ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1553/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighetu Marmației la data de 9 aprilie 2009 sub nr. 1132/307/2009, reclamanta Parohia Greco-Catolică Săpânța a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 111 C. proc. civ., art. 480 și urm. C. civ., Decretul-lege nr. 126/1990, O.G.R. nr. 64/1990, Legea nr. 182 din 13 iunie 2005, în contradictoriu cu pârâta Parohia Ortodoxă Săpânța, evacuarea necondiționată a pârâtei din biserica greco-catolică a reclamantei și de pe terenul aferent acesteia, situate în comuna Săpânța nr. 517, județul Maramureș și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în caz de opunere.

În motivare, reclamanta a arătat că, așa cum rezultă din cartea funciară aflată la Tribunalul teritorial Tiaciv (Teceu-Ucraina) în fișa funciară nr. 48 a comunei Săpânța este înscris dreptul de proprietate al reclamantei Biserica greco-catolică asupra bunului în litigiu, dreptul de proprietate al reclamantei fiind opozabil erga omnes, inclusiv pârâtei. Reclamanta a mai arătat că în mod abuziv și fără vreun temei legal pârâta desfășoară din data de 31 martie 2009 activități de demolare a bisericii proprietatea sa, sens în care se impune evacuarea atât din biserica reclamantei cât și de pe terenul aferent acesteia. S-a mai susținut că Parohia Ortodoxă din Săpânța a fost constituită prin constrângere în octombrie 1948 și prin obligarea trecerii forțate la ortodoxie a credincioșilor Bisericii greco-catolice cu concursul statului comunist nou instaurat în România.

Parohia Ortodoxă din Săpânța neavând proprietăți, a hotărât să ofere pârâtei o suprafață de 1 ha teren din proprietatea lor în locul numit „Balta C.”, înscris în CF nr. AA a comunei Săpânța, în parcela T1. Pe acest teren Parohia Ortodoxă a construit după 1990 propria biserică și oficiază serviciile religioase specifice cultului ortodox, cu acordul reclamantei. Prin întâmpinare, pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânța s-a opus admiterii acțiunii.

Pârâta a contestat dreptul de proprietate al reclamantei asupra bisericii din comuna Săpânța situată în „Cimitirul Vesel”, susținând că reclamanta își întemeiază acțiunea pe un act denumit ”Adeverință de arhivă” eliberat de Administrația de Stat a județului Transcarpatia din Ucraina, care nu este apt, din punct de vedere juridic, să ateste dreptul de proprietate al reclamantei pentru că în cuprinsul actului se face mențiunea că în conformitate cu înregistrarea originală din 14 iulie 1879 imobilul din fișa funciară nr. 48 se află în proprietatea comunității religioase greco-catolice din comuna Săpânța.

Pârâta a susținut că din anul 1948 și până în prezent biserica este proprietatea Comunității ortodoxe, potrivit art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177 din 4 august 1948. Și în comuna Săpânța s-a produs fenomenul de trecere a credincioșilor de la cultul greco-catolic la cultul ortodox, aspect ce rezultă din actul intitulat „Date statistice pe anul 1948” din care reiese că din numărul „sufletelor în matră” trăitoare în anul 1948 în Săpânța de 3.451 toate aceste persoane (3.451) au trecut la cultul ortodox.

În inventarul Parohiei Ortodoxe din comuna Săpânța din anul 1949 figurează biserica din piatră construită în anul 1886. S-a mai învederat că Judecătoria Populară Mixtă Sighet Secția Cărților Funciare a soluționat cererea Consiliului Eparhial Ortodox Român Cluj privind intabularea imobilelor (inclusiv a bisericii) din comuna Săpânța, dar întrucât cărțile funciare din comună au fost preluate sub regimul maghiar la Judecătoria Teceu-Ucraina Subcarpatică, a apreciat că cererea va fi admisă după restituirea cărților funciare, lucru care nu s-a întâmplat. Chiar dacă Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin noua lege a cultelor, acesta a produs efecte și, evident, noua lege nu retroactivează, producând efecte juridice doar de la intrarea ei în vigoare.

Pârâta a mai susținut că este proprietara terenului de 4.084 m.p. pe care este construită biserica, în baza titlului de proprietate din data de 10 martie 1997. Acest drept de proprietate a fost înscris în CF nr. BB nr. top. T2, în natură arabil, curți pentru construcții în suprafață de 4.084 m.p., cu titlu de reconstituire în baza Legii nr. 18/1991. Toate lucrările de reparații și reabilitare începute la biserică au la bază toată documentația legală (certificat de urbanism, autorizația de construire, avize, acord unic, fișe tehnice, expertiză, memoriu justificativ, etc.) necesară efectuării restaurării lăcașului de cult ortodox în stilul aprobat de Ministerul Culturii și Cultelor din România.

Prin precizarea de acțiune depusă în data de 9 iunie 2009 reclamanta a chemat în judecată în calitate de pârâți Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului în considerarea calității ei de titulară a unui drept de dispoziție asupra bunurilor în litigiu și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice în calitate de entitate ce a deposedat-o de aceste bunuri, hotărârea ce se va pronunța urmând a-i fi opozabilă, solicitând constatarea dreptului său de proprietate asupra imobilului situat în comuna Săpânța, nr. 517, județul Maramureș, în natură biserică și cimitir, cuprins în c.f. (fișa funciară) nr. 48 Săpânța nr. topografic (sau parcelar) 348; obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă Săpânța a-i preda în deplină proprietate imobilul și evacuarea pârâtei Parohia Ortodoxă Săpânța din imobilul arătat mai sus, precum și a bunurilor mobile, aparținând acesteia, iar în caz de refuz abilitarea sa de a proceda la evacuarea bunurilor mobile, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 1848 din 9 iulie 2009, în considerarea dispozițiilor O.G. nr. 64/2004 aprobată de Legea nr. 182/2005 și a precizării de acțiune, Judecătoria Sighetu Marmației a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Maramureș. Pe rolul Tribunalului Maramureș cauza a fost înregistrată sub nr. 4355/100/2009. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a formulat întâmpinare prin care a arătat că acceptă să fie parte în proces pentru opozabilitatea hotărârii, fără a se pronunța însă asupra fondului sau a interveni în favoarea uneia dintre părți. În data de 23 octombrie 2009 pârâta Parohia Ortodoxă Săpânța a formulat întâmpinare și cerere reconvențională.

