ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3351/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3351/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele;

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmației la data de 09

aprilie 2009, sub nr. 1132/307/2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică S. a

chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română S., solicitând evacuarea

necondiționată a pârâtei din biserica greco-catolică și terenul aferent acesteia,

situate în comuna S. nr. 517, județul Maramureș.

În

motivare, reclamanta a arătat că în CF nr. 48 S. este înscris dreptul său de

proprietate asupra parcelei cu nr. top 346, sub denumirea "Biserică și

cimitir" cu suprafață totală de 602 stj.p, - care se identifică cu

Biserica situată în comuna S. nr. 517, județul Maramureș, precum și asupra

parcelei cu nr. top 348, sub denumirea "grădină intravilan", cu o

suprafață de 261 stj.p.

În

mod abuziv și fără vreun temei legal, pârâta desfășoară, din data de 31 martie

2009, activități de demolare a bisericii reclamantei.

Prin

precizarea de acțiune formulată la data de 09,06.2009, reclamanta a chemat în

judecată, în calitate de pârâți, și pe Episcopia Ortodoxă Română a

Maramureșului și Samarului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice,

solicitând:

-

constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna S.

nr. 517, județul Maramureș, în natură biserică și cimitir, cuprins în CF nr. 48

S., nr. top 348;

-

obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă S. să îi predea în deplină proprietate acest

imobil;

-

evacuarea pârâtei Parohia Ortodoxă S. din imobil, precum și a bunurilor mobile

aparținând acesteia, iar în caz de refuz, abilitarea sa de a proceda la

evacuarea bunurilor mobile;

-

cu cheltuieli de judecată.

În

drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe an. 480 și urm. C. civ.,

Decretul-lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1990 și Legea nr. 182/2005,

Prin

Sentința civilă nr. 1848 din 09 iulie 2009, Judecătoria Sighetu Marmației a

declinat în favoarea Tribunalului Maramureș competența de soluționare a cauzei.

Urmare

a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, sub

nr. 4355/100/2009.

La

data de 23 octombrie 2009, pârâta Parohia Ortodoxă S. a formulai cerere

reconvențională, solicitând,

În

principal:

-

să se constate că a devenit proprietar de drept, în anul 1948, conform

dispozițiilor art. 37 alin. (3) din Decretul-lege nr. 177/1948, asupra

bisericii din S. și a Cimitirului V., având în vedere că în acei an peste 75%

din numărul credincioșilor comunității locale au trecut de la cultul

greco-catolic la cel ortodox;

-

să se dispună intabularea în CF a dreptului său de proprietate asupra

respectivului imobil;

-

cu cheltuieli de judecată;

În

subsidiar,

-

să se constate că are un drept de creanță împotriva reclamantei, în cuantum

total de 4,711.360 lei, reprezentând investițiile efectuate, din anul 1948 și

până în prezent, la biserica din S. și la Cimitirul V.;

-

să se dispună instituirea unui drept de retenție în favoarea sa, asupra

bisericii și a Cimitirului V. din S., până la completa recuperare a creanței.

-

cu cheltuieli de judecată.

La

data de 26 martie 2010, reclamanta a depus o precizare referitoare la numărul

topografic al imobilului, ca fiind 346, în loc de 348.

La

data de 23 aprilie 2010, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând

instanței să dispună și intabularea în CF a dreptului său de proprietate asupra

imobilului situat în comuna S. nr. 517, județul Maramureș, în natură, biserică

și cimitir.

La

data de 17 mai 2012, reclamanta a depus o nouă precizare de acțiune, prin care

a solicitat instanței să dispună;

-

constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna S.

nr. 517, județul Maramureș, în natură biserică și cimitir, în suprafață de 3840

mp, cuprins în CF nr. 348 S., nr. top 346 și În CF nr. 1702 S., nr. top 347,

identificat prin expertiza întocmită de expert P.C., cu completările acesteia,

corespunzător planului de amplasament și delimitare înregistrat la OCPI

Maramureș sub nr. 1735 din 17 februarie 2012;

-

obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă S. să îi predea în deplină proprietate acest

imobil, cu datele de identificare anterior menționate;

-

evacuarea pârâtei Parohia Ortodoxă S., precum și a bunurilor mobile aparținând

acesteia, din respectivul imobil, iar în caz de refuz a evacuării bunurilor

mobile, acestea să fie evacuate de reclamantă;

-

intabularea în CF a dreptului său de proprietate asupra imobilului

sus-menționat, prin deschiderea unei noi coli de carte funciară și atribuirea

de număr cadastral.

La

data de 04 septembrie 2013, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată

a altor persoane, întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., prin care a

solicitat chemarea în judecată și a Ministerului Culturii și Secretariatului de

Stat pentru Culte, pentru ca hotărârea să le fie opozabilă, motivat pe faptul

că potrivit expertizei topografice efectuate în cauză, în urma unei reparcelări

cadastrale, imobilului în litigiu i-a fost atribuit nr. cad. 2517, aflată în

administrarea operativă a Departamentului Cultelor.

Prin

Sentința civilă nr. 102 din 22 ianuarie 2014, Tribunalul Maramureș a respins

cererea de repunere pe rol, formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Română S.

