ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7143/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7143/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 1647 din 21 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș

în Dosarul nr. 486/100/2008, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta

Parohia Română Unită cu Roma (Greco Catolică) S. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă

Română S.; s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă

Română S. împotriva pârâtei Parohia Greco Catolică S., în Dosarul nr. 994/100/2009,

conexat la prezentul dosar, și, în consecință, a fost obligată pârâta să predea

reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință Biserica „A.M.D." și

terenul în suprafață de 1021 mp., înscris în CF nr. C1. S., nr. T1.; a fost obligată

reclamanta să plătească pârâtei suma de 114.707 RON, reprezentând drept de creanță;

s-a dispus instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâtei cu privire la

imobilul lăcaș de cult Biserica „A.M.D." până la achitarea integrală a sumei

mai sus acordate de către reclamantă; s-au respins cererile formulate de reclamantă

cu privire la revendicarea imobilelor înscrise în CF nr. C1. S., nr. T2., T3., T4.,

s-au respins cererile formulate de pârâtă cu privire la pretențiile de 688.245 RON

și 159.800 RON, și s-a luat act de renunțarea la judecata cererii reconvenționale

formulată de pârâtă în Dosarul nr. 486/100/2008.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul

a reținut următoarele:

Proprietar tabular al imobilului înscris

în CF nr. C1. S., nr. T3., în natură teren situat la locul numit „R., poiană în

intravilan" în suprafață de 1034 mp, precum și a imobilului înscris în CF

nr. C1. S. nr. T1., în natură Biserica și teren în suprafață de 1021 mp este reclamanta

Biserica Greco - Catolică din S.

Biserica a fost construită, prin anul 1890,

terminarea turnulețului de pe cupolă a fost în anul 1924, iar a picturilor interioare

anul 1930. Suprafața clădirii este de 677,50 mp.

Din actele de la dosar, a reieșit că în

perioada anilor 1880, cu ocazia recensământului efectuat în localitatea S., din

totalul populației de 905 persoane 895 erau catolici, restul de 10 persoane fiind

izraeliți, iar cu ocazia recensământului populației din 1900 s-a constatat că din

numărul total de 956 locuitori ai localității S. un număr de 946 erau de religie

greco-catolică,iar un număr de 10 persoane erau izraeliți. Fiind acte oficiale,

de aici se poate concluziona că biserica a fost construită de cetățeni care la acea

vreme erau de religie catolică.

Prin apariția Decretului nr. 177/1948,

toate organizațiile statutare ale cultului greco-catolic au încetat să mai existe.

Prin Decretul nr. 358/1948, statul constată că biserica greco-catolică nu mai există.

Conform acestui act normativ, averea acesteia a fost preluată de stat cu excepția

expresă a averii fostelor parohii greco-catolice. Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat

prin Decretul-Lege nr. 9/1989 care a recunoscut oficial Biserica Română Unită cu

Roma, iar, potrivit dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 126/1990, bunurile preluate

de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului,

cu excepția moșiilor, se restituie în starea lor actuală Bisericii Unite cu Roma

Greco-Catolică.

S-a reținut, că reclamanta este proprietara

tabulară, iar pârâta nu a opus vreun titlu acesteia, motiv pentru care instanța

a apreciat că prima este îndreptățită, în temeiul dispozițiilor art. 480 C.

civ., să revendice imobilul înscris în CF nr. C1., nr. T1., în natură biserica din

S. și curtea cu alei în suprafață de 1021 mp.

În

privința imobilului din CF nr. C1., nr. T3., din raportul

de expertiză întocmit de expertul F.I. în Dosar nr. 2058/1992 și de expertul M.I.

în prezentul dosar, a reieșit că pe suprafața de teren de 3600 mp se află curtea

și casa parohială ortodoxă și anexele gospodărești. Din actele de la dosar, a reieșit

că această construcție a fost edificată de către pârâtă prin anii 1967 - 1968, cu

aprobarea fostului Sfat Popular din localitate. Cum reclamanta nu a revendicat nici

o construcție de pe această parcelă de teren, iar la data apariției Decretului

nr. 358/1948 terenul era liber, fără construcții, înseamnă că imobilul a trecut

în proprietatea statului, nefacând parte din categoria bunurilor exceptate de acest

decret. în consecință, restituirea acestui teren se poate realiza conform procedurii

speciale prevăzute de legile speciale de retrocedare.

Așa fiind, instanța a respins acest capăt

de cerere formulat de reclamantă pentru revendicarea terenului în suprafață de 3719

mp., din CF nr. C1., nr. T3.

Cererile formulate de către reclamantă

după închiderea dezbaterilor cauzei, în concluziile scrise depuse la dosar, respectiv

cele care vizează revendicarea imobilelor cu nr. T2. și T4. din CF nr. C1., au fost

apreciate ca fiind cereri noi, care nu au putut fi luate în considerare, fiind formulate

tardiv, fără a fi fost supuse discuției în contradictoriu cu pârâta.

În

privința cererii formulate de pârâtă în Dosarul nr. 994/100/2009,

conexat la prezentul dosar, reprezentând plata unor sume de bani ca drept de creanță,

respectiv suma de 688,245 RON, contravaloarea părții din biserică, suma de 159.800

RON, reprezentând contravaloarea părții din pictură și suma de 114.720 RON, reprezentând

lucrări de amenajare și îmbunătățiri la lăcașul de cult, în total suma de 962.765

RON, echivalentul procentului de 3/5 credincioși ortodocși din S., s-au reținut

următoarele:

Conform raportului de expertiză întocmit

de experta B.T., construcția Bisericii „A.M.D." a fost evaluată la nivelul

sumei de 1.147.075 RON. în această valoare

intră și contravaloarea lucrărilor

de întreținere efectuate de către pârâtă și care au fost evaluate la suma de 114.707

RON. Lucrările de întreținere constă în instalații de încălzire cu panouri ceramice,

refacerea tencuieli exterioare cu tencuieli în praf de piatră și terasat rașchetat,

înlocuirea ferestrelor de lemn deteriorate cu ferestre metalice, trotuar de protecție

în pantă pentru devierea apelor pluviale, schimbarea jgheaburilor și a burlanelor,

dren de scurgere a apelor de infiltrație din ploi. Aceste lucrări profitând proprietarului

construcției, a fost admisă cererea formulată de pârâtă în Dosarul nr. 994/100/2009,

conexat la prezentul dosar, conform principiului îmbogățirii tară justă cauză, iar

reclamanta a fost obligată la plata sumei de 114.707 RON, către pârâtă.

