ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 435/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 435/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra contestației

în anulare de față, constată:

Prin decizia nr. 5174

din 15 iunie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate

intelectuală, în majoritate, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanții

Episcopia Română Unită cu Roma Greco-Catolică Lugoj, Parohia Română Unită cu Roma

Greco-Catolică L. și Protopopiatul Român Unit cu Roma Greco-Catolică împotriva deciziei

nr. 102/A din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Decizia nr. 5174/2011

a fost pronunțată, cu opinia separată a doamnei judecător A.L.C., în sensul admiterii

recursului declarat de reclamanții mai sus menționați împotriva aceleiași decizii,

modificării în parte a deciziei nr. 102/A din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Alba

Iulia și respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de pârâta Parohia Ortodoxă

L. împotriva sentinței nr. 39 din 13 februarie 2009 a Tribunalului Hunedoara, secția

civilă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale deciziei atacate.

Prin decizia nr. 102

din 11 iunie 2010 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția civilă, a fost admis apelul

declarat de Parohia Ortodoxă Română L. și schimbată sentința în sensul respingerii

acțiunii.

A fost admisă excepția

inadmisibilității cererii de aderare la apel a pârâtului Protopopiatul Ortodox Petroșani

și respinsă, în consecință, aderarea la apel formulată de acesta.

A fost admisă excepția

tardivității cererii de aderare la apel a pârâtei Episcopia Devei și Hunedoarei,

fiind respinsă în consecință, aderarea la apel formulată de aceasta.

Decizia civilă nr. 102/A

din 11 iunie 2011 a Curții de Apel Alba Iulia a fost atacată cu recurs de către

reclamanți, fără încadrarea motivelor care au fost, însă, dezvoltate în drept.

Reclamanții au susținut

nelegalitatea hotărârii cu trimitere generică la dispoz. art. 304 pct. 6, 7, 8 și

9 C. proc. civ.

- S-a arătat, în prezentarea

argumentelor, că, prin soluția adoptată, au fost ignorate atât declarațiile martorilor,

cât și înscrisurile depuse de către reclamanți, schimbându-li-se înțelesul lămurit

și vădit neîndoielnic al acestora.

Astfel, din majoritatea

înscrisurilor rezultă că noii-veniți în Valea Jiului erau greco-catolici și nu ortodocși,

că preotul care slujea pentru rutenii așa-ziși ortodocși era de religie greco-catolică.

Din declarațiile martorilor

prezentați de către reclamanți, instanța a reținut doar numărul credincioșilor greco-catolici

care este net inferior celui ortodox, concluzionând, în mod eronat, că dreptul de

proprietate aparține cultului majoritar deși proprietatea este noțiunea juridică

independentă de numărul părților, se dobândește prin titlu juridic valabil și este

opozabilă erga omnes, în sensul art. 480 C. civ.

- S-a susținut că Biserica

Ortodoxă Română a dobândit dreptul de proprietate în baza Decretului nr. 358/1948

care este un act abuziv, abrogat, de altminteri, prin Decretul-lege nr. 9/1989.

În realitate, recurenții-reclamanți

nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra averii Parohiei L., iar intimata-pârâtă

a ocupat și continuă să ocupe acest imobil prin violență și fără vreun titlu.

În aceste condiții, notarea

bisericii de sub B2 în favoarea Parohiei Ortodoxe L., prin efectul Decretului

nr. 358/1948, este nulă și lipsită de efecte juridice.

- Prin refuzul de a se

prezenta la dialogul interconfesional, intimata-pârâtă a renunțat implicit la consultarea

credincioșilor din comunitate, astfel încât, în mod inutil s-a prevalat, în apel,

de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 referitoare la voința

credincioșilor.

Recurenții-reclamanți

nu s-au substituit dorinței credincioșilor din comunitate atunci când au promovat

prezenta acțiune, ci au revendicat, în conformitate cu prevederile art. 3 alin.