A

respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Parohia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică S., excepție invocată de pârâtele Parohia

Ortodoxa Română S. și Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului.

A

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Episcopia

Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, precum și excepția

inadmisibilității, invocate de aceasta.

A

admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ce privește cererea de

chemare în judecată a altor persoane, a intervenientului forțat Ministerul

Culturii și a respins, în consecință, cererea de chemare în judecată a altor

persoane, față de acest intervenient.

A

respins excepția lipsei calității procesuale pasive în ce privește cererea de

chemare în judecată a altor persoane, a intervenientului forțat Secretariatul

de Stat pentru Culte.

A

respins cererea de chemare în judecată a Secretariatului de Stat pentru Culte,

formulată de reclamantă.

A

respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu

Roma Greco-Catolică S. în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română

S., Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului și Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

A

admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Parohia

Ortodoxă Română S. în contradictoriu cu reclamanta Parohia Română Unită cu Roma

Greco-Catolică S.

A

constatat că pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. a devenit proprietar

de drept asupra Bisericii Ortodoxe din S., obiect al prezentului litigiu,

amplasată pe terenul identificat cu nr. cadastral 2517, conform planului de

amplasament și delimitare întocmit de expert tehnic judiciar P.C. în data de 08

decembrie 2011, avizat sub nr. 1735 din 17 februarie 2012 de OCPI Maramureș.

A

respins celelalte pretenții formulate reconvențional.

A

obligat pe pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. să achite expertului

tehnic judiciar L.D. suma de 95 lei, cu titlu de diferență onorariu expert,

această dispoziție fiind executorie.

A

respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată.

Pentru

a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:

Cererea

pârâtei-reclamante de repunere a pe roi a cauzei, după reținerea acesteia în

pronunțare, nu este întemeiată, nefiind întrunite cerințele prevăzute de art.

151 C. proc. civ. pentru reluarea dezbaterilor, întrucât nu sunt necesare nici

un fel de lămuriri suplimentare.

Excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei Parohia Greco-Catolică S. este

neîntemeiată,

Astfel,

prin H.G. nr. 1218/2008 s-a recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii

Romano-Catolice și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza cărora se

organizează și funcționează Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. În

anexa nr. 1, capitolul III, can. 279-280, se prevede că parohia este o anumită

comunitate de credincioși creștini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a

cărei grijă pastorală este încredințată unui paroh. De regulă parohia va fi

teritorială, care să-i cuprindă pe toți credincioșii creștini dintr-un anumit

teritoriu; dacă însă, după judecata Episcopului eparhial este mai potrivit,

după ce a consultat consiliul preoțesc, vor fi înființate parohii personale

determinate de criterii de națiune, de limbă, de înscriere la o altă Biserică

sui juris, sau chiar după alte rațiuni bine definite.

Ca

atare, comunitatea religioasă greco-catolică dintr-o anume localitate

echivalează cu parohia cultului respectiv, parohia fiind o formă concretă de

organizare, inclusiv cu scop reprezentativ, a credincioșilor creștini

greco-catolici. Urmare a recunoașterii acestui cult, parohia reprezintă

comunitatea credincioșilor greco-catolici; este distinctă problema dacă actuala

comunitate greco-catolică din S. este succesoarea, continuatoarea în drepturi

(inclusiv dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu) a fostei

comunități greco-catolice din localitate, cu drepturi reflectate tabular.

Și

excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Episcopia Ortodoxă a

Maramureșului și Sătmarului și inadmisibilității acțiunii sunt neîntemeiate.

Invocarea

prevederilor art. 111 C. proc. civ. s-a realizat de către reclamantă ca

situație permisă a demersului de restituire a lăcașului de cult și a

cimitirului, demers exercitat în aplicarea prevederilor Decretului-lege nr.

126/1990, a O.G. nr. 64/1990 și a Legii nr. 182/2005, în contextul în care

aceasta a înțeles să-și dovedească dreptul de proprietate existent la nivelul

anului 1948 cu intabularea acestuia în CF nr. 48 nr. topo 346 și în CF nr. 1702

S., nr. topo, 347. Acțiunea în realizare este chiar cea conturată de reclamantă

prin petitele ce succed celui dintâi.

Prin

raportare la prevederile art. 6 lit. A.IV pct. 20, art. 40 alin. (1) lit. a),

art. 41, art. 50 lit. e), art. 64, art. 84, art. 92 și art. 98 lit. e) din

Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (H.G. nr.

53/2008), pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, centrul eparhial

controlând activitatea preotului paroh de administrare a averii parohiale,

inclusiv a celei imobiliare.

Excepția

lipsei calității procesuale pasive a intervenientului forțat Ministerul

Culturii este întemeiată, admiterea acesteia fiind de altfel solicitată și de

către reclamantă. Inventarierea Cimitirului V. în lista monumentelor istorice

nu echivalează, pentru niciuna dintre entitățile chemate în judecată de către

reclamantă prin cererea formulată în data de 4 septembrie 2013, cu invocarea

acelorași drepturi ca și reclamanta, asupra imobilelor în litigiu.