În

ceea ce privește celelalte pretenții formulate de pârâtă,

respectiv plata sumelor de 688,245 RON, reprezentând contravaloarea părții din biserică

și a sumei de 159.800 RON, reprezentând contravaloarea părții din pictură, respectiv

cota de 3/5 parte din contravaloarea picturilor și din contravaloarea construcției

biserică, instanța le-a apreciat ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente:

Biserica „A.M.D.", așa cum s-a mai

arătat, a fost construită la vremea când în localitate cetățenii erau de religie

catolică. Nu are relevanță numărul de credincioși ortodocși și catolici câți sunt

în prezent în localitate, atâta timp cât pârâta nu a dovedit câți din numărul cetățenilor

existenți la data edificării bisericii sau moștenitorii lor sunt în prezenți ortodocși.

Este de notorietate faptul că după apariția Decretului nr. 358/1948, când cultul

greco-catolic a încetat să mai existe, o parte dintre enoriași au trecut la cultul

ortodox, iar după abrogarea acestui decret, prin Decretul-Lege nr. 9 din 31

decembrie 1989, când Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost recunoscută

oficial, parte dintre cei trecuți la cultul ortodox au revenit la cultul greco-catolic.

Cum pârâta-reclamantă nu a dovedit tocmai

numărul enoriașilor care inițial au fost catolici și au trecut la ortodocși, rămânând

în continuare la acest cult și după anul 1989, s-a apreciată că cererea privind

pretențiile reprezentând cota de 3/5 parte din contravaloarea construcției și a

picturilor este neîntemeiată. Picturile au fost realizate prin anii 1920, iar starea

lor de conservare este una în deteriorare progresivă, din cauza infiltrării apei

pluviale, a murdăriei și a unei desprinderi accidentale, putând fi evaluate la 20%.

Dreptul de retenție nu este reglementat

de C. civ. sub forma unei instituții aparte. Existența lui se deduce dintr-o serie

de texte răzlețe, (art. 1322, 1618, 1619, 771, 1377, 1444, 508, 1910, 1694, 481

C. civ. sau art. 815 C. com.), iar în lipsa unei reglementări exprese, complete

și generale C. civ., teoria dreptului de retenție este opera doctrinei. Conform

acesteia, elementul de bază pe care se întemeiază facultatea conferită creditorului

este conexiunea obiectivă dintre un lucru și o datorie, ce trebuie interpretată

foarte larg. în toate cazurile pentru ca dreptul de retenție să poată fi aplicabil

se cere ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui

ce este debitorul deținătorului, în ceea ce privește cheltuielile pretinse, iar

în speță aceste condiții sunt îndeplinite. Reclamanta este proprietara construcției

și are o datorie față de pârâtă, reprezentând îmbunătățirile făcute imobilului,

acesta aflându-se în posesia creditorului.

Curtea de Apel Cluj, secția

I

civilă, prin decizia nr. 8/A din 27 ianuarie

2012, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta Parohia Română

Unită cu Roma (Greco-Catolică) S. și de către pârâta Parohia Ortodoxă Română S.,

și a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de

judecată, reținând, în esență, următoarele:

Apelul reclamantei vizează trei aspecte

și anume obligarea sa la plata sumei de 114.707 RON; instituirea dreptului de retenție

în favoarea pârâtei asupra lăcașului de cult până la achitarea integrală a acestei

sume și respingerea cererii de revendicare a imobilelor înscrise în CF nr. C1. S.,

nr. T2., T3. și T4.

În

fața primei instanțe, s-a administrat o expertiză care a avut

ca obiectiv evaluarea întregului lăcaș de cult „A.M.D.", precum și a costului

lucrărilor de întreținere efectuate de pârâtă la lăcașul de cult în perioada în

care aceasta s-a aflat în folosința sa (ca instituție).

Din conținutul acestei lucrări tehnice

de specialitate a reieșit că valoarea lucrărilor de întreținere este de 114.707

RON.

Lăcașul de cult s-a aflat în folosința

Parohiei Ortodoxe S. începând cu anul 1948.

Este de notorietate faptul că, într-un

interval de peste 6 decenii, oricărui edificiu se impun a i se efectua lucrări de

întreținere și renovare, în caz contrar, existând riscul major ca acesta să se transforme

într-o ruină.

Pârâta, fiind posesoarea lăcașului de cult

în acest interval de timp, a efectuat aceste lucrări care au avut menirea de a-l

conserva.

În

ipoteza în care reclamanta nu ar fi fost privată de folosința

bunului proprietatea sa, ea ar fi fost cea care ar fi efectuat aceste lucrări pentru

a asigura menținerea construcției în parametri care să o facă susceptibilă de a

fi folosită, conform destinației sale.

Cheltuielile necesare acestor lucrări au

fost achitate de către pârâtă, iar prin restituirea lăcașului de cult reclamantei,

aceasta îl preia împreună cu toate lucrările efectuate pe cheltuiala pârâtei.

Prin urmare, reclamantei, care urmează

să beneficieze de investițiile aduse bunului proprietatea sa de către pârâtă, îi

revine obligația de a-i restitui acesteia contravaloarea acestor lucrări.

Achitarea costului acestor lucrări de către

pârâtă a avut ca și consecință diminuarea patrimoniului acesteia, astfel că, în

mod corect, prima instanță a stabilit că temeiul obligării reclamantei la plata

sumei de 114.707 RON îl constituie incidența principiului îmbogățirii fără just

titlu.

Afirmația reclamantei potrivit căreia efectuarea

de către pârâtă a lucrărilor de întreținere constituie infracțiune nu a fost luată

în considerare, apreciindu-se că o astfel de afirmație nu este întemeiată, în lipsa

unei hotărâri definitive de condamnare operând prezumția de nevinovăție.