Pe cale reconvențională, pârâta a solicitat a se constata că a devenit proprietar de drept în anul 1948, conform disp. art. 37 alin. (3) din Decretul-Lege nr. 177/1948, asupra bisericii din Săpânța și a Cimitirului Vesel ce fac obiectul prezentului dosar, având în vedere că în acel an peste 75% din numărul credincioșilor comunității locale au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox, așa cum rezultă din „Datele Statistice pe anul 1948”, nota de inventar a Parohiei Ortodoxe Săpânța și adresa nr. 864/1950 a Judecătoriei Populare Mixte Sighet-Secția cărților funciare privind îndeplinirea condițiilor impuse de dispozițiile legale invocate; intabularea în cartea funciară a dreptului de proprietate.

În subsidiar, în măsura în care instanța va respinge capătul de cerere principal și va admite acțiunea reclamantei, pârâta-reclamantă reconvențional a solicitat să se constate că are un drept de creanță împotriva reclamantei-pârâte în cuantum total de 4.711.360 RON, reprezentând investițiile efectuate de Parohia Ortodoxă Săpânța din anul 1948 și până în prezent la Biserica din Săpânța și Cimitirul Vesel; să se dispună instituirea unui drept de retenție în favoarea sa asupra Bisericii și a Cimitirului Vesel din Săpânța, până la completa recuperare a creanței sale. Pe calea întâmpinării pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, învederând că partea lizibilă a adeverinței de care s-a prevalat reclamanta relevă, ca proprietar în fișa funciară nr. 48, comunitatea religioasă greco-catolică și nu Parohia Greco-Catolică sau Episcopia Greco-Catolică.

Parohia este o persoană juridică organizată conform disp. art. 49 din Legea cultelor nr. 489/2006. Parohia Greco-Catolică din ziua de azi nu se confundă cu comunitatea greco-catolică din anul 1948, nu există o identitate între cele două persoane de drept. În data de 4 septembrie 2013 reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a altor persoane: Ministerul Culturii și Secretariatul de Stat pentru Culte, pentru a le deveni opozabilă hotărârea. Reclamanta a arătat că în anul 1991, s-a întocmit de O.C.O.T.A., un registru cadastral al parcelelor, în care la nr. parcelei T3 - Construcții și cimitire - apare mențiunea la situația juridică „AD.OP” ceea ce înseamnă administrare operativă, iar la rubrica „Denumire posesor”, Departamentul Cultelor.

Această situație juridică, în condițiile de revendicare a proprietății de către reclamantă, o îndreptățește să formuleze cererea de chemare în judecată a altor persoane, urmând ca acestea să afirme dacă emit vreun drept asupra imobilului în litigiu.

Prin sentința nr. 102 din 22 ianuarie 2014 Tribunalul Maramureș, secția I civilă, a respins cererea de chemare în judecată a altor persoane în contradictoriu cu intervenientul forțat Ministerul Culturii pentru lipsă calitate procesuală pasivă; a respins cererea de chemare în judecată a Secretariatului de Stat pentru Culte; a respins acțiunea precizată, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Ortodoxă Română Săpânța, Episcopia Ortodoxă Română a Maramureșului și Sătmarului și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis în parte cererea reconvențională formulată de pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânța, în contradictoriu cu reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânța și a constatat că pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânța a devenit proprietar de drept asupra Bisericii Ortodoxe din Săpânța, obiect al prezentului litigiu, amplasată pe terenul identificat cu nr. cadastral T3, conform planului de amplasament și delimitare întocmit de expertul tehnic judiciar P.C.G.

în data de 8 decembrie 2011, avizat sub nr. 1735 din 17 februarie 2012 de O.C.P.I. Maramureș; au fost respinse celelalte pretenții formulate reconvențional; a obligat pârâta Parohia Ortodoxă Română Săpânța să achite expertului tehnic judiciar L.D., suma de 95 RON cu titlu de diferență onorariu expert, această dispoziție fiind executorie; a respins cererile de acordare a cheltuielilor de judecată. Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reținut că, potrivit adeverinței de arhivă eliberată de Administrația de Stat a județului Transcarpatia, Ucraina, în documentele parțial păstrate în cartea funciară la departamentul Tribunalului teritorial Tiaciv, în fișa funciară nr. 48 a comunei Săpânța se menționează la parcela 346 biserică și cimitir cu o suprafață totală de 602 stânjeni pătrați și la parcela 348 grădină intravilan cu suprafața de 261 stânjeni pătrați, conform înregistrării originale din 14 iulie 1879, proprietatea comunității religioase greco-catolice Săpânța.

Potrivit Tratatului privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile încheiat între România și Ucraina, ratificat prin Legea nr. 3 din 28 februarie 2005, documentele care au fost întocmite sau certificate de instituțiile judiciare ale uneia dintre părțile contractante, prevăzute cu sigiliul și semnătura persoanei competente, au valabilitate pe teritoriul celeilalte părți contractante fără nici o altă legalizare. Aceasta se referă, de asemenea, la copiile și traducerile care sunt legalizate de instituțiile competente. Actele care pe teritoriul unei părți contractante se consideră ca fiind acte oficiale sunt socotite și pe teritoriul celeilalte părți contractante ca având forța probatorie a actelor oficiale.