Astfel,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 90/2010, atribuțiile Ministerului Culturii vizează

elaborarea și aplicarea strategiei și politicilor în domeniul culturii. În

conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 422/2001,

monumentele istorice aparțin fie domeniului public sau privat al statului, al

județelor, orașelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor

fizice sau juridice. În speță nu s-a invocat apartenența bisericii în litigiu

la domeniul public al statului sau privat al acestei entități. Așadar,

Ministerul Culturii nu are calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în

judecată a acestuia urmând a fi respinsă ca o consecință a admiterii excepției

anterior evocate.

Aceeași

excepție, invocată de Secretariatul de Stat pentru Culte, urmează a fi

respinsă. Conform art. 4 din H.G. nr. 44/2013, acest Secretariat are

personalitate juridică proprie, asigură relațiile statului cu toate cultele și

asociațiile religioase din România, le acordă asistență, preluând de la

Ministrul Culturii și Patrimoniului Național toate drepturile și obligațiile

derivând din activitatea din domeniul cultelor. Preluarea patrimoniului aferent

atribuțiilor în domeniul cultelor se face printr-un protocol de

predare-preluare, încheiat între Secretariatul General al Guvernului,

Ministerul Culturii și Secretariatul de Stat pentru Culte, în termen de 15 zile

de la data intrării în vigoare a hotărârii de guvern.

Pe

fond însă, cererea de chemare în judecată a acestei entități va fi respinsă,

dată fiind soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată principale,

argumentată în continuare, precum și în considerarea împrejurării că

Secretariatul de Stat pentru Culte a fost chemat în judecată doar de către

reclamantă.

În

ce privește acțiunea principală introductivă, s-au reținut următoarele:

Este

un fapt istoric de notorietate că trecerea la cultul ortodox, survenită după

Decretul nr. 358/1948 și aplicarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, a

intervenit ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile de la acea vreme

asupra credincioșilor greco-catolici, cu încălcarea art. 27 alin. (1) din Constituția

României din 1948, care garanta libertatea conștiinței și libertatea

religioasă. Cultul greco-catolic a fost desființat abuziv prin Decretul nr.

358/1948, care a fost abrogat abia prin Decretul-lege nr. 9/1989, așadar

trecerea la cultul ortodox nu a fost una voluntară.

În

ce privește modalitatea în care Statul Român a înțeles să determine limitele și

procedura de restituire a bunurilor care au aparținut comunității creștinilor

greco-catolici, pentru compensarea abuzurilor petrecute înainte de ratificare,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Primul protocol

adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de

restituire, acestea păstrând libertatea de a determina domeniul de aplicare a

legislației, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora

li se restituie dreptul de proprietate etc.

Astfel

potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situația

lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și au fost

preluate de Biserica Ortodoxă Română urma să fie stabilită de către o comisie

mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase,

ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste

bunuri. Eșecul acestor etape prealabile deschide calea acțiunii în justiție.

Lăcașul de cult nu este vizat prin dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, având un

regim juridic și afectiv special, întrucât reprezintă nu doar locul sacru de

exteriorizare a ritualului specific cultului, ci și un element subiectiv și de

identitate pentru practicant, un punct de raportare semnificativ al conștiinței

religioase.

Lăcașul

de cult nu poate fi gândit practic, prin prisma unor date obiective, el este

inseparabil de componenta umană a credincioșilor care-l doresc, titulari ai

libertății religioase, este finalmente un corolar al acesteia, o modalitate

concretă de exprimare, de exteriorizare a credinței.

Tocmai

de aceea, în considerarea interdependenței și condiționării reciproce a

elementelor biserică-comunitate religioasă, prin art. 3 din Decretul-lege nr.

126/1990 s-a prevăzut criteriul "dorinței credincioșilor din comunitățile

care dețin aceste bunuri". Operant în fața comisiilor mixte, acest

criteriu își păstrează aplicabilitatea și în cadru judiciar; în cauza Pincova

și Pinc vs. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că

"atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube

disproporționate".

Preluarea

bisericii din S. în anul 1948 de la comunitatea greco-catolică a fost una

abuzivă; instanța este chemată însă să decidă dacă preluarea lăcașului de cult

de la comunitatea ortodoxă, în anul 2014, nu cumva reeditează această

inechitate.

Declararea

în afara legii a cultului greco-catolic și preluarea lăcașurilor de cult în

anul 1948 au produs efecte pe care instanța nu le poate ignora, cel mai

important fiind cel de conștiință religioasă. Locuitorii din S., ortodocși,

sunt foștii greco-catolici din 1948 sau urmașii acestora și au dezvoltat

atașamentul față de religia ortodoxă, pe care nu au abandonat-o decât într-un

număr redus, după anul 1990, nedorind să revină la vechiul cult.

Astfel,

nu poate fi reținut argumentul invocat de către reclamantă în sensul lipsei de

relevanță a faptului că majoritatea locuitorilor din S., sunt ortodocși.

Prin

întâmpinare, pârâta a invocat datele recensământului oficial din 2002, conform

cărora credincioșii ortodocși sunt majoritari, 89-90 % față de 1 - 2%

credincioși greco-catolici.

Conform

datelor statistice pe anul 1948, în Parohia S. au trecut de la greco-catolici

la ortodocși 3451 persoane, în comună fiind 7 persoane de confesiune

greco-catolică.