Existând o strânsă conexiune între suma

datorată de reclamantă și bunul asupra căruia s-a instituit dreptul de retenție

al pârâtei, s-a reținut că, în mod corect, instanța de fond a recunoscut în favoarea

pârâtei un drept de retenție asupra lăcașului de cult până la plata sumei datorate

de către reclamantă.

În

doctrina de specialitate, s-a analizat în materia dreptului

de retenție cazul posesorului care refuză predarea bunului revendicat până la achitarea

cheltuielilor necesare și utile pe care le-a efectuat în legătură cu lucrul, această

situație fiind incidență în prezentul litigiu.

S-a statuat în doctrină, că, în condițiile

promovării unei acțiuni în revendicare, se recunoaște posesorului pârât dreptul

de a refuza restituirea bunului revendicat până când proprietarul reclamant îi achită

cheltuielile necesare și utile asupra lucrului.

Beneficiar al dreptului de retenție este

posesorul, fie că este de bună sau de rea credință, creanța garantată fiind reprezentată

de dreptul acestuia de a i se restitui cheltuielile necesare și utile efectuate

asupra lucrului revendicat, de către proprietar, în integralitatea lor, din moment

ce ar fi trebuit efectuate și de către acesta dacă bunul s-ar fi aflat în posesia

sa, iar cheltuielile utile se restituite în limita sporului de valoare adus bunului.

În

speță, lucrările de întreținere aduse de pârâtă lăcașului

de cult au fost evaluate la suma de 114.707 RON, iar din descrierea lor în cuprinsul

lucrării tehnice reiese că au caracterul de cheltuieli necesare, întrucât în absența

efectuării acestora exista riscul deteriorării masive a lăcașului de cult.

S-a conchis, pe această critică, că instituirea

de către prima instanță a dreptului de retenție în favoarea pârâtei cu privire la

imobilul lăcaș de cult Biserica „A.M.D.", până la achitarea integrală a dreptului

de creanță în cuantum de 114.707 RON, este temeinică și legală, critica adusă hotărârii

prin apelul declarat de reclamantă pe acest aspect urmând a fi înlăturată ca total

nefondată.

Și motivul de apel vizând respingerea cererii

de revendicare a imobilelor evidențiate în CF nr. C1. S., nr. T2., T3. și T4., a

fost apreciat ca nefondat, pentru cele ce urmează;

Astfel, Decretul nr. 126/1990, prin

art. 2, excepta de la restituirea bunurilor preluate de stat, prin efectul Decretului

nr. 358/1948, moșiile.

Restituirea imobilelor care au aparținut

cultelor religioase și au fost preluate abuziv, cu sau tară titlu, de stat, de organizații

cooperatiste sau orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989, altele decât lăcașele de cult, și-au găsit reglementarea în prevederile O.U.G.

nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002.

Potrivit acestui act normativ, cererea

de retrocedare urma să fie analizată de Comisia specială de retrocedare, decizia

emisă de aceasta fiind susceptibilă de a fi atacată cu contestație la instanța de

contencios administrativ.

Existând deci o reglementare specială în

materia restituirii imobilelor aparținând cultelor religioase preluate abuziv, în

vigoare la data promovării prezentei acțiuni, reclamanta era ținută să urmeze această

cale instituită de legea specială, O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002.

Prin urmare, prima instanță a reținut corect

că restituirea terenului se poate realiza conform procedurii prevăzute în legea

specială de retrocedare și a respins cererea reclamantei de restituire a terenului

evidențiat în CF NR. C1. S.

În

ceea ce privește apelul declarat de apelanta - pârâtă, s-au

reținut următoarele:

Solicitarea principală formulată de pârâtă

în această cale de atac a constituit-o schimbarea sentinței în sensul respingerii

acțiunii în revendicare, iar în subsidiar, admiterea cererii reconvenționale în

totalitate, în sensul acordării integrale a dreptului de creanță solicitat.

Argumentele aduse însă de pârâtă în susținerea

acestei cereri au fost apreciate ca nefondate, reținându-se, în primul rând, importanța

acordată textului art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, care a fost pe deplin

agreată și de către instanța de apel, respectiv importanța rezolvării litigiului

pe cale amiabilă.

În

acest sens, inclusiv la ultimul termen de judecată din 20

ianuarie 2012, instanța a insistat în soluționarea litigiului prin această modalitate,

însă din opiniile exprimate de reprezentanții ambelor părți, conform cărora fiecare

dintre ele este deschisă la dialog, partea opusă opunându-se, a reieșit că, în speță,

modalitatea de stingere amiabilă a litigiului nu este viabilă, intervenția instanței

judecătorești fiind singura posibilitate de tranșare a diferendului pe calea unei

hotărâri judecătorești.

Referitor la admiterea acțiunii în revendicare

asupra lăcașului de cult și a terenului aferent acestuia, curtea a constatat că,

pe de o parte, așa cum corect a arătat prima instanță, reclamanta este proprietara

tabulară a lăcașului de cult și a imobilului cu nr. T1. - curte și alei în suprafață

de 1021 mp, iar pârâta nu a opus un titlu de proprietate, susceptibil de a fi comparat

cu cel al reclamantei.

Pârâta a susținut că, în perioada 1948-1990,

reclamanta nu a avut personalitate juridică recunoscută (fiind desființat cultul

greco-catolic prin Decretul nr. 358/1948) și nici patrimoniu, astfel încât era imposibil

să aibă calitatea de proprietar al imobilelor revendicate de la momentul preluării

acestora până la momentul adoptării Decretului - Lege nr. 126/1990.

Este adevărat că prin scoaterea în afara

legii a cultului greco-catolic în anul 1948, acesta și-a pierdut personalitatea

juridică și patrimoniul, însă una din consecințele adoptării Decretului - Lege

nr. 126/1990 este aceea a redobândirii personalității juridice a acestui cult, moment

care îi conferă posibilitatea legală de a întreprinde demersuri în vederea redobândirii

bunurilor confiscate, în baza unui act normativ recunoscut ca fiind abuziv.

Adoptarea unor legi reparatorii în această

materie s-a făcut, evident, cu scopul de a conferi posibilitatea cultelor desființate

de regimul totalitar și al căror patrimoniu a fost confiscat, de a-și redobândi

bunurile.