Din actul intitulat „recapitulație”, reiese că imobilul grădină și biserică, respectiv grădină intravilan în suprafață de 602 stânjeni pătrați, era în data de 4 februarie 1940 proprietatea bisericii greco-catolice. Din CF nr. AA Săpânța, nr. top T4 biserică și cimitir în suprafață de 602 stânjeni pătrați, rezultă că proprietar tabular este Biserica Greco-Catolică. Prin raportul de expertiză topografică efectuat de expertul tehnic P.C.G., a fost identificat imobilul în litigiu. Instanța de fond a reținut că biserica din Săpânța a fost construită în anul 1886. În anul 1948, credincioșii greco-catolici din localitatea Săpânța au trecut la cultul ortodox, odată cu declararea în afara legii a cultului greco-catolic.

La data de 5 februarie 1949, biserica din Săpânța figura în inventarul Parohiei Ortodoxe Române Săpânța, care însă nu și-a putut intabula dreptul de proprietate deoarece cărțile funciare din comuna Săpânța au fost predate în timpul regimului maghiar la Judecătoria Teceu din Ucraina Subcarpatică și nu au mai fost restituite. Din acest motiv, evidența imobiliară în localitatea Săpânța s-a realizat prin intermediul unui registru cadastral al parcelelor, unde în anul 1991 figura ca posesor al parcelei 2517 construcții, cimitire, Departamentul Cultelor în administrare operativă. Biserica și Cimitirul Vesel din Săpânța, inclus la poziția xx din lista monumentelor istorice conform anexei la Ordinul ministrului culturii și patrimoniului național nr. 2361/2010, au continuat să fie folosite și gestionate de cultul ortodox, oficiindu-se slujbe și fiind deschise circuitelor turistice.

După abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul nr. 9/1989, reclamanta a făcut demersurile prevăzute de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, dar reprezentanții Parohiei Ortodoxe Săpânța nu s-au prezentat la convocare. În baza autorizației de construire din 21 noiembrie 2007, pârâta a demarat lucrări la biserica din Săpânța. Tribunalul a respins excepția calității procesuale active a reclamantei Parohia Greco-Catolică Săpânța, reținând că prin H.G. nr. 1218/2008 s-a recunoscut Codul de drept canonic al Bisericii Romano-Catolice și Codul Canoanelor Bisericilor Orientale, pe baza cărora se organizează și funcționează Biserica Română Unită cu Roma, Greco-catolică. În anexa nr. 1, capitolul III, can.279-280, se prevede că parohia este o anumită comunitate de credincioși creștini, constituită în mod stabil într-o eparhie, a cărei grijă pastorală este încredințată unui paroh.

Ca atare, comunitatea religioasă greco-catolică dintr-o anume localitate echivalează cu parohia cultului respectiv, parohia fiind o formă concretă de organizare, inclusiv cu scop reprezentativ, a credincioșilor creștini greco-catolici. Urmare a recunoașterii acestui cult, parohia reprezintă comunitatea credincioșilor greco-catolici, acest aspect fiind distinct de verificarea împrejurării dacă actuala comunitate greco-catolică din Săpânța este succesoarea, continuatoarea în drepturi (inclusiv dreptul de proprietate asupra imobilelor în litigiu) a fostei comunități greco-catolice din localitate, cu drepturi reflectate tabular. Au fost respinse și excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a inadmisibilității acțiunii, invocate de pârâta Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului prin întâmpinare.

S-a apreciat, în respingerea acestor excepții, că invocarea prevederilor art. 111 C. proc. civ. s-a realizat de către reclamantă ca situație permisă a demersului de restituire a lăcașului de cult și a cimitirului, demers exercitat în aplicarea prevederilor Decretului-lege nr. 126/1990, a O.G. nr. 64/1990 și a Legii nr. 182/2005, în contextul în care aceasta a înțeles să-și dovedească dreptul de proprietate existent la nivelul anului 1948, cu intabularea acestuia în CF nr. AA nr. topo T4 și în CF nr. CC Săpânța, nr. topo. T5. Acțiunea în realizare este chiar cea conturată de reclamantă prin petitele ce succed celui dintâi. Prin raportare la prevederile art. 6 lit. A) IV pct. 20, art. 40 alin. (1) lit. a), art. 41, art. 50 lit. e), art. 64, art. 84, art. 92 și art. 98 lit. e) din Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (H.G.

nr. 53/2008), s-a constatat că pârâta are calitate procesuală pasivă în cauză, centrul eparhial controlând activitatea preotului paroh de administrare a averii parohiale, inclusiv a celei imobiliare. Excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenientului forțat Ministerul Culturii a fost admisă cu motivarea că inventarierea Cimitirului Vesel în lista monumentelor istorice nu echivalează, pentru niciuna dintre entitățile chemate în judecată de către reclamantă prin cererea formulată în data de 4 septembrie 2013, cu invocarea acelorași drepturi ca și reclamanta, asupra imobilelor în litigiu. În conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 422/2001, monumentele istorice aparțin fie domeniului public sau privat al statului, al județelor, orașelor sau comunelor, fie sunt proprietate privată a persoanelor fizice sau juridice.

În speță nu s-a invocat apartenența bisericii în litigiu la domeniul public al statului sau privat al acestei entități. Aceeași excepție, invocată de Secretariatul de Stat pentru Culte, a fost respinsă. Conform art. 4 din H.G. nr. 44/2013, acest Secretariat are personalitate juridică proprie, asigură relațiile statului cu toate cultele și asociațiile religioase din România, le acordă asistență, preluând de la Ministrul Culturii și Patrimoniului Național toate drepturile și obligațiile derivând din activitatea din domeniul cultelor.

