ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1249/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 23 iunie 2008, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor pentru a fi obligat la plata de despăgubiri morale și materiale în cuantum de 100.000 Euro pentru prejudiciul produs arestarea și condamnarea sa prin sentința penală nr. 174/1995 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru infracțiunea de injurie rasială. Prin sentința nr. 839 din 6 noiembrie 2008, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantului, încadrată în drept pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și art. 998-999 C. civ., justificat de neîndeplinirea cerințelor normei procesual penale, respectiv de intervenția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretenția întemeiată pe normele răspunderii civile delictuale.

Apelul declarat de reclamant împotriva susmenționatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 156 din 11 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Instanța de apel a reținut, în esență că după decembrie 1989, Statul Român a creat cadrul legal de asigurare a măsurilor de înlăturare a represiunii (prin adoptarea Decretului nr. 118/1990) inclusiv pentru acte și fapte de natura celor la care a fost supus reclamantul. Reclamantul a și exercitat un demers judiciar în temeiul actului normativ menționat, obținând hotărârea nr. 2336/1992 prin care se recunoștea existența dreptului subiectiv invocat în prezenta cauză, stabilindu-se totodată în concret și drepturile ce i se cuvin, context în care acesta nu se mai poate prevala și de exercițiul acțiunii directe de drept comun dedusă judecății.

Constatând că reclamantul a beneficiat de acordarea unor drepturi cu caracter reparator în baza cadrului juridic special instituit prin actul normativ menționat, s-a considerat că cererea sa de acordare în plus, față de drepturile deja primite, a sumei de 100.000 Euro se plasează în afara limitelor reglementării juridice speciale și a principiului tratamentului juridic egal aplicabil persoanelor aflate în situație identică, respectiv a celor persecutate politic de dictatura comunistă. S-a reținut totodată pentru argumente ce au suplinit motivarea hotărârii primei instanțe, că actul normativ special, Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, a cărui incidență a fost constatată în cauză, nu prevede existența unui termen de exercitare a dreptului subiectiv invocat, motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă raportului juridic litigios.

Curtea de apel a constatat inaplicabilitatea prevederilor art. 504 C. proc. pen., întrucât în speță nu există ipotezele vizate de acest text, dar și că pretențiile de natura și izvorul celor solicitate de reclamant fac obiectul reglementării juridice cu caracter special sus invocată, de care reclamantul a și uzat și care, derogatorie fiind de la dreptul comun, este obligatorie pentru instanță. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, sens în care în dezvoltarea dispozițiilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., a învederat greșita înlăturare a prevederilor art. 504 C. proc. pen., normă legală care permite antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, fără a limita la ipotezele prevăzute de text cazurile în care Statul răspunde patrimonial, astfel cum nelegal a reținut curtea de apel.

Aceasta este interpretarea conformă textului legal enunțat, sens în care au fost invocate dispozițiile deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale, dar și norma constituțională [art. 48 alin. (3)] și convențională în materie (art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale). Chiar dacă nu a fost achitat printr-o decizie definitivă a unei instanțe judecătorești, este de observat că învinuirea în temeiul căreia a fost condamnat – injurie rasială – nu mai există în reglementarea penală actuală, astfel încât nu se poate susține că ipotezele normei legale enunțate au sensul restrictiv reținut de instanțe.

S-a criticat totodată greșita aplicare a normelor Decretului nr. 118/1990 neinvocate în cauză, dar și incidența în speță a Legii nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care instituie posibilitatea persoanelor persecutate politic să solicite acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Recursul este fondat. Potrivit art. 129 alin. (6) C. proc. civ. „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii dedusă judecății”, normă legală ce consfințește principiul disponibilității specific procesului civil și care înseamnă nu numai că judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții interesate, ci și că judecata se desfășoară numai în limitele sesizării.

Aceasta nu presupune absolutizarea dreptului părții interesate în declanșarea activității judiciare ci, alăturat normei art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ce consacră principiul adevărului, implică cerința stabilirii „adevărului” consfințit printr-o hotărâre judecătorească ca scop final al activității judiciare. Ca urmare, în determinarea obiectului și limitelor sesizării, instanțele sunt datoare să analizeze alăturat temeiului de drept indicat de partea interesată, ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanță în deplină concordanță cu realitatea, iar acestora să le corespundă / să-și găsească corespondent în norma legală reținută a fi incidentă raportului juridic litigios.

În speță, reclamantul învederând prejudiciile produse prin represiunile exercitate de regimul comunist prin autoritățile sale (arestare și condamnare la închisoare corecțională pentru injurie rasială), a indicat (fila 13 dosar fond) ca temei de drept al cererii dedusă judecății, prevederile art. 504 C. proc. pen., art. 998-999 C. civ. și art. 2 și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. În analiza pretențiilor pretinse în temeiul răspunderii civile delictuale instituită prin norma de drept comun evocată, prima instanță a reținut ca prescris dreptul material la acțiune prin raportare la anul 1990 ca moment de început al cursului prescripției, an în care s-a susținut că au fost adoptate acte normative de reparație a abuzurilor săvârșite în perioada 1945-1989, deși reclamantul nu a înțeles, la momentul declanșării activității judiciare să se prevaleze de vreunul din actele normative speciale adoptate în materie.

Curtea de apel, dezvoltând și substituind parțial motivarea hotărârii primei instanțe, a indicat acest act normativ ca fiind Decretul-lege nr. 118/1990 de ale cărui dispoziții a arătat că reclamantul a uzat, ceea ce ar închide accesul în declanșarea procedurii judiciare dedusă judecății. Or, nepronunțându-se pe temeiul de drept explicit invocat de parte, ci prin raportare la alte norme legale, neinvocate de reclamant și a cărui aplicabilitate nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părților, ambele instanțe au soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului pretențiilor deduse judecății.

Existența actului de reparațiune sus invocat și reținut de instanța de apel ca temei al respingerii pretențiilor deduse în justiție nu înseamnă, astfel cum greșit a considerat această instanță, excluderea de plano a unei alte proceduri jurisdicționale de valorificare a drepturilor de natura celui pretins în prezenta cauză, concluzie consolidată și de adoptarea după pronunțarea deciziei atacate, a unui act normativ special ce recunoaște dreptul la despăgubiri pentru prejudicii asemenea celui invocat în cauză. Rezolvarea situației litigioase prin raportare la norma art. 504 C. proc. pen. s-a realizat în conformitate cu limitele și ipotezele limitativ și explicit vizate de norma legală evocată, motiv pentru care dispozițiunile ambelor instanțe se vădesc a fi legale sub acest aspect.

Ca urmare, față de cele ce preced și în scopul determinării/fixării cadrului procesual inclusiv prin indicarea și soluționarea cauzei (temeiului) de drept al cererii dedusă judecății în raport de situațiile/împrejurările de fapt ale pricinii ce urmează a fi precis și deplin lămurite, în vederea judecării fondului pretențiilor pretinse, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul reclamantului va fi admis cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul C.C. împotriva deciziei nr. 156 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia precum și sentința civilă nr. 839 din 06 noiembrie 2008 a Tribunalului Arad și trimite cauza spre rejudecare la instanța de fond. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.