ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1553/2015

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1553/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei

Sighetu Marmației la data de 9 aprilie 2009 sub nr. 1132/307/2009, reclamanta Parohia

Greco-Catolică Săpânța a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.,

art. 480 și urm. C. civ., Decretul-lege nr. 126/1990, O.G.R. nr. 64/1990, Legea

nr. 182 din 13 iunie 2005, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Săpânța,

evacuarea necondiționată a pârâtei din biserica greco-catolică a reclamantei și

de pe terenul aferent acesteia, situate în comuna Săpânța nr. 517, județul Maramureș

și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.

În motivare, reclamanta

a arătat că, așa cum rezultă din cartea funciară aflată la Tribunalul teritorial

Tiaciv (Teceu-Ucraina) în fișa funciară nr. 48 a comunei Săpânța este înscris dreptul

de proprietate al reclamantei Biserica greco-catolică asupra bunului în litigiu,

dreptul de proprietate al reclamantei fiind opozabil erga omnes, inclusiv pârâtei.

Reclamanta a mai arătat

că în mod abuziv și fără vreun temei legal pârâta desfășoară din data de 31

martie 2009 activități de demolare a bisericii proprietatea sa, sens în care se

impune evacuarea atât din biserica reclamantei cât și de pe terenul aferent acesteia.

S-a mai susținut că Parohia

Ortodoxă din Săpânța a fost constituită prin constrângere în octombrie 1948 și prin

obligarea trecerii forțate la ortodoxie a credincioșilor Bisericii greco-catolice

cu concursul statului comunist nou instaurat în România. Parohia Ortodoxă din Săpânța

neavând proprietăți, a hotărât să ofere pârâtei o suprafață de 1 ha teren din proprietatea

lor în locul numit „Balta C.”, înscris în CF nr. AA a comunei Săpânța, în parcela

T1. Pe acest teren Parohia Ortodoxă a construit după 1990 propria biserică și oficiază

serviciile religioase specifice cultului ortodox, cu acordul reclamantei.

Prin întâmpinare, pârâta

Parohia Ortodoxă Română Săpânța s-a opus admiterii acțiunii. Pârâta a contestat

dreptul de proprietate al reclamantei asupra bisericii din comuna Săpânța situată

în „Cimitirul Vesel”, susținând că reclamanta își întemeiază acțiunea pe un act

denumit ”Adeverință de arhivă” eliberat de Administrația de Stat a județului Transcarpatia

din Ucraina, care nu este apt, din punct de vedere juridic, să ateste dreptul de

proprietate al reclamantei pentru că în cuprinsul actului se face mențiunea că în

conformitate cu înregistrarea originală din 14 iulie 1879 imobilul din fișa funciară

nr. 48 se află în proprietatea comunității religioase greco-catolice din comuna

Săpânța. Pârâta a susținut că din anul 1948 și până în prezent biserica este proprietatea

Comunității ortodoxe, potrivit art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177 din 4 august

cultul greco-catolic la cultul ortodox, aspect ce rezultă din actul intitulat „Date

statistice pe anul 1948” din care reiese că din numărul „sufletelor în matră” trăitoare

în anul 1948 în Săpânța de 3.451 toate aceste persoane (3.451) au trecut la cultul

ortodox. În inventarul Parohiei Ortodoxe din comuna Săpânța din anul 1949 figurează

biserica din piatră construită în anul 1886.

S-a mai învederat că Judecătoria

Populară Mixtă Sighet Secția Cărților Funciare a soluționat cererea Consiliului

Eparhial Ortodox Român Cluj privind intabularea imobilelor (inclusiv a bisericii)

din comuna Săpânța, dar întrucât cărțile funciare din comună au fost preluate sub

regimul maghiar la Judecătoria Teceu-Ucraina Subcarpatică, a apreciat că cererea

va fi admisă după restituirea cărților funciare, lucru care nu s-a întâmplat. Chiar

dacă Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin noua lege a cultelor, acesta a produs

efecte și, evident, noua lege nu retroactivează, producând efecte juridice doar

de la intrarea ei în vigoare.

Pârâta a mai susținut

că este proprietara terenului de 4.084 m.p. pe care este construită biserica, în

baza titlului de proprietate din data de 10 martie 1997. Acest drept de proprietate

a fost înscris în CF nr. BB nr. top. T2, în natură arabil, curți pentru construcții

în suprafață de 4.084 m.p., cu titlu de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991.

Toate lucrările de reparații și reabilitare începute la biserică au la bază toată

documentația legală (certificat de urbanism, autorizația de construire, avize, acord

unic, fișe tehnice, expertiză, memoriu justificativ, etc.) necesară efectuării restaurării

lăcașului de cult ortodox în stilul aprobat de Ministerul Culturii și Cultelor din

România.

Prin precizarea de acțiune

depusă în data de 9 iunie 2009 reclamanta a chemat în judecată în calitate de pârâți

Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului în considerarea calității ei de

titulară a unui drept de dispoziție asupra bunurilor în litigiu și Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de entitate ce a deposedat-o de aceste

bunuri, hotărârea ce se va pronunța urmând a-i fi opozabilă, solicitând constatarea

dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna Săpânța, nr. 517,

județul Maramureș, în natură biserică și cimitir, cuprins în c.f. (fișa funciară)

nr. 48 Săpânța nr. topografic (sau parcelar) 348; obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă

Săpânța a-i preda în deplină proprietate imobilul și evacuarea pârâtei Parohia Ortodoxă

Săpânța din imobilul arătat mai sus, precum și a bunurilor mobile, aparținând acesteia,

iar în caz de refuz abilitarea sa de a proceda la evacuarea bunurilor mobile, cu

cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1848

din 9 iulie 2009, în considerarea dispozițiilor O.G. nr. 64/2004 aprobată de Legea

nr. 182/2005 și a precizării de acțiune, Judecătoria Sighetu Marmației a declinat

competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Maramureș.