(2)-(4) din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost completat, prin Legea

nr. 182/2005, imobilul al cărui proprietari de drept sunt.

Or, potrivit textelor

menționate, „partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit

dreptului comun”, iar în conformitate cu art. 480-481 C. civ., nimeni nu poate fi

silit să cedeze proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică,

primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.

- De asemenea, s-a solicitat

să fie luat în considerare și dreptul la libertatea religioasă, garantat de Constituție

și de Convenția Europeană, faptul că retrocedarea averii bisericii nu ține de numărul

credincioșilor, ci de proprietarul înscris în cartea funciară, respectiv Biserica

Greco-Catolică, deținătoarea în proprietate a imobilului până în anul 1948.

- S-a susținut că enoriașii

greco-catolici sunt îngrădiți în dreptul la exercitarea propriei religii care s-ar

exercita liber numai dacă aceștia ar avea posibilitatea participării la serviciile

religioase în propria biserică și nu într-o biserică aparținând altui cult religios.

Analizând aspectele deduse

judecății pe calea recursului, Înalta Curte prin decizia nr. 5174 din 15 iunie 2011

a constatat următoarele:

Dispozițiile prevăzute

de art. 304 pct. 6, 7, și 8 C. proc. civ. sunt indicate de o manieră formală, nefiind

susținute de dezvoltarea unor argumente care să se subsumeze acestor motive de recurs

și să facă posibil controlul de legalitate.

Dimpotrivă, ignorând exigențele

procedurale specifice acestei căi extraordinare de atac, recurenții fac trimitere

la mijloacele de probă administrate în cauză (declarații de martori, înscrisuri)

pretinzând că ar fi avut loc „denaturarea conținutului acestora” și „schimbarea

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic”.

Se tinde astfel, la o

cenzurare a aprecierii date de instanță, mijloacelor de probă și la o devoluare

a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu

se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei - care sunt în căderea instanțelor

fondului - ci legalitatea soluției adoptate, respectiv corecta aplicare a legii

la situația de fapt determinată de instanțele fondului.

De asemenea, în mod greșit,

prin nesocotirea conținutului art. 304 pct. 8 C. proc. civ., se pretinde că ar fi

avut loc denaturarea înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al mijloacelor de

probă - ceea ce ar fi condus la stabilirea unei alte situații de fapt - deși textul

menționat vizează ipoteza în care actului juridic în înțelesul său material, de

negotium juris, care sprijină pretențiile părții, i-ar fi fost denaturate clauzele

clare, neechivoce, dându-i-se un alt sens, străin intenției, voinței părților.

- În privința motivelor

prevăzute de art. 304 pct. 6 și 7 C. proc. civ., s-a reținut că nu sunt dezvoltate

niciun fel de argumente care să facă posibil controlul de legalitate.

- Se va constata totuși,

cu referire la art. 306 alin. (3) C. proc. civ., că prezentarea criticilor vizând

greșita aplicare a normelor de drept material (dispoz. art. 3 din Decretul-lege

nr. 126/1990, modificat prin Legea nr. 182/2005, art. 480, 481 C. civ.), ca și a

principiilor degajate din Convenția Europeană, fac posibilă încadrarea în motivul

de recurs reglementat prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., dar au caracter

nefondat.

Astfel, fiind vorba de

solicitarea de retrocedare a unui lăcaș de cult aparținând Bisericii Române Unită

cu Roma (greco-catolică), instanța de apel a stabilit în mod corect cadrul normativ

special în care pot fi valorificate asemenea pretenții.

Conform Decretului-lege

nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma a

fost reglementată modalitatea de restituire a bunurilor preluate de stat prin efectul

Decretului nr. 358/1948 (de desființare a cultului greco-catolic) distingându-se

între două situații: a) aceea în care bunurile se află în patrimoniul statului,

restituibile (cu excepția moșiilor) în starea lor actuală și b) situația lăcașurilor

de cult și a celor parohiale, preluate de Biserica Ortodoxă Română, pentru care

restituirea se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali

ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitate

care dețin aceste bunuri.