Pe fond s-a reținut că trecerea la cultul ortodox survenită în urma Decretului nr. 358/1948 și aplicării Decretului nr. 177/1948, a intervenit ca urmare a presiunilor exercitate de autoritățile de la acea vreme asupra credincioșilor greco-catolici cu încălcarea art. 27 alin. (1) din Constituția României din 1948. În ce privește modalitatea în care Statul Român a înțeles să determine limitele și procedura de restituire a bunurilor care au aparținut comunității creștinilor greco-catolici, s-a reținut că pentru compensarea abuzurilor petrecute înainte de ratificare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire, acestea păstrând libertatea de a determina domeniul de aplicare a legislației, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească persoanele cărora li se restituie dreptul de proprietate etc. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, situația lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română urma să fie stabilită de către o comisie mixtă formată din reprezentanții clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri.

Eșecul acestor etape prealabile deschide calea acțiunii în justiție. Lăcașul de cult nu este vizat prin dispozițiile O.U.G. nr. 94/2000, având un regim juridic și afectiv special, întrucât reprezintă nu doar locul sacru de exteriorizare a ritualului specific cultului, ci și un element subiectiv și de identitate pentru practicant, un punct de raportare semnificativ al conștiinței religioase. Lăcașul de cult nu poate fi gândit practic, prin prisma unor date obiective, el este inseparabil de componența umană a credincioșilor care-l doresc, titulari ai libertății religioase.

În considerarea interdependenței și condiționării reciproce a elementelor biserică-comunitate religioasă, prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 s-a prevăzut criteriul dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri, criteriu ce își păstrează aplicabilitatea și în cadrul judiciar, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând în cauza Pincova și Pinc împotriva Republicii Cehe că atenuarea vechilor neajunsuri aduse, nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate. Constatând că preluarea bisericii din Săpânța în anul 1948 de la comunitatea greco-catolică a fost una abuzivă, instanța a apreciat că trebuie să decidă dacă preluarea lăcașului de cult de la comunitatea ortodoxă, în anul 2014, nu reeditează această inechitate.

În acest sens a reținut că, în prezent, locuitorii ortodocși din Săpânța, sunt foștii greco-catolici din anul 1948 sau urmașii acestora, care au dezvoltat atașamentul față de cultul ortodox, pe care după anul 1990 foarte puțini l-au abandonat pentru a reveni la cultul greco-catolic. Astfel, nu a fost reținut argumentul invocat de către reclamantă în sensul lipsei de relevanță a faptului că majoritatea locuitorilor din Săpânța, sunt ortodocși. Conform datelor statistice pe anul 1948, în Parohia Săpânța au trecut la ortodocși 3.451 persoane de la greco-catolici, la care figurau 7 persoane. Potrivit recensământului oficial din anul 2002, credincioșii ortodocși erau în proporție de 89-90%, în timp ce credincioșii greco-catolici reprezentau 1-2%, iar conform recensământului oficial din anul 2011, în Săpânța s-au declarat ortodocși 87,42% din populație și 7,71 % de confesiune adventistă de ziua a șaptea.

Martorul T.G. a declarat că potrivit recensământului din anul 1993 în Săpânța erau 3.360 persoane, din care niciuna de religie greco-catolică. Martorii P.T., R.M.T. și S.V. au declarat că la slujbele greco-catolice din Săpânța participau 20-25 persoane, iar de sărbători chiar 50, în localitatea Săpânța existând 10 credincioși greco-catolici, în timp ce credincioșii ortodocși sunt peste 3.000. Având în vedere că majoritatea credincioșilor ortodocși din Săpânța doresc să rămână ortodocși, nerevenind la cultul greco-catolic, în raport de realitatea juridică și socială actuală, indiferent de parcurgerea sau nu a procedurii prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, s-a apreciat că lăcașul de cult nu poate fi restituit Parohiei Române Unite cu Roma Greco-Catolică Săpânța, întrucât finalmente titularul dreptului de proprietate este comunitatea credincioșilor, nu parohia sau biserica.

În privința cimitirului, s-a reținut că, potrivit anexei I pct. III. 10 din Legea nr. 213/1998, domeniul public local al comunelor, orașelor și municipiilor cuprinde între alte bunuri și cimitirele comunale, astfel că regimul lor juridic este de drept public, fiind inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, neputând forma obiectul pretențiilor reclamantei. În ce privește cererea reconvențională, tribunalul a reținut că pârâta a preluat biserica ortodoxă din Săpânța în baza art. 37 alin. (3) din Decretul nr. 177/1948, ceea ce a reprezentat o excepție de la principiul efectului constitutiv de drepturi, alta decât cele prevăzute de art. 26 din Decretul-lege nr. 115/1938. Legitimitatea pârâtei în păstrarea acestei proprietăți, este conferită de dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, în acest sens fiind voința majorității credincioșilor din Săpânța, care sunt de confesiune ortodoxă.

Capătul de cerere din acțiunea reconvențională având ca obiect intabularea dreptului de proprietate al pârâtei, a fost respins cu motivarea că această operațiune poate fi realizată și ulterior, în prezent CF nr. AA Săpânța nefiind readusă în localitate din Ucraina. Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânța. Prin decizia nr. 754/A din 11 septembrie 2014 Curtea de Apel Cluj a respins cererea de repunere pe rol a cauzei formulată intimata Parohia Ortodoxă Română Săpânța; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânța, împotriva sentinței mai sus arătate.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a validat situația juridică a imobilului, astfel cum a fost stabilită de instanța de fond, pe baza mențiunilor din Cartea funciară a comunei, astfel cum rezultă din probele indirecte administrate, respectiv traducerea „unui document oficial din limba ucraineană în limba română”, eliberată de Administrația de Stat a județului Transcarpatia, Arhivele Statului din Transcarpatia, extrasul CF nr. AA Săpânța, depus în xerocopie, în limba maghiară și în traducere, xerocopia CF nr. CC Săpânța. S-a mai reținut că titlul de proprietate din 10 martie 1997, eliberat în favoarea Parohiei Ortodoxe Săpânța, a fost intabulat parțial în CF nr. BB Săpânța, nr. top T2, în favoarea Parohiei Ortodoxe Săpânța, cu titlu de drept reconstituit prin Legea nr. 18/1991 asupra imobilului „arabil, curți pentru construcții”, în suprafață de 4084 mp.

