ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7143/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1647 din 21 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Maramureș în Dosarul nr. 486/100/2008, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco Catolică) S. împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Română S.; s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română S. împotriva pârâtei Parohia Greco Catolică S., în Dosarul nr. 994/100/2009, conexat la prezentul dosar, și, în consecință, a fost obligată pârâta să predea reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință Biserica „A.M.D." și terenul în suprafață de 1021 mp., înscris în CF nr. C1.

S., nr. T1.; a fost obligată reclamanta să plătească pârâtei suma de 114.707 RON, reprezentând drept de creanță; s-a dispus instituirea unui drept de retenție în favoarea pârâtei cu privire la imobilul lăcaș de cult Biserica „A.M.D." până la achitarea integrală a sumei mai sus acordate de către reclamantă; s-au respins cererile formulate de reclamantă cu privire la revendicarea imobilelor înscrise în CF nr. C1. S., nr. T2., T3., T4., s-au respins cererile formulate de pârâtă cu privire la pretențiile de 688.245 RON și 159.800 RON, și s-a luat act de renunțarea la judecata cererii reconvenționale formulată de pârâtă în Dosarul nr. 486/100/2008. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Proprietar tabular al imobilului înscris în CF nr. C1.

S., nr. T3., în natură teren situat la locul numit „R., poiană în intravilan" în suprafață de 1034 mp, precum și a imobilului înscris în CF nr. C1. S. nr. T1., în natură Biserica și teren în suprafață de 1021 mp este reclamanta Biserica Greco - Catolică din S. Biserica a fost construită, prin anul 1890, terminarea turnulețului de pe cupolă a fost în anul 1924, iar a picturilor interioare anul 1930. Suprafața clădirii este de 677,50 mp. Din actele de la dosar, a reieșit că în perioada anilor 1880, cu ocazia recensământului efectuat în localitatea S., din totalul populației de 905 persoane 895 erau catolici, restul de 10 persoane fiind izraeliți, iar cu ocazia recensământului populației din 1900 s-a constatat că din numărul total de 956 locuitori ai localității S. un număr de 946 erau de religie greco-catolică,iar un număr de 10 persoane erau izraeliți.

Fiind acte oficiale, de aici se poate concluziona că biserica a fost construită de cetățeni care la acea vreme erau de religie catolică. Prin apariția Decretului nr. 177/1948, toate organizațiile statutare ale cultului greco-catolic au încetat să mai existe. Prin Decretul nr. 358/1948, statul constată că biserica greco-catolică nu mai există. Conform acestui act normativ, averea acesteia a fost preluată de stat cu excepția expresă a averii fostelor parohii greco-catolice. Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-Lege nr. 9/1989 care a recunoscut oficial Biserica Română Unită cu Roma, iar, potrivit dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 126/1990, bunurile preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948, aflate în prezent în patrimoniul statului, cu excepția moșiilor, se restituie în starea lor actuală Bisericii Unite cu Roma Greco-Catolică.

S-a reținut, că reclamanta este proprietara tabulară, iar pârâta nu a opus vreun titlu acesteia, motiv pentru care instanța a apreciat că prima este îndreptățită, în temeiul dispozițiilor art. 480 C. civ., să revendice imobilul înscris în CF nr. C1., nr. T1., în natură biserica din S. și curtea cu alei în suprafață de 1021 mp. În privința imobilului din CF nr. C1., nr. T3., din raportul de expertiză întocmit de expertul F.I. în Dosar nr. 2058/1992 și de expertul M.I. în prezentul dosar, a reieșit că pe suprafața de teren de 3600 mp se află curtea și casa parohială ortodoxă și anexele gospodărești. Din actele de la dosar, a reieșit că această construcție a fost edificată de către pârâtă prin anii 1967 - 1968, cu aprobarea fostului Sfat Popular din localitate.

Cum reclamanta nu a revendicat nici o construcție de pe această parcelă de teren, iar la data apariției Decretului nr. 358/1948 terenul era liber, fără construcții, înseamnă că imobilul a trecut în proprietatea statului, nefacând parte din categoria bunurilor exceptate de acest decret. în consecință, restituirea acestui teren se poate realiza conform procedurii speciale prevăzute de legile speciale de retrocedare. Așa fiind, instanța a respins acest capăt de cerere formulat de reclamantă pentru revendicarea terenului în suprafață de 3719 mp., din CF nr. C1., nr. T3. Cererile formulate de către reclamantă după închiderea dezbaterilor cauzei, în concluziile scrise depuse la dosar, respectiv cele care vizează revendicarea imobilelor cu nr. T2.

și T4. din CF nr. C1., au fost apreciate ca fiind cereri noi, care nu au putut fi luate în considerare, fiind formulate tardiv, fără a fi fost supuse discuției în contradictoriu cu pârâta. În privința cererii formulate de pârâtă în Dosarul nr. 994/100/2009, conexat la prezentul dosar, reprezentând plata unor sume de bani ca drept de creanță, respectiv suma de 688,245 RON, contravaloarea părții din biserică, suma de 159.800 RON, reprezentând contravaloarea părții din pictură și suma de 114.720 RON, reprezentând lucrări de amenajare și îmbunătățiri la lăcașul de cult, în total suma de 962.765 RON, echivalentul procentului de 3/5 credincioși ortodocși din S., s-au reținut următoarele: Conform raportului de expertiză întocmit de experta B.T., construcția Bisericii „A.M.D." a fost evaluată la nivelul sumei de 1.147.075 RON.

în această valoare intră și contravaloarea lucrărilor de întreținere efectuate de către pârâtă și care au fost evaluate la suma de 114.707 RON. Lucrările de întreținere constă în instalații de încălzire cu panouri ceramice, refacerea tencuieli exterioare cu tencuieli în praf de piatră și terasat rașchetat, înlocuirea ferestrelor de lemn deteriorate cu ferestre metalice, trotuar de protecție în pantă pentru devierea apelor pluviale, schimbarea jgheaburilor și a burlanelor, dren de scurgere a apelor de infiltrație din ploi. Aceste lucrări profitând proprietarului construcției, a fost admisă cererea formulată de pârâtă în Dosarul nr. 994/100/2009, conexat la prezentul dosar, conform principiului îmbogățirii tară justă cauză, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei de 114.707 RON, către pârâtă.

