ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1249/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la

data de 23 iunie 2008, reclamantul C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor pentru a fi obligat la plata de

despăgubiri morale și materiale în cuantum de 100.000 Euro pentru prejudiciul

produs arestarea și condamnarea sa prin sentința penală nr. 174/1995 pronunțată

de Tribunalul Militar Timișoara, la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare

pentru infracțiunea de injurie rasială.

Prin sentința nr. 839 din 6

noiembrie 2008, Tribunalul Arad, secția civilă, a respins ca neîntemeiată

acțiunea reclamantului, încadrată în drept pe dispozițiile art. 504 C. proc.

pen. și art. 998-999 C. civ., justificat de neîndeplinirea cerințelor normei

procesual penale, respectiv de intervenția prescripției dreptului material la

acțiune pentru pretenția întemeiată pe normele răspunderii civile delictuale.

Apelul declarat de reclamant

împotriva susmenționatei hotărâri a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 156

din 11 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Instanța de apel a reținut,

în esență că după decembrie 1989, Statul Român a creat cadrul legal de

asigurare a măsurilor de înlăturare a represiunii (prin adoptarea Decretului

nr. 118/1990) inclusiv pentru acte și fapte de natura celor la care a fost

supus reclamantul.

Reclamantul a și exercitat

un demers judiciar în temeiul actului normativ menționat, obținând hotărârea

nr. 2336/1992 prin care se recunoștea existența dreptului subiectiv invocat în

prezenta cauză, stabilindu-se totodată în concret și drepturile ce i se cuvin,

context în care acesta nu se mai poate prevala și de exercițiul acțiunii

directe de drept comun dedusă judecății.

Constatând că reclamantul a

beneficiat de acordarea unor drepturi cu caracter reparator în baza cadrului

juridic special instituit prin actul normativ menționat, s-a considerat că

cererea sa de acordare în plus, față de drepturile deja primite, a sumei de

100.000 Euro se plasează în afara limitelor reglementării juridice speciale și

a principiului tratamentului juridic egal aplicabil persoanelor aflate în

situație identică, respectiv a celor persecutate politic de dictatura

comunistă.

S-a reținut totodată pentru

argumente ce au suplinit motivarea hotărârii primei instanțe, că actul normativ

special, Decretul-lege nr. 118/1990 republicat, a cărui incidență a fost constatată

în cauză, nu prevede existența unui termen de exercitare a dreptului subiectiv

invocat, motiv pentru care instituția prescripției extinctive nu este incidentă

raportului juridic litigios.

Curtea de apel a constatat

inaplicabilitatea prevederilor art. 504 C. proc. pen., întrucât în speță nu

există ipotezele vizate de acest text, dar și că pretențiile de natura și

izvorul celor solicitate de reclamant fac obiectul reglementării juridice cu

caracter special sus invocată, de care reclamantul a și uzat și care, derogatorie

fiind de la dreptul comun, este obligatorie pentru instanță.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, sens în care în

dezvoltarea dispozițiilor art. 304 pct. 7, 9 C. proc. civ., a învederat greșita

înlăturare a prevederilor art. 504 C. proc. pen., normă legală care permite

antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori

judiciare, fără a limita la ipotezele prevăzute de text cazurile în care Statul

răspunde patrimonial, astfel cum nelegal a reținut curtea de apel.

Aceasta este interpretarea

conformă textului legal enunțat, sens în care au fost invocate dispozițiile

deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale, dar și norma constituțională [art.

48 alin. (3)] și convențională în materie (art. 3 din Protocolul nr. 7

adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale).

Chiar dacă nu a fost achitat

printr-o decizie definitivă a unei instanțe judecătorești, este de observat că

învinuirea în temeiul căreia a fost condamnat – injurie rasială – nu mai există

în reglementarea penală actuală, astfel încât nu se poate susține că ipotezele

normei legale enunțate au sensul restrictiv reținut de instanțe.

S-a criticat totodată

greșita aplicare a normelor Decretului nr. 118/1990 neinvocate în cauză, dar și

incidența în speță a Legii nr. 221 din 2 iunie 2009 privind condamnările cu

caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în

perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care instituie posibilitatea

persoanelor persecutate politic să solicite acordarea unor despăgubiri pentru

prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Recursul este fondat.