Or, conform opiniei exprimate de pârâtă,

potrivit căreia reclamanta a pierdut personalitatea juridică și proprietatea în

anul 1948 și, prin urmare, nu mai avea calitatea necesară pentru a promova o acțiune

în revendicare, întrucât acest demers e condiționat de existența calității de proprietar

la momentul promovării acțiunii, prevederile legilor reparatorii - Decretul - Lege

nr. 126/1990, O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 501/2002 ar fi cu totul lipsite de

aplicabilitate.

Evident însă că nu aceasta a fost intenția

legiuitorului care a adoptat aceste acte normative speciale în materia restituirii

bunurilor bisericești, ci tocmai pentru a conferi posibilitatea celor care în perioada

1948 - 1989 au fost privați de dreptul de proprietate de a-l redobândi.

Mai mult, s-a reținut că, potrivit

art. 37 alin. (4) din Decretul nr. 177/1948, strămutarea averii cultului părăsit

de către cel puțin 75% din numărul credincioșilor în patrimoniul comunității locale

a cultului adoptat, se constata și soluționa de judecătoria populară a locului,

or, în speță, nu s-a făcut dovada că această procedură a fost urmată și realizată.

Nici critica vizând admiterea în parte

a cererii reconvenționale nu a fost apreciată ca întemeiată.

Astfel, prin cererea reconvențională, pârâta

a solicitat obligarea reclamantei și la plata sumei de 688.245 RON, reprezentând

contravaloarea părții din biserică ce constituie obiectul revendicării, precum și

a sumei de 159.800 RON, reprezentând contravaloarea părții din pictură, ambele sume

reprezentând echivalentul raportului de 3/5 parte de credincioși ortodocși din localitate.

Argumentul pe care și-a fundamentat pârâta

aceste cereri îl constituie faptul că numărul foștilor credincioși greco-catolici

și al urmașilor acestora, care după anul 1989 au ales să rămână la cultul ortodox,

este unul semnificativ - 3/5 parte din totalul populației -iar, în cazul admiterii

acțiunii în revendicare, pârâta ar fi lipsită în mod faptic de folosința lăcașului

de cult, ajungând într-o situație mult mai nefavorabilă decât cea în care s-a aflat

vreodată reclamanta.

Aceste argumente nu a fost însă primite

în soluționarea pe cale judiciară a diferendului, reținându-se că motivele pentru

care admiterea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă a fost considerată

ca întemeiată au fost prezentate cu ocazia analizării primei critici formulate în

apelul declarat de pârâtă, reluarea lor nefiind necesară.

Din punct de vedere legal, nu este posibil

să se analizeze situația nefavorabilă în care ajunge partea în contradictoriu cu

care s-a admis o acțiune în revendicare, prin pierderea dreptului de proprietate

asupra bunului ce face obiectul revendicării.

Pârâta a invocat faptul că în prezent numărul

credincioșilor ortodocși are o pondere de 3/5 parte din populația localității și

a cerut obligarea reclamantei să îi plătească o cotă de 3/5 parte din contravaloarea

lăcașului de cult restituit și a picturii din incinta acestuia, corespunzătoare

raportului populației, însă acest raport nu este un criteriu legal, care să poată

fi luat în considerare de instanțele judecătorești.

Tocmai în considerarea faptului că situația

juridică a lăcașelor de cult constituie o problemă care, pe lângă valențele de ordin

strict juridic, implică și aspecte de ordin uman, comunitar, spiritual de o importanță

deosebită, s-a conferit, cu prioritate, posibilitatea rezolvării acestor diferende

în principal pe cale amiabilă, prin discuții purtate între comisiile mixte aparținând

celor două culte religioase, și, deși instanța a îndrumat reprezentanții ambelor

părți să încerce rezolvarea diferendului pe cale amiabilă, acest lucru nu a fost

posibil.

În

aceste condiții, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia

decât pe probațiunea administrată, care a relevat că proprietar al bunului revendicat

este reclamanta, iar pârâta, în perioada în care a folosit imobilul a efectuat lucrări

de întreținere, amenajare și îmbunătățire în sumă de 114.707 RON, pe care reclamanta,

redobândind proprietatea asupra lăcașului de cult, este datoare să le restituie.

Faptul că în prezent în localitate numărul

credincioșilor ortodocși are o pondere de 3/5 parte din populație nu poate constitui

un argument juridic nici pentru respingerea acțiunii în revendicare și nici pentru

obligarea reclamantei la plata către pârâtă a unei sume din valoarea bunului revendicat

corespunzătoare ponderii populației aparținând cultului ortodox, instanțele judecătorești

fiind ținute să soluționeze cauzele cu care sunt sesizate strict pe baza probelor

administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Împotriva acestei deciziei au declarat

recurs reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco - Catolică) S. și pârâta Parohia

Ortodoxă Română S.

În

dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că instanța

de fond a admis petitul acțiunii în revendicarea bisericii înscrisă în CF nr.

C1. S., nr. T1., iar pentru acest considerent, prin apel și recurs, a solicitat

modificarea doar în parte a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii tuturor

petitelor formulate de aceasta.

Astfel, instanța de fond a respins petitul

în revendicarea imobilului înscris în CF nr. C1. S., nr. T3., motivând că reclamanta

nu a revendicat imobilele edificate după anul 1948 și că la data apariției Decretului

nr. 358/1948 pe acel teren nu existau edificate construcții, iar consecința este

aceea că bunul a intrat în proprietatea statului, iar instanța de apel a menținută

această soluție arătând că ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de O.U.G.

nr. 94/2000.

Potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948

„Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la

art.

I

din prezentul decret, cu excepția expresă

a averii fostelor parohii, revine Statului Roman, care le va lua în primire imediat".

Astfel, averea parohiilor greco-catolice a fost preluată de unitățile de cult ortodox

fără nici o excepție, iar, în speță, nu este aplicabilă O.U.G. nr. 94/2000, care

se refera la imobile preluate de Statul român.

Prin prezenta acțiune în revendicare, reclamanta,

proprietar tabular, a solicitat predarea în deplină proprietate și posesie a imobilului

proprietatea sa de la posesorul neproprietar, pârâta Parohia Ortodoxă Română S.,

situație în care nu se putea revendica de la Statul român, în temeiul O.U.G.

nr. 94/2000, întrucât acesta nu este posesorul imobilelor, iar dreptul reclamantei

de proprietară tabulară nu depinde de edificarea unor construcții pe terenul său,

deoarece dreptul de proprietate asupra terenului determină și proprietarul construcțiilor.

