a imobilului din această perspectivă este impusă numai de existența unei acțiuni în pretenții. Din contră din susținerile consemnate ale pârâtei și din lipsa unor documente din partea reclamantei de descriere a imobilului revendicat se impunea cu necesitate determinarea obiectului revendicării sub aspectul elementelor compunerii, suprafeței, amplasării și datei construirii.

În virtutea art. 129 alin. 5 C. proc. civ., instanța trebuia să lămurească aceste aspecte care puteau elucida și piedicile existente în calea concilierii încercate de reprezentanții celor două biserici în numeroasele runde de discuții purtate în legătură cu revendicarea acestui bun. Temeiul revendicării este art. 480 C. civ., temei indicat în acțiune și cu privire la care instanța de control judiciar, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a pronunțat fixând cadrul procesual. Examinarea revendicării, în acest temei de drept comun, a unui bun de natura celui în discuție, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la bunurile de acest fel. În speță, revendicarea privește imobilul "Biserică" identificat prin C.F.

X1, nr. X2 (biserică și cimitir de 7914 m 2 ) și a fost făcută de reclamantul Protopopiatul R.U.R.G.C.S. în numele și pentru Parohia R.U.R.G.C. S.A. ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 (prin care s-a interzis acest cult religios cu consecința preluării prin Decretul nr. 177/1948 de către Biserica Ortodoxă a caselor parohiale și lăcașurilor de cult care au aparținut cultului greco-catolic). Decretul nr. 358/1948 privind stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1981 privind abrogarea unor acte normative. Prin art. 1 al Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial Biserica R.U.R.G.C. Acest act normativ a instituit măsuri de recuperare a bunurilor ce au aparținut acestei Biserici și a inițiat dispoziții pentru sprijinirea construirii de noi lăcașuri de cult.

Potrivit art. 3 "situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii R.U.R.G.C. și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând cont de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". Prin modificarea adusă în anul 2004 și respectiv 2005 art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 (introducerea a două noi alineate) s-a deschis calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun în cazul în care reprezentanții clericali nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte.

Această modificare a privit numai reguli de procedură și nu a schimbat nimic din regulile de fond ale stabilirii regimului juridic al acestei categorii de bunuri reglementate de principiu prin actul normativ amintit, în art. 3 inițial devenit ulterior alin. (1) al art. 3. Ca urmare nu este lipsit de importanță, în rezolvarea cererii cu care au fost investite instanțele, să se determine numărul credincioșilor în raport de dispozițiile exprese din Decretul-Lege nr. 126/1990 (art. 3). Este adevărat că potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor în România nu există religie de stat iar potrivit alin. (2) cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice statul fiind oprit prin autoritățile sale să promoveze sau să favorizeze acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult.

În raport de aceste dispoziții, prevederile exprese din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu reglementează un alt statut juridic discriminator sau contrar dispozițiilor din legea cadru privind regimul general al cultelor, ci se referă în mod punctual la o situație specială și anume restituirea bunurilor preluate de către stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 aflate în prezent în patrimoniul statului (bunuri în general, cu excepția moșiilor), cu reguli exprese pentru lăcașurile de cult. Din economia acestui act normativ se observă că au fost prevăzute reguli speciale de restituire în cadrul cărora dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri este menționată în mod expres, nu pentru întreg patrimoniul bisericii, ci numai pentru restituirea lăcașurilor de cult.

Această prevedere legală este menită să răspundă unor realități sociale petrecute după interzicerea cultului greco-catolic impusă prin Decretul nr. 358/1948 când o parte din enoriașii acestuia au trecut la alt cult urmând, timp de mai multe decenii, alte practici religioase (recunoscute). Pe cale de consecință instituirea unor reguli speciale în materie de restituire a unor bunuri din patrimoniul Bisericii greco-catolice nu echivalează cu instituirea unui regim discriminatoriu și diferențiat de regimul comun stabilit în mod egal pentru cultele religioase. Pe cale de consecință ignorându-se acest criteriu legal, (credincioșii), în raport de care să se stabilească regimul juridic al bunului revendicat, s-au nesocotit dispozițiile legale mai sus amintite.

Pentru considerentele arătate se constată că decizia atacată nu cuprinde sub aspectele mai sus semnalate motivele pe care se sprijină și a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, astfel că recursul a fost admis în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. În raport de împrejurarea că în cauză nu s-au stabilit cu exactitate elementele referitoare la identificarea bunului revendicat atât din punct de vedere faptic și scriptic în raport de susținerile contradictorii ale părților cât și sub aspectul componenței credincioșilor din comunitatea religioasă a localității de situare a Bisericii, se impune completarea probelor și deci casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă S.A. împotriva Deciziei civile nr. 176/A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, pe care o casează. Trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 noiembrie 2010. R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ ȘI DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ

DOSAR NR. 158/97/2009 ÎNCHEIERE Ședința publică din 2 noiembrie 2010 Având nevoie de timp pentru a delibera, în condițiile art. 260 alin. 1 C. proc. civ. D I S P U N E Amână pronunțarea asupra recursului la data de 9 noiembrie 2010. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2010. Procesat de GGC - MI