ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5921/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5921/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând în

condițiile art. 260 C. proc. civ., asupra recursului civil de față, constată

următoarele:

Prin Acțiunea înregistrată la 21 decembrie

2006 reclamantul Protopopiatul R.U.R.G.C.S. în numele și pentru Parohia

R.U.R.G.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Parohia O.R.S. recunoașterea

dreptului de proprietate asupra imobilului "Biserică" și retrocedarea

acestui imobil identificat prin C.F. X1 nr. X2 - Biserică și cimitir în

suprafață de 7914 m

2

și obligarea pârâtei la restituirea bunului în

deplină proprietate și liniștită posesie.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 182/2005 privind aprobarea O.G.

nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 privind

unele măsuri referitoare la Biserica R.U.R.G.C., Decretului-Lege nr. 126/1990,

Decretului-Lege nr. 9/1989 privind abrogarea unor acte normative și ale art.

480 C. civ.

Tribunalul Hunedoara

prin Sentința civilă nr. 39 din 27 noiembrie 2008, a respins acțiunea

constatând că prin Decretul-Lege nr. 126/1990 s-a dispus expres o procedură de

stabilire a situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale

prin abilitarea unor comisii mixte la nivel de comitete formate din

reprezentanți ai ambelor culte să tranșeze asupra litigiului printr-o

soluționare adecvată în care să aibă prioritate "dorința

credincioșilor" din comunitate.

Instanța a apreciat

că legiuitorul din procedura instituită a avut în vedere o soluționare pe cale

amiabilă a conflictului determinat de revendicarea lăcașelor de cult.

S-a reținut totodată

că în speță enoriașii greco-catolici din localitatea S.A. au achiziționat deja

un astfel de lăcaș de cult, unde un preot greco-catolic oficiază practicile și

ritualul specifice cultului.

Curtea de Apel Alba

Iulia, prin Decizia civilă nr. 158/A din 21 octombrie 2008 a admis apelul reclamantei,

a desființat Sentința civilă nr. 39 din 27 noiembrie 2008 a Tribunalului

Hunedoara și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. S-a constatat

că instanța de fond a ignorat caracterul revendicativ al acțiunii de drept

comun întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., ceea ce a făcut ca soluția

să nu fie raportată la obiectul cauzei.

procesual.

Rejudecând cauza după

casare, Tribunalul Hunedoara prin Sentința civilă nr. 82 din 25 martie 2009 a

respins acțiunea.

În motivarea

sentinței s-a reținut că pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilului în

litigiu în temeiul Decretului nr. 358/1958 și a art. 37 din Decretul nr.

177/1948, modalitatea transferării proprietății nefiind contestată.

S-a mai reținut că

orice acțiune în revendicare se legitimează pe dreptul de proprietate dovedit

prin titlu de proprietate. În raport de această regulă s-a apreciat că

înscrisul din dosarul de fond nu valorează dovadă a titlului de proprietate

asupra imobilului revendicat, el neîndeplinind nici condițiile de formă nici pe

cele de fond.

Instanța a mai

apreciat că dacă înscrisul prezentat este o copie a C.F. X1 în care figurează

imobilul în litigiu, el reprezintă doar foaia A care cuprinde descrierea

imobilului care atestă componența acestuia (biserică). Lipsa foii B din Cartea

Funciară care indică proprietarul nu poate fi suplinită, reclamanta nefăcând

dovada titlului său de proprietate, cu atât mai mult cu cât este de notorietate

că acest bun a făcut obiectul Decretului nr. 3581/1958 și, respectiv,

Decretului nr. 177/1948.

Instanța a mai

reținut că prin efectul actelor normative amintite, pârâta a dobândit nu numai

posesia bunului în litigiu ci și dreptul de proprietate în totalitatea

prerogativelor sale (posesie, folosință, dispoziție) și s-a comportat ca un bun

și diligent gospodar executând în decursul timpului lucrări ample de

întreținere, reparații, recondiționări, de înfrumusețate, prin care s-a sporit

gradul de confort, lucrări care pot fi considerate voluptorii și pe care le

execută de regulă doar un bun și diligent gospodar.

S-a mai reținut că

prin Legea nr. 213/1998 cimitirele sunt incluse în proprietatea unităților

administrativ-teritoriale pe raza cărora se află.

Curtea de Apel Alba

Iulia prin Decizia civilă nr. 176/A din 5 noiembrie 2009 a admis apelul

reclamantei, a schimbat în tot Sentința civilă nr. 82 din 25 martie 2009 și a

admis acțiunea. A fost obligată pârâta să recunoască dreptul de proprietate al

reclamantei asupra imobilului înscris în C.F. X1 nr. X2, biserică și cimitir intravilan

în suprafață de 1 iugăr și 600 stânjeni, respectiv 7914 m

2

și să

restituie în deplină proprietate și liniștită posesie acest imobil cu 1.200 RON

cheltuieli de judecată efectuate la instanța de fond.

În motivarea acestei

decizii în esență curtea de apel a reținut următoarele.

