ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3351/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele; Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmației la data de 09 aprilie 2009, sub nr. 1132/307/2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică S. a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Română S., solicitând evacuarea necondiționată a pârâtei din biserica greco-catolică și terenul aferent acesteia, situate în comuna S. nr. 517, județul Maramureș. În motivare, reclamanta a arătat că în CF nr. 48 S. este înscris dreptul său de proprietate asupra parcelei cu nr. top 346, sub denumirea "Biserică și cimitir" cu suprafață totală de 602 stj.p, - care se identifică cu Biserica situată în comuna S. nr. 517, județul Maramureș, precum și asupra parcelei cu nr. top 348, sub denumirea "grădină intravilan", cu o suprafață de 261 stj.p.

În mod abuziv și fără vreun temei legal, pârâta desfășoară, din data de 31 martie 2009, activități de demolare a bisericii reclamantei. Prin precizarea de acțiune formulată la data de 09,06.2009, reclamanta a chemat în judecată, în calitate de pârâți, și pe Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Samarului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând: - constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna S. nr. 517, județul Maramureș, în natură biserică și cimitir, cuprins în CF nr. 48 S., nr. top 348; - obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă S. să îi predea în deplină proprietate acest imobil; - evacuarea pârâtei Parohia Ortodoxă S. din imobil, precum și a bunurilor mobile aparținând acesteia, iar în caz de refuz, abilitarea sa de a proceda la evacuarea bunurilor mobile; - cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe an. 480 și urm. C. civ., Decretul-lege nr. 126/1990, O.G. nr. 64/1990 și Legea nr. 182/2005, Prin Sentința civilă nr. 1848 din 09 iulie 2009, Judecătoria Sighetu Marmației a declinat în favoarea Tribunalului Maramureș competența de soluționare a cauzei. Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, sub nr. 4355/100/2009.

La data de 23 octombrie 2009, pârâta Parohia Ortodoxă S. a formulai cerere reconvențională, solicitând, În principal: - să se constate că a devenit proprietar de drept, în anul 1948, conform dispozițiilor art. 37 alin. (3) din Decretul-lege nr. 177/1948, asupra bisericii din S. și a Cimitirului V., având în vedere că în acei an peste 75% din numărul credincioșilor comunității locale au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox; - să se dispună intabularea în CF a dreptului său de proprietate asupra respectivului imobil; - cu cheltuieli de judecată; În subsidiar, - să se constate că are un drept de creanță împotriva reclamantei, în cuantum total de 4,711.360 lei, reprezentând investițiile efectuate, din anul 1948 și până în prezent, la biserica din S. și la Cimitirul V.; - să se dispună instituirea unui drept de retenție în favoarea sa, asupra bisericii și a Cimitirului V. din S., până la completa recuperare a creanței.

- cu cheltuieli de judecată. La data de 26 martie 2010, reclamanta a depus o precizare referitoare la numărul topografic al imobilului, ca fiind 346, în loc de 348. La data de 23 aprilie 2010, reclamanta și-a completat acțiunea, solicitând instanței să dispună și intabularea în CF a dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna S. nr. 517, județul Maramureș, în natură, biserică și cimitir.

La data de 17 mai 2012, reclamanta a depus o nouă precizare de acțiune, prin care a solicitat instanței să dispună; - constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna S. nr. 517, județul Maramureș, în natură biserică și cimitir, în suprafață de 3840 mp, cuprins în CF nr. 348 S., nr. top 346 și În CF nr. 1702 S., nr. top 347, identificat prin expertiza întocmită de expert P.C., cu completările acesteia, corespunzător planului de amplasament și delimitare înregistrat la OCPI Maramureș sub nr. 1735 din 17 februarie 2012; - obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă S. să îi predea în deplină proprietate acest imobil, cu datele de identificare anterior menționate; - evacuarea pârâtei Parohia Ortodoxă S., precum și a bunurilor mobile aparținând acesteia, din respectivul imobil, iar în caz de refuz a evacuării bunurilor mobile, acestea să fie evacuate de reclamantă; - intabularea în CF a dreptului său de proprietate asupra imobilului sus-menționat, prin deschiderea unei noi coli de carte funciară și atribuirea de număr cadastral.

La data de 04 septembrie 2013, reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane, întemeiată pe dispozițiile art. 57 C. proc. civ., prin care a solicitat chemarea în judecată și a Ministerului Culturii și Secretariatului de Stat pentru Culte, pentru ca hotărârea să le fie opozabilă, motivat pe faptul că potrivit expertizei topografice efectuate în cauză, în urma unei reparcelări cadastrale, imobilului în litigiu i-a fost atribuit nr. cad. 2517, aflată în administrarea operativă a Departamentului Cultelor. Prin Sentința civilă nr. 102 din 22 ianuarie 2014, Tribunalul Maramureș a respins cererea de repunere pe rol, formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Română S. A respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S., excepție invocată de pârâtele Parohia Ortodoxa Română S. și Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului.

A respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului, precum și excepția inadmisibilității, invocate de aceasta. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ce privește cererea de chemare în judecată a altor persoane, a intervenientului forțat Ministerul Culturii și a respins, în consecință, cererea de chemare în judecată a altor persoane, față de acest intervenient. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive în ce privește cererea de chemare în judecată a altor persoane, a intervenientului forțat Secretariatul de Stat pentru Culte. A respins cererea de chemare în judecată a Secretariatului de Stat pentru Culte, formulată de reclamantă.

A respins acțiunea precizată, formulată de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S. în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română S., Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. A admis, în parte, cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. în contradictoriu cu reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică S. A constatat că pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. a devenit proprietar de drept asupra Bisericii Ortodoxe din S., obiect al prezentului litigiu, amplasată pe terenul identificat cu nr. cadastral 2517, conform planului de amplasament și delimitare întocmit de expert tehnic judiciar P.C.

în data de 08 decembrie 2011, avizat sub nr. 1735 din 17 februarie 2012 de OCPI Maramureș. A respins celelalte pretenții formulate reconvențional. A obligat pe pârâta-reclamantă Parohia Ortodoxă Română S. să achite expertului tehnic judiciar L.D. suma de 95 lei, cu titlu de diferență onorariu expert, această dispoziție fiind executorie. A respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Cererea pârâtei-reclamante de repunere a pe roi a cauzei, după reținerea acesteia în pronunțare, nu este întemeiată, nefiind întrunite cerințele prevăzute de art. 151 C. proc. civ. pentru reluarea dezbaterilor, întrucât nu sunt necesare nici un fel de lămuriri suplimentare.

Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei Parohia Greco-Catolică S. este neîntemeiată, Astfel, prin H.G. nr. 1218/2008 s-a recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza cărora se organizează și funcționează Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. În anexa nr. 1, capitolul III, can. 279-280, se prevede că parohia este o anumită comunitate de credincioși creștini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a cărei grijă pastorală este încredințată unui paroh. De regulă parohia va fi teritorială, care să-i cuprindă pe toți credincioșii creștini dintr-un anumit teritoriu; dacă însă, după judecata Episcopului eparhial este mai potrivit, după ce a consultat consiliul preoțesc, vor fi înființate parohii personale determinate de criterii de națiune, de limbă, de înscriere la o altă Biserică sui juris, sau chiar după alte rațiuni bine definite.

Ca atare, comunitatea religioasă greco-catolică dintr-o anume localitate echivalează cu parohia cultului respectiv, parohia fiind o formă concretă de organizare, inclusiv cu scop reprezentativ, a credincioșilor creștini greco-catolici. Urmare a recunoașterii acestui cult, parohia reprezintă comunitatea credincioșilor greco-catolici; este distinctă problema dacă actuala comunitate greco-catolică din S. este succesoarea, continuatoarea în drepturi (inclusiv dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu) a fostei comunități greco-catolice din localitate, cu drepturi reflectate tabular. Și excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului și inadmisibilității acțiunii sunt neîntemeiate.

Invocarea prevederilor art. 111 C. proc. civ. s-a realizat de către reclamantă ca situație permisă a demersului de restituire a lăcașului de cult și a cimitirului, demers exercitat în aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, a O.G. nr. 64/1990 și a Legii nr. 182/2005, în contextul în care aceasta a înțeles să-și dovedească dreptul de proprietate existent la nivelul anului 1948 cu intabularea acestuia în CF nr. 48 nr. topo 346 și în CF nr. 1702 S., nr. topo, 347. Acțiunea în realizare este chiar cea conturată de reclamantă prin petitele ce succed celui dintâi. Prin raportare la prevederile art. 6 lit. A.IV pct. 20, art. 40 alin. (1) lit. a), art. 41, art. 50 lit. e), art. 64, art. 84, art. 92 și art. 98 lit. e) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (H.G.

nr. 53/2008), pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, centrul eparhial controlând activitatea preotului paroh de administrare a averii parohiale, inclusiv a celei imobiliare. Excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenientului forțat Ministerul Culturii este întemeiată, admiterea acesteia fiind de altfel solicitată și de către reclamantă. Inventarierea Cimitirului V. în lista monumentelor istorice nu echivalează, pentru niciuna dintre entitățile chemate în judecată de către reclamantă prin cererea formulată în data de 4 septembrie 2013, cu invocarea acelorași drepturi ca și reclamanta, asupra imobilelor în litigiu. Astfel, potrivit art. 1 din H.G. nr. 90/2010, atribuțiile Ministerului Culturii vizează elaborarea și aplicarea strategiei și politicilor în domeniul culturii.