Față de această reglementare

cu caracter special, în mod corect, întrucât era învestită cu o acțiune în retrocedarea

lăcașului de cult, instanța de apel a constatat și a dat eficiență criteriului referitor

la dorința credincioșilor (majoritari ortodocși) din comunitatea care deține bunul,

statuând totodată, asupra caracterului nelegal al raționamentului de primă instanță

care a procedat la o simplă comparare de titluri ignorând norma specială.

- De o manieră contradictorie,

recurenții susțin pe de o parte, că Parohia Ortodoxă Română L. ar fi renunțat la

consultarea dorinței credincioșilor și pe de altă parte că reclamanții, promovând

acțiunea, nu s-au substituit voinței credincioșilor, întrucât au revendicat, în

conformitate cu prevederile art. 3 alin. (2)-(4) din Decretul-lege nr. 126/1990,

astfel cum a fost completat prin Legea nr. 182/2005, imobilul ai cărui proprietari

sunt de drept.

Or, sub primul aspect

a rezultat că în Lupeni sunt 24.968 credincioși ortodocși și numai 509 credincioși

greco-catolici, că cei care au fost nevoiți să treacă în anul 1948 la cultul ortodox

nu vor să revină la cultul greco-catolic și că încercarea de rezolvare în cadrul

comisiei mixte clericale a avut loc (conform procesului-verbal din 20 aprilie 2007,

care a consemnat dialogul dintre Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică,

partea ortodoxă arătând că nu poate fi primită solicitarea de retrocedare a lăcașului

având în vedere dorința credincioșilor din parohie și faptul că din 1948 până în

prezent, ortodocșii au fost cei care au administrat lăcașul de cult).

Sub cel de-al doilea aspect,

pretinzând revendicarea lăcașului în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin.

(2) din Decretul-lege nr. 126/1990 (modificat prin Legea nr. 182/2005), recurenții

neagă însuși conținutul textului art. 3, ale cărui alineate trebuie interpretate

sistematic și ținând seama de finalitatea legii.

Astfel, rațiunea pentru

care la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 au fost adăugate trei alineate noi,

respectiv alin. (2)-(4), prin O.G. nr. 64/2004, (aprobată ulterior prin Legea

nr. 182/2005), rezultă din Expunerea de motive a Guvernului, care a avut în vedere

deblocarea accesului la justiție, în condițiile în care unele instanțe apreciau

la acel moment că nefinalizarea procedurii în fața comisiilor clericale nu deschide

calea acțiunii în instanță.

De aceea, adăugarea la

art. 3 a alin. conform căruia „dacă la termenul stabilit pentru convocarea comisiei

aceasta nu se întrunește sau dacă nu se ajunge la niciun rezultat în cadrul comisiei

ori decizia nemulțumește una dintre părți, partea interesată are deschisă calea

acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun”, nu poate avea semnificația transformării

cererii în retrocedare reglementată de norma specială, într-o cerere în revendicare

de drept comun.

Învestită cu o astfel

de cerere instanța de judecată nu poate ignora reglementarea specială în materie

care impune drept criteriu de care să se țină seama în rezolvarea unor asemenea

pretenții, dorința credincioșilor din comunitatea care deține bunurile.

Altfel spus, în virtutea

plenitudinii de jurisdicție, instanța este chemată să analizeze în fond o pretenție

deși procedura prealabilă nu a fost definitivată prin emiterea unei decizii de către

Comisia mixtă clericală, tocmai pentru a nu împiedica accesul la justiție, dar în

același timp, fără a putea ieși din limitele impuse de cadrul normativ special.

Faptul că s-a stabilit

drept criteriu de preferință dorința credincioșilor este un aspect de opțiune a

legiuitorului care a înțeles să reglementeze astfel într-o materie ce vizează imobile

cu o anumită afectațiune (lăcașuri de cult), instanței de judecată nefiindu-i permis

să cenzureze oportunitatea legii.