Conform art. 1 din

Decretul-Lege nr. 126/1990, ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 prin

Decretul-Lege nr. 9/1989, Biserica R.U.R.G.C a fost recunoscută oficial

situația lăcașurilor de cult care au aparținut acestei Biserici (și preluate de

Biserica Ortodoxă) urmând a se stabili de către o comisie mixtă a

reprezentanților clericali ai celor două culte religioase, ținând cont de

dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Rundele de dialog

care au avut loc între părți, conform actelor depuse la dosar, nu au dat

rezultate astfel încât reclamanta a intentat prezenta acțiune în temeiul art. 3

alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990 modificat prin Legea nr. 182/2005.

În acțiunea reală

pornită în temeiul art. 480 C. civ. de reclamantul neposesor (pentru

recunoașterea dreptului său de proprietate asupra bunului revendicat și pe care

îl solicită de la pârâtă), reclamantului îi revine obligația de a proba dreptul

pretins (conf. art. 1169 C. civ.).

Instanța a constatat

că reclamantul a făcut această probă cu copia C.F. X1 actualizată la 20

noiembrie 2006, (depusă la instanța de fond) copie semnată și ștampilată de

autoritatea emitentă (Biroul C.F. Hațeg) precum și de Oficiul de Cadastru și

Publicitate Imobiliară Hunedoara) și depusă ulterior tot în copie, în dosarul

instanței de apel ( exemplar actualizat la 14 octombrie 2009).

S-a constatat că

acțiunea în revendicare este imprescriptibilă, ea putând fi paralizată numai

când posesorul actual a dobândit imobilul prin uzucapiune, în condițiile

prevăzute de lege.

Instanța de apel a

constatat că pârâta nu a invocat, expressis verbis, în apărare această

modalitate de dobândire a dreptului de proprietate, dar s-a referit la posesia

îndelungată pe care a exercitat-o asupra bunului (mai mult de 50 ani), ceea ce

a impus analizarea acestui mod de dobândire a proprietății.

S-a observat că

potrivit Deciziei nr. 86/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

într-un recurs în interesul legii, în situația în care prescripțiile sunt

începute sub imperiul Decretului-Lege nr. 115/1938, acțiunile în constatarea

dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, în regim de Cartea

Funciară, sunt guvernate de dispozițiile legii vechi, sub imperiul căreia ele

au început.

Sub acest aspect s-a

apreciat că în momentul când pârâta a început posesia bunului, în 1948, era în

vigoare Legea nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la

cărțile funciare și că art. 27 și 28 din această lege, care reglementează

uzucapiunea, nu se aplică cazului dedus judecății, pârâta neaflându-se în nici

una din ipotezele reglementate de articolele menționate.

Cazul reglementat de

art. 27 al Decretului-Lege nr. 115/1938 - uzucapiunea tabulară de 10 ani - nu

se regăsește în speță, în raport de împrejurarea că pârâta nu și-a intabulat

dreptul în C.F.

Nici cazul

reglementat de art. 28 din același act normativ - uzucapiunea extratabulară de

20 ani - nu se regăsește în cauză. În acest din urmă caz este necesar ca

posesia să fie exercitată timp de 20 ani de la moartea titularului dreptului de

proprietate intabulat.

În ce privește

susținerea că este de notorietate faptul că imobilul a făcut obiectul

Decretului nr. 358/1948 și respectiv Decretul nr. 177/1948 aceasta nu este

suficientă pentru dobândirea dreptului de proprietate în sistem de C.F. cu

aplicarea Decretului-Lege nr. 115/1938, care reglementează principiul efectului

constitutiv de drepturi reale al înscrierii în Cartea Funciară (art. 17 - 18

din actul normativ citat).

Constituirea dreptului

de proprietate în beneficiul pârâtei nu s-a putut reține nici pe cale de

excepție de la regula instituită de art. 17 - 18 din Decretul-Lege nr.

115/1938, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 26 din

Decretul-Lege amintit.

Art. 26 prevede că

drepturile reale imobiliare se dobândesc fără înscrierea în Cartea Funciară în

cazuri expres enumerate: succesiune legală și testamentară, accesiune, vânzare

silită și expropriere. Or, în speță nu s-a dovedit nici o situație de acest

gen.

S-a conchis, prin

urmare, că înscrierea reclamantei în C.F. dă naștere prezumției prev. de art.

32 din actul normativ menționat, (principiu reluat și de art. 30 din Legea nr.

7/1996 privind cadastru judiciar și publicitatea imobiliară), din care rezultă

că dacă în C.F. s-a înscris un drept real, se prezumă că dreptul există în

folosul persoanei în beneficiul căreia dreptul a fost înscris.

Curtea de apel a mai

reținut că efectul abrogării Decretului nr. 358/1948 a privit numai

recunoașterea Bisericii Greco-Catolice și nicidecum redobândirea dreptului de

proprietate asupra imobilelor pe care Biserica Greco-Catolică le-a pierdut ca

efect al legii.