În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aparțin fie domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice. În speță nu s-a invocat apartenența bisericii în litigiu la domeniul public al statului sau privat al acestei entități. Așadar, Ministerul Culturii nu are calitate procesuală pasivă, cererea de chemare în judecată a acestuia urmând a fi respinsă ca o consecință a admiterii excepției anterior evocate. Aceeași excepție, invocată de Secretariatul de Stat pentru Culte, urmează a fi respinsă. Conform art. 4 din H.G. nr. 44/2013, acest Secretariat are personalitate juridică proprie, asigură relațiile statului cu toate cultele și asociațiile religioase din România, le acordă asistență, preluând de la Ministrul Culturii și Patrimoniului Național toate drepturile și obligațiile derivând din activitatea din domeniul cultelor.

Preluarea patrimoniului aferent atribuțiilor în domeniul cultelor se face printr-un protocol de predare-preluare, încheiat între Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Culturii și Secretariatul de Stat pentru Culte, în termen de 15 zile de la data intrării în vigoare a hotărârii de guvern. Pe fond însă, cererea de chemare în judecată a acestei entități va fi respinsă, dată fiind soluția pronunțată asupra cererii de chemare în judecată principale, argumentată în continuare, precum și în considerarea împrejurării că Secretariatul de Stat pentru Culte a fost chemat în judecată doar de către reclamantă.

În ce privește acțiunea principală introductivă, s-au reținut următoarele: Este un fapt istoric de notorietate că trecerea la cultul ortodox, survenită după Decretul nr. 358/1948 și aplicarea art. 37 din Decretul nr. 177/1948, a intervenit ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile de la acea vreme asupra credincioșilor greco-catolici, cu încălcarea art. 27 alin. (1) din Constituția României din 1948, care garanta libertatea conștiinței și libertatea religioasă. Cultul greco-catolic a fost desființat abuziv prin Decretul nr. 358/1948, care a fost abrogat abia prin Decretul-lege nr. 9/1989, așadar trecerea la cultul ortodox nu a fost una voluntară.

În ce privește modalitatea în care Statul Român a înțeles să determine limitele și procedura de restituire a bunurilor care au aparținut comunității creștinilor greco-catolici, pentru compensarea abuzurilor petrecute înainte de ratificare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Primul protocol adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire, acestea păstrând libertatea de a determina domeniul de aplicare a legislației, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate etc. Astfel potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situația lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română urma să fie stabilită de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Eșecul acestor etape prealabile deschide calea acțiunii în justiție. Lăcașul de cult nu este vizat prin dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, având un regim juridic și afectiv special, întrucât reprezintă nu doar locul sacru de exteriorizare a ritualului specific cultului, ci și un element subiectiv și de identitate pentru practicant, un punct de raportare semnificativ al conștiinței religioase. Lăcașul de cult nu poate fi gândit practic, prin prisma unor date obiective, el este inseparabil de componenta umană a credincioșilor care-l doresc, titulari ai libertății religioase, este finalmente un corolar al acesteia, o modalitate concretă de exprimare, de exteriorizare a credinței.

Tocmai de aceea, în considerarea interdependenței și condiționării reciproce a elementelor biserică-comunitate religioasă, prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a prevăzut criteriul "dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". Operant în fața comisiilor mixte, acest criteriu își păstrează aplicabilitatea și în cadru judiciar; în cauza Pincova și Pinc vs. Republica Cehă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate". Preluarea bisericii din S. în anul 1948 de la comunitatea greco-catolică a fost una abuzivă; instanța este chemată însă să decidă dacă preluarea lăcașului de cult de la comunitatea ortodoxă, în anul 2014, nu cumva reeditează această inechitate.

Declararea în afara legii a cultului greco-catolic și preluarea lăcașurilor de cult în anul 1948 au produs efecte pe care instanța nu le poate ignora, cel mai important fiind cel de conștiință religioasă. Locuitorii din S., ortodocși, sunt foștii greco-catolici din 1948 sau urmașii acestora și au dezvoltat atașamentul față de religia ortodoxă, pe care nu au abandonat-o decât într-un număr redus, după anul 1990, nedorind să revină la vechiul cult. Astfel, nu poate fi reținut argumentul invocat de către reclamantă în sensul lipsei de relevanță a faptului că majoritatea locuitorilor din S., sunt ortodocși. Prin întâmpinare, pârâta a invocat datele recensământului oficial din 2002, conform cărora credincioșii ortodocși sunt majoritari, 89-90 % față de 1 - 2% credincioși greco-catolici.