Acest titlu de proprietate nu a fost atacat sau contestat nici pe calea procedurii speciale prevăzute de Legea fondului funciar și nici pe calea dreptului comun. Prin expertiza tehnică topografică judiciară întocmită de expert P.G.C., cu completările ulterioare, s-a procedat la identificarea imobilului litigios, stabilindu-se de către expert că numărul topografic T4 din CF nr. AA, are o suprafață de 2165 mp, reprezentând biserică și cimitir, inclusă în ansamblul format din „Cimitirul Vesel Săpânța și Biserica Comunității”, biserica edificată având o suprafață construită de 425 mp, iar terenul făcând parte din nr. cadastral T3, în suprafață totală de 3840 mp, aflat în proprietatea Departamentului Cultelor - ADOP.

Imobilul litigios, cunoscut sub denumirea de „Cimitirul Vesel din Săpânța”, și care datează din anul 1935, reprezintă un monument istoric, de patrimoniu național. În ceea ce privește cimitirul aferent bisericii, instanța de apel s-a raliat concluziilor primei instanțe, potrivit cărora, în temeiul prevederilor anexei I pct. III.10 din Legea nr. 213/1998, face parte din domeniul public al comunei, bucurându-se de caracterele de inalienabilitate, imprescriptibilitate și insesizabilitate, neputând deci forma obiect al unei cereri de revendicare, așa cum nefondat apreciază reclamanta. Din expertiza tehnică judiciară rezultă faptul că la imobilul biserică, care afirmativ a fost ridicat în perioada 1880-1886, au fost efectuate și executate în perioada 1948 - 2009 lucrări de întreținere, lucrări de reparații curente normale, precum și lucrări de reparații capitale.

Cu privire la problemele de drept deduse judecății, instanța de apel a reținut că, raportat la anul 1948, au fost respectate cerințele prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, fiind atestată, la nivelul anului 1948, existența unui procent de cel puțin 75% din numărul total al credincioșilor ca fiind de religie ortodoxă. Prin Decretul - lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), de la această dată credincioșii ortodocși din Parohia Săpânța având posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic. Nefăcând această opțiune, se prezumă că au dorit să aparțină în continuare cultului ortodox și totodată că dorința lor actuală, în ceea ce privește apartenența lăcașului de cult în litigiu, este în sensul ca acesta să aparțină cultului ortodox.

Urmare abrogării exprese a Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, bunurile preluate de stat prin efectul actului normativ abrogat și aflate la acea dată în patrimoniul statului se restituie bisericii greco-catolice, conform art. 2 din Decretul-lege nr. 126/1990, prevedere concretizată în H.G. nr. 466/1992. Legiuitorul a înțeles ca pentru aceste bunuri care, fiind folosite de stat, nu erau destinate uzului public al credincioșilor, să reconstituie dreptul de proprietate al Bisericii Române Unite cu Roma, similar Legii nr. 18/1991.

În ceea ce privește lăcașurile de cult, adică bunurile care prin însăși construcție sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar a desființat mai întâi reglementarea din anul 1948, iar apoi a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate în cuprinsul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ale cărui prevederi sunt o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989. Este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de o parte, aceasta reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor.

Deci, cu referire la aceste bunuri, reconstituirea se poate face numai cu respectul principiului libertății cultelor religioase. Susținerea că art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 ar fi o jurisdicție sui generis este neîntemeiată, deoarece acesta aplică principiul constituțional al autonomiei cultelor față de stat; de vreme ce cultele sunt autonome, nu se poate susține că o normă stabilită de stat ce dă în competența unei comisii mixte formate din reprezentanții cultelor, rezolvarea problemei în litigiu ar fi străină principiilor de drept. Cu privire la temeiurile juridice noi invocate pentru prima dată prin memoriul de apel, nu și în fața primei instanțe, s-a apreciat că aceasta contravine dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc.

civ., întrucât reprezintă o schimbare a cauzei juridice a acțiunii în apel. Pentru prima dată în apel s-au invocat dispozițiile art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenție și a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 cu trimitere la jurisprudența C.E.D.O., ceea ce intră sub incidența inadmisibilității. Excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de intimatul Secretariatul de Stat pentru Culte, a fost respinsă ca neîntemeiată deoarece, pe de o parte, are personalitate juridică proprie, preluând de la Ministerul Culturii și Patrimoniului Național toate drepturile și obligațiile ce derivă din activitatea în domeniul cultelor, iar pe de altă parte, soluția primei instanțe cu privire la respingerea excepției lipsei calității lui procesuale pasive nu a fost apelată de către parte.