În ceea ce privește celelalte pretenții formulate de pârâtă, respectiv plata sumelor de 688,245 RON, reprezentând contravaloarea părții din biserică și a sumei de 159.800 RON, reprezentând contravaloarea părții din pictură, respectiv cota de 3/5 parte din contravaloarea picturilor și din contravaloarea construcției biserică, instanța le-a apreciat ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente: Biserica „A.M.D.", așa cum s-a mai arătat, a fost construită la vremea când în localitate cetățenii erau de religie catolică. Nu are relevanță numărul de credincioși ortodocși și catolici câți sunt în prezent în localitate, atâta timp cât pârâta nu a dovedit câți din numărul cetățenilor existenți la data edificării bisericii sau moștenitorii lor sunt în prezenți ortodocși.

Este de notorietate faptul că după apariția Decretului nr. 358/1948, când cultul greco-catolic a încetat să mai existe, o parte dintre enoriași au trecut la cultul ortodox, iar după abrogarea acestui decret, prin Decretul-Lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, când Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) a fost recunoscută oficial, parte dintre cei trecuți la cultul ortodox au revenit la cultul greco-catolic. Cum pârâta-reclamantă nu a dovedit tocmai numărul enoriașilor care inițial au fost catolici și au trecut la ortodocși, rămânând în continuare la acest cult și după anul 1989, s-a apreciată că cererea privind pretențiile reprezentând cota de 3/5 parte din contravaloarea construcției și a picturilor este neîntemeiată.

Picturile au fost realizate prin anii 1920, iar starea lor de conservare este una în deteriorare progresivă, din cauza infiltrării apei pluviale, a murdăriei și a unei desprinderi accidentale, putând fi evaluate la 20%. Dreptul de retenție nu este reglementat de C. civ. sub forma unei instituții aparte. Existența lui se deduce dintr-o serie de texte răzlețe, (art. 1322, 1618, 1619, 771, 1377, 1444, 508, 1910, 1694, 481 C. civ. sau art. 815 C. com.), iar în lipsa unei reglementări exprese, complete și generale C. civ., teoria dreptului de retenție este opera doctrinei. Conform acesteia, elementul de bază pe care se întemeiază facultatea conferită creditorului este conexiunea obiectivă dintre un lucru și o datorie, ce trebuie interpretată foarte larg.

în toate cazurile pentru ca dreptul de retenție să poată fi aplicabil se cere ca bunul referitor la care se invocă să fie proprietatea exclusivă a celui ce este debitorul deținătorului, în ceea ce privește cheltuielile pretinse, iar în speță aceste condiții sunt îndeplinite. Reclamanta este proprietara construcției și are o datorie față de pârâtă, reprezentând îmbunătățirile făcute imobilului, acesta aflându-se în posesia creditorului.

Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia nr. 8/A din 27 ianuarie 2012, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco-Catolică) S. și de către pârâta Parohia Ortodoxă Română S., și a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, reținând, în esență, următoarele: Apelul reclamantei vizează trei aspecte și anume obligarea sa la plata sumei de 114.707 RON; instituirea dreptului de retenție în favoarea pârâtei asupra lăcașului de cult până la achitarea integrală a acestei sume și respingerea cererii de revendicare a imobilelor înscrise în CF nr. C1. S., nr. T2., T3. și T4. În fața primei instanțe, s-a administrat o expertiză care a avut ca obiectiv evaluarea întregului lăcaș de cult „A.M.D.", precum și a costului lucrărilor de întreținere efectuate de pârâtă la lăcașul de cult în perioada în care aceasta s-a aflat în folosința sa (ca instituție).

Din conținutul acestei lucrări tehnice de specialitate a reieșit că valoarea lucrărilor de întreținere este de 114.707 RON. Lăcașul de cult s-a aflat în folosința Parohiei Ortodoxe S. începând cu anul 1948. Este de notorietate faptul că, într-un interval de peste 6 decenii, oricărui edificiu se impun a i se efectua lucrări de întreținere și renovare, în caz contrar, existând riscul major ca acesta să se transforme într-o ruină. Pârâta, fiind posesoarea lăcașului de cult în acest interval de timp, a efectuat aceste lucrări care au avut menirea de a-l conserva. În ipoteza în care reclamanta nu ar fi fost privată de folosința bunului proprietatea sa, ea ar fi fost cea care ar fi efectuat aceste lucrări pentru a asigura menținerea construcției în parametri care să o facă susceptibilă de a fi folosită, conform destinației sale.

Cheltuielile necesare acestor lucrări au fost achitate de către pârâtă, iar prin restituirea lăcașului de cult reclamantei, aceasta îl preia împreună cu toate lucrările efectuate pe cheltuiala pârâtei. Prin urmare, reclamantei, care urmează să beneficieze de investițiile aduse bunului proprietatea sa de către pârâtă, îi revine obligația de a-i restitui acesteia contravaloarea acestor lucrări. Achitarea costului acestor lucrări de către pârâtă a avut ca și consecință diminuarea patrimoniului acesteia, astfel că, în mod corect, prima instanță a stabilit că temeiul obligării reclamantei la plata sumei de 114.707 RON îl constituie incidența principiului îmbogățirii fără just titlu. Afirmația reclamantei potrivit căreia efectuarea de către pârâtă a lucrărilor de întreținere constituie infracțiune nu a fost luată în considerare, apreciindu-se că o astfel de afirmație nu este întemeiată, în lipsa unei hotărâri definitive de condamnare operând prezumția de nevinovăție.

