ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 435/2014

Deliberând asupra contestației în anulare de față, constată: Prin decizia nr. 5174 din 15 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, în majoritate, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Lugoj, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. și Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolică împotriva deciziei nr. 102/A din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Decizia nr. 5174/2011 a fost pronunțată, cu opinia separată a doamnei judecător A.L.C., în sensul admiterii recursului declarat de reclamanții mai sus menționați împotriva aceleiași decizii, modificării în parte a deciziei nr. 102/A din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia și respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de pârâta Parohia Ortodoxă L. împotriva sentinței nr. 39 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Hunedoara, secția civilă.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate. Prin decizia nr. 102 din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă, a fost admis apelul declarat de Parohia Ortodoxă Română L. și schimbată sentința în sensul respingerii acțiunii. A fost admisă excepția inadmisibilității cererii de aderare la apel a pârâtului Protopopiatul Ortodox Petroșani și respinsă, în consecință, aderarea la apel formulată de acesta. A fost admisă excepția tardivității cererii de aderare la apel a pârâtei Episcopia Devei și Hunedoarei, fiind respinsă în consecință, aderarea la apel formulată de aceasta. Decizia civilă nr. 102/A din 11 iunie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia a fost atacată cu recurs de către reclamanți, fără încadrarea motivelor care au fost, însă, dezvoltate în drept.

Reclamanții au susținut nelegalitatea hotărârii cu trimitere generică la dispoz. art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ. - S-a arătat, în prezentarea argumentelor, că, prin soluția adoptată, au fost ignorate atât declarațiile martorilor, cât și înscrisurile depuse de către reclamanți, schimbându-li-se înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestora. Astfel, din majoritatea înscrisurilor rezultă că noii-veniți în Valea Jiului erau greco-catolici și nu ortodocși, că preotul care slujea pentru rutenii așa-ziși ortodocși era de religie greco-catolică. Din declarațiile martorilor prezentați de către reclamanți, instanța a reținut doar numărul credincioșilor greco-catolici care este net inferior celui ortodox, concluzionând, în mod eronat, că dreptul de proprietate aparține cultului majoritar deși proprietatea este noțiunea juridică independentă de numărul părților, se dobândește prin titlu juridic valabil și este opozabilă erga omnes, în sensul art. 480 C. civ.

- S-a susținut că Biserica Ortodoxă Română a dobândit dreptul de proprietate în baza Decretului nr. 358/1948 care este un act abuziv, abrogat, de altminteri, prin Decretul-lege nr. 9/1989. În realitate, recurenții-reclamanți nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra averii Parohiei L., iar intimata-pârâtă a ocupat și continuă să ocupe acest imobil prin violență și fără vreun titlu. În aceste condiții, notarea bisericii de sub B2 în favoarea Parohiei Ortodoxe L., prin efectul Decretului nr. 358/1948, este nulă și lipsită de efecte juridice. - Prin refuzul de a se prezenta la dialogul interconfesional, intimata-pârâtă a renunțat implicit la consultarea credincioșilor din comunitate, astfel încât, în mod inutil s-a prevalat, în apel, de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 referitoare la voința credincioșilor.

Recurenții-reclamanți nu s-au substituit dorinței credincioșilor din comunitate atunci când au promovat prezenta acțiune, ci au revendicat, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2)-(4) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat, prin Legea nr. 182/2005, imobilul al cărui proprietari de drept sunt. Or, potrivit textelor menționate, „partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”, iar în conformitate cu art. 480-481 C. civ., nimeni nu poate fi silit să cedeze proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică, primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

- De asemenea, s-a solicitat să fie luat în considerare și dreptul la libertatea religioasă, garantat de Constituție și de Convenția Europeană, faptul că retrocedarea averii bisericii nu ține de numărul credincioșilor, ci de proprietarul înscris în cartea funciară, respectiv Biserica Greco-Catolică, deținătoarea în proprietate a imobilului până în anul 1948. - S-a susținut că enoriașii greco-catolici sunt îngrădiți în dreptul la exercitarea propriei religii care s-ar exercita liber numai dacă aceștia ar avea posibilitatea participării la serviciile religioase în propria biserică și nu într-o biserică aparținând altui cult religios. Analizând aspectele deduse judecății pe calea recursului, Înalta Curte prin decizia nr. 5174 din 15 iunie 2011 a constatat următoarele: Dispozițiile prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, și 8 C. proc.

civ. sunt indicate de o manieră formală, nefiind susținute de dezvoltarea unor argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs și să facă posibil controlul de legalitate. Dimpotrivă, ignorând exigențele procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, recurenții fac trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză (declarații de martori, înscrisuri) pretinzând că ar fi avut loc „denaturarea conținutului acestora” și „schimbarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic”. Se tinde astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanță, mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei - care sunt în căderea instanțelor fondului - ci legalitatea soluției adoptate, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt determinată de instanțele fondului.