De altfel, pronunțându-se

asupra neconstituționalității invocate cu referire la art. 3 din Decretul nr. 126/1990

și la criteriul voinței credincioșilor în retrocedarea lăcașurilor de cult, Curtea

Constituțională a apreciat că textul nu încalcă principiul după care Statul

Român este un stat democratic și nici pe cel al libertății cultelor religioase (Decizia

Curții Constituționale nr. 23/1993, Decizia Curții Constituționale nr. 49/1995).

Aceasta, întrucât democrația

„presupune și aplicarea principiului majorității, or, din ultima parte a art. 3

- ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri

- rezultă chiar aplicarea acestui principiu prin instituirea unui criteriu social,

acela al opțiunii majorității enoriașilor”.

Totodată, s-a statuat

că „libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor față de stat,

dar și libertatea credințelor religioase”, iar în condițiile în care „în aceeași

comunitate locală există credincioși ortodocși și greco-catolici, criteriul social

al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și

a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței

religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii

acestei folosințe” întrucât „altminteri, ar însemna că, în mod nejustificat credincioșii

ortodocși majoritari să fie împiedicați să-și poată practica religia, dacă nu trec

la cultul greco-catolic”.

Dincolo de împrejurarea

că, astfel cum s-a menționat anterior, modalitatea de reglare a relațiilor sociale,

de reconstituire a averii comunităților religioase reprezintă un aspect de politică

legislativă (iar nu de activitate jurisdicțională, care să regleze pe cale pretoriană

asemenea aspecte, înlăturând legea specială) în același timp, nu se poate susține

că o asemenea lege ar fi lipsită de conținutul său reparator, prin instituirea criteriului

voinței credincioșilor.

Astfel cum a reținut și

instanța de apel, o măsură abuzivă cum a fost aceea a preluării de către stat a

lăcașurilor de cult în anul 1948, într-un stat de drept nu poate fi reparată printr-un

abuz în sens invers, care ar nesocoti opțiunea majorității credincioșilor la data

adoptării acelei măsuri.

Or, restituirea bunurilor

ce au aparținut Bisericii Greco-Catolice fără respectarea condiției impuse de

art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990 ar aduce atingere stabilității și

securității raporturilor juridice.

Aceasta, întrucât reconstituirea

dreptului nu se poate face în abstract, ignorând realitățile sociale și istorice,

iar atenuarea vechilor prejudicii nu trebuie să creeze noi neajunsuri, disproporționate

(a se vedea în acest sens și jurisprundența Curții Europene a Drepturilor Omului

la care recurenții înșiși fac trimitere, respectiv cauza Raicu împotriva României).

- Pretinzând că demersul

lor în justiție trebuia rezolvat prin înlăturarea criteriului dorinței majorității

credincioșilor, respectiv ca pe o acțiune în revendicare de drept comun, recurenții-reclamanți

ignoră raportul dintre legea generală și cea specială și faptul că rezolvarea acestuia

se realizează în favoarea reglementării speciale (întrucât specialia generalibus

derogant).

- Pe de altă parte, pentru

a putea promova o acțiune în revendicare de drept comun, fără a fi nevoiți să urmeze

legea specială, reclamanții trebuie să se poată prevala de existența unui „bun”,

a unui drept de proprietate în patrimoniul lor, pe care să-l poată astfel valorifica.

Or, prin Decretul nr.

358/1948 cultul greco-catolic a fost desființat, iar bunurile din patrimoniul Bisericii

Greco-Catolice au fost preluate de stat, imobilul în litigiu fiind intabulat (conform

încheierii de carte funciară din 05 decembrie 1967) pe numele Parohiei Ortodoxe

Române L.