Reclamanta

nu a contestat faptul că în prezent ortodocșii sunt majoritari în localitate,

susținând că acesta nu prezintă relevanță juridică. Martorul T.G. a arătat că,

în urma recensământului populației făcut în 1993, a rezultat că în S. erau 3360

persoane, niciuna de religie greco-catolică. De altfel, acest aspect rezultă și

din depozițiile martorilor P.T., R.M.T., Ș.V., care au arătat că la slujbele

greco-catolice din S. participă 20 - 25 de persoane, de sărbători chiar 50,

respectiv că în S. sunt 10 persoane greco-catolice și peste 3000 de ortodocși.

Conform

datelor statistice privind recensământul oficial efectuat în anul 2011, în S. s-a

declarat ortodoxă 87,42% din populație, iar 7,71 % era de confesiune adventistă

de ziua a șaptea.

Ca

atare, majoritatea credincioșilor ortodocși din S. dorește să rămână ca atare,

nerevenind la cultul greco-catolic, sens în care, în raport de realitatea

juridică și socială actuală, independent de parcurgerea procedurii prevăzute de

art. 37 din Decretul nr. 177/1948, lăcașul de cult nu poate fi restituit

Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică S., finalmente titularii dreptului

de proprietate fiind credincioșii, comunitatea, iar nu parohia ori biserica.

În

ce privește cimitirul, instanța reține că în conformitate cu prevederile anexei

I pct. III. 10 din Legea nr. 213/1998, domeniul public local al comunelor,

orașelor și municipiilor cuprinde, între alte bunuri, și cimitirele orășenești

și comunale, ca atare regimul lor juridic este cel de drept public, fiind

inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, neputând forma așadar obiect al

pretențiilor formulate de reclamanta.

În

considerarea aceluiași argument, va fi respinsă cererea reconvențională în

privința terenului pe care se află Cimitirul V. din S.

În

ce privește pretențiile formulate pe cale reconvențională, s-au reținut

următoarele:

Pârâta-reclamantă

a preluat biserica ortodoxă din S., în aplicarea prevederilor art. 37 alin. (3)

din Decretul nr. 177/1948. Aceasta a reprezentat o excepție de ia principiul

efectului constitutiv de drepturi, excepție stabilită de o lege specială, alta

decât cele rezultând din prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. De

asemenea, legitimitatea pârâtei-reclamante în păstrarea acestei proprietăți

este conferită de dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, în acest

sens fiind voința majorității credincioșilor din S., care sunt ortodocși. Pe

cale de consecință, acest petit formulat prin cererea reconvențională va fi

admis, strict în ceea ce privește lăcașul de cult.

În

ce privește solicitarea de intabulare în cartea funciară a dreptului de

proprietate al pârâtei-reclamante (asupra bisericii), aceasta a arătat că dacă

nu există sau nu poate fi adusă cartea funciară în care ar fi intabulate

bunurile, pârâta-reclamantă va aprecia dacă își menține petitul, această

operațiune putând fi realizată și ulterior.

Până

în prezent, CF nr. 48 S. nu a fost readusă în localitate; expertul P.C. a

formulat propuneri de dezmembrare, dar planul de amplasament și delimitare,

avizat de OCPI Maramureș sub nr. 1735/17,02.2012 a fost întocmit în funcție de

registrul cadastral al parcelelor, unde la nr. cadastral 2517 figurează Departamentul

Cultelor.

Pretențiile

formulate pe calea cererii reconvenționale nu au fost ulterior precizate, iar

cadrul procesual pasiv al acestora a rămas circumscris unei singure părți,

Parohiei Greco-Catolice S., pârâta-reclamantă neînțelegând sa se judece cu alte

persoane în ce privește petitul de intabulare, singura documentație cadastrală

depusă pentru aceasta vizând nr. cadastral 2517 și nu nr. topo. 346. Pe cale de

consecință, se va respinge cererea de intabulare a dreptului de proprietate

asupra lăcașului de cult.

Petitele

subsidiare formulate pe cale reconvențională au devenit lipsite de interes, în

contextul soluției pronunțate asupra pretențiilor susținute în principal.

Astfel, recunoașterea dreptului de creanță și instituirea dreptului de retenție

se valorifică față de proprietarul bunurilor, or, o atare calitate actuală nu

s-a constatat în privința reclamantei.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel reclamanta.

Prin

Decizia civilă ar. 754/A din 11 septembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I

civilă, a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de

intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Română S.; a respins apelul reclamantei, ca

nefondat.

Pentru

a decide astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele:

Cu

privire la criticile din apel referitoare la greșita admitere a cererii

reconvenționale, în raport de dispozițiile Decretului nr. 177/1948 și ale

Decretului nr. 358/1948.

Apelanta

a susținut că în mod greșit prima instanță a admis cererea reconvențională

formulată de pârâtă, în limitele solicitărilor formulate de aceasta în

principal, întrucât, pe de o parte, la data când a fost formulată cererea

reconvențională Decretul nr. 177/1948 era deja abrogat, iar, pe de altă parte,

nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948,

dovada în acest sens constituind-o, în opinia apelantei, tocmai faptul că a

fost emis și Decretul nr. 358/1948.

Curtea

a constatat că aceste susțineri ale apelantei sunt nefondate, pentru motivele

ce succed.