S-a mai observat că

nu se poate aprecia că în cauză proprietatea a fost dobândită de pârâtă ca

efect al legii în temeiul art. 645 C. civ. invocat, față de împrejurarea că

decretele nr. 358/1948 și nr. 177/1948, sunt emise de Ministerul Cultelor, ele

nefiind legi ci acte emise în executarea legilor.

Instanța de apel, a

mai constatat că susținerea pârâtei în sensul că dreptul de proprietate a fost

dobândit în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 nu poate fi primită.

Acest articol prevede că dacă numărul credincioșilor care au trecut de la

cultul greco-catolic la cel ortodox este de cel puțin 75% din numărul

credincioșilor comunității locale al cultului părăsit, întreaga avere se

strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu

drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu

numărul celor rămași.

Instanța a observat

că art. 38 din Decretul nr. 177/1948 instituie o procedură specială pentru

intabularea dreptului de proprietate, procedură despre care nu se face nici o

mențiune în Cartea Funciară, în favoarea pârâtei, preluarea imobilului fiind

făcută fără titlu, este o preluarea faptică.

Cât privește

împrejurarea reținută de instanță ca temei a respingerii acțiunii, faptul că

imobilul a fost supus unor lucrări de transformare-adăugire care i-a sporit

gradul de confort, s-a constatat că acestea nu au format obiectul litigiului,

și deci pentru ele nu s-au administrat probe, acest aspect putând forma

obiectul unei acțiuni separate în pretenții și în nici un caz nu poarte conduce

la dobândirea unui drept de proprietate asupra unui imobil care este

proprietatea altei persoane.

Nu s-a primit

susținerea pârâtei potrivit căreia cimitirul nu poate forma obiect al

revendicării, deoarece face parte din domeniul public al comunelor, orașelor și

municipiilor conform art. II pct. 10 din Anexa 1 la Legea nr. 213/1998.

Susținerea este reală dar inaplicabilă în raport de dovedirea dreptului de

proprietate făcută de reclamant asupra acestui bun, notat în C.F. ca făcând

parte din nr. X2 alături de biserică.

Împotriva Deciziei

nr. 176/A din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia pârâta a declarat

recurs în termenul legal prevăzut de lege, solicitând în principal casarea

deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel și, în

subsidiar, modificarea în tot a deciziei iar pe fond respingerea acțiunii.

În drept au fost invocate

motivele de recurs prev. de art. 304 pct. 5, 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În fapt decizia a

fost criticată pentru următoarele:

- încălcarea

principiului contradictorialității procesului civil prin aceea că nu s-a pus în

discuția părților înscrisul "foaie reconstituită a C.F. X1" și nici

celelalte probe pe care s-a întemeiat hotărârea;

- încălcarea

dreptului la apărare al pârâtei căreia nu i s-a acordat un termen pentru

studierea actului "foaia reconstituită a C.F. X1" depus la termenul

la care s-a judecat cauza;

- nepronunțarea

instanței de apel asupra excepțiilor și apărărilor formulate de pârâtă

(excepția lipsei de interes și a inadmisibilității acțiunii);

- lipsa de rol activ

din partea instanței pentru identificarea imobilelor - obiect al acțiunii în revendicare;

- lipsa motivelor pe

care se întemeiază soluția instanței, și care a analizat apărări neinvocate de

pârâtă (uzucapiunea) și mai ales nu a precizat pe care înscris din cele

prezentate drept "extras din foaia de C.F. X1", se întemeiază

soluția.

În dezvoltarea

acestor motive de fapt recurenta în esență a susținut următoarele:

Reclamantul într-o

acțiune în revendicare este ținut să dovedească pretențiile sale, în temeiul

art. 1169 C. civ., potrivit căruia cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie

să o dovedească (actori incumbit probatio), pârâtul având o situație pasivă

deoarece în favoarea lui operează prezumția de proprietate dedusă din simplul

fapt al posesiei.

Recurenta a susținut

că în mod eronat și nelegal s-a apreciat că proba prezentată de reclamant în

susținerea acțiunii în revendicare reprezintă dovada dreptului de proprietate

asupra imobilului revendicat, actul neîndeplinind condițiile de formă și fond

cerute de lege pentru un asemenea document.

Recurenta a mai

criticat și faptul că instanța nu a lămurit nici elementele de incertitudine

ale înscrisului prezentat de reclamant, în două variante originale, în

justificarea dreptului de proprietate.

La fond, susține

recurenta, reclamantul a prezentat un document în limba maghiară intitulat

"C.F. X1" eliberat de Biroul de Carte Funciară Hațeg, la 11 noiembrie

2007, în urma Cererii nr. 3183 din 6 noiembrie 2007, iar în apel reclamantul a

prezentat un alt document în limba română intitulat tot "C.F. X1"

eliberat la 14 octombrie 2009 de Biroul de Carte Funciară Hațeg în urma Cererii

nr. 6517 din 9 octombrie 2009, despre care se face mențiunea că este

"foaie reconstituită".

