ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2773/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secția civilă, în Dosar

nr. 3217/97/2008, reclamantul Municipiul Lupeni a chemat în judecată pe SC M.P.

Valea Jiului SRL, solicitând instanței prin sentința ce o va pronunța să dispună

obligarea pârâtei la plata sumei de 745.821 RON, reprezentând redevențe și penalități

de întârziere.

Ulterior, reclamantul a precizat cererea de chemare

în judecată învederând că solicită aceeași sumă (745.821 RON) cu titlu de penalități

de întârziere, întrucât pârâta a achitat pe parcursul procesului redevențele aferente

perioadei anterioare și primului trimestru al anului 2008.

Prin sentința civilă nr. 30/2009, prima instanță

a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune și în consecință a respins

acțiunea, ca prescrisă pentru sumele calculate până la data de 2 iunie 2005 și ca

neîntemeiată pentru rest.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță

a reținut că între părți a intervenit contractul  din 29 aprilie 1999 având ca obiect

concesionarea terenului în suprafață de 3.030 m.p. situat în Lupeni, strada R. –

fostă Stație de betoane – pentru o durată de 50 de ani, în cuprinsul contractului

stipulându-se un preț al concesiunii de 6.196.500 ROL anual.

Totodată, s-a reținut că în art. 9 din contract,

părțile au inserat o clauză penală prin care au convenit că neplata trimestrială

a redevențelor datorate se sancționează cu 5% din suma datorată, iar la art. 10

din același contract, s-a prevăzut că întârzierea în efectuarea plăților cu mai

mult de 30 de zile, îndreptățește concedentul la retragerea concesiunii.

Prima instanță a considerat că, de principiu,

penalitățile nu pot depăși valoarea creanțelor datorate, iar pârâta a achitat sumele

datorate cu titlu de redevențe, inclusiv pentru primul trimestru al anului 2008.

Drept urmare, instanța de fond a concluzionat

că acțiunea este neîntemeiată și lipsită de obiect, întrucât reclamantul nu și-a

valorificat drepturile decurgând din clauzele contractuale, manifestând o atitudine

pasivă în perioada 2000-2008, pentru ca în final să accepte plata redevențelor fără

obiecțiuni. În plus, instanța a mai reținut că pentru perioada de până la data de

2 iunie 2005, sumele solicitate cu titlu de penalități de întârziere sunt prescrise,

respingând cererea pe calea acestei excepții în ce privește această parte a pretențiilor.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, reclamantul

a formulat apel, criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 161A din 23 octombrie

2009, Curtea de Apel Alba Iulia, secția civilă, a admis apelul formulat de reclamant,

a schimbat în parte sentința apelată și a dispus obligarea pârâtei la plata sumei

de 11.537 RON reprezentând penalități de întârziere aferente perioadei 2004-2008

(primul trimestru); s-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru a decide astfel, instanța de apel, analizând

criticile formulate prin motivele de apel, a reținut că potrivit contractului dintre

părți, pârâta avea obligația de a achita reclamantului redevența conventită în 4

rate trimestriale, în termen de 10 zile de la expirarea fiecărui trimestru (art.

8 din contract), iar eventualele indexări datorate inflației urmau a fi achitate

odată cu achitarea celei de a patra rate trimestriale.

Prin urmare, obligația de plată incumbă pârâtei

în temeiul contractului de concesiune, fiind lipsită de relevanță sub acest aspect

atitudinea pasivă a reclamantului care nu și-a valorificat drepturile din contract

o anumită perioadă de timp, pasivitate ce produce efecte doar în planul prescrierii

dreptului material la acțiune.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat

că acțiunea reclamantului prin care solicită obligarea pârâtei la plata penalităților

este, în principiu, întemeiată, instanța trebuind să determine pentru ce perioadă

le poate pretinde în mod legal ca și cuantumul acestora.

Drept urmare, s-a reținut că actul juridic dintre

părți este unul cu executare succesivă, astfel că, pentru fiecare obligație scadentă

a pârâtei curge un termen de prescripție distinct.

S-a constatat că la data de 15 martie 2007 pârâta

a achitat reclamantei redevența aferentă perioadei 2000-2007, dată la care termenul

de prescripție pentru sumele datorate cu titlu de redevențe corespunzătoare perioadei

2000-2003 era împlinit, astfel că, plata făcută la 15 martie 2007 pentru cea din

urmă perioadă nu are efectul de a întrerupe prescripția în condițiile art. 16

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, fiind necesar ca actul prin care a fost recunoscut

dreptul să fie efectuat înăuntrul termenului de prescripție.

În consecință, pentru perioada 2000-2003, obligația

pârâtei de plată a sumelor datorate în baza contractului a devenit una naturală,

imperfectă, iar reclamantul nu mai putea cere executarea silită a acesteia.

Așadar, s-a apreciat că plata efectuată de pârâtă

la 15 martie 2007 a întrerupt termenul de prescripție a dreptului material la acțiune

pentru penalitățile datorate începând cu anul 2004, motiv pentru care, instanța

de apel a apreciat că pârâta datorează penalități reclamantului pentru perioada

2004 - 2008 (primul trimestru).

În ce privește cuantumul acestora, s-a reținut

că întrucât aceste obligații, provenind dintr-un contract cu executare succesivă,

s-au născut după intrarea în vigoare a Legii nr. 469/2002, motiv pentru care s-a

apreciat că dispozițiile acestei legi sunt incidente.; conform art. 4 alin. (3)

din acest act normativ, cuantumul penalităților nu poate depăși debitul, așa încât

suma datorată de pârâtă cu titlu de penalități pentru perioada 2004-2008 (primul

trimestru) a fost determinată la nivelul sumei de 11.537 RON, sens în care s-a dispus,

prin schimbarea în parte a sentinței apelate, pe temeiul art. 296 C. proc. civ.