Pentru

analizarea pe fond a petitului principal din cererea reconvențională,

tribunalul trebuia să se raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretului

nr. 177/1948, respectiv, a Decretului nr. 358/1948, dat fiind că, afirmativ, în

perioada acestor acte normative Biserica Greco-Catolică a fost desființată, iar

credincioșii greco-catolici au trecut, în condițiile impuse de conjunctura

politică a acelor vremuri, la cultul ortodox.

În

niciun caz, condițiile concrete în care a operat și s-a aplicat Decretul nr.

177/1948 nu pot fi analizate decât prin raportare la momentul intrării în

vigoare a acestuia și ia momentul de imediată aplicare a acestuia, ulterior

intrării sale în vigoare, iar în niciun caz la momentul promovării cererii

reconvenționale de către pârâtă, dată la care, în mod evident, Decretul nr.

177/1948 numai era în ființă.

Cu

alte cuvinte, instanța de fond era datoare să verifice dacă, raportat la

momentul anul 1948, cu ocazia preluării imobilului în litigiu de către

pârâta-intimată, au fost sau nu respectate cerințele prevăzute de art. 37 din

Decretul nr. 177/1948, respectiv, dacă s-a pronunțat o hotărâre a Judecătoriei

Populare a locului, așa cum pretindea art. 37 alin. (5), prin care să se

constate întrunirea condițiilor impuse de art. 37 alin. (1), (2) și (3) din

același act normativ.

Neîntemeiat

susține apelanta că nu a fost îndeplinită această cerință în condițiile în care

prin încheierea de carte funciară nr. 864/1950 a Judecătoriei Populare Mixte

Sighet, secția Cărților Funciare s-a atestat faptul că în baza Adresei nr. 20

din 17 mai 1950, aprobată de Consiliul Eparhial Ortodox Român, cu nr.

6111/1950, s-a decis transcrierea asupra imobilelor ce au format proprietatea

comunității locale greco-catolice din comuna S., cuprinse în mai multe cărți

funciare, prin care și CF nr. 48 S..

Din

datele statistice aferente anului 1948, rezultă faptul că numărul total al

sufletelor, în matcă, din localitatea S., la nivelul anului 1948, era de 3451,

din care 1425 bărbați, 2026 femei, iar numărul celor care au trecut de la

religia greco-catolică la religia ortodoxă a fost de 3451 suflete.

Se

atestă, astfel, prin acest înscris întocmit la nivelul anului 1948, respectarea

procentului de cel puțin 75% din numărul total al credincioșilor, respectiv se

face dovada respectării cerinței impuse prin Decretul nr. 177/1948.

Prin

urmare, Curtea a constatat că acest motiv din apelul reclamantei nu este

fondat.

Cu

privire la susținerea reclamantei referitoare la încălcarea art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990.

Așa

cum s-a stabilit printr-o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și

Justiție (Decizia nr. 563 din 07 februarie 2013, Dosar nr. 9366/211/2008*),

instanța învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate ignora reglementarea specială în materie, care

impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea

pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Faptul

că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un

aspect de opțiune a legiuitorului, care a înțeles să reglementeze astfel într-o

materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult),

instanței de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

Făcând

trimitere la deciziile Curții Constituționale în materie, s-a reținut că

potrivit celor statuate de Curtea Constituțională, textul art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul după care Statul Român este un

stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase, și aceasta întrucât

"democrația presupune și aplicarea principiului majorității, or, din

ultima parte a art. 3 - ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile

care dețin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin

instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității

enoriașilor".

O

măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de

cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în

sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data

adoptării acelei măsuri,

Or,

restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea

condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, ar aduce

atingere stabilității și securității raporturilor juridice.

Faptul

că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română

Unită cu Roma (greco-catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu

înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul dreptul de proprietate,

câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri, dată

prin dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare,

speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată

noțiunii de bun.

În

mod greșit - statuează instanța supremă - unele instanțe au considerat că numai

Comisia Mixtă Clericală trebuie să țină cont de voința credincioșilor, câtă

vreme însăși instanța de judecată are atributul de a verifica în ce măsură sunt

respectate dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/3990, acțiunea în

revendicarea unui locaș de cult nefiind una de drept comun, clasică, ci o

acțiune în revendicare ce trebuie să țină cont de criteriile instituite de

legea specială,

Concret,

cadrul normativ în care pot fi valorificate pretențiile reclamantei este dat de

Decretul-lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română

Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a

bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare

a cultului greco-catolice) distingându-se între două situații: a) aceea în care

bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepția moșiilor)

în starea lor actuala și b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale,

preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de

către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte

religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate care dețin

aceste bunuri.

Astfel,

rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate

trei alineate noi, respectiv alin. 2 - 4, prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată

ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a

Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în

condițiile în care unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea

procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea acțiunii în instanță.

De

aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia "dacă la termenul

stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se

ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una

dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit

dreptului comun", nu poate avea semnificația transformării cererii în

retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de

drept comun.

Învestită

cu o astfel de cerere, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea

specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în

rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care

deține bunurile.

Altfel

spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să

analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu fost definitivată

prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu

împiedica accesul la justiție, dar, în același timp, fără a putea ieși din

limitele impuse de cadrul normativ special.