Conform datelor statistice pe anul 1948, în Parohia S. au trecut de la greco-catolici la ortodocși 3451 persoane, în comună fiind 7 persoane de confesiune greco-catolică. Reclamanta nu a contestat faptul că în prezent ortodocșii sunt majoritari în localitate, susținând că acesta nu prezintă relevanță juridică. Martorul T.G. a arătat că, în urma recensământului populației făcut în 1993, a rezultat că în S. erau 3360 persoane, niciuna de religie greco-catolică. De altfel, acest aspect rezultă și din depozițiile martorilor P.T., R.M.T., Ș.V., care au arătat că la slujbele greco-catolice din S. participă 20 - 25 de persoane, de sărbători chiar 50, respectiv că în S. sunt 10 persoane greco-catolice și peste 3000 de ortodocși.

Conform datelor statistice privind recensământul oficial efectuat în anul 2011, în S. s-a declarat ortodoxă 87,42% din populație, iar 7,71 % era de confesiune adventistă de ziua a șaptea. Ca atare, majoritatea credincioșilor ortodocși din S. dorește să rămână ca atare, nerevenind la cultul greco-catolic, sens în care, în raport de realitatea juridică și socială actuală, independent de parcurgerea procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, lăcașul de cult nu poate fi restituit Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică S., finalmente titularii dreptului de proprietate fiind credincioșii, comunitatea, iar nu parohia ori biserica. În ce privește cimitirul, instanța reține că în conformitate cu prevederile anexei I pct. III.

10 din Legea nr. 213/1998, domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor cuprinde, între alte bunuri, și cimitirele orășenești și comunale, ca atare regimul lor juridic este cel de drept public, fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, neputând forma așadar obiect al pretențiilor formulate de reclamanta. În considerarea aceluiași argument, va fi respinsă cererea reconvențională în privința terenului pe care se află Cimitirul V. din S. În ce privește pretențiile formulate pe cale reconvențională, s-au reținut următoarele: Pârâta-reclamantă a preluat biserica ortodoxă din S., în aplicarea prevederilor art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948. Aceasta a reprezentat o excepție de ia principiul efectului constitutiv de drepturi, excepție stabilită de o lege specială, alta decât cele rezultând din prevederile art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938.

De asemenea, legitimitatea pârâtei-reclamante în păstrarea acestei proprietăți este conferită de dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, în acest sens fiind voința majorității credincioșilor din S., care sunt ortodocși. Pe cale de consecință, acest petit formulat prin cererea reconvențională va fi admis, strict în ceea ce privește lăcașul de cult. În ce privește solicitarea de intabulare în cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtei-reclamante (asupra bisericii), aceasta a arătat că dacă nu există sau nu poate fi adusă cartea funciară în care ar fi intabulate bunurile, pârâta-reclamantă va aprecia dacă își menține petitul, această operațiune putând fi realizată și ulterior.

Până în prezent, CF nr. 48 S. nu a fost readusă în localitate; expertul P.C. a formulat propuneri de dezmembrare, dar planul de amplasament și delimitare, avizat de OCPI Maramureș sub nr. 1735/17,02.2012 a fost întocmit în funcție de registrul cadastral al parcelelor, unde la nr. cadastral 2517 figurează Departamentul Cultelor. Pretențiile formulate pe calea cererii reconvenționale nu au fost ulterior precizate, iar cadrul procesual pasiv al acestora a rămas circumscris unei singure părți, Parohiei Greco-Catolice S., pârâta-reclamantă neînțelegând sa se judece cu alte persoane în ce privește petitul de intabulare, singura documentație cadastrală depusă pentru aceasta vizând nr. cadastral 2517 și nu nr. topo.

346. Pe cale de consecință, se va respinge cererea de intabulare a dreptului de proprietate asupra lăcașului de cult. Petitele subsidiare formulate pe cale reconvențională au devenit lipsite de interes, în contextul soluției pronunțate asupra pretențiilor susținute în principal. Astfel, recunoașterea dreptului de creanță și instituirea dreptului de retenție se valorifică față de proprietarul bunurilor, or, o atare calitate actuală nu s-a constatat în privința reclamantei. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta. Prin Decizia civilă ar. 754/A din 11 septembrie 2014, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Română S.; a respins apelul reclamantei, ca nefondat.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel a reținut următoarele: Cu privire la criticile din apel referitoare la greșita admitere a cererii reconvenționale, în raport de dispozițiile Decretului nr. 177/1948 și ale Decretului nr. 358/1948. Apelanta a susținut că în mod greșit prima instanță a admis cererea reconvențională formulată de pârâtă, în limitele solicitărilor formulate de aceasta în principal, întrucât, pe de o parte, la data când a fost formulată cererea reconvențională Decretul nr. 177/1948 era deja abrogat, iar, pe de altă parte, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, dovada în acest sens constituind-o, în opinia apelantei, tocmai faptul că a fost emis și Decretul nr. 358/1948.