Existând o strânsă conexiune între suma datorată de reclamantă și bunul asupra căruia s-a instituit dreptul de retenție al pârâtei, s-a reținut că, în mod corect, instanța de fond a recunoscut în favoarea pârâtei un drept de retenție asupra lăcașului de cult până la plata sumei datorate de către reclamantă. În doctrina de specialitate, s-a analizat în materia dreptului de retenție cazul posesorului care refuză predarea bunului revendicat până la achitarea cheltuielilor necesare și utile pe care le-a efectuat în legătură cu lucrul, această situație fiind incidență în prezentul litigiu. S-a statuat în doctrină, că, în condițiile promovării unei acțiuni în revendicare, se recunoaște posesorului pârât dreptul de a refuza restituirea bunului revendicat până când proprietarul reclamant îi achită cheltuielile necesare și utile asupra lucrului.

Beneficiar al dreptului de retenție este posesorul, fie că este de bună sau de rea credință, creanța garantată fiind reprezentată de dreptul acestuia de a i se restitui cheltuielile necesare și utile efectuate asupra lucrului revendicat, de către proprietar, în integralitatea lor, din moment ce ar fi trebuit efectuate și de către acesta dacă bunul s-ar fi aflat în posesia sa, iar cheltuielile utile se restituite în limita sporului de valoare adus bunului. În speță, lucrările de întreținere aduse de pârâtă lăcașului de cult au fost evaluate la suma de 114.707 RON, iar din descrierea lor în cuprinsul lucrării tehnice reiese că au caracterul de cheltuieli necesare, întrucât în absența efectuării acestora exista riscul deteriorării masive a lăcașului de cult.

S-a conchis, pe această critică, că instituirea de către prima instanță a dreptului de retenție în favoarea pârâtei cu privire la imobilul lăcaș de cult Biserica „A.M.D.", până la achitarea integrală a dreptului de creanță în cuantum de 114.707 RON, este temeinică și legală, critica adusă hotărârii prin apelul declarat de reclamantă pe acest aspect urmând a fi înlăturată ca total nefondată. Și motivul de apel vizând respingerea cererii de revendicare a imobilelor evidențiate în CF nr. C1. S., nr. T2., T3. și T4., a fost apreciat ca nefondat, pentru cele ce urmează; Astfel, Decretul nr. 126/1990, prin art. 2, excepta de la restituirea bunurilor preluate de stat, prin efectul Decretului nr. 358/1948, moșiile.

Restituirea imobilelor care au aparținut cultelor religioase și au fost preluate abuziv, cu sau tară titlu, de stat, de organizații cooperatiste sau orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașele de cult, și-au găsit reglementarea în prevederile O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002. Potrivit acestui act normativ, cererea de retrocedare urma să fie analizată de Comisia specială de retrocedare, decizia emisă de aceasta fiind susceptibilă de a fi atacată cu contestație la instanța de contencios administrativ. Existând deci o reglementare specială în materia restituirii imobilelor aparținând cultelor religioase preluate abuziv, în vigoare la data promovării prezentei acțiuni, reclamanta era ținută să urmeze această cale instituită de legea specială, O.U.G.

nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002. Prin urmare, prima instanță a reținut corect că restituirea terenului se poate realiza conform procedurii prevăzute în legea specială de retrocedare și a respins cererea reclamantei de restituire a terenului evidențiat în CF NR. C1. S. În ceea ce privește apelul declarat de apelanta - pârâtă, s-au reținut următoarele: Solicitarea principală formulată de pârâtă în această cale de atac a constituit-o schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii în revendicare, iar în subsidiar, admiterea cererii reconvenționale în totalitate, în sensul acordării integrale a dreptului de creanță solicitat. Argumentele aduse însă de pârâtă în susținerea acestei cereri au fost apreciate ca nefondate, reținându-se, în primul rând, importanța acordată textului art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, care a fost pe deplin agreată și de către instanța de apel, respectiv importanța rezolvării litigiului pe cale amiabilă.

În acest sens, inclusiv la ultimul termen de judecată din 20 ianuarie 2012, instanța a insistat în soluționarea litigiului prin această modalitate, însă din opiniile exprimate de reprezentanții ambelor părți, conform cărora fiecare dintre ele este deschisă la dialog, partea opusă opunându-se, a reieșit că, în speță, modalitatea de stingere amiabilă a litigiului nu este viabilă, intervenția instanței judecătorești fiind singura posibilitate de tranșare a diferendului pe calea unei hotărâri judecătorești. Referitor la admiterea acțiunii în revendicare asupra lăcașului de cult și a terenului aferent acestuia, curtea a constatat că, pe de o parte, așa cum corect a arătat prima instanță, reclamanta este proprietara tabulară a lăcașului de cult și a imobilului cu nr. T1.

- curte și alei în suprafață de 1021 mp, iar pârâta nu a opus un titlu de proprietate, susceptibil de a fi comparat cu cel al reclamantei. Pârâta a susținut că, în perioada 1948-1990, reclamanta nu a avut personalitate juridică recunoscută (fiind desființat cultul greco-catolic prin Decretul nr. 358/1948) și nici patrimoniu, astfel încât era imposibil să aibă calitatea de proprietar al imobilelor revendicate de la momentul preluării acestora până la momentul adoptării Decretului - Lege nr. 126/1990. Este adevărat că prin scoaterea în afara legii a cultului greco-catolic în anul 1948, acesta și-a pierdut personalitatea juridică și patrimoniul, însă una din consecințele adoptării Decretului - Lege nr. 126/1990 este aceea a redobândirii personalității juridice a acestui cult, moment care îi conferă posibilitatea legală de a întreprinde demersuri în vederea redobândirii bunurilor confiscate, în baza unui act normativ recunoscut ca fiind abuziv.

Adoptarea unor legi reparatorii în această materie s-a făcut, evident, cu scopul de a conferi posibilitatea cultelor desființate de regimul totalitar și al căror patrimoniu a fost confiscat, de a-și redobândi bunurile. Or, conform opiniei exprimate de pârâtă, potrivit căreia reclamanta a pierdut personalitatea juridică și proprietatea în anul 1948 și, prin urmare, nu mai avea calitatea necesară pentru a promova o acțiune în revendicare, întrucât acest demers e condiționat de existența calității de proprietar la momentul promovării acțiunii, prevederile legilor reparatorii - Decretul - Lege nr. 126/1990, O.U.G. nr. 94/2000 și Legea nr. 501/2002 ar fi cu totul lipsite de aplicabilitate. Evident însă că nu aceasta a fost intenția legiuitorului care a adoptat aceste acte normative speciale în materia restituirii bunurilor bisericești, ci tocmai pentru a conferi posibilitatea celor care în perioada 1948 - 1989 au fost privați de dreptul de proprietate de a-l redobândi.