Or, instanța de fond a respins cererea

de revendicare a acestor imobile, motivând că acestea nu pot fi luate în considerare

fiind formulate tardiv, însă, în dispozitiv, instanța de fond nu a admis vreo excepție

a tardivității unui petit nesolicitat, ci a respins pe fond o cerere care nu a făcut

obiectul dosarului, consecința fiind aceea că instanța de fond s-a pronunțat plus

petita (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.)

Instanța de apel a menținută această soluție,

arătând că ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000, însă,

imobilul înscris în CF nr. C1. S., nr. T2., este un altar de vară, adică un lăcaș

de cult, care nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, conform art.

I.

De asemenea, s-a mai arătat că instanța

de fond, în mod corect, a respins petitul cu care a fost expres și limitativ investită

prin acțiunea de la Dosar nr. 994/100/2009, prin care s-a solicitat expres și limitativ

3/5 din valoarea bisericii corespunzător procentului din populația S. de confesiune

ortodoxă, iar instanța de apel a menținut această soluție, motiv pentru care solicită

modificarea doar în parte a sentinței primei instanțe, deoarece pârâta reclamantă-reconvențională

a renunțat la cererea reconventională invocând pretențiile formulate prin acțiunea

principală în Dosar nr. 994/100/2009, prin care a solicitat instanței de judecată

suma de 1.000.000 RON reprezentând tot 3/5 din valoarea bisericii corespunzător

procentului din populația S. de confesiune ortodoxă.

Prin urmare, prima instanță a acordat,

iar instanța de apel a menținut, ceea ce nu s-a solicitat (art. 304 pct. 6 C.

proc. civ.), respectiv o creanță rezultată din însărăcirea intimatei prin săvârșirea

de către aceasta a infracțiunii prevăzute art. 24 alin. (1) lit. a) și art. 3

lit. b) Legea nr. 50/1991, împotriva reclamantei.

În

ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei,

s-a arătat că aceasta presupune existența a 3 condiții: îmbogățirea pârâtului, însărăcirea

reclamantului și legătura de cauzalitate dintre primele, ce are ca efect nașterea

obligației de restituire cu o dublă limitare, în sensul că îmbogățitul era obligat

să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale, iar însărăcitul are

dreptul de a i se restitui valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obținute

de îmbogățit sunt mai mari.

Or, în speță, însărăcirea reclamantei a

rezultat din săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite, chiar a infracțiunii

prevăzută de art. 24 alin. (1) lit. a) și art. 3 lit. b) Legea nr. 50/1991 împotriva

reclamantei, proprietară tabulară, întrucât faptul juridic invocat de pârâta este

unul ilicit, contravenind dispozițiilor Legii nr. 50/1991, pentru că s-au făcut

modificări fără autorizație la imobil, iar aceasta este o stare de fapt care nu

trebuie constatată printr-o hotărâre judecătorească în materie penală, așa cum a

reținut greșit instanța de apel, care a redus sfera actelor ilicite doar la infracțiuni,

depășind astfel limitele puterii judecătorești, potrivit art. 304 pct. 4 C.

proc. civ.

De asemenea, s-a arătat că instanța de

fond a instituit un drept de retenție tară a preciza conținutul acestuia, iar dreptul

de retenție este o garanție care conferă un drept de urmărire și nu de folosință

a bunului.

Prin recursul său,pârâta Parohia Ortodoxă

Română S. a arătat următoarele;

Hotărârea recurată este nemotivată, potrivit

prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd că „hotărârea

judecătorească în mod obligatoriu va conține motivele de fapt și de drept care au

format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat apărările părților".

De asemenea, art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. prevede că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate dispune „când hotărârea

nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine naturii pricinii".

Or, instanța de apel nu a răspuns la majoritatea

argumentelor pârâtei, ceea ce constituie o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, întrucât exigența motivării este esențială în administrarea

adecvată a justiției, în condițiile în care aceasta reprezintă acea partea a hotărârii

în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței.

În

acest sens, s-a arătat că aspectele pentru care hotărârea

poate fi considerată ca nemotivată constă în aceea că instanța de apel a ignorat

cu desăvârșire argumentul fundamental cu privire la actele care constituie titlul

pârâtei, respectiv nu a analizat niciunul

dintre multiplele aspecte

pe care l-a invocat aceasta în ceea ce privește actele normative care constituie

titlul său.

Astfel, pârâta a arătat că dobândirea dreptului

său de proprietate asupra imobilelor în litigiu pe baza acestor titluri nu este

condiționată de înscrierea în cartea funciară, întrucât potrivit prevederilor

art. 37 din Decretul nr. 177/1948 „dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă

cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit,

întreaga avere se strămută de fapt în patrimoniul comunității locale a cultului

adoptat" și, prin urmare, transferul bunurilor în litigiu din patrimoniul reclamantei

în patrimoniul pârâtei a operat „de drept", ca efect al acestor prevederi,

dobândirea lor valabilă nefiind condiționată în nici un caz de înscrierea în cartea

funciară.

S-a conchis, că, în situația în care interpretarea

unui text legal constituie practic cheia soluționării unui litigiu, este imposibil

de acceptat ca instanța să se rezume la înlăturarea fără vreun argument a acestuia;

că nu numai că interpretarea pârâtei a fost ignorată totalmente în momentul luării

deciziei de către instanța de apel fără vreun argument, dar nici măcar nu s-a precizat

care ar fi interpretarea potrivită din punctul de vedere al instanței și că pârâta

a invocat două motive esențiale în susținerea excepției lipsei calității procesuale

active a reclamantei, însă instanța a respins excepția, vizând doar unul dintre

argumentele aduse de pârâtă.

Astfel, acțiunea în revendicare fiind acțiunea

proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, este esențială existența

acestei calități la momentul promovării acestei acțiuni.