Pe rolul Tribunalului

Maramureș cauza a fost înregistrată sub nr. 4355/100/2009.

Pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a arătat că acceptă

să fie parte în proces pentru opozabilitatea hotărârii, fără a se pronunța însă

asupra fondului sau a interveni în favoarea uneia dintre părți.

În data de 23

octombrie 2009 pârâta Parohia Ortodoxă Săpânța a formulat întâmpinare și cerere

reconvențională.

Pe cale reconvențională,

pârâta a solicitat a se constata că a devenit proprietar de drept în anul 1948,

conform disp. art. 37 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 177/1948, asupra bisericii

din Săpânța și a Cimitirului Vesel ce fac obiectul prezentului dosar, având în vedere

că în acel an peste 75% din numărul credincioșilor comunității locale au trecut

de la cultul greco-catolic la cel ortodox, așa cum rezultă din „Datele Statistice

pe anul 1948”, nota de inventar a Parohiei Ortodoxe Săpânța și adresa nr. 864/1950

a Judecătoriei Populare Mixte Sighet-Secția cărților funciare privind îndeplinirea

condițiilor impuse de dispozițiile legale invocate; intabularea în cartea funciară

a dreptului de proprietate.

În subsidiar, în măsura

în care instanța va respinge capătul de cerere principal și va admite acțiunea reclamantei,

pârâta-reclamantă reconvențional a solicitat să se constate că are un drept de creanță

împotriva reclamantei-pârâte în cuantum total de 4.711.360 RON, reprezentând investițiile

efectuate de Parohia Ortodoxă Săpânța din anul 1948 și până în prezent la Biserica

din Săpânța și Cimitirul Vesel; să se dispună instituirea unui drept de retenție

în favoarea sa asupra Bisericii și a Cimitirului Vesel din Săpânța, până la completa

recuperare a creanței sale.

Pe calea întâmpinării

pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, învederând

că partea lizibilă a adeverinței de care s-a prevalat reclamanta relevă, ca proprietar

în fișa funciară nr. 48, comunitatea religioasă greco-catolică și nu Parohia Greco-Catolică

sau Episcopia Greco-Catolică. Parohia este o persoană juridică organizată conform

disp. art. 49 din Legea cultelor nr. 489/2006. Parohia Greco-Catolică din ziua de

azi nu se confundă cu comunitatea greco-catolică din anul 1948, nu există o identitate

între cele două persoane de drept.

În data de 4

septembrie 2013 reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane:

Ministerul Culturii și Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru a le deveni opozabilă

hotărârea. Reclamanta a arătat că în anul 1991, s-a întocmit de O.C.O.T.A., un registru

cadastral al parcelelor, în care la nr. parcelei T3 - Construcții și cimitire -

apare mențiunea la situația juridică „AD.OP” ceea ce înseamnă administrare operativă,

iar la rubrica „Denumire posesor”, Departamentul Cultelor. Această situație juridică,

în condițiile de revendicare a proprietății de către reclamantă, o îndreptățește

să formuleze cererea de chemare în judecată a altor persoane, urmând ca acestea

să afirme dacă emit vreun drept asupra imobilului în litigiu.

Prin sentința nr. 102

din 22 ianuarie 2014 Tribunalul Maramureș, secția I civilă, a respins cererea de

chemare în judecată a altor persoane în contradictoriu cu intervenientul forțat

Ministerul Culturii pentru lipsă calitate procesuală pasivă; a respins cererea de

chemare în judecată a Secretariatului de Stat pentru Culte; a respins acțiunea precizată,

în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română Săpânța, Episcopia Ortodoxă

Română a Maramureșului și Sătmarului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă

Română Săpânța, în contradictoriu cu reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică

Săpânța și a constatat că pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânța a devenit proprietar

de drept asupra Bisericii Ortodoxe din Săpânța, obiect al prezentului litigiu, amplasată

pe terenul identificat cu nr. cadastral T3, conform planului de amplasament și delimitare

întocmit de expertul tehnic judiciar P.C.G. în data de 8 decembrie 2011, avizat

sub nr. 1735 din 17 februarie 2012 de O.C.P.I. Maramureș; au fost respinse celelalte

pretenții formulate reconvențional; a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânța

să achite expertului tehnic judiciar L.D., suma de 95 RON cu titlu de diferență

onorariu expert, această dispoziție fiind executorie; a respins cererile de acordare

a cheltuielilor de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

Tribunalul a reținut că, potrivit adeverinței de arhivă eliberată de Administrația

de Stat a județului Transcarpatia, Ucraina, în documentele parțial păstrate în cartea

funciară la departamentul Tribunalului teritorial Tiaciv, în fișa funciară nr. 48

a comunei Săpânța se menționează la parcela 346 biserică și cimitir cu o suprafață

totală de 602 stânjeni pătrați și la parcela 348 grădină intravilan cu suprafața

de 261 stânjeni pătrați, conform înregistrării originale din 14 iulie 1879, proprietatea

comunității religioase greco-catolice Săpânța.

Potrivit Tratatului privind

asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile încheiat între România

și Ucraina, ratificat prin Legea nr. 3 din 28 februarie 2005, documentele care au

fost întocmite sau certificate de instituțiile judiciare ale uneia dintre părțile

contractante, prevăzute cu sigiliul și semnătura persoanei competente, au valabilitate

pe teritoriul celeilalte părți contractante fără nici o altă legalizare. Aceasta

se referă, de asemenea, la copiile și traducerile care sunt legalizate de instituțiile

competente. Actele care pe teritoriul unei părți contractante se consideră ca fiind

acte oficiale sunt socotite și pe teritoriul celeilalte părți contractante ca având

forța probatorie a actelor oficiale.

Din actul intitulat „recapitulație”,

reiese că imobilul grădină și biserică, respectiv grădină intravilan în suprafață

de 602 stânjeni pătrați, era în data de 4 februarie 1940 proprietatea bisericii

greco-catolice. Din CF nr. AA Săpânța, nr. top T4 biserică și cimitir în suprafață

de 602 stânjeni pătrați, rezultă că proprietar tabular este Biserica Greco-Catolică.