Faptul

că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un

aspect de opțiune a legiuitorului - care a înțeles să reglementeze astfel

într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult)

-, instanței de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

De

altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în

retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul

nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe

cel al libertății cultelor religioase [Decizia Curții Constituționale nr.

23/1993, Decizia Curții Constituționale nr. 49/1995).

Aceasta,

întrucât democrația "presupune și aplicarea principiului majorității, or,

din ultima parte a art. 3 - "ținând seama de dorința credincioșilor din

comunitățile care dețin aceste bunuri" -rezultă chiar aplicarea acestui

principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității

enoriașilor".

Totodată,

s-a statuat că "libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia

lor față de stat, dar și libertatea credințelor religioase", iar în

condițiile în care "în aceeași comunitate locală există credincioși

ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității enoriașilor pentru

determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde

principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în

funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei

folosințe" întrucât "altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat

credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica

religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic".

Dincolo

de împrejurarea că, astfel cum s-a menționat anterior, modalitatea de reglare a

relațiilor sociale, de reconstituire a averii comunităților religioase

reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate

jurisdicțională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte,

înlăturând legea specială), în același timp, nu se poate susține că o asemenea

lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului

voinței credincioșilor.

În

felul acesta, statul, ca organizator al vieții sociale, a asigurat condițiile

manifestării convingerilor religioase fără să aducă o limitare determinată de

numărul credincioșilor (și o limitare de ordin material) exercițiului acestor

drepturi.

Este

vorba aici și de îndeplinirea obligației pozitive a statului pentru realizarea

exercițiului efectiv al dreptului la libertatea de conștiință și de religie.

O

măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult

în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens

invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptări

acelei măsuri.

Or,

restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea

condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce

atingere stabilității și securității raporturilor juridice,

Aceasta,

întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând

realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie

să creeze noi neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv, cauza Raicu

împotriva României).

Prin

Decretul nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost desființat, iar bunurile din

patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat.

Faptul

că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română

Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu

înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate,

câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri (date

prin dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare),

speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată

noțiunii de bun.

Curtea

a constatat, așadar, că în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr.

126/1990 - interpretare care a fost deja făcută de instanța supremă -, numărul

credincioșilor ortodocși, fiind mult mai mare decât numărul credincioșilor

greco-catolici, se impune a se ține seama cu prioritate de acest criteriu al

"dorinței credincioșilor", respectiv, de criteriul opțiunii

majorității enoriașilor.

Dacă

nu s-ar ține seama de acest criteriu, în sensul stabilit și impus de instanța

supremă în alte decizii de speță, decizii care reprezintă o încercare de

unificare a jurisprudenței în materie, s-ar ajunge la situația în care să se

repare o nedreptate cu o altă nedreptate, un abuz cu un alt abuz, aducându-se

astfel atingere stabilității și securității raporturilor juridice,

Deși

s-ar părea că textul art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 are În

vedere strict "dorința credincioșilor", în realitate, singura manieră

posibilă de interpretare a acestei sintagme conduce la concluzia conform căreia

prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioșilor

aparținând cultelor ce își dispută un anume lăcaș de cult, respectiv, așa cum a

statuat instanța supremă în alte decizii de speță, "criteriul opțiunii

majorității enoriașilor".

Potrivit

art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, dorința credincioșilor din

comunitatea care deține bunurile constituie un criteriu de care se ține seama

cu ocazia analizării și stabilirii situației juridice a lăcașurilor de cult și

ca caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma

(greco-catolică) și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Din

probațiunea administrată în cauză încă de la instanța de fond, a rezultat că

numărul credincioșilor ortodocși este semnificativ mai mare decât cel al

credincioșilor greco-catolici.

Este

adevărat că între cuvintele "număr" (al credincioșilor - n.r.) și

"dorință" (a credincioșilor - n.r.) nu se poate pune semnul

egalității, acestea desemnând noțiuni diferite.

Fără

a pune un astfel de semn al egalității, Curtea a apreciat că în interpretarea

art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, numărul credincioșilor

aparținând unui anumit cult este egal cu numărul dorințelor (credincioșilor -

n.n.) potrivit cărora, un anumit lăcaș de cult ar trebui atribuit unui cult sau

altuia.

Această

prezumție derivă din împrejurarea că în România libertatea religioasă este

garantată prin Constituție - art. 29, lege - art. 1, 2 din Legea nr. 489/2006

și tratatele internaționale la care România este parte.

Această

libertate se concretizează, printre altele, prin aceea că orice persoană își

poate alege religia și își poate schimba religia, fără nicio împiedicare din

punctul de vedere al dreptului laic.

În

aceste condiții, este evident că o persoană având libertatea să adere la orice

religie dorește, va opta, va alege și va dori ca bunurile care servesc la

practicarea și exercitarea cultului religios pe care l-a ales să fie deținute

de acel cult religios, pentru că, alegând un anumit cult, să îl și poată

practica (dacă și în limitele în care dorește, aceasta fiind o altă conotație a

noțiunii de libertate religioasă, întrucât, chiar aparținând unui anumit cult

religios, nicio persoană nu poate fi constrânsă să și practice acel cult).