Or, în speță, reclamanta a pierdut această

calitate în anul 1948, iar prin simpla abrogare a Decretului nr. 358/1948 acesteia

nu i s-a recunoscut în mod retroactiv calitatea de persoană juridică, pe de o parte,

iar pe de altă parte, beneficiarii efectelor acestor acte normative pot fi doar

cei care au fost supuși pretinselor abuzuri produse prin Decretul nr. 358/1948,

însă având în vedere că majoritatea enoriașilor afectați prin aceste preluări au

trecut la cultul ortodox, în prezent, aceștia nu au nevoie de a li se restitui imobilul

în litigiu.

Pârâta, invocând art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., a arătat că, sub acest aspect, interesează interpretarea corectă a legislației

în materie pentru stabilirea căruia patrimoniului aparțin imobilele în litigiu,

respectiv, a dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948, care prevăd că „dacă

cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor

comunității locale a cultului părăsit întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul

comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea

locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași iară a socoti biserica",

și a dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 358/1948, care prevăd că „averea mobilă

și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul

decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care

le va lua în primire imediat".

Or, din cele două texte de lege evocate

se poate concluziona rară vreun dubiu că lăcașul de cult aparține comunității, iar

nu cultului desființat.

În

același timp, primul text de lege citat consacră importanța

voinței credincioșilor în ceea ce privește bunurile aparținând comunității, acest

fapt putând fi dedus cu ușurință din ideea potrivit căreia bunurile se strămută

de la o comunitate la alta odată cu părăsirea unei comunități și mutarea la o altă

comunitate de către enoriași.

Stabilit fiind deci faptul că lăcașul aparținea

comunității și că situația juridică a bunurilor comunității este în strictă corelație

cu voința enoriașilor, trebuie analizat și textul de lege care conferă legitimitate

revendicării acestor bunuri, respectiv art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990.

S-a conchis, că ideea pe care o susține

pârâta este aceea că de efectele unei legi adoptate cu scop de reparație se pot

bucura doar cei care au fost supuși pretinselor abuzuri în baza Decretului nr. 358/1948,

în situația în care și-au manifestat voința în acest sens, aceste condiții fiind

cumulative, iar, în prezent, aceste persoane sunt de religie ortodoxă și nu și-au

manifestat voința în sensul solicitării redobândirii bunurilor, iar orice altă acțiune

în revendicare care nu îndeplinește condițiile impuse de aceste texte legale trebuie

respinsă pentru lipsa calității procesuale active.

La dosarul cauzei, în recurs, s-a depus

procesul verbal din 16 octombrie 2012 întocmit de B.E.J. V.G., în Dosar execuțional

nr. 96/2012.

În

ședința publică din 8 noiembrie 2012, reclamanta, prin apărătorul

ales, a invocat excepțiile nulității parțiale a recursului și inadmisibilității

petitului subsidiar, iar pârâta, prin apărătorul ales, a invocat excepția prematurității

acțiunii reclamantei ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, prevăzute

de art. 3 din Decretul-Legenr. 126/1990.

În

ceea ce privește excepția nulității parțiale a recursului

pârâtei, invocată de recurenta- reclamantă, în raport de dispozițiile art. 302

1

C. proc. civ., cu motivarea că petitul cu privire la cererea reconvenținală nu este

motivat, se constată că este nefondată, pentru cele ce succed;

Potrivit art. 302

1

C. proc.

civ. „Cererea de recurs va

cuprinde, sub sancțiunea nulității,

următoarele mențiuni: c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat (...)".

Nulitatea prevăzută de art. 302

1

C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 195/2004, este, într-adevăr, o nulitate

expresă, ceea ce înseamnă că vătămarea este prezumată până la proba contrară, pentru

lipsa mențiunilor prevăzute de acest text de lege în cererea de recurs a pârâtei.

Or, recursul declarat de pârâtă cuprinde

mențiunile prevăzute de acest text de lege, pe de o parte, iar pe de altă parte,

reclamanta nu a invocat vreo vătămare expresă a acesteia determinată de faptul că

pârâta nu a formulat critici prin recursul său privitor la modul de soluționare

de către instanțele de fond a cererii reconvenționale formulate de aceasta, în sensul

art. 302

1

C. proc. civ.

Mai mult, se constată că această împrejurarea

invocată de reclamantă, ca motiv de nulitate al recursului declarat de pârâtă, nu

vizează niciuna din condițiile ce trebuie să le îndeplinească procedural cererea

de recurs, în condițiile art. 302

1

C. proc. civ., iar dacă s-ar admite

susținerea implicită a reclamantei, prin invocarea acestei excepții, în sensul că

pârâta ar fi obligată să formuleze critici în căile de atac cu privire la toate

dezlegările instanței a cărei hotărâre se atacă, aceasta nu ar reprezenta altceva

decât încălcarea unuia din principiile de bază ce guvernează procesul civil și anume

a principiului disponibilității.

Celelalte excepții invocate de reclamantă

și pârâtă, așa cum au fost expuse mai sus, se constată că s-au constituit în critici

și în recursurile declarate de acestea, astfel că nu se impune analiza separată,

prealabilă, a acestora, ci în cadrul recursurilor cu care instanța a fost învestită.

De aceea, analizând decizia recurată, în

limita criticilor formulate de reclamantă și pârâtă, instanța constată recursurile

nefondate, pentru următoarele considerente;

Deși a indicat ca temei legal al criticilor

formulate art. 304 pct. 4,6 și 9 C. proc. civ., se constată că, prin recursul său,

recurenta reclamantă a formulat critici de nelegalitate, potrivit art. 304 pct.

9 C. proc. civ., în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, greșit,

instanțele de fond au respins petitul în revendicarea imobilului înscris în CF S.,

nr. T3., motivând că reclamanta nu a revendicat imobilele edificate după anul 1948

și că la data apariției Decretului nr. 358/1948 pe acel teren nu existau edificate

construcții, iar consecință este aceea că bunul a intrat în proprietatea statului,

astfel că pentru restituirea sa ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de O.U.G.

nr. 94/2000; că greșit s-a stabilit în sarcina reclamantei suportarea creanței rezultată

din săvârșirea de către pârâtă a infracțiunilor prevăzute de art. 24 alin. (1) lita

și art. 3 lit. b) din Legea nr. 50/1991, constând în aceea că a efectuat lucrare

la lăcașul de cult tară să fie autorizată, pe de o parte, iar pe de altă parte,

pentru că prin acțiunea de la fila 1 din Dosar nr. 994/100/2009 reclamanta a solicitat

expres și limitativ 3/5 din valoarea bisericii corespunzător procentului din populația

Ș. de confesiune ortodoxă, renunțând la cererea reconventională de la Dosar nr.