Mai mult, s-a reținut că, potrivit art. 37 alin. (4) din Decretul nr. 177/1948, strămutarea averii cultului părăsit de către cel puțin 75% din numărul credincioșilor în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, se constata și soluționa de judecătoria populară a locului, or, în speță, nu s-a făcut dovada că această procedură a fost urmată și realizată. Nici critica vizând admiterea în parte a cererii reconvenționale nu a fost apreciată ca întemeiată. Astfel, prin cererea reconvențională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei și la plata sumei de 688.245 RON, reprezentând contravaloarea părții din biserică ce constituie obiectul revendicării, precum și a sumei de 159.800 RON, reprezentând contravaloarea părții din pictură, ambele sume reprezentând echivalentul raportului de 3/5 parte de credincioși ortodocși din localitate.

Argumentul pe care și-a fundamentat pârâta aceste cereri îl constituie faptul că numărul foștilor credincioși greco-catolici și al urmașilor acestora, care după anul 1989 au ales să rămână la cultul ortodox, este unul semnificativ - 3/5 parte din totalul populației -iar, în cazul admiterii acțiunii în revendicare, pârâta ar fi lipsită în mod faptic de folosința lăcașului de cult, ajungând într-o situație mult mai nefavorabilă decât cea în care s-a aflat vreodată reclamanta. Aceste argumente nu a fost însă primite în soluționarea pe cale judiciară a diferendului, reținându-se că motivele pentru care admiterea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă a fost considerată ca întemeiată au fost prezentate cu ocazia analizării primei critici formulate în apelul declarat de pârâtă, reluarea lor nefiind necesară.

Din punct de vedere legal, nu este posibil să se analizeze situația nefavorabilă în care ajunge partea în contradictoriu cu care s-a admis o acțiune în revendicare, prin pierderea dreptului de proprietate asupra bunului ce face obiectul revendicării. Pârâta a invocat faptul că în prezent numărul credincioșilor ortodocși are o pondere de 3/5 parte din populația localității și a cerut obligarea reclamantei să îi plătească o cotă de 3/5 parte din contravaloarea lăcașului de cult restituit și a picturii din incinta acestuia, corespunzătoare raportului populației, însă acest raport nu este un criteriu legal, care să poată fi luat în considerare de instanțele judecătorești.

Tocmai în considerarea faptului că situația juridică a lăcașelor de cult constituie o problemă care, pe lângă valențele de ordin strict juridic, implică și aspecte de ordin uman, comunitar, spiritual de o importanță deosebită, s-a conferit, cu prioritate, posibilitatea rezolvării acestor diferende în principal pe cale amiabilă, prin discuții purtate între comisiile mixte aparținând celor două culte religioase, și, deși instanța a îndrumat reprezentanții ambelor părți să încerce rezolvarea diferendului pe cale amiabilă, acest lucru nu a fost posibil. În aceste condiții, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia decât pe probațiunea administrată, care a relevat că proprietar al bunului revendicat este reclamanta, iar pârâta, în perioada în care a folosit imobilul a efectuat lucrări de întreținere, amenajare și îmbunătățire în sumă de 114.707 RON, pe care reclamanta, redobândind proprietatea asupra lăcașului de cult, este datoare să le restituie.

Faptul că în prezent în localitate numărul credincioșilor ortodocși are o pondere de 3/5 parte din populație nu poate constitui un argument juridic nici pentru respingerea acțiunii în revendicare și nici pentru obligarea reclamantei la plata către pârâtă a unei sume din valoarea bunului revendicat corespunzătoare ponderii populației aparținând cultului ortodox, instanțele judecătorești fiind ținute să soluționeze cauzele cu care sunt sesizate strict pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente în cauză. Împotriva acestei deciziei au declarat recurs reclamanta Parohia Română Unită cu Roma (Greco - Catolică) S. și pârâta Parohia Ortodoxă Română S. În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a arătat că instanța de fond a admis petitul acțiunii în revendicarea bisericii înscrisă în CF nr. C1.

S., nr. T1., iar pentru acest considerent, prin apel și recurs, a solicitat modificarea doar în parte a sentinței primei instanțe, în sensul admiterii tuturor petitelor formulate de aceasta. Astfel, instanța de fond a respins petitul în revendicarea imobilului înscris în CF nr. C1. S., nr. T3., motivând că reclamanta nu a revendicat imobilele edificate după anul 1948 și că la data apariției Decretului nr. 358/1948 pe acel teren nu existau edificate construcții, iar consecința este aceea că bunul a intrat în proprietatea statului, iar instanța de apel a menținută această soluție arătând că ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de O.U.G. nr. 94/2000.

Potrivit art. 2 din Decretul nr. 358/1948 „Averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. I din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Roman, care le va lua în primire imediat". Astfel, averea parohiilor greco-catolice a fost preluată de unitățile de cult ortodox fără nici o excepție, iar, în speță, nu este aplicabilă O.U.G. nr. 94/2000, care se refera la imobile preluate de Statul român. Prin prezenta acțiune în revendicare, reclamanta, proprietar tabular, a solicitat predarea în deplină proprietate și posesie a imobilului proprietatea sa de la posesorul neproprietar, pârâta Parohia Ortodoxă Română S., situație în care nu se putea revendica de la Statul român, în temeiul O.U.G.