Referitor la dispozițiile art. 855 din noul C. civ., invocate de reclamantă, instanța de apel a constatat că acestea nu sunt aplicabile față de prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011. În privința dispozițiile art. 17 și 18 din Decretul-lege nr. 115/1938, instanța de apel a constat că acestea nu pot servi ca fundament al admiterii acțiunii în revendicare, întrucât acestea reglementează principiul inscripțiunii în cărțile funciare. Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă. Prin decizia nr. 3351 din 27 noiembrie 2014 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei împotriva deciziei anterior menționate, care a fost casată iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Instanța supremă a găsit ca fiind fondate susținerile recurentei referitoare la greșita reținere a inadmisibilității criticilor din apel vizând încălcarea normelor convenționale la soluționarea cauzei în primă instanță întrucât, deși corespunde realității că art. 294 alin. (1) C. proc. civ. interzice schimbarea în apel a cauzei cererii de chemare în judecată, în speță nu se regăsește această situație; prin cererea de apel, reclamanta a susținut că sentința primei instanțe este nelegală deoarece prin soluția pronunțată i-au fost încălcate drepturile ocrotite prin art. 6, 9, 13, 14, 46 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenție.

S-a reținut că normele convenționale invocate în apel, nu vin în justificarea cauzei juridice a cererii de chemare în judecată, ci în susținerea motivelor de apel referitoare la nelegalitatea sentinței atacate din perspectiva încălcării, la soluționarea cauzei în primă instanță, a dreptului la un proces echitabil, a dreptului de acces efectiv la instanță, a dreptului la nediscriminare și a dreptului la respectarea bunurilor. Deoarece a apreciat inadmisibilă invocarea în apel a normelor convenționale menționate, instanța de apel nu a mai intrat în cercetarea fondului, iar instanța de recurs nu poate proceda ea însăși la examinarea acestor critici, față de dispozițiile art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curte a casat decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel. Prin decizia nr. 440/A din 11 martie 2015 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, în rejudecarea apelului, intimata Parohia Ortodoxă Săpânța a depus la dosar planșe foto extrase din W. și fragmente din lucrări referitoare la bisericile ortodoxe și greco-catolice din Transilvania, iar apelanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânța a depus la dosar date privind apartenența religioasă a locuitorilor din localitatea Săpânța și din țară, pe baza recensămintelor oficiale.

Reclamanta Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Săpânța a depus concluzii scrise la dosar, prin care a invocat și susținut, în esență, trei motive de apel: interzicerea de facto a accesului efectiv la instanță a unui cult, deoarece are mai puțini enoriași, ceea ce reprezintă, în opinia ei, o încălcare a art. 6 și a art. 13, coroborate cu art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului; aplicarea neunitară a legii, ceea ce în opinia aceleiași apelante reprezintă o încălcare a art. 6 și a art. 46 coroborate cu art. 14 din aceeași Convenție Europeană a Drepturilor Omului; constatarea caracterului abuziv al deposedării apelantei prin Decretul nr. 358/1948, urmată de reconfiscarea bisericii prin admiterea cererii reconvenționale a pârâtei în baza deja abrogatului Decret nr. 177/1948, fără întrunirea condițiilor prevăzute de el, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Se reține de către instanța de apel că în anul 1948, în baza Decretului nr. 358/1948 și a Decretului nr. 177/1948, cultul greco-catolic a fost desființat, iar averea imobilă și mobilă a comunității creștine greco-catolice din Săpânța, a trecut la comunitatea ortodoxă din Săpânța. Aceasta din urmă deși a depus diligențe să-și intabuleze dreptul de proprietate în cartea funciară, nu a reușit, deoarece cărțile funciare ale comunei Săpânța au fost predate în perioada 1940-1944 în timpul regimului maghiar instaurat în această parte de țară în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940, Judecătoriei Teceu din Ucraina, de unde nu s-au mai restituit. Decretul nr. 358/1948 a fost abrogat prin Decretul-lege nr. 9/1989, iar Decretul nr. 177/1948 a fost abrogat prin Legea nr. 489/2006.

S-a apreciat că abrogarea Decretului nr. 358/1948 și recunoașterea cultului greco-catolic prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu pot duce la concluzia că „de jure”, bunurile revendicate nu au ieșit niciodată din proprietatea apelantei. Din contră, reclamanta a predat proprietatea prin efectul legii, iar pârâta a dobândit proprietatea asupra imobilelor în litigiu, tot prin efectul legii, urmată de exercitarea dreptului de proprietate de către Parohia Ortodoxă Săpânța.

Din probele administrate în cauză, a rezultat că în 1993, din cele 3.360 persoane existente în localitatea Săpânța, nu era niciuna de confesiune greco-catolică, ulterior numai 10 persoane declarându-se greco-catolice dintr-un total de peste 3.000 de persoane; la recensământul din anul 2002 în localitatea Săpânța figurau 2.936 persoane de confesiune ortodoxă și 65 persoane de confesiune greco-catolică; la recensământul din anul 2011 în localitatea Săpânța s-au declarat ortodoxe 2.538 persoane, iar greco-catolice 24 persoane.

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 37 alin. (5) din Decretul nr. 177/1948, Curtea de apel a constatat că aceste afirmații nu corespund realității, deoarece prin încheierea de CF nr. 864/1950 a Judecătoriei Populare Mixte Sighet, Secția cărților funciare, s-a atestat că în baza adresei din 17 mai 1950 aprobată de Consiliul Eparhial Ortodox Român sub nr. 6111/1950, s-a decis transcrierea asupra imobilelor ce au format proprietatea comunității locale greco-catolice din comuna Săpânța, cuprinse în mai multe cărți funciare, printre care și CF nr. BB Săpânța. Conform datelor statistice din anul 1948, din totalul locuitorilor comunei Săpânța de 3.451 persoane, un număr de 3.451 persoane au trecut de la cultul greco-catolic la cel ortodox, fiind astfel respectate dispozițiile legale.

Admițând în parte cererea reconvențională, prima instanță a respectat dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, care în art. 3 alin. (1) prevede că „Situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”. S-a apreciat că legiuitorul a pus la îndemâna cultelor religioase un mecanism juridic prin care o comisie mixtă formată din reprezentanți ai celor două culte religioase să soluționeze diferendele dintre ele, iar dacă nu se ajunge la un rezultat acceptat de ambele părți, partea nemulțumită are deschisă calea acțiunii în justiție, reconstituirea proprietății fiind supusă procedurii prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990.

