ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5967/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 3216/97 din 2 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Hunedoara, reclamantul Municipiul Lupeni prin Primar a chemat în judecată pe pârâtul R.C.G., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 550.061 lei, reprezentând redevențe și penalități de întârziere. In motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că a încheiat cu pârâtul contractul de concesiune nr. 8 din 1 septembrie 1992 și, respectiv, actul adițional nr. 2/2002 la acest contract, pentru suprafața de 95 mp teren, situat în Lupeni, pentru o durată de 25 ani și că, în conformitate cu prevederile acestui contract, pârâtul avea obligația să achite sumele stabilite ca redevențe în cuantum de 6.000 lei rol, indexat cu rata inflației.

A mai arătat reclamantul în motivarea acțiunii că, întrucât pârâtul nu a achitat sumele datorate, trimestrial, conform art. 9 din contractul încheiat, datorează penalități de întârziere de 5% din suma datorată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ., art. 5, art. 6, art. 7 din contractul de cesiune nr. 8/1992 și respectiv actul adițional nr. 2/2002, art. 112-114 C. proc. civ. și art. 17 din Legea nr. 146/1997 sub aspectul susținerii cererii de scutire de plata taxelor de timbru. Prin sentința civilă nr. 45 din 18 februarie 2009 pronunțată de Tribunalul Hunedoara, s-a admis excepția prescrierii dreptului la acțiune al reclamantului pentru sumele calculate până la data de 2 iunie 2005, reprezentând redevențe și penalități de întârziere, s-a admis în parte acțiunea reclamantului Municipiul Lupeni prin Primar și în consecință a fost obligat pârâtul R.C.G.

să plătească reclamatului suma de 4.482 lei redevențe și suma de 4.482 lei penalități de întârziere, fiind respinsă în rest acțiunea. Pentru a se pronunța astfel tribunalul a reținut, în esență, că, potrivit contractului și actului adițional la acesta, pârâtul datorează reclamantului redevențe și penalități de întârziere. A mai reținut tribunalul că, având în vedere că pârâtul a recunoscut pretențiile reclamantului, atât sub aspectul redevențelor, cât și sub aspectul penalităților, acțiunea este întemeiată în parte, dispunându-se obligarea pârâtului la plata sumei de 4.482 lei, redevență datorată potrivit contractului de concesiune nr. 8/1992 și actului adițional nr. 2 la acesta, precum și la plata sumei de 4.482 lei, penalități de întârziere, datorate în baza aceluiași contract și reținându-se, totodată că, până la data de 2 iunie 2005, operează prescripția dreptului la acțiune al reclamantului.

Prin decizia nr. 156 din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, s-a admis apelul declarat de reclamantul Municipiul Lupeni prin Primar împotriva sentinței civile nr. 45/2009 a Tribunalului Hunedoara, aceasta fiind schimbată în parte în sensul admiterii excepției prescripției până la data de 19 februarie 2004 și în consecință, al obligării pârâtului să plătească reclamantului suma de 1.852 lei redevență nr. 1.966 lei, penalități de întârziere. Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că, pentru anii 2002, 2003 reclamantul nu este îndreptățit la penalități de întârziere, întrucât pentru această perioadă cererea este prescrisă, în timp ce pentru anul 2004 suma stabilită cu titlu de redevență și suma stabilită cu titlu de penalități de întârziere nu este prescrisă.

Împotriva deciziei nr. 156A din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia a declarat recurs Municipiul Lupeni susținând, în esență, că atât instanța de fond cât și cea de apel au apreciat în mod incorect penalitățile de întârziere și că pârâtul trebuia obligat la plata penalităților de întârziere în cuantum de 3.186 lei raportat la limita redeventei. Totodată, prin motivele de recurs, s-a susținut că excepția prescripției dreptului la acțiune nu are aplicabilitate în prezenta cauză, că a operat întreruperea prescripției în anul 2007 și că nu se justifică reținerea instanței de apel că nu s-a stipulat în contract o clauză specială conform căreia totalul penalităților de întârziere nu poate depăși cuantumul sumei asupra căreia sunt calculate.

Recursul este nefondat. Este de reținut, în primul rând că, față de principiul că penalitățile nu pot depăși valoarea creanței datorate și față de împrejurarea că, prin contractul de cesiune și actul adițional la acesta, nu s-a stipulat nicio clauză penală, în mod corect instanța de apel, admițând excepția prescripției dreptului la acțiune până la data de 19 februarie 2004, a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 1.852 lei redevență, precum și suma de 1.966 lei, penalități de întârziere. Pârâtul a achitat redevență datorată pentru anii 2002 și 2003, iar pentru anul 2004, din suma totală datorată, respectiv din suma de 1.966 lei, a achitat doar suma de 144 lei, în februarie 2007 rămânând de achitat suma de 1.882 lei.

Astfel fiind și pârâtul recunoscând la data de 12 februarie 2007 datoria pentru anul 2004, începând cu această dată a început să curgă un nou termen de prescripție (pentru anii 2002 și 2003, așa cum în mod corect au stabilit cele două instanțe, reclamantul nu este îndreptățit la penalități de întârziere, întrucât, pentru această perioadă, dreptul la acțiune este prescris). Față de împrejurarea că pârâtul a recunoscut datoria, a operat întreruperea cursului prescripției, astfel că pentru anul 2004 nu operează prescripția dreptului la acțiune. Potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prescripția se întrerupe prin recunoașterea dreptului a cărei acțiune se prescrie, față de cel în folosul căruia curge prescripția, iar potrivit art. 17 din acest act normativ, întreruperea șterge prescripția, după întrerupere începând să curgă o nouă prescripție.

Făcând o corectă aplicare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, în mod legal a reținut instanța de apel că, pentru a opera întreruperea cursului prescripției în anul 2007, prin recunoașterea datoriei de către pârât, cauza de întrerupere trebuia să intervină mai înainte de împlinirea termenului de prescripție, or, în speță, plata redevenței de către pârât la data de 19 februarie 2007 s-a efectuat după împlinirea termenului de prescripție pentru anul 2002 și 2003. Astfel fiind, nu sunt justificate criticile recurentului privind inaplicabilitatea excepției prescripției extinctive și obligarea pârâtului la plata penalităților de întârziere, iar susținerile cuprinse în cererea de recurs cu privire la cuantumul acestor penalități privesc temeinicia hotărârii atacate, astfel că nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Față de considerente expuse, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și va respinge recursul ca nefondat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul Municipiul Lupeni prin Primar împotriva deciziei civile nr. 156A din 16 octombrie 2009 a Curții de Apel Alba Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.