S-a criticat de

asemenea împrejurarea că instanța de apel nu a lămurit situația confuză a celor

două documente, fiecare în altă limbă și nici nu a indicat care din cele două

reprezintă titlu de proprietate și nici motivele pentru care a dat o atare

valoare documentului intitulat "C.F. X1".

Sub acest din urmă

aspect recurenta a susținut că, soluția instanței de apel de a admite acțiunea

în revendicare este nelegală deoarece documentul mai sus amintit a fost greșit

interpretat și considerat că valorează titlu de proprietate, el fiind în

realitate numai certificarea unei înscrieri în C.F., s-a susținut că documentul

nu cuprinde mențiuni cu privire la titularul dreptului și nici date referitoare

la modul în care a fost dobândită proprietatea asupra lăcașului de cult în

discuție, într-una din formele de dobândire a proprietății prevăzute de art.

644 și 645 C. civ. Nu este menționată nici data dobândirii proprietății pentru

ca în raport de aceasta să se stabilească legea aplicabilă, având în vedere că

în Decretul-Lege nr. 115/1938 nu se prevede că extrasul de Carte Funciară are

valoarea de titlu de proprietate.

S-a mai criticat

împrejurarea că deși nu s-au făcut dovezi cu privire la identificarea terenului

și bisericii în sensul că bunul revendicat este cel aflat în posesia pârâtei și

are dimensiunile prevăzute în acte și se află în comuna S.A. sat D. În lipsa

acestor dovezi acțiunea a fost admisă cu încălcarea dispozițiilor art. 129

alin. (5) C. proc. civ. Sub acest aspect s-a criticat faptul că nu s-au

analizat apărările pârâtei în sensul că biserica actuală deținută în satul D.

de Parohia Ortodoxă Română a fost construită pe ruinele unei alte biserici tot

ortodoxe, dovada fiind orientarea altarului bisericii spre răsărit.

Recurenta a mai

susținut că s-au ignorat și apărările acesteia în sensul că imobilul biserică a

intrat în patrimoniul Parohiei Ortodoxe S.A. prin efectul legii prin care s-a

dispus încetarea existenței cultului greco-catolic, dreptul de proprietate

fiind strămutat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948 iar după anul 1948

în comuna D. și în satul S.A. nu au mai existat credincioși greco-catolici,

conform recensământului din anul 2002 când manifestarea apartenenței religioase

putea fi liber exprimată, numărul acestora (15 - 16 persoane) fiind astfel mic

față de numărul credincioșilor ortodocși.

Recurenta a susținut

că în această ipoteză reclamanta nu ar avea posibilitatea să revendice bunul în

lipsa dreptului care îi legitimează acțiunea, și nici să susțină că bunul nu a

ieșit niciodată din patrimoniul ei în condițiile în care, după apariția

Decretului 358/1948 reclamanta nu a mai existat ca subiect de drept civil,

fiind desființată și deci nu putea fi titulara unui drept real.

Nici abrogarea

normelor legale prin care pârâta a devenit proprietară, nu conduce la

caducitatea titlului acesteia, a susținut recurenta, deoarece caducitatea este

o sancțiune care lipsește de efecte juridice doar actul juridic datorită unor

cauze ulterioare încheierii lui indiferent de voința autorului actului.

S-a mai susținut că

reclamanta nu are un interes legitim și a promovat o acțiune care este

inadmisibilă, în contextul legii speciale O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000

privind retrocedarea unor bunuri care au aparținut cultelor religioase din

România cu modificările ulterioare inclusiv cele prevăzute în Legea nr.

247/2007, care a instituit reglementarea prin lege specială a regimului juridic

al imobilelor cu destinație de lăcaș de cult. În raport de dispozițiile legii

speciale, normele C. civ., norma de drept comun, au fost înlocuite în acest caz

de dispozițiile legii speciale și, ca urmare, au rămas fără aplicare.

În întâmpinarea

depusă la dosar intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca

nefondat atât sub aspectul excepțiilor invocate (lipsa calității procesuale

active, lipsa de interes în promovarea acțiunii și inadmisibilitatea acțiunii),

cât și pe fondul său.

În acest sens

intimata a arătat că îi este justificată calitatea procesuală activă de

dispozițiile art. 276 și 278 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientate (pe

baza căreia funcționează Biserica R.U.R.G.C.), cod recunoscut de Guvernul

României prin H.G. nr. 1218/2008.

Potrivit textelor

invocate protopopul, preot din fruntea unui protopopiat compus din mai multe

parohii, are dreptul și obligația de a îndeplini în numele episcopului eparhial

sarcinile determinate de drept și de a se îngriji pentru ca bunurile bisericești

să fie administrate cu toată grija, bunul revendicat fiind potrivit colii de

C.F. X1, proprietatea Bisericii Creștine greco-catolice, cult recunoscut prin

Legea nr. 489/2006, privind libertatea religioasă și regimul general al

cultelor.