Prin raportul de expertiză

topografică efectuat de expertul tehnic P.C.G., a fost identificat imobilul în litigiu.

Instanța de fond a reținut

că biserica din Săpânța a fost construită în anul 1886.

În anul 1948, credincioșii

greco-catolici din localitatea Săpânța au trecut la cultul ortodox, odată cu declararea

în afara legii a cultului greco-catolic. La data de 5 februarie 1949, biserica din

Săpânța figura în inventarul Parohiei Ortodoxe Române Săpânța, care însă nu și-a

putut intabula dreptul de proprietate deoarece cărțile funciare din comuna Săpânța

au fost predate în timpul regimului maghiar la Judecătoria Teceu din Ucraina Subcarpatică

și nu au mai fost restituite. Din acest motiv, evidența imobiliară în localitatea

Săpânța s-a realizat prin intermediul unui registru cadastral al parcelelor, unde

în anul 1991 figura ca posesor al parcelei 2517 construcții, cimitire, Departamentul

Cultelor în administrare operativă. Biserica și Cimitirul Vesel din Săpânța, inclus

la poziția xx din lista monumentelor istorice conform anexei la Ordinul ministrului

culturii și patrimoniului național nr. 2361/2010, au continuat să fie folosite și

gestionate de cultul ortodox, oficiindu-se slujbe și fiind deschise circuitelor

turistice.

După abrogarea Decretului

nr. 358/1948 prin Decretul nr. 9/1989, reclamanta a făcut demersurile prevăzute

de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, dar reprezentanții Parohiei Ortodoxe Săpânța

nu s-au prezentat la convocare.

În baza autorizației de

construire din 21 noiembrie 2007, pârâta a demarat lucrări la biserica din Săpânța.

Tribunalul a respins excepția

calității procesuale active a reclamantei Parohia Greco-Catolică Săpânța, reținând

că prin H.G. nr. 1218/2008 s-a recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice

și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza cărora se organizează și funcționează

Biserica Română Unită cu Roma, Greco-catolică. În anexa nr. 1, capitolul III, can.279-280,

se prevede că parohia este o anumită comunitate de credincioși creștini, constituită

în mod stabil într-o eparhie, a cărei grijă pastorală este încredințată unui paroh.

Ca atare, comunitatea religioasă greco-catolică dintr-o anume localitate echivalează

cu parohia cultului respectiv, parohia fiind o formă concretă de organizare, inclusiv

cu scop reprezentativ, a credincioșilor creștini greco-catolici. Urmare a recunoașterii

acestui cult, parohia reprezintă comunitatea credincioșilor greco-catolici, acest

aspect fiind distinct de verificarea împrejurării dacă actuala comunitate greco-catolică

din Săpânța este succesoarea, continuatoarea în drepturi (inclusiv dreptul de proprietate

asupra imobilelor în litigiu) a fostei comunități greco-catolice din localitate,

cu drepturi reflectate tabular.

Au fost respinse și excepțiile

lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii, invocate de

pârâta Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului prin întâmpinare.

S-a apreciat, în respingerea

acestor excepții, că invocarea prevederilor art. 111 C. proc. civ. s-a realizat

de către reclamantă ca situație permisă a demersului de restituire a lăcașului de

cult și a cimitirului, demers exercitat în aplicarea prevederilor Decretului-lege

nr. 126/1990, a O.G. nr. 64/1990 și a Legii nr. 182/2005, în contextul în care aceasta

a înțeles să-și dovedească dreptul de proprietate existent la nivelul anului 1948,

cu intabularea acestuia în CF nr. AA nr. topo T4 și în CF nr. CC Săpânța, nr. topo.

T5. Acțiunea în realizare este chiar cea conturată de reclamantă prin petitele ce

succed celui dintâi.

Prin raportare la prevederile

art. 6 lit. A) IV pct. 20, art. 40 alin. (1) lit. a), art. 41, art. 50 lit. e),

art. 64, art. 84, art. 92 și art. 98 lit. e) din Statutul pentru organizarea și

funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (H.G. nr. 53/2008), s-a constatat că pârâta

are calitate procesuală pasivă în cauză, centrul eparhial controlând activitatea

preotului paroh de administrare a averii parohiale, inclusiv a celei imobiliare.

Excepția lipsei calității

procesuale pasive a intervenientului forțat Ministerul Culturii a fost admisă cu

motivarea că inventarierea Cimitirului Vesel în lista monumentelor istorice nu echivalează,

pentru niciuna dintre entitățile chemate în judecată de către reclamantă prin cererea

formulată în data de 4 septembrie 2013, cu invocarea acelorași drepturi ca și reclamanta,

asupra imobilelor în litigiu.

În conformitate cu dispozițiile

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aparțin fie domeniului

public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, fie sunt proprietate

privată a persoanelor fizice sau juridice. În speță nu s-a invocat apartenența bisericii

în litigiu la domeniul public al statului sau privat al acestei entități.

Aceeași excepție, invocată

de Secretariatul de Stat pentru Culte, a fost respinsă. Conform art. 4 din H.G.

nr. 44/2013, acest Secretariat are personalitate juridică proprie, asigură relațiile

statului cu toate cultele și asociațiile religioase din România, le acordă asistență,

preluând de la Ministrul Culturii și Patrimoniului Național toate drepturile și

obligațiile derivând din activitatea din domeniul cultelor.