De asemenea, în mod greșit, prin nesocotirea conținutului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se pretinde că ar fi avut loc denaturarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al mijloacelor de probă - ceea ce ar fi condus la stabilirea unei alte situații de fapt - deși textul menționat vizează ipoteza în care actului juridic în înțelesul său material, de negotium juris, care sprijină pretențiile părții, i-ar fi fost denaturate clauzele clare, neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin intenției, voinței părților. - În privința motivelor prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., s-a reținut că nu sunt dezvoltate niciun fel de argumente care să facă posibil controlul de legalitate. - Se va constata totuși, cu referire la art. 306 alin. (3) C. proc.

civ., că prezentarea criticilor vizând greșita aplicare a normelor de drept material (dispoz. art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005, art. 480, 481 C. civ.), ca și a principiilor degajate din Convenția Europeană, fac posibilă încadrarea în motivul de recurs reglementat prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar au caracter nefondat. Astfel, fiind vorba de solicitarea de retrocedare a unui lăcaș de cult aparținând Bisericii Române Unită cu Roma (greco-catolică), instanța de apel a stabilit în mod corect cadrul normativ special în care pot fi valorificate asemenea pretenții.

Conform Decretului-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma a fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolic) distingându-se între două situații: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului, restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor actuală și b) situația lăcașurilor de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate care dețin aceste bunuri.

Față de această reglementare cu caracter special, în mod corect, întrucât era învestită cu o acțiune în retrocedarea lăcașului de cult, instanța de apel a constatat și a dat eficiență criteriului referitor la dorința credincioșilor (majoritari ortodocși) din comunitatea care deține bunul, statuând totodată, asupra caracterului nelegal al raționamentului de primă instanță care a procedat la o simplă comparare de titluri ignorând norma specială. - De o manieră contradictorie, recurenții susțin pe de o parte, că Parohia Ortodoxă Română L. ar fi renunțat la consultarea dorinței credincioșilor și pe de altă parte că reclamanții, promovând acțiunea, nu s-au substituit voinței credincioșilor, întrucât au revendicat, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2)-(4) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 182/2005, imobilul ai cărui proprietari sunt de drept.

Or, sub primul aspect a rezultat că în Lupeni sunt 24.968 credincioși ortodocși și numai 509 credincioși greco-catolici, că cei care au fost nevoiți să treacă în anul 1948 la cultul ortodox nu vor să revină la cultul greco-catolic și că încercarea de rezolvare în cadrul comisiei mixte clericale a avut loc (conform procesului-verbal din 20 aprilie 2007, care a consemnat dialogul dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică, partea ortodoxă arătând că nu poate fi primită solicitarea de retrocedare a lăcașului având în vedere dorința credincioșilor din parohie și faptul că din 1948 până în prezent, ortodocșii au fost cei care au administrat lăcașul de cult).

Sub cel de-al doilea aspect, pretinzând revendicarea lăcașului în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), recurenții neagă însuși conținutul textului art. 3, ale cărui alineate trebuie interpretate sistematic și ținând seama de finalitatea legii. Astfel, rațiunea pentru care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi, respectiv alin. (2)-(4), prin O.G. nr. 64/2004, (aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau la acel moment că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide calea acțiunii în instanță.

De aceea, adăugarea la art. 3 a alin. conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificația transformării cererii în retrocedare reglementată de norma specială, într-o cerere în revendicare de drept comun. Învestită cu o astfel de cerere instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Altfel spus, în virtutea plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special. Faptul că s-a stabilit drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un aspect de opțiune a legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), instanței de judecată nefiindu-i permis să cenzureze oportunitatea legii.