486/100/2008 al Tribunalului Maramureș, prin care a solicitat contravaloarea lucrărilor

de întreținere la lăcașului de cult, și că greșit s-a respins cererea de revendicare

a imobilului teren înscris în CF S., nr. T2., ca tardivă, întrucât aceasta este

un altar de vară și nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000.

Aceste critici sunt nefondate, întrucât

instanțele de fond și apel au fost investite cu o acțiune în revendicare pe calea

dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., a imobilului compus din construcție

biserica „A.M.D.", curte și grădină în suprafață de 3675,6 mp., identificat

în CF nr. C1. S. nr. T1., precum și a terenului în suprafață de 1034 stânjeni, înscris

în CF nr. C1. S., Dosar nr. 2095/2005, iar acestea au analizat litigiul dedus judecății

în aceste limite.

În

raport de situația de fapt stabilită de instanțele de fond

și apel și care nu poate fi reevaluată în recurs, față de actuala structură a

art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., instanțele de fond și apel au constatat că reclamanta

este proprietar tabular al imobilului - construție „Biserica A.M.D." edificată

în anul 1890 și a terenului aferent acesteia în suprafață de 1021 mp, înscris în

CF nr. C1. S., nr. T1., și cum pârâta nu a opus vreun titlu cu privire la imobilul

în litigiu, făcând aplicarea dispozițiilor art. 480 C.civ, a admis acțiunea în revendicare

a acestui imobil.

În

ceea ce privește cererea formulată de reclamantă de a i se

restitui și terenul în suprafață de 1034 stj. - 3719 mp, înscris în CF nr. C1. S.,

nr. T2./2/9, s-a reținut că în prezent acesta este afectat de construcții edificate

în anii 1967 - 1968 de către parohia ortodoxă, iar la apariția Decretului nr. 358/1948

terenul era liber de construcții.

Prin urmare, se constată că legal instanțele

de fond și apel au respins această cerere, față de faptul că prin O.U.G. nr. 94/2000,

aprobată prin Legea nr. 501/2002, s-a reglementat restituirea imobilelor aparținând

cultelor religioase ce au fost preluate abuziv cu sau fără titlu de statul român,

de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașurile de cult. în condițiile

acestei ordonanțe, decizia emisă de Comisia specială de retrocedare poate fi atacată

cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială

este situat imobilul.

De aceea, câtă vreme există reglementarea

specială de restituire a acestor imobile, cu respectarea principiului „specialia

generalibus derogant", cererea de restituire în natură a acestui teren pe calea

dreptului comun nu poate fi primită.

Critica potrivit căreia greșit a fost respinsă

ca tardivă cererea de restituire a terenului înscris în CF C1. S., nr. T2., întrucât,

acesta având afectațiunea de altar de vară, nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000,

se constată, de asemenea, că este nefondată, deoarece această cerere nu a făcut

obiectul raportului juridic dedus judecății, așa cum s-a arătat mai sus, fiind formulată

pentru prima dată după închiderea dezbaterilor, în primă instanță, prin notele scrise,

deci tardiv, iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale.

În

ceea ce privește critica formulată de reclamantă potrivit

căreia greșit s-a stabilit în sarcina sa suportarea creanței rezultată din săvârșirea

de către pârâtă a infracțiunilor prevăzute de art. 24 alin. (1) lit. a). art. 3

lit. b) din Legea nr. 50/1991, întrucât aceasta a efectuat lucrări de întreținere

la imobilul construcție fără să fie

autorizată,

pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că, prin acțiunea de la Dosar nr. 994/100/2009

reclamanta a solicitat expres și limitativ 3/5 din valoarea bisericii corespunzător

procentului din populația Ș. de confesiune ortodoxă, renunțând la cererea reconvențională

de la Dosar nr. 486/100/2008 al Tribunalului Maramureș, se constată că este nefondată,

pentru cele ce urmează:

Prin cererea ce a făcut obiectul Dosar

nr. 994/100/2009, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.000.000

RON, reprezentând un drept de creanță și anume valoarea bisericii din S. corespunzător

procentului credincioșilor de confesiune ortodoxă din populația S., deci inclusiv

valoarea îmbunătățirilor aduse de aceasta lăcașului de cult, și instituirea unui

drept de retenție în favoarea sa cu privire la imobilul lăcaș de cult până la achitarea

integrală a sumei de către reclamantă, iar prin cererea de la Dosar nr. 486/100/2008

pârâta a arătat că renunță la judecata cererii formulată în acest dosar, deoarece

în anul 2009, sub Dosar nr. 994/100/2009, a formulat o nouă cerere care a avut „același

obiect în pretenții".

Prin urmare, prin această cerere s-a făcut

implicit o precizare a obiectului cererii ce a făcut obiectul Dosar nr. 994/100/2009,

ca fiind identic cu cel al cererii pe care pârâta a formulat-o în Dosarul nr. 486/100/2008

și, mai mult, această cerere a fost și ulterior precizată de către pârâtă, prin

apărătorul ales, în sensul că a solicitat ca raportul de expertiză ce se va efectua

în cauză să aibă ca obiectiv și stabilirea contravalorii lucrărilor de întreținere

efectuate de pârâtă la lăcașul de cult, fără ca reclamanta să se opună.

De aceea, critica formulată de reclamantă

pe acest aspect, invocată cu ocazia dezbaterilor sub forma excepției inadmisibilității

petitului subsidiar, este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

În

ceea ce privește critica potrivit căreia greșit a fost obligată

reclamanta la plata contravalorii lucrărilor de întreținere la lăcașul de cult,

biserica „A.M.D.", către pârâtă, în sumă de 114.707 RON, se constată că legal

au reținut instanțele de fond și apel că reclamantei, pe principiul îmbogățirii

tară justă cauză, îi incumbă obligația de a suporta contravaloarea acestor lucrări

necesare și utile, în limita sporului de valoare adus bunului,

pe care ea însăși ar fi trebuit să le facă

pentru întreținerea imobilului în stare de funcționare dacă acesta s-ar fi aflat

în posesia sa.