Pe fond s-a reținut că

trecerea la cultul ortodox survenită în urma Decretului nr. 358/1948 și aplicării

Decretului nr. 177/1948, a intervenit ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile

de la acea vreme asupra credincioșilor greco-catolici cu încălcarea art. 27

alin. (1) din Constituția României din 1948. În ce privește modalitatea în care

Statul Român a înțeles să determine limitele și procedura de restituire a bunurilor

care au aparținut comunității creștinilor greco-catolici, s-a reținut că pentru

compensarea abuzurilor petrecute înainte de ratificare, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu impune

statelor contractante o obligație generală de restituire, acestea păstrând libertatea

de a determina domeniul de aplicare a legislației, condițiile pe care trebuie să

le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate etc.

Astfel, potrivit dispozițiilor

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situația lăcașurilor de cult care au aparținut

Bisericii Române Unite cu Roma și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română urma

să fie stabilită de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai

celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile

care dețin aceste bunuri. Eșecul acestor etape prealabile deschide calea acțiunii

în justiție. Lăcașul de cult nu este vizat prin dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000,

având un regim juridic și afectiv special, întrucât reprezintă nu doar locul sacru

de exteriorizare a ritualului specific cultului, ci și un element subiectiv și de

identitate pentru practicant, un punct de raportare semnificativ al conștiinței

religioase.

Lăcașul de cult nu poate

fi gândit practic, prin prisma unor date obiective, el este inseparabil de componența

umană a credincioșilor care-l doresc, titulari ai libertății religioase. În considerarea

interdependenței și condiționării reciproce a elementelor biserică-comunitate religioasă,

prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a prevăzut criteriul dorinței credincioșilor

din comunitățile care dețin aceste bunuri, criteriu ce își păstrează aplicabilitatea

și în cadrul judiciar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în cauza Pincova

și Pinc împotriva Republicii Cehe că atenuarea vechilor neajunsuri aduse, nu trebuie

să creeze noi pagube disproporționate.

Constatând că preluarea

bisericii din Săpânța în anul 1948 de la comunitatea greco-catolică a fost una abuzivă,

instanța a apreciat că trebuie să decidă dacă preluarea lăcașului de cult de la

comunitatea ortodoxă, în anul 2014, nu reeditează această inechitate.

În acest sens a reținut

că, în prezent, locuitorii ortodocși din Săpânța, sunt foștii greco-catolici din

anul 1948 sau urmașii acestora, care au dezvoltat atașamentul față de cultul ortodox,

pe care după anul 1990 foarte puțini l-au abandonat pentru a reveni la cultul greco-catolic.

Astfel, nu a fost reținut argumentul invocat de către reclamantă în sensul lipsei

de relevanță a faptului că majoritatea locuitorilor din Săpânța, sunt ortodocși.

Conform datelor statistice

pe anul 1948, în Parohia Săpânța au trecut la ortodocși 3.451 persoane de la greco-catolici,

la care figurau 7 persoane. Potrivit recensământului oficial din anul 2002, credincioșii

ortodocși erau în proporție de 89-90%, în timp ce credincioșii greco-catolici reprezentau

1-2%, iar conform recensământului oficial din anul 2011, în Săpânța s-au declarat

ortodocși 87,42% din populație și 7,71 % de confesiune adventistă de ziua a șaptea.

Martorul T.G. a declarat

că potrivit recensământului din anul 1993 în Săpânța erau 3.360 persoane, din care

niciuna de religie greco-catolică. Martorii P.T., R.M.T. și S.V. au declarat că

la slujbele greco-catolice din Săpânța participau 20-25 persoane, iar de sărbători

chiar 50, în localitatea Săpânța existând 10 credincioși greco-catolici, în timp

ce credincioșii ortodocși sunt peste 3.000.

Având în vedere că majoritatea

credincioșilor ortodocși din Săpânța doresc să rămână ortodocși, nerevenind la cultul

greco-catolic, în raport de realitatea juridică și socială actuală, indiferent de

parcurgerea sau nu a procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948,

s-a apreciat că lăcașul de cult nu poate fi restituit Parohiei Române Unite cu Roma

Greco-Catolică Săpânța, întrucât finalmente titularul dreptului de proprietate este

comunitatea credincioșilor, nu parohia sau biserica.

În privința cimitirului,

s-a reținut că, potrivit anexei I pct. III. 10 din Legea nr. 213/1998, domeniul

public local al comunelor, orașelor și municipiilor cuprinde între alte bunuri și

cimitirele comunale, astfel că regimul lor juridic este de drept public, fiind inalienabile,

imprescriptibile și insesizabile, neputând forma obiectul pretențiilor reclamantei.

În ce privește cererea

reconvențională, tribunalul a reținut că pârâta a preluat biserica ortodoxă din

Săpânța în baza art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, ceea ce a reprezentat

o excepție de la principiul efectului constitutiv de drepturi, alta decât cele prevăzute

de art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. Legitimitatea pârâtei în păstrarea acestei

proprietăți, este conferită de dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990,

în acest sens fiind voința majorității credincioșilor din Săpânța, care sunt de

confesiune ortodoxă.

Capătul de cerere din

acțiunea reconvențională având ca obiect intabularea dreptului de proprietate al

pârâtei, a fost respins cu motivarea că această operațiune poate fi realizată și

ulterior, în prezent CF nr. AA Săpânța nefiind readusă în localitate din Ucraina.

Împotriva acestei sentințe

a declarat apel, în termen legal, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică

Săpânța.

Prin decizia nr. 754/A

din 11 septembrie 2014 Curtea de Apel Cluj a respins cererea de repunere pe rol

a cauzei formulată intimata Parohia Ortodoxă Română Săpânța; a respins, ca nefondat,

apelul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânța,

împotriva sentinței mai sus arătate.

Pentru a decide astfel,

instanța de apel a validat situația juridică a imobilului, astfel cum a fost stabilită

de instanța de fond, pe baza mențiunilor din Cartea funciară a comunei, astfel cum

rezultă din probele indirecte administrate, respectiv traducerea „unui document

oficial din limba ucraineană în limba română”, eliberată de Administrația de Stat

a județului Transcarpatia, Arhivele Statului din Transcarpatia, extrasul CF nr.