Faptul că prin Decretul-lege

nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (Greco-Catolică),

urmare a abrogării Decretului nr. 358/1948, nu înseamnă că a renăscut în patrimoniul

acesteia vechiul drept de proprietate, câtă vreme reconstituirea proprietății este

supusă unei anumite proceduri (date prin dispozițiile Decretului-lege nr. 126/1990,

cu modificările ulterioare), speranța de a vedea redobândit dreptul de proprietate

neputând fi asimilată noțiunii de bun.

În același timp, în cadrul

unei astfel de acțiuni reclamanții nu se pot prevala de dispozițiile art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998 pentru ca, pretinzând o preluare abuzivă a bunului

să susțină că acesta nu ar fi ieșit niciodată din patrimoniul lor (ceea ce le-ar

justifica promovarea unei cereri în revendicare) întrucât dispozițiile menționate

își găsesc aplicabilitatea numai în măsura în care bunurile nu fac obiectul unei

legi speciale de reparație (ceea ce în speță, însă, există).

De asemenea, demersul

reclamanților într-o acțiune în revendicare de drept comun nu ar fi justificat nici

din perspectiva normelor convenționale și a jurisprudenței instanței europene care

dau o anumită accepțiune noțiunii de bun.

Astfel, existența unui

bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o

hotărâre definitivă și executorie instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea

de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea

bunului (parag. 140 din hotărârea-pilot Atanasiu ș.a. contra României).

De asemenea, transformarea

într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce ar rezulta din simpla constatare a ilegalității preluării bunului

de către stat este condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor

legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație (în speță, O.G.

nr. 126/1990, cu modificările ulterioare), astfel cum rezultă din aceeași hotărâre

a Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Atanasiu (parag. 142).

- Contrar susținerii recurenților,

prin soluția adoptată nu se ajunge la o îngrădire a dreptului la exercitarea propriei

religii pentru că, așa cum ei înșiși arată în dezvoltarea criticii sub acest aspect,

„exercitarea religiei este o chestiune intimă”, care presupune în primul rând „o

implicare sufletească aparte și puternică”.

În același timp, legiuitorul

a reglementat și ipoteza în care nu se pot restitui în natură lăcașurile de cult,

statuând prin dispozițiile art. 4 din Decretul-lege nr. 126/1990 că „în localitățile

în care numărul lăcașurilor de cult este insuficient în raport cu numărul credincioșilor,

statul va sprijini construirea de noi lăcașuri de cult, în care scop va pune la

dispoziția cultelor respective terenul aferent în cazul în care acestea nu dispun

de acest teren și va contribui cu fonduri bănești la constituirea resurselor financiare

necesare”.

În felul acesta, statul,

ca organizator al vieții sociale, a asigurat condițiile manifestării convingerilor

religioase fără să aducă, așa cum se susține, o limitare determinată de numărul

credincioșilor (și o limitare de ordin material) exercițiului acestor drepturi.

Este vorba aici și de

îndeplinirea obligației pozitive a statului pentru realizarea exercițiului efectiv

al dreptului la libertatea de conștiință și de religie.

Pentru considerentele

arătate, toate criticile de nelegalitate încadrabile în dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ. au fost apreciate, ca nefondate.

Împotriva deciziei

nr. 5174 din 15 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală, (pronunțată în Dosarul nr. 7746/97/2008) au formulat,

la data de 18 iulie 2011, contestație în anulare reclamanții Episcopia Română Unită

cu Roma Lugoj, Parohia Română Unită cu Roma Greco-Catolică L. și Protopopiatul Român

Unit cu Roma, solicitând schimbarea în tot a deciziei sus-menționate, în sensul

admiterii acțiunii.

În esență, contestatorii

au susținut că își întemeiază calea extraordinară de atac pe dispozițiile art. 318

alin. (1) teza finală C. proc. civ., în sensul că instanța nu s-a pronunțat asupra

motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 și 8 din același cod.