Susținerea reclamantei potrivit căreia

nu trebuia să fie obligată la plata contravalorii lucrărilor de întreținere către

pârâtă, câtă vreme acestea sunt rezultatul săvârșirii unor infracțiuni prevăzute

de Legea nr. 50/1991, se constată că, de asemenea, corect nu a fost luată în considerare

de instanțele de fond și apel în lipsa unei hotărârii definitive de condamnare a

pârâtei, în favoarea căreia operează prezumția de nevinovăție.

De altfel, hotărârea instanței de fond,

menținută prin decizia recurată, cu privire la cererea pârâtei ce a făcut obiectul

Dosar nr. 994/100/2009 al Tribunalului Maramureș conexat la Dosar nr. 486/100/2008

al aceleiași instanțe, se constată că a fost executată de către reclamantă de bună

voie, potrivit procesului verbal încheiat de BEJ V.G. în dosar execuțional nr. 96/2012,

dosar recurs, ceea ce echivalează cu o achiesare din partea acesteia la soluțiile

instanțelor de fond și apel dată cererii în pretenții formulată de pârâtă.

În

ceea ce privește criticile formulate de recurenta pârâtă,

ce se circumscriu art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța le constată nefondate,

pentru următoarele considerente.

Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,

modificarea unei hotărâri se poate cerere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe

care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

În

speță, se invocă prima ipoteză reglementată de această dispoziție

legală, în sensul că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care

au format convingerea instanței, precum cele pentru care s-au înlăturat apărările

părților.

Această critică este nefondată, deoarece

decizia instanței de apel este motivată în fapt și în drept, cuprinzând considerentele

pe care se întemeiază soluția dată de judecători, ceea ce permite efectuarea controlului

judiciar pe calea prezentului recurs.

În

ceea ce privește motivul de nelegalitate, întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurenta pârâtă, așa cum a fost expus

mai sus, se constată, de asemenea, că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente;

În

ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii,

cu trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 94/2000, în

sensul că instanța nu avea cadru legal

pentru a soluționarea acțiunii cu care a fost învestită, invocată explicit cu ocazia

dezbaterilor de către recurenta pârâtă, cât și prin criticile formulate în recurs,

se constată că este neîntemeiată, iar instanța de apel a analizat în considerentele

hotărârii aspectele invocate de pârâtă în acest sens.

Astfel, în prezenta cauză, instanța a fost

învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile

art. 480 C. civ.

În

aceste condiții, se constată că dreptul de proprietate, ca

drept fundamental, garantat de art. 41 din Constituție, poate și trebuie să fie

ocrotit de justiție.

Litigiile privind lăcașurile de cult, cum

este și cel de față, fiind litigii patrimoniale, ce privesc proprietatea, au un

caracter civil și nu pot fi sustrase competenței instanțelor judecătorești.

Art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990

instituie o procedură amiabilă pentru soluționarea situației juridice a lăcașurilor

de cult și a caselor parohiale, asupra realizării căreia a insistat inclusiv instanța

de apel, dar, nerealizarea acesteia din culpa ambelor părții, nu înseamnă că se

interzice accesul la justiție, în sensul posibilității părților de a se adresa instanțelor

judecătorești. Interpretarea că litigiile privind lăcașurile de cult sunt de competența

exclusivă a comisiilor mixte, contravine art. 21 corelat cu art. 41 din Constituția

României, cât și art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

În

plus, prin O.G. nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din

Decretul - Lege nr. 126/1990, s-a prevăzut introducerea unui nou alineat, alin.

(2), cu următorul cuprins: „în cazul în care reprezentanții clericali ai celor două

culte nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. (1), partea

interesată are deschisă calea acțiunii injustiție potrivit dreptului comun."

În

ceea ce privește susținerea că, potrivit art. 3 din decret,

dorința credincioșilor din comunitățile pentru care sunt destinate aceste bunuri

constituie o condiție esențială pentru redobândirea dreptului de proprietate, se

constată că este nefondată, întrucât în cartea funciară este înscrisă biserica și

terenul aferent, aceasta având personalitate juridică dobândită în baza legii, iar

din punct de vedere juridic lăcașul de cult nu aparține comunității, ci se află

în patrimoniul bisericii ca persoană juridică.

Or, în speță, potrivit înscrierilor din

CF nr. C1. S., se constată că imobilul în litigiu, constând în biserică-lăcaș de

cult și terenul aferent acesteia, este în proprietatea reclamantei, astfel că aceasta

are calitate procesuală activă în raportul juridic dedus judecății.

Prin urmare, instanța de apel în mod corect

a constatat că dacă în cartea funciară există un drept real înscris în folosul unei

persoane se prezumă că acest drept există în folosul ei, făcând o corectă aplicare

a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 115/1938 și art. 30 alin. (1) din Legea

nr. 7/1996.

În

ceea ce privește trimiterile recurentei la dispozițiile

art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și art. 2 din Decretul nr. 358/1948, se constată

că prin efectul acestor două acte normative,în prezent abrogate, cultul greco-catolic

din România a fost desființat, iar averea acestuia a trecut în patrimoniul Statului

Român sau a Bisericii Ortodoxe Române, în cazul parohiilor averea fiind preluată

de către Biserica Ortodoxă Română prin procedura prevăzută de art. 37-39 din Decretul

nr. 177/1948.

Însă, având în vedere că, în speță, reclamanta

este proprietară tabulară, împrejurarea că prin efectul decretelor menționate lăcașul

de cult ar fi trecut în patrimoniul pârâtei este irelevantă atâta timp cât în cartea

funciară nu s-a operat nici o modificare cu privire la titularul dreptului de proprietate,

astfel că, de jure, imobilul nu a ieșit niciodată din proprietatea reclamantei.

În

plus, susținerile recurentei cum că, prin efectul dispozițiilor

Decretului nr. 177/1948, Parohia Ortodoxă S. ar fi devenit succesoarea în drepturi

a bisericii greco-catolice nu sunt întemeiate nici prin prisma alineatului ultim

al art. 37 din acest decret, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să confirme

trecer