AA Săpânța, depus în xerocopie, în limba maghiară și în traducere, xerocopia CF

nr. CC Săpânța.

S-a mai reținut că titlul

de proprietate din 10 martie 1997, eliberat în favoarea Parohiei Ortodoxe Săpânța,

a fost intabulat parțial în CF nr. BB Săpânța, nr. top T2, în favoarea Parohiei

Ortodoxe Săpânța, cu titlu de drept reconstituit prin Legea nr. 18/1991 asupra imobilului

„arabil, curți pentru construcții”, în suprafață de 4084 mp.

Acest titlu de proprietate

nu a fost atacat sau contestat nici pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea

fondului funciar și nici pe calea dreptului comun.

Prin expertiza tehnică

topografică judiciară întocmită de expert P.G.C., cu completările ulterioare, s-a

procedat la identificarea imobilului litigios, stabilindu-se de către expert că

numărul topografic T4 din CF nr. AA, are o suprafață de 2165 mp, reprezentând biserică

și cimitir, inclusă în ansamblul format din „Cimitirul Vesel Săpânța și Biserica

Comunității”, biserica edificată având o suprafață construită de 425 mp, iar terenul

făcând parte din nr. cadastral T3, în suprafață totală de 3840 mp, aflat în proprietatea

Departamentului Cultelor - ADOP.

Imobilul litigios, cunoscut

sub denumirea de „Cimitirul Vesel din Săpânța”, și care datează din anul 1935, reprezintă

un monument istoric, de patrimoniu național.

În ceea ce privește cimitirul

aferent bisericii, instanța de apel s-a raliat concluziilor primei instanțe, potrivit

cărora, în temeiul prevederilor anexei I pct. III.10 din Legea nr. 213/1998, face

parte din domeniul public al comunei, bucurându-se de caracterele de inalienabilitate,

imprescriptibilitate și insesizabilitate, neputând deci forma obiect al unei cereri

de revendicare, așa cum nefondat apreciază reclamanta.

Din expertiza tehnică

judiciară rezultă faptul că la imobilul biserică, care afirmativ a fost ridicat

în perioada 1880-1886, au fost efectuate și executate în perioada 1948 - 2009 lucrări

de întreținere, lucrări de reparații curente normale, precum și lucrări de reparații

capitale.

Cu privire la problemele

de drept deduse judecății, instanța de apel a reținut că, raportat la anul 1948,

au fost respectate cerințele prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, fiind

atestată, la nivelul anului 1948, existența unui procent de cel puțin 75% din numărul

total al credincioșilor ca fiind de religie ortodoxă.

Prin Decretul - lege nr.

9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică),

de la această dată credincioșii ortodocși din Parohia Săpânța având posibilitatea

să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic.

Nefăcând această opțiune,

se prezumă că au dorit să aparțină în continuare cultului ortodox și totodată că

dorința lor actuală, în ceea ce privește apartenența lăcașului de cult în litigiu,

este în sensul ca acesta să aparțină cultului ortodox.

Urmare abrogării exprese

a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, bunurile preluate de stat

prin efectul actului normativ abrogat și aflate la acea dată în patrimoniul statului

se restituie bisericii greco-catolice, conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990,

prevedere concretizată în H.G. nr. 466/1992. Legiuitorul a înțeles ca pentru aceste

bunuri care, fiind folosite de stat, nu erau destinate uzului public al credincioșilor,

să reconstituie dreptul de proprietate al Bisericii Române Unite cu Roma, similar

Legii nr. 18/1991.

În ceea ce privește lăcașurile

de cult, adică bunurile care prin însăși construcție sunt destinate folosinței credincioșilor,

fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor

de cult, legiuitorul postrevoluționar a desființat mai întâi reglementarea din anul

1948, iar apoi a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate în

cuprinsul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ale cărui prevederi sunt o dezvoltare

firească a Decretului-lege nr. 9/1989. Este vorba de o reconstituire a dreptului

de proprietate, printr-o modalitate diferită de aceea referitoare la bunurile ce

constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, aceasta reconstituire

este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte,

reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al

credincioșilor. Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face

numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase.

Susținerea că art. 3 din

Decretul-lege nr. 126/1990 ar fi o jurisdicție sui generis este neîntemeiată, deoarece

acesta aplică principiul constituțional al autonomiei cultelor față de stat; de

vreme ce cultele sunt autonome, nu se poate susține că o normă stabilită de stat

ce dă în competența unei comisii mixte formate din reprezentanții cultelor, rezolvarea

problemei în litigiu ar fi străină principiilor de drept.

Cu privire la temeiurile

juridice noi invocate pentru prima dată prin memoriul de apel, nu și în fața primei

instanțe, s-a apreciat că aceasta contravine dispozițiilor art. 294 alin. (1) C.

proc. civ., întrucât reprezintă o schimbare a cauzei juridice a acțiunii în apel.

Pentru prima dată în apel s-au invocat dispozițiile art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenție

și a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 cu trimitere la jurisprudența C.E.D.O.,

ceea ce intră sub incidența inadmisibilității.

Excepția lipsei calității

procesuale pasive invocate de intimatul Secretariatul de Stat pentru Culte, a fost

respinsă ca neîntemeiată deoarece, pe de o parte, are personalitate juridică proprie,

preluând de la Ministerul Culturii și Patrimoniului Național toate drepturile și

obligațiile ce derivă din activitatea în domeniul cultelor, iar pe de altă parte,

soluția primei instanțe cu privire la respingerea excepției lipsei calității lui

procesuale pasive nu a fost apelată de către parte.

Referitor la dispozițiile

art. 855 din noul C. civ., invocate de reclamantă, instanța de apel a constatat

că acestea nu sunt aplicabile față de prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011.

În privința dispozițiile

art. 17 și 18 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanța de apel a constat că acestea

nu pot servi ca fundament al admiterii acțiunii în revendicare, întrucât acestea

reglementează principiul inscripțiunii în cărțile funciare.