De altfel, pronunțându-se asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din Decretul nr. 126/1990 și la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea Constituțională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase (Decizia Curții Constituționale nr. 23/1993, Decizia Curții Constituționale nr. 49/1995). Aceasta, întrucât democrația „presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3 - ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri - rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social, acela al opțiunii majorității enoriașilor”.

Totodată, s-a statuat că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat, dar și libertatea credințelor religioase”, iar în condițiile în care „în aceeași comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe” întrucât „altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioșii ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec la cultul greco-catolic”.

Dincolo de împrejurarea că, astfel cum s-a menționat anterior, modalitatea de reglare a relațiilor sociale, de reconstituire a averii comunităților religioase reprezintă un aspect de politică legislativă (iar nu de activitate jurisdicțională, care să regleze pe cale pretoriană asemenea aspecte, înlăturând legea specială) în același timp, nu se poate susține că o asemenea lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului voinței credincioșilor. Astfel cum a reținut și instanța de apel, o măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data adoptării acelei măsuri.

Or, restituirea bunurilor ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiției impuse de art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilității și securității raporturilor juridice. Aceasta, întrucât reconstituirea dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice, iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate (a se vedea în acest sens și jurisprundența Curții Europene a Drepturilor Omului la care recurenții înșiși fac trimitere, respectiv cauza Raicu împotriva României). - Pretinzând că demersul lor în justiție trebuia rezolvat prin înlăturarea criteriului dorinței majorității credincioșilor, respectiv ca pe o acțiune în revendicare de drept comun, recurenții-reclamanți ignoră raportul dintre legea generală și cea specială și faptul că rezolvarea acestuia se realizează în favoarea reglementării speciale (întrucât specialia generalibus derogant).

- Pe de altă parte, pentru a putea promova o acțiune în revendicare de drept comun, fără a fi nevoiți să urmeze legea specială, reclamanții trebuie să se poată prevala de existența unui „bun”, a unui drept de proprietate în patrimoniul lor, pe care să-l poată astfel valorifica.

Or, prin Decretul nr. 358/1948 cultul greco-catolic a fost desființat, iar bunurile din patrimoniul Bisericii Greco-Catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat (conform încheierii de carte funciară din 05 decembrie 1967) pe numele Parohiei Ortodoxe Române L. Faptul că prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică), urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este supusă unei anumite proceduri (date prin dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate neputând fi asimilată noțiunii de bun.

În același timp, în cadrul unei astfel de acțiuni reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 pentru ca, pretinzând o preluare abuzivă a bunului să susțină că acesta nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul lor (ceea ce le-ar justifica promovarea unei cereri în revendicare) întrucât dispozițiile menționate își găsesc aplicabilitatea numai în măsura în care bunurile nu fac obiectul unei legi speciale de reparație (ceea ce în speță, însă, există). De asemenea, demersul reclamanților într-o acțiune în revendicare de drept comun nu ar fi justificat nici din perspectiva normelor convenționale și a jurisprudenței instanței europene care dau o anumită accepțiune noțiunii de bun.

Astfel, existența unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 din hotărârea-pilot Atanasiu ș.a. contra României). De asemenea, transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce ar rezulta din simpla constatare a ilegalității preluării bunului de către stat este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație (în speță, O.G.

nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), astfel cum rezultă din aceeași hotărâre a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Atanasiu (parag. 142). - Contrar susținerii recurenților, prin soluția adoptată nu se ajunge la o îngrădire a dreptului la exercitarea propriei religii pentru că, așa cum ei înșiși arată în dezvoltarea criticii sub acest aspect, „exercitarea religiei este o chestiune intimă”, care presupune în primul rând „o implicare sufletească aparte și puternică”.

În același timp, legiuitorul a reglementat și ipoteza în care nu se pot restitui în natură lăcașurile de cult, statuând prin dispozițiile art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990 că „în localitățile în care numărul lăcașurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioșilor, statul va sprijini construirea de noi lăcașuri de cult, în care scop va pune la dispoziția cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun de acest teren și va contribui cu fonduri bănești la constituirea resurselor financiare necesare”. În felul acesta, statul, ca organizator al vieții sociale, a asigurat condițiile manifestării convingerilor religioase fără să aducă, așa cum se susține, o limitare determinată de numărul credincioșilor (și o limitare de ordin material) exercițiului acestor drepturi.