Prin

Decretul-lege nr. nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită

cu Roma (greco-catolică), de la această dată credincioșii ortodocși din Parohia

S. având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul

ortodox la cel greco-catolic.

Nefăcând

această opțiune, se prezumă că au dorit să aparțină în continuare cultului

ortodox și totodată că, dorința lor actuală în ceea ce privește apartenența

lăcașului de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparțină cultului

ortodox.

Textul

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost supus controlului de

constituționalitate, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 23 din

27 aprilie 1993, publicată în M. Of. nr. 66/11.04.1995, respingând, "ca

vădit nefondate, excepțiile de neconstituționalitate a art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolică)

din Cluj-Napoca, cu sediul în Cluj-Napoca, Str. M. nr. 26, în Dosarul nr.

7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca și de către Episcopia Română Unită cu

Roma (greco-catolică) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. I.P.B. nr. 10, în Dosarul

nr. 64C/1993 al Tribunalului Județean Timiș".

La

soluționarea acestei excepții, Curtea Constituțională a avut în vedere, în

esență, următoarele considerente:

"Textul

invocat ca neconstituțional" art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 -

prevede că: "situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor

parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și

au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie

mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase,

ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste

bunuri".

Întrucât

ne aflăm în prezența unor dispoziții legale anterioare Constituției, despre

care se susține că sunt contrare acesteia, trebuie soluționat conflictul

legilor în timp, în funcție de modul în care s-a constituit dreptul subiectiv

de proprietate, potrivit legii anterioare, sau potrivit legii posterioare.

În

principiu, dreptul subiectiv de proprietate constituit potrivit legii

anterioare nu poate fi desființat de legea posterioară, deoarece aceasta ar

implica o aplicare retroactivă a noii legi, ceea ce este contrar art. 15 alin,

(2) din Constituție, conform căruia legea dispune numai pentru viitor.

Deci,

legea nouă poate doar, spre a evita retroactivitatea, să reconstituie dreptul

anterior, ceea ce, însă, are efecte numai ex nunc, fiind în prezența unui nou

drept ce se naște în baza unui act juridic constitutiv, actul de reconstituire.

În

cazul nostru, este vorba despre un drept de proprietate ce s-a născut sub

regimul vechii reglementări, a Decretului nr. 358/1948.

Față

de cele arătate, rezultă că noua lege nu poate desființa acest drept, ci numai

reglementa modalitățile de reconstituire a dreptului de proprietate ce

aparținuse, inițial, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

Urmare

abrogării exprese a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989,

Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial.

Bunurile preluate de către stat prin efectul actului normativ abrogat și aflate

la acea data în patrimoniul statului se restituie (cu excepția moșiilor),

conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bisericii greco-catolice.

Aceasta

prevedere legală s-a concretizat în H.G. nr. 466 din 19 august 1992 privind

aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor

proprietate a statului, foste proprietăți ale Bisericii Române Unite cu Roma

(greco-catolice), și predarea acestora către aceasta, publicată în M. Of. al

României, Partea I, nr. 227 din 14 septembrie 1992.

Hotărârea

menționată aprobă lista bunurilor ce se predau din proprietatea statului în

proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma, pe baza de protocol între actualii

deținători și reprezentanții bisericii greco-catolice.

Prin

urmare, legiuitorul a înțeles ca pentru aceste bunuri care, fiind folosite de

stat, nu erau destinate uzului public al credincioșilor, să se reconstituie

dreptul de proprietate al Bisericii Române Unite cu Roma, prin modalitatea

restituirii lor. O situație similară a reglementat și Legea nr. 18/1991 în ceea

ce privește reconstituirea dreptului de proprietate ai țăranilor.

În

ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși

construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al

acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult,

legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul

1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de

proprietate și anume: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanții

clericali ai cultului care a deținut aceste bunuri până în 1948 și, respectiv,

ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b) opțiunile credincioșilor

din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. Deci, cu

privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, este vorba de o

reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate, însă, diferită

de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât,

pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox,

iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri

care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor. Deci, cu referire

la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului

libertății cultelor religioase.

Prevederile

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt o dezvoltare firească a

Decretului-lege nr. 9/1989, exprimând, sub aspectul semnificației juridice, o

unitate conceptuală ce intră în sfera actelor normative prin care se înlătură,

după decembrie 1989, nedreptățile și încălcările drepturilor omului tăcute prin

legi și decrete ale dictaturii comuniste. Ca atare, calificările pe care

Decretul-lege nr. 9/1989 le face Decretului nr. 358/1948 sunt preluate și de

Decretul-lege nr. 126/1990, care a fost adoptat tocmai pentru a înlătura

urmările actului discriminator din 1948. În consecință, nu poate fi primit

argumentul după care art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu răspunde ideii de

înlăturare a consecințelor "persecuției religioase instaurate de regimul

totalitar".

Nu

se poate spune, în mod rezonabil, că reglementările postrevoluționare au numai

caracter declarativ. O atare calificare s-ar fi putut susține dacă aceste

reglementări se rezumau numai la Decretul-lege nr. 9/1989, dar în condițiile

Decretului-lege nr. 126/1990 o asemenea calificare este, desigur, o exagerare.