Decizia curții de apel

a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă.

Prin decizia nr. 3351

din 27 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei

împotriva deciziei anterior menționate, care a fost casată iar cauza a fost trimisă

spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Instanța supremă a găsit

ca fiind fondate susținerile recurentei referitoare la greșita reținere a inadmisibilității

criticilor din apel vizând încălcarea normelor convenționale la soluționarea cauzei

în primă instanță întrucât, deși corespunde realității că art. 294 alin. (1) C.

proc. civ. interzice schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată,

în speță nu se regăsește această situație; prin cererea de apel, reclamanta a susținut

că sentința primei instanțe este nelegală deoarece prin soluția pronunțată i-au

fost încălcate drepturile ocrotite prin art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenție.

S-a reținut că normele

convenționale invocate în apel, nu vin în justificarea cauzei juridice a cererii

de chemare în judecată, ci în susținerea motivelor de apel referitoare la nelegalitatea

sentinței atacate din perspectiva încălcării, la soluționarea cauzei în primă instanță,

a dreptului la un proces echitabil, a dreptului de acces efectiv la instanță, a

dreptului la nediscriminare și a dreptului la respectarea bunurilor.

Deoarece a apreciat inadmisibilă

invocarea în apel a normelor convenționale menționate, instanța de apel nu a mai

intrat în cercetarea fondului, iar instanța de recurs nu poate proceda ea însăși

la examinarea acestor critici, față de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare

la aceeași instanță de apel.

Prin decizia nr. 440/A

din 11 martie 2015 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă,

a respins, ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de apel a reținut că, în rejudecarea apelului, intimata Parohia Ortodoxă

Săpânța a depus la dosar planșe foto extrase din W. și fragmente din lucrări referitoare

la bisericile ortodoxe și greco-catolice din Transilvania, iar apelanta Parohia

Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânța a depus la dosar date privind apartenența

religioasă a locuitorilor din localitatea Săpânța și din țară, pe baza recensămintelor

oficiale.

Reclamanta Parohia Română

Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânța a depus concluzii scrise la dosar, prin care

a invocat și susținut, în esență, trei motive de apel: interzicerea de facto a accesului

efectiv la instanță a unui cult, deoarece are mai puțini enoriași, ceea ce reprezintă,

în opinia ei, o încălcare a art. 6 și a art. 13, coroborate cu art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului; aplicarea neunitară a legii, ceea ce în opinia aceleiași

apelante reprezintă o încălcare a art. 6 și a art. 46 coroborate cu art. 14 din

aceeași Convenție Europeană a Drepturilor Omului; constatarea caracterului abuziv

al deposedării apelantei prin Decretul nr. 358/1948, urmată de reconfiscarea bisericii

prin admiterea cererii reconvenționale a pârâtei în baza deja abrogatului Decret

nr. 177/1948, fără întrunirea condițiilor prevăzute de el, ceea ce reprezintă o

încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului.

Se reține de către instanța

de apel că în anul 1948, în baza Decretului nr. 358/1948 și a Decretului nr. 177/1948,

cultul greco-catolic a fost desființat, iar averea imobilă și mobilă a comunității

creștine greco-catolice din Săpânța, a trecut la comunitatea ortodoxă din Săpânța.

Aceasta din urmă deși a depus diligențe să-și intabuleze dreptul de proprietate

în cartea funciară, nu a reușit, deoarece cărțile funciare ale comunei Săpânța au

fost predate în perioada 1940-1944 în timpul regimului maghiar instaurat în această

parte de țară în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, Judecătoriei Teceu

din Ucraina, de unde nu s-au mai restituit.

Decretul nr. 358/1948

a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, iar Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat

prin Legea nr. 489/2006. S-a apreciat că abrogarea Decretului nr. 358/1948 și recunoașterea

cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu pot duce la concluzia

că „de jure”, bunurile revendicate nu au ieșit niciodată din proprietatea apelantei.

Din contră, reclamanta a predat proprietatea prin efectul legii, iar pârâta a dobândit

proprietatea asupra imobilelor în litigiu, tot prin efectul legii, urmată de exercitarea

dreptului de proprietate de către Parohia Ortodoxă Săpânța.

Din probele administrate

în cauză, a rezultat că în 1993, din cele 3.360 persoane existente în localitatea

Săpânța, nu era niciuna de confesiune greco-catolică, ulterior numai 10 persoane

declarându-se greco-catolice dintr-un total de peste 3.000 de persoane; la recensământul

din anul 2002 în localitatea Săpânța figurau 2.936 persoane de confesiune ortodoxă

și 65 persoane de confesiune greco-catolică; la recensământul din anul 2011 în localitatea

Săpânța s-au declarat ortodoxe 2.538 persoane, iar greco-catolice 24 persoane.

În ceea ce privește pretinsa

încălcare a dispozițiilor art. 37 alin. (5) din Decretul nr. 177/1948, Curtea de

apel a constatat că aceste afirmații nu corespund realității, deoarece prin încheierea

de CF nr. 864/1950 a Judecătoriei Populare Mixte Sighet, Secția cărților funciare,

s-a atestat că în baza adresei din 17 mai 1950 aprobată de Consiliul Eparhial Ortodox

Român sub nr. 6111/1950, s-a decis transcrierea asupra imobilelor ce au format proprietatea

comunității locale greco-catolice din comuna Săpânța, cuprinse în mai multe cărți

funciare, printre care și CF nr. BB Săpânța. Conform datelor statistice din anul

1948, din totalul locuitorilor comunei Săpânța de 3.451 persoane, un număr de 3.451

persoane au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox, fiind astfel respectate

dispozițiile legale.

Admițând în parte cererea

reconvențională, prima instanță a respectat dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990,

care în art. 3 alin. (1) prevede că „Situația juridică a lăcașurilor de cult și

a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică)

și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie

mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând

seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”.