Curtea a constatat că aceste susțineri ale apelantei sunt nefondate, pentru motivele ce succed. Pentru analizarea pe fond a petitului principal din cererea reconvențională, tribunalul trebuia să se raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretului nr. 177/1948, respectiv, a Decretului nr. 358/1948, dat fiind că, afirmativ, în perioada acestor acte normative Biserica Greco-Catolică a fost desființată, iar credincioșii greco-catolici au trecut, în condițiile impuse de conjunctura politică a acelor vremuri, la cultul ortodox. În niciun caz, condițiile concrete în care a operat și s-a aplicat Decretul nr. 177/1948 nu pot fi analizate decât prin raportare la momentul intrării în vigoare a acestuia și ia momentul de imediată aplicare a acestuia, ulterior intrării sale în vigoare, iar în niciun caz la momentul promovării cererii reconvenționale de către pârâtă, dată la care, în mod evident, Decretul nr. 177/1948 numai era în ființă.

Cu alte cuvinte, instanța de fond era datoare să verifice dacă, raportat la momentul anul 1948, cu ocazia preluării imobilului în litigiu de către pârâta-intimată, au fost sau nu respectate cerințele prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, respectiv, dacă s-a pronunțat o hotărâre a Judecătoriei Populare a locului, așa cum pretindea art. 37 alin. (5), prin care să se constate întrunirea condițiilor impuse de art. 37 alin. (1), (2) și (3) din același act normativ.

Neîntemeiat susține apelanta că nu a fost îndeplinită această cerință în condițiile în care prin încheierea de carte funciară nr. 864/1950 a Judecătoriei Populare Mixte Sighet, secția Cărților Funciare s-a atestat faptul că în baza Adresei nr. 20 din 17 mai 1950, aprobată de Consiliul Eparhial Ortodox Român, cu nr. 6111/1950, s-a decis transcrierea asupra imobilelor ce au format proprietatea comunității locale greco-catolice din comuna S., cuprinse în mai multe cărți funciare, prin care și CF nr. 48 S.. Din datele statistice aferente anului 1948, rezultă faptul că numărul total al sufletelor, în matcă, din localitatea S., la nivelul anului 1948, era de 3451, din care 1425 bărbați, 2026 femei, iar numărul celor care au trecut de la religia greco-catolică la religia ortodoxă a fost de 3451 suflete.

Se atestă, astfel, prin acest înscris întocmit la nivelul anului 1948, respectarea procentului de cel puțin 75% din numărul total al credincioșilor, respectiv se face dovada respectării cerinței impuse prin Decretul nr. 177/1948. Prin urmare, Curtea a constatat că acest motiv din apelul reclamantei nu este fondat. Cu privire la susținerea reclamantei referitoare la încălcarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990. Așa cum s-a stabilit printr-o decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 563 din 07 februarie 2013, Dosar nr. 9366/211/2008*), instanța învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu poate ignora reglementarea specială în materie, care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un aspect de opțiune a legiuitorului, care a înțeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), instanței de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

Făcând trimitere la deciziile Curții Constituționale în materie, s-a reținut că potrivit celor statuate de Curtea Constituțională, textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase, și aceasta întrucât "democrația presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 - ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor". O măsură abuzivă, cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri, Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.

Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul dreptul de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri, dată prin dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun.

În mod greșit - statuează instanța supremă - unele instanțe au considerat că numai Comisia Mixtă Clericală trebuie să țină cont de voința credincioșilor, câtă vreme însăși instanța de judecată are atributul de a verifica în ce măsură sunt respectate dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/3990, acțiunea în revendicarea unui locaș de cult nefiind una de drept comun, clasică, ci o acțiune în revendicare ce trebuie să țină cont de criteriile instituite de legea specială, Concret, cadrul normativ în care pot fi valorificate pretențiile reclamantei este dat de Decretul-lege nr. 126/1990, privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma, prin care a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolice) distingându-se între două situații: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor actuala și b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate care dețin aceste bunuri.