nr. 94/2000, întrucât acesta nu este posesorul imobilelor, iar dreptul reclamantei de proprietară tabulară nu depinde de edificarea unor construcții pe terenul său, deoarece dreptul de proprietate asupra terenului determină și proprietarul construcțiilor. Or, instanța de fond a respins cererea de revendicare a acestor imobile, motivând că acestea nu pot fi luate în considerare fiind formulate tardiv, însă, în dispozitiv, instanța de fond nu a admis vreo excepție a tardivității unui petit nesolicitat, ci a respins pe fond o cerere care nu a făcut obiectul dosarului, consecința fiind aceea că instanța de fond s-a pronunțat plus petita (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) Instanța de apel a menținută această soluție, arătând că ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de O.U.G.

nr. 94/2000, însă, imobilul înscris în CF nr. C1. S., nr. T2., este un altar de vară, adică un lăcaș de cult, care nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, conform art. I. De asemenea, s-a mai arătat că instanța de fond, în mod corect, a respins petitul cu care a fost expres și limitativ investită prin acțiunea de la Dosar nr. 994/100/2009, prin care s-a solicitat expres și limitativ 3/5 din valoarea bisericii corespunzător procentului din populația S. de confesiune ortodoxă, iar instanța de apel a menținut această soluție, motiv pentru care solicită modificarea doar în parte a sentinței primei instanțe, deoarece pârâta reclamantă-reconvențională a renunțat la cererea reconventională invocând pretențiile formulate prin acțiunea principală în Dosar nr. 994/100/2009, prin care a solicitat instanței de judecată suma de 1.000.000 RON reprezentând tot 3/5 din valoarea bisericii corespunzător procentului din populația S. de confesiune ortodoxă.

Prin urmare, prima instanță a acordat, iar instanța de apel a menținut, ceea ce nu s-a solicitat (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), respectiv o creanță rezultată din însărăcirea intimatei prin săvârșirea de către aceasta a infracțiunii prevăzute art. 24 alin. (1) lit. a) și art. 3 lit. b) Legea nr. 50/1991, împotriva reclamantei. În ceea ce privește îmbogățirea fără justă cauză a reclamantei, s-a arătat că aceasta presupune existența a 3 condiții: îmbogățirea pârâtului, însărăcirea reclamantului și legătura de cauzalitate dintre primele, ce are ca efect nașterea obligației de restituire cu o dublă limitare, în sensul că îmbogățitul era obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale, iar însărăcitul are dreptul de a i se restitui valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obținute de îmbogățit sunt mai mari.

Or, în speță, însărăcirea reclamantei a rezultat din săvârșirea de către pârâtă a unei fapte ilicite, chiar a infracțiunii prevăzută de art. 24 alin. (1) lit. a) și art. 3 lit. b) Legea nr. 50/1991 împotriva reclamantei, proprietară tabulară, întrucât faptul juridic invocat de pârâta este unul ilicit, contravenind dispozițiilor Legii nr. 50/1991, pentru că s-au făcut modificări fără autorizație la imobil, iar aceasta este o stare de fapt care nu trebuie constatată printr-o hotărâre judecătorească în materie penală, așa cum a reținut greșit instanța de apel, care a redus sfera actelor ilicite doar la infracțiuni, depășind astfel limitele puterii judecătorești, potrivit art. 304 pct. 4 C. proc.

civ. De asemenea, s-a arătat că instanța de fond a instituit un drept de retenție tară a preciza conținutul acestuia, iar dreptul de retenție este o garanție care conferă un drept de urmărire și nu de folosință a bunului. Prin recursul său,pârâta Parohia Ortodoxă Română S. a arătat următoarele; Hotărârea recurată este nemotivată, potrivit prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd că „hotărârea judecătorească în mod obligatoriu va conține motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cum și cele pentru care s-au înlăturat apărările părților". De asemenea, art. 304 pct. 7 C. proc. civ. prevede că modificarea sau casarea unor hotărâri se poate dispune „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine naturii pricinii". Or, instanța de apel nu a răspuns la majoritatea argumentelor pârâtei, ceea ce constituie o încălcare a art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât exigența motivării este esențială în administrarea adecvată a justiției, în condițiile în care aceasta reprezintă acea partea a hotărârii în care se indică motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. În acest sens, s-a arătat că aspectele pentru care hotărârea poate fi considerată ca nemotivată constă în aceea că instanța de apel a ignorat cu desăvârșire argumentul fundamental cu privire la actele care constituie titlul pârâtei, respectiv nu a analizat niciunul dintre multiplele aspecte pe care l-a invocat aceasta în ceea ce privește actele normative care constituie titlul său.

Astfel, pârâta a arătat că dobândirea dreptului său de proprietate asupra imobilelor în litigiu pe baza acestor titluri nu este condiționată de înscrierea în cartea funciară, întrucât potrivit prevederilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948 „dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit, întreaga avere se strămută de fapt în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat" și, prin urmare, transferul bunurilor în litigiu din patrimoniul reclamantei în patrimoniul pârâtei a operat „de drept", ca efect al acestor prevederi, dobândirea lor valabilă nefiind condiționată în nici un caz de înscrierea în cartea funciară.

S-a conchis, că, în situația în care interpretarea unui text legal constituie practic cheia soluționării unui litigiu, este imposibil de acceptat ca instanța să se rezume la înlăturarea fără vreun argument a acestuia; că nu numai că interpretarea pârâtei a fost ignorată totalmente în momentul luării deciziei de către instanța de apel fără vreun argument, dar nici măcar nu s-a precizat care ar fi interpretarea potrivită din punctul de vedere al instanței și că pârâta a invocat două motive esențiale în susținerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, însă instanța a respins excepția, vizând doar unul dintre argumentele aduse de pârâtă. Astfel, acțiunea în revendicare fiind acțiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, este esențială existența acestei calități la momentul promovării acestei acțiuni.