S-a apreciat că legiuitorul

a pus la îndemâna cultelor religioase un mecanism juridic prin care o comisie mixtă

formată din reprezentanți ai celor două culte religioase să soluționeze diferendele

dintre ele, iar dacă nu se ajunge la un rezultat acceptat de ambele părți, partea

nemulțumită are deschisă calea acțiunii în justiție, reconstituirea proprietății

fiind supusă procedurii prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990. În aceste condiții

s-a apreciat că speranța de a-și redobândi dreptul de proprietate, nu poate fi asimilată

noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Acordând prioritate principului

dorinței majorității credincioșilor, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă

principiul democratic al Statului Român sau libertatea cultelor religioase, deoarece

democrația presupune și aplicarea principiului majorității, instituind un criteriu

social, acela al opțiunii majorității enoriașilor. Măsura abuzivă a desființării

cultului greco-catolic în anul 1948 urmată de trecerea lăcașurilor de cult și a

averilor parohiilor greco-catolice la comunitățile locale ortodoxe, nu poate fi

reparată prin nesocotirea voinței majorității credincioșilor din prezent, care sunt

covârșitor majoritari ortodocși, deoarece s-ar aduce atingere stabilității și securității

raporturilor juridice.

Pornind de la numărul

majoritar al credincioșilor ortodocși, față de cel al credincioșilor catolici, potrivit

ultimelor recensăminte, precum și de la neexprimarea opțiunii credincioșilor care

au aparținut cultului greco-catolic desființat în anul 1948, de a reveni la acest

cult, în urma recunoașterii sale în anul 1990, Curtea de apel a considerat că nu

poate face abstracție de voința credincioșilor, urmând ca imobilele în litigiu să

rămână la dispoziția comunității locale de cult ortodox, majoritară în localitate.

Introducerea drept criteriu

de preferință a dorinței credincioșilor, reprezintă opțiunea legiuitorului, care

a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedărilor unor imobile cu afectațiune

specială de lăcașuri de cult, motiv pentru care instanța nu poate cenzura oportunitatea

adoptării acestor norme.

Sub acest aspect, este

de reținut că prin Deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 și respectiv

nr. 804/2012, Curtea Constituțională pronunțându-se asupra neconstituționalității

art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a statuat că democrația presupune și aplicarea

principiului majorității, or, din teza ultimă a art. 3, „ținând seama de dorința

credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri", rezultă chiar aplicarea

acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității

enoriașilor.

Astfel, Curtea Constituțională

a reținut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față

de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție, dar și libertatea credințelor

religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași art. În condițiile în care în aceeași

comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social

al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor

de cult și a caselor parohiale corespunde și principiului democratic al determinării

folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care

sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri, ar însemna că în mod nejustificat,

credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia,

dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinței lor.

Or, un asemenea punct

de vedere ar fi contrar dispozițiilor art. 57 din Constituție, potrivit cărora cetățenii

trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce

drepturile și libertățile celorlalți. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietății,

s-ar face abstracție de opțiunea majorității, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credințe

și a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii

constituționale.

Instanța de apel a reținut

că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege

nr. 126/1990, prima instanță a avut în mod corect în vedere împrejurarea că marea

majoritate a credincioșilor din localitatea Săpânța sunt ortodocși, prezumând astfel

că dorința credincioșilor este ca biserica să continue să le rămână în proprietate.

Prezumția nu a fost răsturnată însă de reclamantă cu nici o probă.

Totodată, averea Parohiei

Greco-Catolice Săpânța din anul 1948, a fost rodul muncii comunității creștinilor

greco-catolici din localitatea Săpânța, comunitate care din cauza condițiilor social-istorice

s-a transformat în sensul că foștii greco-catolici sau urmașii lor, la peste o jumătate

de secol au devenit ortodocși și nu înțeleg (deși acum au libertatea deplină) să

revină la cultul greco-catolic.

Reclamanta a susținut

că i s-ar fi încălcat de facto accesul efectiv la instanță, încălcându-se dispozițiile

art. 6 și 13 coroborate cu art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului

și a Libertăților Fundamentale, în aplicarea cărora Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat în cauza Lungoci contra României, că accesul reclamantului la o

instanță numai ca acțiunea să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor

dispoziții legale, nu îndeplinește exigențele stabilite prin dispozițiile art. 6

parag. 1 din Convenție.

Instanța de apel a apreciat

că, în realitate, reclamanta a avut acces la instanță, acțiunea ei fiind analizată

pe fond și respinsă ca atare, iar nu în baza excepției inadmisibilității. Instituind

criteriul dorinței majorității credincioșilor, legiuitorul nu a stabilit o condiție

legală pe care nicio parohie greco-catolică să nu o poată îndeplini așa cum susține

apelanta, deoarece în prezent pentru credincioșii din România inclusiv din Săpânța,

având libertatea religioasă deplină, este posibilă trecerea tuturor sau a majorității

credincioșilor ortodocși la cultul greco-catolic, numai că această libertate religioasă

nu îi poate obliga să treacă.

Nici nu se întrevăd perspective

de creștere importantă a adepților cultului greco-catolic în comuna Săpânța, câtă

vreme din recensământul efectuat în anul 2011 rezultă că existau 24 persoane greco-catolice,

în timp ce adepții cultului adventist de ziua a șaptea erau de aproape 10 ori mai

mulți, adică 224 persoane (tendința evidentă fiind de migrare spre cultele evanghelice),

în timp ce adepți ai cultului ortodox erau 2.538 locuitori, din totalul de 2.903

locuitori ai comunei Săpânța.