Cât privește interesul,

intimata a arătat că a dovedit existența acestuia prin promovarea prezentei

acțiuni pentru recuperarea bunurilor imobile ce au aparținut Bisericii

R.U.R.G.C.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii s-a arătat că aceasta a fost rezolvată de către

Curtea de Apel Alba Iulia prin Decizia civilă nr. 158/A din 21 octombrie 2008,

prin care a fost respinsă această excepție, soluție care nu a fost recurată de

recurenta pârâtă, dobândind astfel autoritate de lucru judecat.

Și pe fondul cauzei

s-a solicitat respingerea recursului în raport de împrejurarea că reclamanta a

făcut dovada proprietății asupra imobilului cu extrasul de C.F. X1 depus la

dosar într-o formă la instanța de fond și ulterior într-o formă actualizată

care nu este neclară și care cuprinde în foaia A proprietarul tabular

înregistrat sub A1, respectiv Biserica Creștină greco-catolică S.A.,

înregistrarea fiind făcută înainte de 1918, potrivit dreptului civil maghiar și

deci înainte de intrarea în vigoare a Decretului-Lege nr. 115/1938. Foaia de

C.F. îndeplinește astfel atât condițiile de formă cât și de fond pentru a fi

interpretate drept titlu de proprietate.

S-a susținut că, nici

critica referitoare la necesitatea unei expertize de identificare a imobilului

nu este întemeiată, deoarece o atare probă nu era pertinentă față de

recunoașterea pârâtei că imobilul din foaia de C.F. X1, nr. X2 este un lăcaș de

cult asupra căruia reclamanta a pierdut în 1948 dreptul de proprietate.

Intimata a mai arătat că decizia atacată este bine motivată și cuprinde atât

probele reținute cât și concluziile desprinse din acestea, instanța manifestând

și rolul activ prin aceea că a analizat toate posibilitățile și cele care nu au

fost invocate de pârâtă.

S-a mai susținut că

hotărârea curții de apel este legală și temeinică deoarece instanța a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor Decretului-Lege nr. 115/1938 art. 17 - 18,

drepturile reale putând fi constituite, modificate sau stinse numai prin

înscriere în Cartea Funciară și deci câtă vreme reclamanta este înscrisă în

C.F., această înscriere dă naștere prezumției prev. de art. 32 din Legea nr.

115/1938 și preluată de art. 30 din Legea nr. 7/1996.

Intimata a mai arătat

că așa zisă diferență numerică din satul S.A. între credincioșii celor două

culte, catolic și, respectiv, ortodox nu are nici o incidență asupra

soluționării corecte a cauzei cel puțin din două motive:

- prin refuzul net

exprimat la 20 aprilie 2002 recurenta pârâtă a renunțat să consulte

credincioșii din comunitate și invocă această chestiune în mod neîntemeiat, în

acest moment procedural;

- după apariția Legii

nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor,

împrejurarea că în S.A. comunitatea ortodoxă ar fi mai mare decât cea

greco-catolică este indiferentă; în anexa la acest act normativ (care cuprinde

lista cultelor recunoscute în România), figurează și Biserica greco-catolică

ceea ce presupune că această biserică îndeplinește cerințele art. 18 lit. b)

din Legea nr. 489/2006, privitoare la numărul minim de credincioși ceruți de

lege, numărul credincioșilor parohiilor din țară neavând absolut nici o

relevanță în acest sens. Mai mult decât atât, intimata a arătat că o eventuală

atribuire a lăcașurilor de cult pe acest criteriu, ar fi un act abuziv și

ilegal, contravenind Constituției României și prevederilor legale în materie,

creând o discriminare vădită a credincioșilor greco-catolici în raport de cei

ai altor culte recunoscute, având în vedere faptul că în România nu există

religie de stat, cultele fiind egale în fața legii și a autorităților publice

indiferent de numărul credincioșilor acestora.

Despre dorința

credincioșilor s-a mai arătat că aceasta are importanță fiind un criteriu

obligatoriu numai în procedura desfășurată în fața Comisiei mixte. În procedura

jurisdicțională desfășurată în fața instanțelor această dorință nu are nici o

semnificație juridică deoarece rigoarea acestei proceduri ar fi impus ca

legiuitorul să facă referire la criterii precise, cum ar fi cel al majorității

voturilor exprimate în acest sens de credincioși. S-a mai invocat modificarea

art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 care demonstrează voința legiuitorului de

a tranșa litigiile potrivit regulilor de drept comun, în speță, referitoare la

proprietate și nu potrivit simplei dorințe a credincioșilor.

de recurs.

Analizând recursul

prin prisma criticilor formulate împotriva deciziei atacate, în raport de

probele administrate și actele dosarului, se constată că acesta este fondat în

limitele și pentru considerentele că urmează. Analiza va urmări succesiunea

criticilor formulate.

