ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 156/2009

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin încheierea din 13 ianuarie 2009

pronunțată în dosarul nr. 2652/101/2008 Curtea de Apel Craiova, în temeiul art.

160

b

alin. (3) C. proc. pen. a dispus printre altele și menținerea

stării de arest a inculpatului D.S.

, trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 7 raportat la art. 2 din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 41

alin. (2) C. pen. și a infracțiunii prevăzută de art. 270 din Legea nr. 86/2006

cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În motivarea acestei încheieri s-a arătat

că temeiurile care au determinat arestarea preventivă impun în continuare

privarea de libertate a inculpatului, iar probele administrate în cauză

justifică presupunerea că inculpatul a comis infracțiunile pentru care a fost

trimis în judecată, iar lăsarea în libertate a acestuia ar prezenta pericol

concret pentru ordinea publică, având în vedere și faptul că infracțiunile

pentru care este judecat în prezenta cauză se presupune că ar fi fost săvârșite

după ce inculpatul a fost trimis în judecată într-o altă cauză pentru

infracțiuni similare.

Împotriva încheierii a declarat recurs

inculpatul, criticând-o pentru greșita menținere a măsurii arestării

preventive, deoarece, în opinia inculpatului nu mai subzistă motivele pentru

care s-a dispus luarea acestei măsuri, a cărei revocare s-ar impune.

Examinând actele și lucrările din dosar,

respectiv încheierea recurată în raport cu dispozițiile art. 160

b

alin.

(3) C. proc. pen. potrivit cărora, când instanța constată că temeiurile care au

determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de libertate sau

că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, dispune menținerea

acestei măsuri, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de inculpat este

nefondat.

Verificând mandatul de arestare

preventivă emis în cauză, se constată că temeiul juridic pentru care s-a dispus

luarea măsurii arestării preventive este cel prevăzut de art. 148 lit. f) C.

proc. pen., respectiv că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunile

reținute în sarcina inculpatului este mai mare de 4 ani închisoare, iar lăsarea

în libertate a acestuia ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică.

Analizând recursul declarat de inculpat

raportat la cele reținute, se constată că temeiul care a stat la baza luării

măsurii arestării preventive a inculpatului nu a dispărut, mai mult chiar, în

cauză a intervenit o hotărâre de condamnare în primă instanță prin care s-a

reținut vinovăția acestuia pentru faptele pentru care a fost trimis în judecată,

cauza aflându-se în prezent la instanța de apel.

Față de cele reținute, urmează a se

constata că în cauză nu au dispărut împrejurările care au justificat luarea

măsurii arestării preventive față de inculpat, și că, pe cale de consecință nu

există temeiuri care să ducă la revocarea acestei măsuri, cu atât mai mult cu

cât de la data arestării și până în prezent nu au apărut elemente noi care să

justifice această cerere.

Prin urmare, pentru considerentele

arătate, Înalta Curte va constata că recursul declarat de inculpat este

nefondat și îl va respinge ca atare potrivit art. 385

15

pct. 1 lit. b)

C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

inculpatul D.S. împotriva încheierii din 13 ianuarie 2009 a Curții de Apel Craiova,

secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 2652/101/2008.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 100 lei,

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 20 ianuarie 2009.