Astfel, rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. 2 - 4, prin O.G. nr. 64/2004 (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea acțiunii în instanță. De aceea, adăugarea la art. 3 a alineatului conform căruia "dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun", nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială într-o cerere în revendicare de drept comun.

Învestită cu o astfel de cerere, instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile. Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție, deși procedura prealabilă nu fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar, în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special. Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un aspect de opțiune a legiuitorului - care a înțeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult) -, instanței de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

De altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase [Decizia Curții Constituționale nr. 23/1993, Decizia Curții Constituționale nr. 49/1995).

Aceasta, întrucât democrația "presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 - "ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri" -rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor". Totodată, s-a statuat că "libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, dar și libertatea credințelor religioase", iar în condițiile în care "în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe" întrucât "altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic". Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menționat anterior, modalitatea de reglare a relațiilor sociale, de reconstituire a averii comunităților religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicțională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială), în același timp,

nu se poate susține că o asemenea lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului voinței credincioșilor. În felul acesta, statul, ca organizator al vieții sociale, a asigurat condițiile manifestării convingerilor religioase fără să aducă o limitare determinată de numărul credincioșilor (și o limitare de ordin material) exercițiului acestor drepturi. Este vorba aici și de îndeplinirea obligației pozitive a statului pentru realizarea exercițiului efectiv al dreptului la libertatea de conștiință și de religie. O măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptări acelei măsuri.

Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice, Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv, cauza Raicu împotriva României). Prin Decretul nr. 358/1948, cultul greco-catolic a fost desființat, iar bunurile din patrimoniul Bisericii greco-catolice au fost preluate de stat.

Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri (date prin dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun. Curtea a constatat, așadar, că în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 - interpretare care a fost deja făcută de instanța supremă -, numărul credincioșilor ortodocși, fiind mult mai mare decât numărul credincioșilor greco-catolici, se impune a se ține seama cu prioritate de acest criteriu al "dorinței credincioșilor", respectiv, de criteriul opțiunii majorității enoriașilor.

Dacă nu s-ar ține seama de acest criteriu, în sensul stabilit și impus de instanța supremă în alte decizii de speță, decizii care reprezintă o încercare de unificare a jurisprudenței în materie, s-ar ajunge la situația în care să se repare o nedreptate cu o altă nedreptate, un abuz cu un alt abuz, aducându-se astfel atingere stabilității și securității raporturilor juridice, Deși s-ar părea că textul art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 are În vedere strict "dorința credincioșilor", în realitate, singura manieră posibilă de interpretare a acestei sintagme conduce la concluzia conform căreia prin această sintagmă legiuitorul a avut în vedere numărul credincioșilor aparținând cultelor ce își dispută un anume lăcaș de cult, respectiv, așa cum a statuat instanța supremă în alte decizii de speță, "criteriul opțiunii majorității enoriașilor". Potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile constituie un criteriu de care se ține seama cu ocazia analizării și stabilirii situației juridice a lăcașurilor de cult și ca caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Din probațiunea administrată în cauză încă de la instanța de fond, a rezultat că numărul credincioșilor ortodocși este semnificativ mai mare decât cel al credincioșilor greco-catolici. Este adevărat că între cuvintele "număr" (al credincioșilor - n.r.) și "dorință" (a credincioșilor - n.r.) nu se poate pune semnul egalității, acestea desemnând noțiuni diferite. Fără a pune un astfel de semn al egalității, Curtea a apreciat că în interpretarea art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, numărul credincioșilor aparținând unui anumit cult este egal cu numărul dorințelor (credincioșilor - n.n.) potrivit cărora, un anumit lăcaș de cult ar trebui atribuit unui cult sau altuia. Această prezumție derivă din împrejurarea că în România libertatea religioasă este garantată prin Constituție - art. 29, lege - art. 1, 2 din Legea nr. 489/2006 și tratatele internaționale la care România este parte.

Această libertate se concretizează, printre altele, prin aceea că orice persoană își poate alege religia și își poate schimba religia, fără nicio împiedicare din punctul de vedere al dreptului laic. În aceste condiții, este evident că o persoană având libertatea să adere la orice religie dorește, va opta, va alege și va dori ca bunurile care servesc la practicarea și exercitarea cultului religios pe care l-a ales să fie deținute de acel cult religios, pentru că, alegând un anumit cult, să îl și poată practica (dacă și în limitele în care dorește, aceasta fiind o altă conotație a noțiunii de libertate religioasă, întrucât, chiar aparținând unui anumit cult religios, nicio persoană nu poate fi constrânsă să și practice acel cult).