Este vorba aici și de îndeplinirea obligației pozitive a statului pentru realizarea exercițiului efectiv al dreptului la libertatea de conștiință și de religie. Pentru considerentele arătate, toate criticile de nelegalitate încadrabile în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. au fost apreciate, ca nefondate. Împotriva deciziei nr. 5174 din 15 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, (pronunțată în Dosarul nr. 7746/97/2008) au formulat, la data de 18 iulie 2011, contestație în anulare reclamanții Episcopia Română Unită cu Roma Lugoj, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. și Protopopiatul Român Unit cu Roma, solicitând schimbarea în tot a deciziei sus-menționate, în sensul admiterii acțiunii.

În esență, contestatorii au susținut că își întemeiază calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 din același cod.

Ca atare, s-a precizat că au fost încălcate dispozițiile art. 37 și 38 din Decretul nr. 177/1948, cele ale Decretului nr. 358/1948, precum și prevederile Constituției din anul 1948, prin faptul că nu s-a dovedit că trecerea credincioșilor cultului greco-catolic la cultul ortodox a fost liber consimțită, că Decretul-lege nr. 358/1948 nu prevedea trecerea lăcașurilor de cult în proprietatea Bisericii Ortodoxe, astfel încât, contestatorii-reclamanți au solicitat să se constate că nu au pierdut calitatea de proprietari asupra imobilului biserică și, de aceea, au calificat acțiunea ca fiind în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., condiție în care trebuia verificată legalitatea constituirii titlului intimaților.

Au fost făcută susțineri, în sensul că, nici Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, prin Legea nr. 182/2005 și nici Legea nr. 247/2005 nu constituie legi de retrocedare/reconstituire a dreptului de proprietate și nu au caracter reparator privind lăcașurile de cult, stabilindu-se că regimul juridic al imobilelor ce au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat prin lege specială, or această lege specială nu a fost adoptată. Mai susțin contestatorii că, atât timp cât averea Parohiei Greco-Catolice L. nu a trecut în proprietatea statului, aceasta nu avea cum să o redistribuie, iar în aceste condiții, reclamanții nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra averii Parohiei L., iar intimata-pârâtă a ocupat și continuă să ocupe acest imobil, prin violență și fără vreun titlu.

Înalta Curte constată perimată contestația în anulare pentru considerentele ce succed: Prin încheierea din 25 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a suspendat judecata contestației în anulare, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. Prin rezoluția din 09 decembrie 2013, s-a dispus, din oficiu, repunerea cauzei pe rol în vederea discutării perimării, părțile fiind citate legal pentru termenul din 11 februarie 2014. Verificând incidența prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă de drept, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an”.

Apreciind că de la data întreruperii cursului judecății, conform art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., niciuna dintre părți nu a solicitat reluarea judecății, constată că în cauză sunt aplicabile dispozițiile procesuale mai sus evocate, contestația în anulare fiind perimată de drept, ca o consecință a lipsei de stăruință a părților în desfășurarea activității judiciare. Ca atare, în reglementarea prevăzută de C. proc. civ., în cuprinsul Secțiunii a VI-a, Capitolul III, perimarea sancționează dezinteresul manifestat de părți, în îndeplinirea obligațiilor procesuale și se întemeiază pe o prezumție de abandonare a judecății, dedusă din simplul fapt al rămânerii litigiului în nelucrare un anumit interval de timp, stabilit de lege.

Ca o condiție a perimării, culpa procesuală exprimă tocmai caracterul de sancțiune al acestei instituții de drept procesual civil. Astfel, examinând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare a rămas în nelucrare din vina părții, timp de mai mult de 1 an, fiind întrunită condiția prevăzută de art. 248 alin. (1) din același cod. Cum, potrivit art. 252 alin. (1) și (2) C. proc. civ. perimarea se poate constata din oficiu, instanța supremă va face aplicarea acestor texte procedurale, dând eficiență prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incidente în cauză și va constata perimată contestația în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată perimată contestația în anulare formulată de contestatorii Episcopia Română Unită cu Roma Lugoj, Parohia Română Unită cu Roma L. și Protopopiatul Român Unit cu Roma împotriva deciziei nr. 5174 din 15 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2014.