Or, în speță, reclamanta a pierdut această calitate în anul 1948, iar prin simpla abrogare a Decretului nr. 358/1948 acesteia nu i s-a recunoscut în mod retroactiv calitatea de persoană juridică, pe de o parte, iar pe de altă parte, beneficiarii efectelor acestor acte normative pot fi doar cei care au fost supuși pretinselor abuzuri produse prin Decretul nr. 358/1948, însă având în vedere că majoritatea enoriașilor afectați prin aceste preluări au trecut la cultul ortodox, în prezent, aceștia nu au nevoie de a li se restitui imobilul în litigiu. Pârâta, invocând art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a arătat că, sub acest aspect, interesează interpretarea corectă a legislației în materie pentru stabilirea căruia patrimoniului aparțin imobilele în litigiu, respectiv, a dispozițiilor art. 37 din Decretul nr. 177/1948, care prevăd că „dacă cei trecuți de la un cult la altul reprezintă cel puțin 75% din numărul credincioșilor comunității locale a cultului părăsit întreaga avere se strămută de drept în patrimoniul comunității locale a cultului adoptat, cu drept de despăgubire pentru comunitatea locală părăsită, proporțional cu numărul celor rămași iară a socoti biserica", și a dispozițiilor art. 2 din Decretul nr. 358/1948, care prevăd că „averea mobilă și imobilă aparținând organizațiilor și instituțiilor arătate la art. 1 din prezentul decret, cu excepția expresă a averii fostelor parohii, revine Statului Român, care le va lua în primire imediat". Or, din cele două texte de lege evocate se poate concluziona rară vreun dubiu că lăcașul de cult aparține comunității, iar nu cultului desființat.

În același timp, primul text de lege citat consacră importanța voinței credincioșilor în ceea ce privește bunurile aparținând comunității, acest fapt putând fi dedus cu ușurință din ideea potrivit căreia bunurile se strămută de la o comunitate la alta odată cu părăsirea unei comunități și mutarea la o altă comunitate de către enoriași. Stabilit fiind deci faptul că lăcașul aparținea comunității și că situația juridică a bunurilor comunității este în strictă corelație cu voința enoriașilor, trebuie analizat și textul de lege care conferă legitimitate revendicării acestor bunuri, respectiv art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990.

S-a conchis, că ideea pe care o susține pârâta este aceea că de efectele unei legi adoptate cu scop de reparație se pot bucura doar cei care au fost supuși pretinselor abuzuri în baza Decretului nr. 358/1948, în situația în care și-au manifestat voința în acest sens, aceste condiții fiind cumulative, iar, în prezent, aceste persoane sunt de religie ortodoxă și nu și-au manifestat voința în sensul solicitării redobândirii bunurilor, iar orice altă acțiune în revendicare care nu îndeplinește condițiile impuse de aceste texte legale trebuie respinsă pentru lipsa calității procesuale active. La dosarul cauzei, în recurs, s-a depus procesul verbal din 16 octombrie 2012 întocmit de B.E.J. V.G., în Dosar execuțional nr. 96/2012.

În ședința publică din 8 noiembrie 2012, reclamanta, prin apărătorul ales, a invocat excepțiile nulității parțiale a recursului și inadmisibilității petitului subsidiar, iar pârâta, prin apărătorul ales, a invocat excepția prematurității acțiunii reclamantei ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, prevăzute de art. 3 din Decretul-Legenr. 126/1990. În ceea ce privește excepția nulității parțiale a recursului pârâtei, invocată de recurenta- reclamantă, în raport de dispozițiile art. 302 1 C. proc. civ., cu motivarea că petitul cu privire la cererea reconvenținală nu este motivat, se constată că este nefondată, pentru cele ce succed; Potrivit art. 302 1 C. proc. civ. „Cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, următoarele mențiuni: c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat (...)". Nulitatea prevăzută de art. 302 1 C. proc.

civ., modificat prin Legea nr. 195/2004, este, într-adevăr, o nulitate expresă, ceea ce înseamnă că vătămarea este prezumată până la proba contrară, pentru lipsa mențiunilor prevăzute de acest text de lege în cererea de recurs a pârâtei. Or, recursul declarat de pârâtă cuprinde mențiunile prevăzute de acest text de lege, pe de o parte, iar pe de altă parte, reclamanta nu a invocat vreo vătămare expresă a acesteia determinată de faptul că pârâta nu a formulat critici prin recursul său privitor la modul de soluționare de către instanțele de fond a cererii reconvenționale formulate de aceasta, în sensul art. 302 1 C. proc. civ. Mai mult, se constată că această împrejurarea invocată de reclamantă, ca motiv de nulitate al recursului declarat de pârâtă, nu vizează niciuna din condițiile ce trebuie să le îndeplinească procedural cererea de recurs, în condițiile art. 302 1 C. proc.

civ., iar dacă s-ar admite susținerea implicită a reclamantei, prin invocarea acestei excepții, în sensul că pârâta ar fi obligată să formuleze critici în căile de atac cu privire la toate dezlegările instanței a cărei hotărâre se atacă, aceasta nu ar reprezenta altceva decât încălcarea unuia din principiile de bază ce guvernează procesul civil și anume a principiului disponibilității. Celelalte excepții invocate de reclamantă și pârâtă, așa cum au fost expuse mai sus, se constată că s-au constituit în critici și în recursurile declarate de acestea, astfel că nu se impune analiza separată, prealabilă, a acestora, ci în cadrul recursurilor cu care instanța a fost învestită. De aceea, analizând decizia recurată, în limita criticilor formulate de reclamantă și pârâtă, instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente; Deși a indicat ca temei legal al criticilor formulate art. 304 pct. 4,6 și 9 C. proc.

civ., se constată că, prin recursul său, recurenta reclamantă a formulat critici de nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că, greșit, instanțele de fond au respins petitul în revendicarea imobilului înscris în CF S., nr. T3., motivând că reclamanta nu a revendicat imobilele edificate după anul 1948 și că la data apariției Decretului nr. 358/1948 pe acel teren nu existau edificate construcții, iar consecință este aceea că bunul a intrat în proprietatea statului, astfel că pentru restituirea sa ar fi trebuit urmată procedura prevăzută de O.U.G.