Motivul prevăzut de

pct. 5 al art. 304 C. proc. civ. se referă la încălcarea formelor de procedură

prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Criticile referitoare

la încălcarea pe de o parte a principiului contradictorialității procesului

civil prin nepunerea în discuție nici a înscrisului "foaie reconstituită a

C.F. X1" și nici a celorlalte probe pe care s-a întemeiat hotărârea și, pe

de altă parte a neacordării unui termen pârâtei pentru studierea actului

"foaie reconstituită X1" depus la termenul la care s-a judecat cauza,

sunt neîntemeiate.

În toate etapele

parcurse de judecarea cauzei, axa discuțiilor a fost reprezentată de valoarea

extrasului de Carte Funciară în justificarea sau nu a dreptului de proprietate

pretins în acțiunea în revendicare pornită de reclamanta intimată împotriva

recurentei pârâte.

În al doilea ciclu

procesual în fața instanței de apel, apelanta reclamantă a criticat soluția

tribunalului în principal pe interpretarea greșită dată extrasului de C.F., iar

intimata pârâtă și-a expus poziția asupra acestui înscris în Întâmpinarea din

16 noiembrie 2009. Asupra poziției pârâtei, apelanta a formulat și un

"răspuns" formulat la 9 septembrie 2009 la întâmpinare de către

apelanta din acel dosar.

De asemenea, pârâta

și-a exprimat opiniile și prin "concluziile scrise" din 2 noiembrie

2009.

Ca urmare, susținerea

că probele administrate în dosar printre care și extrasul de C.F. nu au fost

puse în discuția părților este nefondată.

Împrejurarea că la 29

octombrie 2009 (când instanța de apel a acordat cuvântul părților asupra

apelului), s-a respins cererea pârâtei de acordare a unui alt termen pentru a

lua cunoștință de "răspunsul la întâmpinare" și pentru a verifica

documentele pe baza cărora s-a reconstituit C.F. nu este în măsură să

constituie o vătămare din punctul de vedere al exercitării drepturilor

procesuale pentru pârâta recurentă.

În ședința din 29

octombrie 2009 potrivit consemnărilor din încheiere, instanța a solicitat

precizări pârâtei în legătură cu termenul solicitat și în raport de răspunsul

acesteia, care, vizau aceleași critici făcute de parte și anterior cu privire

la extrasul de C.F. (lipsa mențiunilor cu privire la proprietar și lipsa

încheierii de intabulare) a apreciat în mod corect că nu se impune acordarea

unui nou termen, constatând că aceleași mențiuni din extrasul de C.F. inițial

depus la dosar se regăsesc și în înscrisul depus ulterior.

Respingerea cererii

de acordare a unui nou termen este legală și din perspectiva dispozițiilor C.

proc. civ. care nu cuprinde obligația acordării unui termen pentru a se lua

cunoștință de "răspunsul la întâmpinare", un asemenea document având

valoare de note scrise, câtă vreme nu pune în discuție o problemă care să impună

o examinare care să necesite eventual amânarea cauzei.

Respingerea cererii

de amânare a cauzei pentru motivele arătate în încheiere nu a cauzat o vătămare

părții cât privește exercitarea dreptului de apărare al acesteia, partea fiind

asistată de altfel de un avocat ales, în măsură să asigure exprimarea unei

opinii avizate.

Nici critica

referitoare la nepronunțarea instanței asupra excepțiilor și apărărilor

formulate de pârâtă (lipsa de interes și inadmisibilitatea acțiunii) nu este

fondată.

Prin Decizia civilă

nr. 158/A din 21 octombrie 2008, Curtea de Apel Alba Iulia a desființat

Sentința civilă nr. 39 din 27 noiembrie 2008 a tribunalului, constatând că

soluția de respingere a acțiunii a fost rezultatul analizei Decretului nr.

126/1990 și Decretului-Lege nr. 9/1990, de abrogare a Decretului nr. 358/1948

cu ignorarea caracterului revendicării al art. 480 C. civ., temeiul de drept,

expres indicat, al acțiunii.

Ca urmare a fost

trimisă cauza spre rejudecare pentru a fi analizată în raport de temeiul de drept

al acțiunii, art. 480 C. civ., aspectul admisibilității acțiunii pe acest temei

fiind deja tranșat prin rămânerea irevocabilă a deciziei de casare (care nu a

fost recurată). Orice discuții ulterioare ce privesc imposibilitatea

reclamantei de a revendica locașul de cult în temeiul art. 480 C. civ.

determinate de împrejurarea că există o lege specială cu privire la acestea

sunt excluse din aria de control judiciar, în raport de împrejurarea că o atare

instanță (de control judiciar) s-a pronunțat în mod definitiv și irevocabil sub

acest aspect într-un prim ciclu procesual al acestei cauze.

Excepția lipsei de

interes cu privire la care recurenta critică decizia curții de apel pentru că

nu s-a pronunțat asupra ei este de asemenea neîntemeiată.

Din examinarea dosarului

se constată că o atare excepție nu a fost formulată de pârâtă în judecarea

apelului recurentei nici prin întâmpinare nici prin concluziile orale.

Excepțiile de ordine

publică (cum este și cea invocată de recurentă), pot fi formulate oricând în cursul

procesului chiar și în faza recursului, adică până la închiderea dezbaterilor.