Ca atare, s-a precizat

că au fost încălcate dispozițiile art. 37 și 38 din Decretul nr. 177/1948, cele

ale Decretului nr. 358/1948, precum și prevederile Constituției din anul 1948, prin

faptul că nu s-a dovedit că trecerea credincioșilor cultului greco-catolic la cultul

ortodox a fost liber consimțită, că Decretul-lege nr. 358/1948 nu prevedea trecerea

lăcașurilor de cult în proprietatea Bisericii Ortodoxe, astfel încât, contestatorii-reclamanți

au solicitat să se constate că nu au pierdut calitatea de proprietari asupra imobilului

biserică și, de aceea, au calificat acțiunea ca fiind în revendicare întemeiată

pe dispozițiile art. 480 și art. 481 C. civ., condiție în care trebuia verificată

legalitatea constituirii titlului intimaților.

Au fost făcută susțineri,

în sensul că, nici Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, prin

Legea nr. 182/2005 și nici Legea nr. 247/2005 nu constituie legi de retrocedare/reconstituire

a dreptului de proprietate și nu au caracter reparator privind lăcașurile de cult,

stabilindu-se că regimul juridic al imobilelor ce au destinația de lăcaș de cult

va fi reglementat prin lege specială, or această lege specială nu a fost adoptată.

Mai susțin contestatorii

că, atât timp cât averea Parohiei Greco-Catolice L. nu a trecut în proprietatea

statului, aceasta nu avea cum să o redistribuie, iar în aceste condiții, reclamanții

nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra averii Parohiei L., iar intimata-pârâtă

a ocupat și continuă să ocupe acest imobil, prin violență și fără vreun titlu.

Înalta Curte constată

perimată contestația în anulare pentru considerentele ce succed:

Prin încheierea din 25

iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a suspendat judecata

contestației în anulare, în temeiul art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Prin rezoluția din 09

decembrie 2013, s-a dispus, din oficiu, repunerea cauzei pe rol în vederea discutării

perimării, părțile fiind citate legal pentru termenul din 11 februarie 2014.

Verificând incidența prevederilor

art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 248 alin. (1) C. proc. civ. „orice cerere de chemare în judecată, contestație,

apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau revocare se perimă

de drept, dacă a rămas în nelucrare din vina părții timp de un an”.

Apreciind că de la data

întreruperii cursului judecății, conform art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ., niciuna dintre părți nu a solicitat reluarea judecății, constată că în cauză

sunt aplicabile dispozițiile procesuale mai sus evocate, contestația în anulare

fiind perimată de drept, ca o consecință a lipsei de stăruință a părților în desfășurarea

activității judiciare.

Ca atare, în reglementarea

prevăzută de C. proc. civ., în cuprinsul Secțiunii a VI-a, Capitolul III, perimarea

sancționează dezinteresul manifestat de părți, în îndeplinirea obligațiilor procesuale

și se întemeiază pe o prezumție de abandonare a judecății, dedusă din simplul fapt

al rămânerii litigiului în nelucrare un anumit interval de timp, stabilit de lege.

Ca o condiție a perimării,

culpa procesuală exprimă tocmai caracterul de sancțiune al acestei instituții de

drept procesual civil.

Astfel, examinând actele

și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că prezenta contestație în anulare

a rămas în nelucrare din vina părții, timp de mai mult de 1 an, fiind întrunită

condiția prevăzută de art. 248 alin. (1) din același cod.

Cum, potrivit art. 252

alin. (1) și (2) C. proc. civ. perimarea se poate constata din oficiu, instanța

supremă va face aplicarea acestor texte procedurale, dând eficiență prevederilor

art. 248 alin. (1) C. proc. civ., incidente în cauză și va constata perimată contestația

în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimată contestația

în anulare formulată de contestatorii Episcopia Română Unită cu Roma Lugoj, Parohia

Română Unită cu Roma L. și Protopopiatul Român Unit cu Roma împotriva deciziei

nr. 5174 din 15 iunie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă

și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 februarie 2014.