Potrivit art. 129 alin. (6) C.

proc. civ. „în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului

cererii dedusă judecății”, normă legală ce consfințește principiul

disponibilității specific procesului civil și care înseamnă nu numai că

judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât pe baza cererii părții

interesate, ci și că judecata se desfășoară numai în limitele sesizării.

Aceasta nu presupune

absolutizarea dreptului părții interesate în declanșarea activității judiciare

ci, alăturat normei art. 129 alin. (5) C. proc. civ., ce consacră principiul

adevărului, implică cerința stabilirii „adevărului” consfințit printr-o

hotărâre judecătorească ca scop final al activității judiciare.

Ca urmare, în determinarea

obiectului și limitelor sesizării, instanțele sunt datoare să analizeze

alăturat temeiului de drept indicat de partea interesată, ca toate

împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanță în deplină

concordanță cu realitatea, iar acestora să le corespundă / să-și găsească

corespondent în norma legală reținută a fi incidentă raportului juridic

litigios.

În speță, reclamantul

învederând prejudiciile produse prin represiunile exercitate de regimul

comunist prin autoritățile sale (arestare și condamnare la închisoare

corecțională pentru injurie rasială), a indicat (fila 13 dosar fond) ca temei

de drept al cererii dedusă judecății, prevederile art. 504 C. proc. pen., art. 998-999

C. civ. și art. 2 și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și

Libertăților Fundamentale.

În analiza pretențiilor

pretinse în temeiul răspunderii civile delictuale instituită prin norma de

drept comun evocată, prima instanță a reținut ca prescris dreptul material la

acțiune prin raportare la anul 1990 ca moment de început al cursului

prescripției, an în care s-a susținut că au fost adoptate acte normative de

reparație a abuzurilor săvârșite în perioada 1945-1989, deși reclamantul nu a

înțeles, la momentul declanșării activității judiciare să se prevaleze de

vreunul din actele normative speciale adoptate în materie.

Curtea de apel, dezvoltând

și substituind parțial motivarea hotărârii primei instanțe, a indicat acest act

normativ ca fiind Decretul-lege nr. 118/1990 de ale cărui dispoziții a arătat

că reclamantul a uzat, ceea ce ar închide accesul în declanșarea procedurii

judiciare dedusă judecății.

Or, nepronunțându-se pe

temeiul de drept explicit invocat de parte, ci prin raportare la alte norme

legale, neinvocate de reclamant și a cărui aplicabilitate nu a fost pusă în

dezbaterea contradictorie a părților, ambele instanțe au soluționat cauza fără

a intra în cercetarea fondului pretențiilor deduse judecății.

Existența actului de

reparațiune sus invocat și reținut de instanța de apel ca temei al respingerii

pretențiilor deduse în justiție nu înseamnă, astfel cum greșit a considerat

această instanță, excluderea de plano a unei alte proceduri jurisdicționale de

valorificare a drepturilor de natura celui pretins în prezenta cauză, concluzie

consolidată și de adoptarea după pronunțarea deciziei atacate, a unui act

normativ special ce recunoaște dreptul la despăgubiri pentru prejudicii

asemenea celui invocat în cauză.

Rezolvarea situației

litigioase prin raportare la norma art. 504 C. proc. pen. s-a realizat în

conformitate cu limitele și ipotezele limitativ și explicit vizate de norma legală

evocată, motiv pentru care dispozițiunile ambelor instanțe se vădesc a fi

legale sub acest aspect.

Ca urmare, față de cele ce

preced și în scopul determinării/fixării cadrului procesual inclusiv prin

indicarea și soluționarea cauzei (temeiului) de drept al cererii dedusă

judecății în raport de situațiile/împrejurările de fapt ale pricinii ce urmează

a fi precis și deplin lămurite, în vederea judecării fondului pretențiilor

pretinse, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., recursul reclamantului va

fi admis cu consecința casării ambelor hotărâri și trimiterii cauzei spre

rejudecare la prima instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul C.C.

împotriva deciziei nr. 156 din 11 iunie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Casează decizia precum și sentința civilă

nr. 839 din 06 noiembrie 2008 a Tribunalului Arad și trimite cauza spre

rejudecare la instanța de fond.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie

2010.