Or, în cauză,

excepția a fost invocată în comentariile făcute de pârâtă în concluziile scrise

depuse la 3 noiembrie 2009 (după închiderea dezbaterilor) în care se susține, în

ultima pagină, că acțiunea reclamantei este lipsită de interes legitim.

Faptul că instanța nu

s-a pronunțat asupra acestei excepții - care nu a fost formulată cu respectarea

condițiilor prevăzute de C. proc. civ. - nu este de natură să atragă o sancțiune.

Înalta Curte

apreciază că sunt întemeiate criticile referitoare la nemotivarea soluției

instanței de apel cu privire la apărările formulate de pârâtă cu referire la

natura înscrisului reținut de instanță ca echivalând titlul de proprietate

(motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct 7 C. proc. civ.).

Sub acest aspect

instanța nu a statuat - prin oferirea argumentelor pentru care a apreciat că

extrasul de C.F. prezentat reprezintă titlu de proprietate - asupra criticilor

aduse acestui act prin apărările exprese ale pârâtei și constant formulate pe

parcursul diferitelor etape procesuale.

Este de remarcat că

cele două înscrisuri, extrase de pe C.F. X1 sunt emise de aceeași autoritate

publică, Biroul de Carte Funciară Hațeg și redactate în limba română cu grafie

diferită (primul - manuscris, secundul - dactilografiat) dar prezintă unele

diferențe (în titulatură) cu privire la care s-au formulat susțineri și

respectiv apărări cu consecință asupra regimului juridic al înscrisului.

Aceste susțineri și

apărări (în planul valorii de titlu de proprietate) nu au fost analizate de

instanța de apel care nu a tranșat nici problemele (discutate pe parcursul

procesului de către părți) referitoare la data înscrierii în Cartea Funciară a

imobilului în discuție și în raport de aceasta a reglementării în vigoare la

acel moment cu incidență asupra regimului juridic al imobilului. O atare

analiză se impunea față de împrejurarea că pentru înscrierea în C.F. nu s-a

putut prezenta decât o foaie a C.F., cea a imobilului și nu cea cu privire la

titularul dreptului de proprietate. Referințele din dosar cu privire la acest

aspect, nu au fost lămurite de instanță. În acest sens, Biroul de C.F. Hațeg

face mențiunea pe extrasul eliberat la data de 11 septembrie 2007, că

"C.F. X1 are o singură pagină". Reclamanta a susținut că nu era

necesar să existe și o foaie cu titularii dreptului de proprietate, separată,

pentru că întabularea s-a făcut într-un regim anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 115/1938. Cu toate acestea instanța a analizat înscrisul conferindu-i

valoare de titlu de proprietate, din perspectiva regulilor și excepțiilor

prevăzute de Legea 115/1938.

În raport de

contestarea titlului de proprietate, extrasul de C.F., ale cărui scăderi nu au

fost complinite prin arătarea unor texte de lege care să justifice reținerea

valorii înscrisului în forma în care acesta a fost prezentat la proces, se

impunea ca instanța să examineze cauza din perspectiva completării probelor

pentru identificarea imobilului revendicat.

Se impune de asemenea

analiza susținerilor pârâtei, formulate în apărare, în sensul că lăcașul de

cult revendicat a fost "construit ulterior pe ruinele unei alte biserici

ortodoxe și nu pe ruinele unei biserici catolice și are în prezent orientarea

arhitecturală specifică bisericilor ortodoxe".

Sub acest aspect,

instanța de apel deși corect a reținut că lucrările de adăugire sau reparații

despre care a vorbit pârâta nu au făcut obiectul dosarului, a apreciat în mod

nefondat, față de elementele de fapt neelucidate, că o examinare a imobilului

din această perspectivă este impusă numai de existența unei acțiuni în

pretenții.

Din contră din

susținerile consemnate ale pârâtei și din lipsa unor documente din partea

reclamantei de descriere a imobilului revendicat se impunea cu necesitate

determinarea obiectului revendicării sub aspectul elementelor compunerii,

suprafeței, amplasării și datei construirii.

În virtutea art. 129

alin. 5 C. proc. civ., instanța trebuia să lămurească aceste aspecte care

puteau elucida și piedicile existente în calea concilierii încercate de

reprezentanții celor două biserici în numeroasele runde de discuții purtate în

legătură cu revendicarea acestui bun.

Temeiul revendicării

este art. 480 C. civ., temei indicat în acțiune și cu privire la care instanța

de control judiciar, printr-o hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a pronunțat

fixând cadrul procesual.

Examinarea

revendicării, în acest temei de drept comun, a unui bun de natura celui în

discuție, nu elimină incidența actelor normative emise cu referire specială la

bunurile de acest fel.

În speță,

revendicarea privește imobilul "Biserică" identificat prin C.F. X1,

nr. X2 (biserică și cimitir de 7914 m

2

) și a fost făcută de

reclamantul Protopopiatul R.U.R.G.C.S. în numele și pentru Parohia R.U.R.G.C.