nr. 94/2000; că greșit s-a stabilit în sarcina reclamantei suportarea creanței rezultată din săvârșirea de către pârâtă a infracțiunilor prevăzute de art. 24 alin. (1) lita și art. 3 lit. b) din Legea nr. 50/1991, constând în aceea că a efectuat lucrare la lăcașul de cult tară să fie autorizată, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că prin acțiunea de la fila 1 din Dosar nr. 994/100/2009 reclamanta a solicitat expres și limitativ 3/5 din valoarea bisericii corespunzător procentului din populația Ș. de confesiune ortodoxă, renunțând la cererea reconventională de la Dosar nr. 486/100/2008 al Tribunalului Maramureș, prin care a solicitat contravaloarea lucrărilor de întreținere la lăcașului de cult, și că greșit s-a respins cererea de revendicare a imobilului teren înscris în CF S., nr. T2., ca tardivă, întrucât aceasta este un altar de vară și nu face obiectul O.U.G.

nr. 94/2000. Aceste critici sunt nefondate, întrucât instanțele de fond și apel au fost investite cu o acțiune în revendicare pe calea dreptului comun, în temeiul art. 480 C. civ., a imobilului compus din construcție biserica „A.M.D.", curte și grădină în suprafață de 3675,6 mp., identificat în CF nr. C1. S. nr. T1., precum și a terenului în suprafață de 1034 stânjeni, înscris în CF nr. C1. S., Dosar nr. 2095/2005, iar acestea au analizat litigiul dedus judecății în aceste limite. În raport de situația de fapt stabilită de instanțele de fond și apel și care nu poate fi reevaluată în recurs, față de actuala structură a art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., instanțele de fond și apel au constatat că reclamanta este proprietar tabular al imobilului - construție „Biserica A.M.D." edificată în anul 1890 și a terenului aferent acesteia în suprafață de 1021 mp, înscris în CF nr. C1.

S., nr. T1., și cum pârâta nu a opus vreun titlu cu privire la imobilul în litigiu, făcând aplicarea dispozițiilor art. 480 C.civ, a admis acțiunea în revendicare a acestui imobil. În ceea ce privește cererea formulată de reclamantă de a i se restitui și terenul în suprafață de 1034 stj. - 3719 mp, înscris în CF nr. C1. S., nr. T2./2/9, s-a reținut că în prezent acesta este afectat de construcții edificate în anii 1967 - 1968 de către parohia ortodoxă, iar la apariția Decretului nr. 358/1948 terenul era liber de construcții. Prin urmare, se constată că legal instanțele de fond și apel au respins această cerere, față de faptul că prin O.U.G. nr. 94/2000, aprobată prin Legea nr. 501/2002, s-a reglementat restituirea imobilelor aparținând cultelor religioase ce au fost preluate abuziv cu sau fără titlu de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, altele decât lăcașurile de cult.

în condițiile acestei ordonanțe, decizia emisă de Comisia specială de retrocedare poate fi atacată cu contestație la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială este situat imobilul. De aceea, câtă vreme există reglementarea specială de restituire a acestor imobile, cu respectarea principiului „specialia generalibus derogant", cererea de restituire în natură a acestui teren pe calea dreptului comun nu poate fi primită. Critica potrivit căreia greșit a fost respinsă ca tardivă cererea de restituire a terenului înscris în CF C1. S., nr. T2., întrucât, acesta având afectațiunea de altar de vară, nu face obiectul O.U.G. nr. 94/2000, se constată, de asemenea, că este nefondată, deoarece această cerere nu a făcut obiectul raportului juridic dedus judecății, așa cum s-a arătat mai sus, fiind formulată pentru prima dată după închiderea dezbaterilor, în primă instanță, prin notele scrise, deci tardiv, iar sancțiunea este aceea a neanalizării sale.

În ceea ce privește critica formulată de reclamantă potrivit căreia greșit s-a stabilit în sarcina sa suportarea creanței rezultată din săvârșirea de către pârâtă a infracțiunilor prevăzute de art. 24 alin. (1) lit. a). art. 3 lit. b) din Legea nr. 50/1991, întrucât aceasta a efectuat lucrări de întreținere la imobilul construcție fără să fie autorizată, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru că, prin acțiunea de la Dosar nr. 994/100/2009 reclamanta a solicitat expres și limitativ 3/5 din valoarea bisericii corespunzător procentului din populația Ș. de confesiune ortodoxă, renunțând la cererea reconvențională de la Dosar nr. 486/100/2008 al Tribunalului Maramureș, se constată că este nefondată, pentru cele ce urmează: Prin cererea ce a făcut obiectul Dosar nr. 994/100/2009, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 1.000.000 RON, reprezentând un drept de creanță și anume valoarea bisericii din S. corespunzător procentului credincioșilor de confesiune ortodoxă din populația S., deci inclusiv valoarea îmbunătățirilor aduse de aceasta lăcașului de cult, și instituirea unui drept de retenție în favoarea sa cu privire la imobilul lăcaș de cult până la achitarea integrală a sumei de către reclamantă, iar prin cererea de la Dosar nr. 486/100/2008 pârâta a arătat că renunță la judecata cererii formulată în acest dosar, deoarece în anul 2009,

sub Dosar nr. 994/100/2009, a formulat o nouă cerere care a avut „același obiect în pretenții". Prin urmare, prin această cerere s-a făcut implicit o precizare a obiectului cererii ce a făcut obiectul Dosar nr. 994/100/2009, ca fiind identic cu cel al cererii pe care pârâta a formulat-o în Dosarul nr. 486/100/2008 și, mai mult, această cerere a fost și ulterior precizată de către pârâtă, prin apărătorul ales, în sensul că a solicitat ca raportul de expertiză ce se va efectua în cauză să aibă ca obiectiv și stabilirea contravalorii lucrărilor de întreținere efectuate de pârâtă la lăcașul de cult, fără ca reclamanta să se opună. De aceea, critica formulată de reclamantă pe acest aspect, invocată cu ocazia dezbaterilor sub forma excepției inadmisibilității petitului subsidiar, este nefondată, urmând a fi respinsă în consecință.