În aceste condiții s-a apreciat că speranța de a-și redobândi dreptul de proprietate, nu poate fi asimilată noțiunii de „bun” în sensul art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acordând prioritate principului dorinței majorității credincioșilor, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 nu încalcă principiul democratic al Statului Român sau libertatea cultelor religioase, deoarece democrația presupune și aplicarea principiului majorității, instituind un criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor. Măsura abuzivă a desființării cultului greco-catolic în anul 1948 urmată de trecerea lăcașurilor de cult și a averilor parohiilor greco-catolice la comunitățile locale ortodoxe, nu poate fi reparată prin nesocotirea voinței majorității credincioșilor din prezent, care sunt covârșitor majoritari ortodocși, deoarece s-ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice.

Pornind de la numărul majoritar al credincioșilor ortodocși, față de cel al credincioșilor catolici, potrivit ultimelor recensăminte, precum și de la neexprimarea opțiunii credincioșilor care au aparținut cultului greco-catolic desființat în anul 1948, de a reveni la acest cult, în urma recunoașterii sale în anul 1990, Curtea de apel a considerat că nu poate face abstracție de voința credincioșilor, urmând ca imobilele în litigiu să rămână la dispoziția comunității locale de cult ortodox, majoritară în localitate. Introducerea drept criteriu de preferință a dorinței credincioșilor, reprezintă opțiunea legiuitorului, care a înțeles să reglementeze astfel materia retrocedărilor unor imobile cu afectațiune specială de lăcașuri de cult, motiv pentru care instanța nu poate cenzura oportunitatea adoptării acestor norme.

Sub acest aspect, este de reținut că prin Deciziile nr. 23/1993, nr. 127/1994, nr. 49/1995 și respectiv nr. 804/2012, Curtea Constituțională pronunțându-se asupra neconstituționalității art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a statuat că democrația presupune și aplicarea principiului majorității, or, din teza ultimă a art. 3, „ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri", rezultă chiar aplicarea acestui principiu, prin instituirea unui criteriu social, cel al opțiunii majorității enoriașilor.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, prevăzută la art. 29 alin. (5) din Constituție, dar și libertatea credințelor religioase prevăzută la alin. (1) al aceluiași art. În condițiile în care în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al opțiunii majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde și principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Altminteri, ar însemna că în mod nejustificat, credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic, printr-o măsură luată împotriva voinței lor.

Or, un asemenea punct de vedere ar fi contrar dispozițiilor art. 57 din Constituție, potrivit cărora cetățenii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți. Dacă, în ipoteza reconstituirii proprietății, s-ar face abstracție de opțiunea majorității, aceasta ar însemna încălcarea bunei-credințe și a respectului drepturilor altora, care au fost ridicate la rangul de principii constituționale. Instanța de apel a reținut că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, prima instanță a avut în mod corect în vedere împrejurarea că marea majoritate a credincioșilor din localitatea Săpânța sunt ortodocși, prezumând astfel că dorința credincioșilor este ca biserica să continue să le rămână în proprietate.

Prezumția nu a fost răsturnată însă de reclamantă cu nici o probă. Totodată, averea Parohiei Greco-Catolice Săpânța din anul 1948, a fost rodul muncii comunității creștinilor greco-catolici din localitatea Săpânța, comunitate care din cauza condițiilor social-istorice s-a transformat în sensul că foștii greco-catolici sau urmașii lor, la peste o jumătate de secol au devenit ortodocși și nu înțeleg (deși acum au libertatea deplină) să revină la cultul greco-catolic.

Reclamanta a susținut că i s-ar fi încălcat de facto accesul efectiv la instanță, încălcându-se dispozițiile art. 6 și 13 coroborate cu art. 14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, în aplicarea cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în cauza Lungoci contra României, că accesul reclamantului la o instanță numai ca acțiunea să poată fi respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a unor dispoziții legale, nu îndeplinește exigențele stabilite prin dispozițiile art. 6 parag. 1 din Convenție. Instanța de apel a apreciat că, în realitate, reclamanta a avut acces la instanță, acțiunea ei fiind analizată pe fond și respinsă ca atare, iar nu în baza excepției inadmisibilității.

Instituind criteriul dorinței majorității credincioșilor, legiuitorul nu a stabilit o condiție legală pe care nicio parohie greco-catolică să nu o poată îndeplini așa cum susține apelanta, deoarece în prezent pentru credincioșii din România inclusiv din Săpânța, având libertatea religioasă deplină, este posibilă trecerea tuturor sau a majorității credincioșilor ortodocși la cultul greco-catolic, numai că această libertate religioasă nu îi poate obliga să treacă. Nici nu se întrevăd perspective de creștere importantă a adepților cultului greco-catolic în comuna Săpânța, câtă vreme din recensământul efectuat în anul 2011 rezultă că existau 24 persoane greco-catolice, în timp ce adepții cultului adventist de ziua a șaptea erau de aproape 10 ori mai mulți, adică 224 persoane (tendința evidentă fiind de migrare spre cultele evanghelice), în timp ce adepți ai cultului ortodox erau 2.538 locuitori, din totalul de 2.903 locuitori ai comunei Săpânța.

Susținerea reclamantei că întrucât în toate localitățile țării (în special în cele din Transilvania) credincioșii ortodocși sunt majoritari față de credincioșii greco-catolici, nu se asigură accesul la instanță, este eronată sub două aspecte: judecătorul este obligat să aplice dispozițiile legale incidente la speța din cauza pe care a fost învestit să o judece, el neavând îndreptățirea să facă aprecieri la modul general, deoarece nu este legiuitor, iar în al doilea rând, practica judiciară oferă nenumărate exemple de hotărâri prin care acțiuni care au fost apreciate ca fiind întemeiate ale parohiilor greco-catolice, chiar dacă enoriașii acestora erau puțini, au fost admise în contradictoriu cu parohiile ortodoxe.