S.A. ca urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948 (prin care s-a interzis

acest cult religios cu consecința preluării prin Decretul nr. 177/1948 de către

Biserica Ortodoxă a caselor parohiale și lăcașurilor de cult care au aparținut

cultului greco-catolic).

Decretul nr. 358/1948

privind stabilirea situației de drept a fostului cult greco-catolic a fost

abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1981 privind abrogarea unor acte normative.

Prin art. 1 al

Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost recunoscută oficial Biserica R.U.R.G.C.

Acest act normativ a

instituit măsuri de recuperare a bunurilor ce au aparținut acestei Biserici și

a inițiat dispoziții pentru sprijinirea construirii de noi lăcașuri de cult.

Potrivit art. 3

"situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au

aparținut Bisericii R.U.R.G.C. și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română

se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai

celor două culte religioase, ținând cont de dorința credincioșilor din

comunitățile care dețin aceste bunuri".

Prin modificarea

adusă în anul 2004 și respectiv 2005 art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990

(introducerea a două noi alineate) s-a deschis calea acțiunii în justiție

potrivit dreptului comun în cazul în care reprezentanții clericali nu ajung la

un acord în cadrul comisiei mixte.

Această modificare a

privit numai reguli de procedură și nu a schimbat nimic din regulile de fond

ale stabilirii regimului juridic al acestei categorii de bunuri reglementate de

principiu prin actul normativ amintit, în art. 3 inițial devenit ulterior alin.

(1) al art. 3.

Ca urmare nu este

lipsit de importanță, în rezolvarea cererii cu care au fost investite

instanțele, să se determine numărul credincioșilor în raport de dispozițiile

exprese din Decretul-Lege nr. 126/1990 (art. 3).

Este adevărat că

potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă

și regimul general al cultelor în România nu există religie de stat iar

potrivit alin. (2) cultele sunt egale în fața legii și a autorităților publice

statul fiind oprit prin autoritățile sale să promoveze sau să favorizeze

acordarea de privilegii sau crearea de discriminări față de vreun cult.

În raport de aceste

dispoziții, prevederile exprese din Decretul-Lege nr. 126/1990 nu reglementează

un alt statut juridic discriminator sau contrar dispozițiilor din legea cadru

privind regimul general al cultelor, ci se referă în mod punctual la o situație

specială și anume restituirea bunurilor preluate de către stat prin efectul

Decretului nr. 358/1948 aflate în prezent în patrimoniul statului (bunuri în

general, cu excepția moșiilor), cu reguli exprese pentru lăcașurile de cult.

Din economia acestui

act normativ se observă că au fost prevăzute reguli speciale de restituire în

cadrul cărora dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri

este menționată în mod expres, nu pentru întreg patrimoniul bisericii, ci numai

pentru restituirea lăcașurilor de cult.

Această prevedere

legală este menită să răspundă unor realități sociale petrecute după

interzicerea cultului greco-catolic impusă prin Decretul nr. 358/1948 când o

parte din enoriașii acestuia au trecut la alt cult urmând, timp de mai multe

decenii, alte practici religioase (recunoscute).

Pe cale de consecință

instituirea unor reguli speciale în materie de restituire a unor bunuri din

patrimoniul Bisericii greco-catolice nu echivalează cu instituirea unui regim

discriminatoriu și diferențiat de regimul comun stabilit în mod egal pentru

cultele religioase.

Pe cale de consecință

ignorându-se acest criteriu legal, (credincioșii), în raport de care să se

stabilească regimul juridic al bunului revendicat, s-au nesocotit dispozițiile

legale mai sus amintite.

Pentru considerentele

arătate se constată că decizia atacată nu cuprinde sub aspectele mai sus

semnalate motivele pe care se sprijină și a fost pronunțată cu aplicarea

greșită a dispozițiilor legale incidente, astfel că recursul a fost admis în

temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În raport de

împrejurarea că în cauză nu s-au stabilit cu exactitate elementele referitoare

la identificarea bunului revendicat atât din punct de vedere faptic și scriptic

în raport de susținerile contradictorii ale părților cât și sub aspectul

componenței credincioșilor din comunitatea religioasă a localității de situare

a Bisericii, se impune completarea probelor și deci casarea deciziei cu

trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâta Parohia Ortodoxă S.A. împotriva Deciziei civile nr. 176/A

din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă, pe care o

casează.

Trimite cauza spre

rejudecarea apelului la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 9 noiembrie 2010.

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE

CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ ȘI DE

PROPRIETATE INTELECTUALĂ

DOSAR NR. 158/97/2009

ÎNCHEIERE

Ședința publică din 2

noiembrie 2010

Având nevoie de timp

pentru a delibera, în condițiile art. 260 alin. 1 C. proc. civ.

D I S P U N E

Amână pronunțarea

asupra recursului la data de 9 noiembrie 2010.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 2 noiembrie 2010.

Procesat

de GGC - MI