Prin Decretul-lege nr. nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), de la această dată credincioșii ortodocși din Parohia S. având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic. Nefăcând această opțiune, se prezumă că au dorit să aparțină în continuare cultului ortodox și totodată că, dorința lor actuală în ceea ce privește apartenența lăcașului de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparțină cultului ortodox. Textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost supus controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în M. Of.

nr. 66/11.04.1995, respingând, "ca vădit nefondate, excepțiile de neconstituționalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia Română Unita cu Roma (greco-catolică) din Cluj-Napoca, cu sediul în Cluj-Napoca, Str. M. nr. 26, în Dosarul nr. 7967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca și de către Episcopia Română Unită cu Roma (greco-catolică) Lugoj, cu sediul în Lugoj, str. I.P.B.

nr. 10, în Dosarul nr. 64C/1993 al Tribunalului Județean Timiș". La soluționarea acestei excepții, Curtea Constituțională a avut în vedere, în esență, următoarele considerente: "Textul invocat ca neconstituțional" art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 - prevede că: "situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". Întrucât ne aflăm în prezența unor dispoziții legale anterioare Constituției, despre care se susține că sunt contrare acesteia, trebuie soluționat conflictul legilor în timp, în funcție de modul în care s-a constituit dreptul subiectiv de proprietate, potrivit legii anterioare, sau potrivit legii posterioare.

În principiu, dreptul subiectiv de proprietate constituit potrivit legii anterioare nu poate fi desființat de legea posterioară, deoarece aceasta ar implica o aplicare retroactivă a noii legi, ceea ce este contrar art. 15 alin, (2) din Constituție, conform căruia legea dispune numai pentru viitor. Deci, legea nouă poate doar, spre a evita retroactivitatea, să reconstituie dreptul anterior, ceea ce, însă, are efecte numai ex nunc, fiind în prezența unui nou drept ce se naște în baza unui act juridic constitutiv, actul de reconstituire. În cazul nostru, este vorba despre un drept de proprietate ce s-a născut sub regimul vechii reglementări, a Decretului nr. 358/1948. Față de cele arătate, rezultă că noua lege nu poate desființa acest drept, ci numai reglementa modalitățile de reconstituire a dreptului de proprietate ce aparținuse, inițial, Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică).

Urmare abrogării exprese a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică) este recunoscută oficial. Bunurile preluate de către stat prin efectul actului normativ abrogat și aflate la acea data în patrimoniul statului se restituie (cu excepția moșiilor), conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, bisericii greco-catolice. Aceasta prevedere legală s-a concretizat în H.G. nr. 466 din 19 august 1992 privind aprobarea propunerilor Comisiei Centrale pentru inventarierea bunurilor proprietate a statului, foste proprietăți ale Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolice), și predarea acestora către aceasta, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 227 din 14 septembrie 1992. Hotărârea menționată aprobă lista bunurilor ce se predau din proprietatea statului în proprietatea Bisericii Române Unite cu Roma, pe baza de protocol între actualii deținători și reprezentanții bisericii greco-catolice.

Prin urmare, legiuitorul a înțeles ca pentru aceste bunuri care, fiind folosite de stat, nu erau destinate uzului public al credincioșilor, să se reconstituie dreptul de proprietate al Bisericii Române Unite cu Roma, prin modalitatea restituirii lor. O situație similară a reglementat și Legea nr. 18/1991 în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate ai țăranilor.

În ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate și anume: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanții clericali ai cultului care a deținut aceste bunuri până în 1948 și, respectiv, ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b) opțiunile credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate.

Deci, cu privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate, însă, diferită de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase. Prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989, exprimând, sub aspectul semnificației juridice, o unitate conceptuală ce intră în sfera actelor normative prin care se înlătură, după decembrie 1989, nedreptățile și încălcările drepturilor omului tăcute prin legi și decrete ale dictaturii comuniste.

Ca atare, calificările pe care Decretul-lege nr. 9/1989 le face Decretului nr. 358/1948 sunt preluate și de Decretul-lege nr. 126/1990, care a fost adoptat tocmai pentru a înlătura urmările actului discriminator din 1948. În consecință, nu poate fi primit argumentul după care art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu răspunde ideii de înlăturare a consecințelor "persecuției religioase instaurate de regimul totalitar". Nu se poate spune, în mod rezonabil, că reglementările postrevoluționare au numai caracter declarativ. O atare calificare s-ar fi putut susține dacă aceste reglementări se rezumau numai la Decretul-lege nr. 9/1989, dar în condițiile Decretului-lege nr. 126/1990 o asemenea calificare este, desigur, o exagerare.