S-a mai constatat că prima instanță a analizat

temeinicia pretențiilor reclamantului fără a face referire la perioada pentru care

a considerat cererea nefondată. Ca atare, instanța de apel a apreciat că prima instanță

a analizat cererea în integralitatea ei, anume, pentru întreaga perioadă solicitată,

respectiv, începând cu anul 2000.

În termen legal, împotriva acestei decizii reclamantul

Municipiul Lupeni a formulat recurs fără a indica teza de nelegalitate dintre cele

expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs formulate,

recurentul a reluat susținerile (deja redate) din cererea de chemare în judecată,

solicitând instanței de recurs modificarea deciziei recurate, în sensul admiterii

acțiunii în totalitate și să se dispună obligarea pârâtei la plata întregii sume

pretinse prin cererea de chemare în judecată precizată, cu titlu de penalități de

întârziere, date fiind prevederile contractuale.

În subsidiar, a solicitat instanței de recurs

ca pe lângă suma acordată de instanța de apel de 11.537 RON, să se dispună obligarea

acestei și la plata sumei de 6.140 RON cu titlu de penalități de întârziere, corespunzătoare

perioadei 2000-2003, invocând în acest sens practica anterioară a primei instanțe

care nu a limitat penalitățile la nivelul debitului.

Recurentul, în continuare, a prezentat un calcul

detaliat al penalităților datorate de pârâtă pentru întreaga perioadă ce a format

obiectul cererii de chemare în judecată, anume, 2000-2003, rezultând o sumă totală

de 6.140 RON datorată cu acest titlu.

În ce privește excepția prescrierii dreptului

material la acțiune, recurentul învederează că instanța de apel a considerat în

mod greșit că sancțiunea operează pentru perioada 2000-2003, ceea ce nu este real,

întrucât prin achitarea de către pârâtă în data de 15 martie 2007 a sumelor datorate

cu titlu de redevențe pentru perioada solicitată până în anul 2007 și ulterior,

și pentru primul trimestru al anului 2008, la data de 11 iulie 2008, termenul de

prescripție a fost întrerupt, astfel că, de la această dată - 15 martie 2007  a

început să curgă un nou termen de prescripție.

Prin decizia civilă nr. 2784 din 6 mai 2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins

recursul ca tardiv formulat.

Împotriva acestei decizii reclamantul a promovat

contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 teza I-a C. proc. civ.

(greșeală materială a instanței de recurs), cale de atac ce a fost admisă prin decizia

civilă nr. 623 din 28 ianuarie 2011 a aceleiași instanțe, acordându-se termen pentru

azi, 25 martie 2011 în vederea judecării recursului.

La termenul de azi, din oficiu, în ședință publică,

Înalta Curte a invocat excepția nulității recursului în baza art. 306 C. proc. civ.,

constatând că motivele de recurs dezvoltate de recurent nu pot fi privite drept

critici de nelegalitate, fiind imposibilă încadrarea lor în vreuna dintre ipotezele

expres și limitativ reglementate de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Potrivit celor redate, se constată că recurentul,

prin cele susținute cu titlu de motive de recurs, nu s-a raportat la raționamentul

instanței de apel redat în cuprinsul considerentelor deciziei (și anterior reproduse),

cu privire la incidența în cauză a dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr.

469/2002, act normativ aplicabil speței, dată fiind perioada ce face obiectul acțiunii,

în ce privește cererea de acordare a penalităților în cuantumul pretins de reclamant,

ci recurentul s-a referit în mod neavenit la practica instanței Tribunalului Hunedoara

anterioară pricinii de față, fără a se preciza și detalia eventualele similitudini

între aceste cauze și fără a fi posibilă, chiar și astfel, încadrarea acestor susțineri

în noțiunea de motive de nelegalitate.

Pe de altă parte, cele susținute în cuprinsul

motivelor de recurs cu privire la caracterul întreruptiv al termenului de prescripție

al plății efectuate de pârâtă la 15 martie 2007, pe lângă faptul că nu se constituie

într-o critică de nelegalitate, ci de apreciere a unei probe administrate în cauză

(ceea ce excede cenzurii instanței de recurs), recurentul nu prezintă contraargumente

cu privire la eventualul caracter întreruptiv al unui termen de prescripție de mult

împlinit în ce privește o plată efectuată de pârâtă la data menționată, pentru sumele

datorate cu titlu de penalități de întârziere anterior anului 2004, ci se limitează

a afirma contrariul.

Cum prin motivele de recurs, partea nemulțumită

de soluția pe care o atacă este ținută a-și conforma conduita procesuală la normele

imperative ale art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., fiind astfel îndrituită la a susține

numai critici de nelegalitate care se încadrează sau pot fi încadrate în tezele

instituite prin textul invocat, critici prin care se combat argumentele expuse de

instanță prin considerentele deciziei ce face obiectul recursului, Înalta Curte

constată că recurentul și-a încălcat aceste obligații procedurale, astfel că devine

incidentă sancțiunea nulității căii de atac reglementată de art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., sens în care se va dispune.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul

Municipiul Lupeni prin Primar împotriva deciziei nr. 161A din 23 octombrie 2009

a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 martie

2011.