În ceea ce privește critica potrivit căreia greșit a fost obligată reclamanta la plata contravalorii lucrărilor de întreținere la lăcașul de cult, biserica „A.M.D.", către pârâtă, în sumă de 114.707 RON, se constată că legal au reținut instanțele de fond și apel că reclamantei, pe principiul îmbogățirii tară justă cauză, îi incumbă obligația de a suporta contravaloarea acestor lucrări necesare și utile, în limita sporului de valoare adus bunului, pe care ea însăși ar fi trebuit să le facă pentru întreținerea imobilului în stare de funcționare dacă acesta s-ar fi aflat în posesia sa.

Susținerea reclamantei potrivit căreia nu trebuia să fie obligată la plata contravalorii lucrărilor de întreținere către pârâtă, câtă vreme acestea sunt rezultatul săvârșirii unor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 50/1991, se constată că, de asemenea, corect nu a fost luată în considerare de instanțele de fond și apel în lipsa unei hotărârii definitive de condamnare a pârâtei, în favoarea căreia operează prezumția de nevinovăție. De altfel, hotărârea instanței de fond, menținută prin decizia recurată, cu privire la cererea pârâtei ce a făcut obiectul Dosar nr. 994/100/2009 al Tribunalului Maramureș conexat la Dosar nr. 486/100/2008 al aceleiași instanțe, se constată că a fost executată de către reclamantă de bună voie, potrivit procesului verbal încheiat de BEJ V.G.

în dosar execuțional nr. 96/2012, dosar recurs, ceea ce echivalează cu o achiesare din partea acesteia la soluțiile instanțelor de fond și apel dată cererii în pretenții formulată de pârâtă. În ceea ce privește criticile formulate de recurenta pârâtă, ce se circumscriu art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., instanța le constată nefondate, pentru următoarele considerente. Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cerere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii". În speță, se invocă prima ipoteză reglementată de această dispoziție legală, în sensul că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum cele pentru care s-au înlăturat apărările părților.

Această critică este nefondată, deoarece decizia instanței de apel este motivată în fapt și în drept, cuprinzând considerentele pe care se întemeiază soluția dată de judecători, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs. În ceea ce privește motivul de nelegalitate, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulat de recurenta pârâtă, așa cum a fost expus mai sus, se constată, de asemenea, că este neîntemeiat, pentru următoarele considerente; În ceea ce privește excepția prematurității introducerii acțiunii, cu trimitere la dispozițiile art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 94/2000, în sensul că instanța nu avea cadru legal pentru a soluționarea acțiunii cu care a fost învestită, invocată explicit cu ocazia dezbaterilor de către recurenta pârâtă, cât și prin criticile formulate în recurs, se constată că este neîntemeiată, iar instanța de apel a analizat în considerentele hotărârii aspectele invocate de pârâtă în acest sens.

Astfel, în prezenta cauză, instanța a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. În aceste condiții, se constată că dreptul de proprietate, ca drept fundamental, garantat de art. 41 din Constituție, poate și trebuie să fie ocrotit de justiție. Litigiile privind lăcașurile de cult, cum este și cel de față, fiind litigii patrimoniale, ce privesc proprietatea, au un caracter civil și nu pot fi sustrase competenței instanțelor judecătorești. Art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990 instituie o procedură amiabilă pentru soluționarea situației juridice a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale, asupra realizării căreia a insistat inclusiv instanța de apel, dar, nerealizarea acesteia din culpa ambelor părții, nu înseamnă că se interzice accesul la justiție, în sensul posibilității părților de a se adresa instanțelor judecătorești.

Interpretarea că litigiile privind lăcașurile de cult sunt de competența exclusivă a comisiilor mixte, contravine art. 21 corelat cu art. 41 din Constituția României, cât și art. 6 parag. 1 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În plus, prin O.G.

nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul - Lege nr. 126/1990, s-a prevăzut introducerea unui nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: „în cazul în care reprezentanții clericali ai celor două culte nu ajung la un acord în cadrul comisiei mixte prevăzute la alin. (1), partea interesată are deschisă calea acțiunii injustiție potrivit dreptului comun." În ceea ce privește susținerea că, potrivit art. 3 din decret, dorința credincioșilor din comunitățile pentru care sunt destinate aceste bunuri constituie o condiție esențială pentru redobândirea dreptului de proprietate, se constată că este nefondată, întrucât în cartea funciară este înscrisă biserica și terenul aferent, aceasta având personalitate juridică dobândită în baza legii, iar din punct de vedere juridic lăcașul de cult nu aparține comunității, ci se află în patrimoniul bisericii ca persoană juridică.

Or, în speță, potrivit înscrierilor din CF nr. C1. S., se constată că imobilul în litigiu, constând în biserică-lăcaș de cult și terenul aferent acesteia, este în proprietatea reclamantei, astfel că aceasta are calitate procesuală activă în raportul juridic dedus judecății. Prin urmare, instanța de apel în mod corect a constatat că dacă în cartea funciară există un drept real înscris în folosul unei persoane se prezumă că acest drept există în folosul ei, făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 115/1938 și art. 30 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

În ceea ce privește trimiterile recurentei la dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și art. 2 din Decretul nr. 358/1948, se constată că prin efectul acestor două acte normative,în prezent abrogate, cultul greco-catolic din România a fost desființat, iar averea acestuia a trecut în patrimoniul Statului Român sau a Bisericii Ortodoxe Române, în cazul parohiilor averea fiind preluată de către Biserica Ortodoxă Română prin procedura prevăzută de art. 37-39 din Decretul nr. 177/1948. Însă, având în vedere că, în speță, reclamanta este proprietară tabulară, împrejurarea că prin efectul decretelor menționate lăcașul de cult ar fi trecut în patrimoniul pârâtei este irelevantă atâta timp cât în cartea funciară nu s-a operat nici o modificare cu privire la titularul dreptului de proprietate, astfel că, de jure, imobilul nu a ieșit niciodată din proprietatea reclamantei.

În plus, susținerile recurentei cum că, prin efectul dispozițiilor Decretului nr. 177/1948, Parohia Ortodoxă S. ar fi devenit succesoarea în drepturi a bisericii greco-catolice nu sunt întemeiate nici prin prisma alineatului ultim al art. 37 din acest decret, în lipsa unei hotărâri judecătorești care să confirme trecer