Reglementările art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă prevederile constituționale, dimpotrivă, respectă principiul general înscris în art. 1 din Constituție, conform căruia statul român este un "stat (...) democratic (...)" și principiul art. 29 alin. (3) al libertății cultelor religioase. Democrația, concept și fenomen integrator, presupune și aplicarea principiului majorității (...). Libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor fața de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție, dar și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași articol.

În condițiile în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri ar însemna ca, în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinței lor. Un asemenea punct de vedere este contrar dispozițiilor art. 54 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Este de la sine înțeles că în ipoteza reconstituirii proprietății, făcându-se abstracție de opțiunea majorității, ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altuia, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale. O asemenea măsură ar încălca și prevederile art. 29 din Constituție, care consacră libertatea cultelor religioase, cu cele două accepțiuni ale sale - cult ca asociație, organizație religioasă și cea privind ritualul practicat.

Mai mult, o asemenea măsură ar nesocoti și prevederile constituționale referitoare la raporturile dintre religii, astfel cum acestea sunt reglementate prin alin. (2) al art. 29 "libertatea conștiinței este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranță și de respect reciproc" - și alin. (4) al aceluiași articol - "în relațiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acțiuni de învrăjbire religioasă" -, întrucât este de natura să impună majorității voința unei minorități.

În schimb, soluția legală, potrivit căreia situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale se stabilește de o comisie mixtă a reprezentanților clericali ai celor două culte religioase, ține cont de egalitatea cultelor și de spiritul de toleranță religioasă ce trebuie să domine relațiile dintre ele, iar criteriul social al voinței majoritare a credincioșilor corespunde unui principiu democratic al soluționării unui conflict de interese ce privește o comunitate în funcție de voința majoritară în cadrul acesteia. De principiu, o măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar violenta opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.

Reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract sau în considerarea unei situații anterioare, ci numai în concret, ținând seama de voința credincioșilor majoritari în prezent. Numai în felul acesta soluția este morală și juridică. Cât privește raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional, de asemenea, nu se poate reține o contradicție în privința art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 față de pactele internaționale. Constituția României, prin art. 20, asigură receptarea în dreptul intern a normelor internaționale cu privire la drepturile omului, care au prioritate. Or, prin art. 3 nu se face altceva decât se pune norma internă în consonanță cu normele internaționale care consacră principiul libertății omului de a opta la o religie sau cult religios, principiul toleranței între culte, interzicând statului să exercite orice acțiuni de natură a îngrădi libertatea omului la religie.

Dacă statul ar fi dat o normă imperativă, atribuind lăcașurile de cult și casele parohiale celor care le-au avut până în anul 1948, această soluție ar fi constituit o presiune inadmisibilă la adresa credincioșilor, care fac parte din biserica astfel expropriată, de trecere la biserica reîmpropriată. Pe de altă parte, susținerea că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 reprezintă o jurisdicție sui generis, străină principiilor de drept, este evident neîntemeiată. Decretul-lege nr. 126/1990, prin art. 3, a consacrat, atunci, un principiu de ordin constituțional, autonomia cultelor față de stat, pregătindu-se terenul pentru viitoarea Constituție.

De vreme ce cultele sunt autonome, nu se poate susține că o normă stabilită de stat - care, în virtutea dreptului său regalian, putea să stabilească la acea dată orice, nefiind îngrădit de Constituție - ce da în competența unei comisii mixte, formată din reprezentanții cultelor, rezolvarea problemei în litigiu, ar fi "străină principiilor de drept". Dimpotrivă, această soluție este evident conformă principiilor constituționale cu privire la libertatea gândirii, a opiniilor și a credințelor religioase, respectiv la raporturile dintre culte și stat. Ea nu îngrădește posibilitatea cultelor de a se adresa justiției, cum ar fi în ipoteza în care nu se respecta opțiunea majorității credincioșilor.

Importanța textului de lege ce face obiectul excepției constă tocmai în grija statului de a nu exercita un arbitraj sau o coercițiune de vreun fel și de a lăsa deplină libertate celor doua culte să hotărască, ținând seama de "dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". Față de cele arătate, rezultă, de asemenea, că soluționarea excepției referitoare la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 este esențială pentru rezolvarea cauzei, și deci obiecția Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică) din Cluj-Napoca că nu ar avea incidență este nejustificată". În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 49 din 19 mai 1995, publicată în M. Of. nr. 224/29.09.1995.

În speță, însăși reclamanta, prin memoriul depus la dosarul de fond la data de 26 martie 2010, a recunoscut că în prezent ortodocșii sunt majoritari în S., chiar dacă, în opinia r