Cauzele Parohia Greco-Catolică Sâmbăta Bihor și Parohia Greco-Catolică Sfântul Vasile cel Mare din str. Polonă, nu fac decât să ilustreze accesul efectiv la instanțe al parohiilor greco-catolice din România, dar ele nu pot fi aplicate speței de față. Dreptul la acces la un tribunal trebuie să respecte și principiul securității juridice, considerat ca fiind inerent atât dreptului Convenției, cât și dreptului comunitar, deoarece unul din elementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care impune printre altele că soluția dată în mod definitiv de către instanță litigiului, să nu fie repusă în discuție, așa cum s-a statuat în cauza Brumărescu contra României.

Dispozițiile art. 9 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului referitoare la dreptul fiecărei persoane fizice la libertatea de gândire, de conștiință și de religie, precum și la libertatea de a-și manifesta religia sau convingerile, au fost respectate în speță, după abrogarea Decretului nr. 358/1948 prin Decretul-lege nr. 9/1989, în România este asigurat dreptul la adeziune față de cultul greco-catolic fără nicio îngrădire, iar din fotografiile depuse în apel, chiar dacă nu au fost depuse procedural și prin urmare nu sunt reținute ca probe, rezultă că credincioșii greco-catolici din comuna Săpânța au o clădire din lemn și o alta din zidărie, amenajate pentru oficierea slujbelor, dar totodată au înălțat și fundația unei viitoare biserici.

Art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului conform căruia „Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale”, a fost de asemenea respectat în speță, unde reclamantei i s-a garantat dreptul subiectiv de a ataca în fața instanțelor naționale orice încălcare a drepturilor apărate prin Convenție. Conform art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului „Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație”.

Acest text reprezintă reglementarea internațională a discriminării, text care de asemenea nu a fost încălcat în speță. La rândul său, art. 46 din Convenție, se referă la „forța obligatorie și executarea hotărârilor”. Reclamanta s-a referit, de la decizia civilă nr. 608/1995 până la decizia civilă nr. 1522/2005 ale Curții de Apel București, prin care s-a statuat că „problema reconstituirii dreptului de proprietate și apartenenței proprietății nu se fac în funcție de numărul acestora”, la deciziile nr. 1502/2010, nr. 5847/2012 și nr. 7143/2013 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și la cauzele CEDO Păduraru împotriva României și Tudor împotriva României.

Numai că practica judiciară nu este izvor de drept, iar fiecare speță are individualitatea ei, faptul că într-o cauză s-a pronunțat o anumită soluție, nu înseamnă că, în mod automat, în toate cauzele următoare similare (dar nicidecum identice), este obligatorie pronunțarea aceleiași soluții, fiecare instanță învestită având dreptul și obligația să analizeze cauza cu care este învestită, prin prisma circumstanțelor concrete de fapt și de drept, a probelor administrate și a dispozițiilor legale incidente, practica judiciară neconstituind izvor de drept. Pentru repararea abuzurilor din perioada totalitară, C.E.D.O. a statuat în cauza-pilot Atanasiu contra României că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar stabili pentru statele contractante o obligație generală de restituire a bunurilor care au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție are în vedere instituirea unui control internațional al modului în care autoritățile naționale ale statelor semnatare ale Convenției asigură respectarea exercițiului dreptului de proprietate, de care proprietarul nu poate fi lipsit decât pentru o cauză de utilitate publică, situație în care este necesară acordarea unei despăgubiri. Același art. recunoaște puterea statelor de reglementare juridică a folosirii bunurilor proprietatea cuiva în interesul general, conferindu-le facultatea de a pune pe primul plan nu protecția dreptului de proprietate privată, ci funcția lui socială, sens în care nu există un control internațional al modului în care statele uzează de această prerogativă a lor.

Câtă vreme la data introducerii acțiunii asupra imobilelor în litigiu era intabulată parțial pârâta, reclamanta nemaiexercitând dreptul asupra lor din anul 1948, ea nu mai are un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, dar nici măcar o „speranță legitimă” de a-și redobândi dreptul de proprietate, câtă vreme reconstituirea lui este supusă procedurii prevăzute de Decretul-lege nr. 126/1990. În mod greșit susține reclamanta că prima dată i s-a confiscat biserica în anul 1948 în baza Decretului nr. 358/1948, iar a doua oară cu efect retroactiv în anul 2014 în temeiul Decretului-lege nr. 177/1948.

În anul 1948 imobilele revendicate de reclamantă au trecut din proprietatea comunității religioase greco-catolice din comuna Săpânța, în proprietatea comunității ortodoxe din comuna Săpânța, cu alte cuvinte s-a schimbat numai cultul enoriașilor, dar enoriașii au rămas aceiași de atunci și până în prezent, personal sau prin urmașii lor, nefiind preluate de cineva străin de comunitatea care le-a dobândit; în anul 2014 doar s-a constatat dreptul de proprietate al pârâtei asupra Bisericii Ortodoxe Săpânța amplasată pe terenul identificat cu nr. cadastral T3. Conform art. 37 din Legea nr. 54/1928 modificată prin Decretul-lege nr. 620/1943 „Comunitățile bisericești locale își pierd dreptul lor de proprietate și posesiune asupra bunurilor respective când majoritatea credincioșilor lor a trecut la comunitatea locală a altui cult.

În acest caz bunurile trec de drept în patrimoniul comunității locale a majorității credincioșilor cultului