Reglementările

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă prevederile constituționale,

dimpotrivă, respectă principiul general înscris în art. 1 din Constituție,

conform căruia statul român este un "stat (...) democratic (...)" și

principiul art. 29 alin. (3) al libertății cultelor religioase.

Democrația,

concept și fenomen integrator, presupune și aplicarea principiului majorității

(...).

Libertatea

cultelor religioase implică nu numai autonomia lor fața de stat, prevăzută la

art. 29 alin. (5) din Constituție, dar și libertatea credințelor religioase

prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol. În condițiile în care în aceeași

comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul

social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic

al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința

majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar

însemna ca, în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari să fie

împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic,

printr-o măsură luată împotriva voinței lor. Un asemenea punct de vedere este

contrar dispozițiilor art. 54 din Constituție, potrivit cărora cetățenii

trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să

încalce drepturile și libertățile celorlalți. Este de la sine înțeles că în

ipoteza reconstituirii proprietății, făcându-se abstracție de opțiunea

majorității, ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor

altuia, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale. O

asemenea măsură ar încălca și prevederile art. 29 din Constituție, care

consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepțiuni ale sale -

cult ca asociație, organizație religioasă și cea privind ritualul practicat.

Mai mult, o asemenea măsură ar nesocoti și prevederile constituționale

referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate

prin alin. (2) al art. 29 "libertatea conștiinței este garantată; ea

trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc" -

și alin. (4) al aceluiași articol - "în relațiile dintre culte sunt

interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire

religioasă" -, întrucât este de natura să impună majorității voința unei

minorități. În schimb, soluția legală, potrivit căreia situația juridică a

lăcașurilor de cult și a caselor parohiale se stabilește de o comisie mixtă a

reprezentanților clericali ai celor două culte religioase, ține cont de

egalitatea cultelor și de spiritul de toleranță religioasă ce trebuie să domine

relațiile dintre ele, iar criteriul social al voinței majoritare a

credincioșilor corespunde unui principiu democratic al soluționării unui

conflict de interese ce privește o comunitate în funcție de voința majoritară

în cadrul acesteia.

De

principiu, o măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a

lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată

printr-un abuz în sens invers, care ar violenta opțiunea majorității

credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.

Reconstituirea

dreptului nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situații

anterioare, ci numai în concret, ținând seama de voința credincioșilor

majoritari în prezent.

Numai

în felul acesta soluția este morală și juridică.

Cât

privește raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional, de asemenea,

nu se poate reține o contradicție în privința art. 3 din Decretul-lege nr.

126/1990 față de pactele internaționale. Constituția României, prin art. 20,

asigură receptarea în dreptul intern a normelor internaționale cu privire la

drepturile omului, care au prioritate. Or, prin art. 3 nu se face altceva decât

se pune norma internă în consonanță cu normele internaționale care consacră

principiul libertății omului de a opta la o religie sau cult religios,

principiul toleranței între culte, interzicând statului să exercite orice

acțiuni de natură a îngrădi libertatea omului la religie.

Dacă

statul ar fi dat o normă imperativă, atribuind lăcașurile de cult și casele

parohiale celor care le-au avut până în anul 1948, această soluție ar fi

constituit o presiune inadmisibilă la adresa credincioșilor, care fac parte din

biserica astfel expropriată, de trecere la biserica reîmpropriată.

Pe

de altă parte, susținerea că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reprezintă o

jurisdicție sui generis, străină principiilor de drept, este evident

neîntemeiată. Decretul-lege nr. 126/1990, prin art. 3, a consacrat, atunci, un

principiu de ordin constituțional, autonomia cultelor față de stat,

pregătindu-se terenul pentru viitoarea Constituție. De vreme ce cultele sunt

autonome, nu se poate susține că o normă stabilită de stat - care, în virtutea

dreptului său regalian, putea să stabilească la acea dată orice, nefiind

îngrădit de Constituție - ce da în competența unei comisii mixte, formată din

reprezentanții cultelor, rezolvarea problemei în litigiu, ar fi "străină principiilor

de drept". Dimpotrivă, această soluție este evident conformă principiilor

constituționale cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor și a credințelor

religioase, respectiv la raporturile dintre culte și stat. Ea nu îngrădește

posibilitatea cultelor de a se adresa justiției, cum ar fi în ipoteza în care

nu se respecta opțiunea majorității credincioșilor.

Importanța

textului de lege ce face obiectul excepției constă tocmai în grija statului de

a nu exercita un arbitraj sau o coercițiune de vreun fel și de a lăsa deplină

libertate celor doua culte să hotărască, ținând seama de "dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri".

Față

de cele arătate, rezultă, de asemenea, că soluționarea excepției referitoare la

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este esențială pentru rezolvarea cauzei,

și deci obiecția Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică) din

Cluj-Napoca că nu ar avea incidență este nejustificată".

În

același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 49 din 19

mai 1995, publicată în M. Of. nr. 224/29.09.1995.

În

speță, însăși reclamanta, prin memoriul depus la dosarul de fond la data de 26

martie 2010, a recunoscut că în prezent ortodocșii sunt majoritari în S., chiar

dacă, în opinia r