Susținerea reclamantei

că întrucât în toate localitățile țării (în special în cele din Transilvania) credincioșii

ortodocși sunt majoritari față de credincioșii greco-catolici, nu se asigură accesul

la instanță, este eronată sub două aspecte: judecătorul este obligat să aplice dispozițiile

legale incidente la speța din cauza pe care a fost învestit să o judece, el neavând

îndreptățirea să facă aprecieri la modul general, deoarece nu este legiuitor, iar

în al doilea rând, practica judiciară oferă nenumărate exemple de hotărâri prin

care acțiuni care au fost apreciate ca fiind întemeiate ale parohiilor greco-catolice,

chiar dacă enoriașii acestora erau puțini, au fost admise în contradictoriu cu parohiile

ortodoxe.

Cauzele Parohia Greco-Catolică

Sâmbăta Bihor și Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare din str. Polonă,

nu fac decât să ilustreze accesul efectiv la instanțe al parohiilor greco-catolice

din România, dar ele nu pot fi aplicate speței de față. Dreptul la acces la un tribunal

trebuie să respecte și principiul securității juridice, considerat ca fiind inerent

atât dreptului Convenției, cât și dreptului comunitar, deoarece unul din elementele

fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor

juridice, care impune printre altele că soluția dată în mod definitiv de către instanță

litigiului, să nu fie repusă în discuție, așa cum s-a statuat în cauza Brumărescu

contra României.

Dispozițiile art. 9 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul fiecărei persoane

fizice la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, precum și la libertatea

de a-și manifesta religia sau convingerile, au fost respectate în speță, după abrogarea

Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, în România este asigurat

dreptul la adeziune față de cultul greco-catolic fără nicio îngrădire, iar din fotografiile

depuse în apel, chiar dacă nu au fost depuse procedural și prin urmare nu sunt reținute

ca probe, rezultă că credincioșii greco-catolici din comuna Săpânța au o clădire

din lemn și o alta din zidărie, amenajate pentru oficierea slujbelor, dar totodată

au înălțat și fundația unei viitoare biserici.

Art. 13 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului conform căruia „Orice persoană, ale cărei drepturi

și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să

se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar

datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”,

a fost de asemenea respectat în speță, unde reclamantei i s-a garantat dreptul subiectiv

de a ataca în fața instanțelor naționale orice încălcare a drepturilor apărate prin

Convenție.

Conform art. 14 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute

de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată în special

pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau

orice altă situație”. Acest text reprezintă reglementarea internațională a discriminării,

text care de asemenea nu a fost încălcat în speță. La rândul său, art. 46 din Convenție,

se referă la „forța obligatorie și executarea hotărârilor”.

Reclamanta s-a referit,

de la decizia civilă nr. 608/1995 până la decizia civilă nr. 1522/2005 ale Curții

de Apel București, prin care s-a statuat că „problema reconstituirii dreptului de

proprietate și apartenenței proprietății nu se fac în funcție de numărul acestora”,

la deciziile nr. 1502/2010, nr. 5847/2012 și nr. 7143/2013 ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, precum și la cauzele CEDO Păduraru împotriva României și Tudor

împotriva României. Numai că practica judiciară nu este izvor de drept, iar fiecare

speță are individualitatea ei, faptul că într-o cauză s-a pronunțat o anumită soluție,

nu înseamnă că, în mod automat, în toate cauzele următoare similare (dar nicidecum

identice), este obligatorie pronunțarea aceleiași soluții, fiecare instanță învestită

având dreptul și obligația să analizeze cauza cu care este învestită, prin prisma

circumstanțelor concrete de fapt și de drept, a probelor administrate și a dispozițiilor

legale incidente, practica judiciară neconstituind izvor de drept.

Pentru repararea abuzurilor

din perioada totalitară, C.E.D.O. a statuat în cauza-pilot Atanasiu contra României

că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru

statele contractante o obligație generală de restituire a bunurilor care au fost

transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Art. 1 din Protocolul

Adițional nr. 1 la Convenție are în vedere instituirea unui control internațional

al modului în care autoritățile naționale ale statelor semnatare ale Convenției

asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, de care proprietarul

nu poate fi lipsit decât pentru o cauză de utilitate publică, situație în care este

necesară acordarea unei despăgubiri.

Același art. recunoaște

puterea statelor de reglementare juridică a folosirii bunurilor proprietatea cuiva

în interesul general, conferindu-le facultatea de a pune pe primul plan nu protecția

dreptului de proprietate privată, ci funcția lui socială, sens în care nu există

un control internațional al modului în care statele uzează de această prerogativă

a lor.

Câtă vreme la data introducerii

acțiunii asupra imobilelor în litigiu era intabulată parțial pârâta, reclamanta

nemaiexercitând dreptul asupra lor din anul 1948, ea nu mai are un „bun” în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dar nici măcar o „speranță legitimă” de

a-și redobândi dreptul de proprietate, câtă vreme reconstituirea lui este supusă

procedurii prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990.

În mod greșit susține

reclamanta că prima dată i s-a confiscat biserica în anul 1948 în baza Decretului

nr. 358/1948, iar a doua oară cu efect retroactiv în anul 2014 în temeiul Decretului-lege

nr. 177/1948. În anul 1948 imobilele revendicate de reclamantă au trecut din proprietatea

comunității religioase greco-catolice din comuna Săpânța, în proprietatea comunității

ortodoxe din comuna Săpânța, cu alte cuvinte s-a schimbat numai cultul enoriașilor,

dar enoriașii au rămas aceiași de atunci și până în prezent, personal sau prin urmașii

lor, nefiind preluate de cineva străin de comunitatea care le-a dobândit; în anul

2014 doar s-a constatat dreptul de proprietate al pârâtei asupra Bisericii Ortodoxe

Săpânța amplasată pe terenul identificat cu nr. cadastral T3.

Conform art. 37 din Legea

nr. 54/1928 modificată prin Decretul-lege nr. 620/1943 „Comunitățile bisericești

locale își pierd dreptul lor de proprietate și posesiune asupra bunurilor respective

când majoritatea credincioșilor lor a trecut la comunitatea locală a altui cult.

În acest caz bunurile trec de drept în patrimoniul comunității locale a majorității

credincioșilor cultului