ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1499/2010

Deliberând asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 2 decembrie 2008 reclamantul V.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor – actualmente Ministerul Finanțelor Publice – solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul politic al condamnării sale dispuse prin sentința penală nr. 44 din 24 octombrie 1964 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare București și să-l oblige pe pârât la plata sumei de 1.000.000 Euro reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării, urmată de o perioadă de detenție de 5 ani și 2 luni.

Prin sentința civilă nr.131 din 18 martie 2009 Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea reclamantului cu următoarea motivare. Din actele depuse la dosar rezultă că prin sentința penală nr. 44 din 24 octombrie 1964 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare București reclamantul a fost condamnat la 10 ani închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzute și pedepsite de art. 209 pct. 1 C. pen. Reclamantul a executat din pedeapsă 5 ani și 2 luni. Cum această hotărâre nu a fost desființată, reclamantul nu are o hotărâre de achitare, astfel încât nu sunt întrunite în cauză condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, pretențiile reclamantului nefiind fondate.

Prin decizia civilă nr. 146 din 3 iunie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței. Pentru a pronunța această decizie curtea de apel a avut în vedere următoarele: Criticile reclamantului referitoare la timbraj și la prescripția dreptului la acțiune sunt nefondate, deoarece acțiunea reclamantului nu a fost anulată ca netimbrată - în cauză fiind incidente prevederile art. 15 lit. t) din Legea nr. 146/1997 - și nici excepția prescripției dreptului la acțiune nu a fost primită. În ceea ce privește fondul litigiului, curtea a reținut că, într-adevăr, reclamantului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., întrucât acesta a fost condamnat la 10 ani închisoare printr-o sentință penală.

Or, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., persoana care a fot condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite dacă, în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare. Cum în speță nu s-a pronunțat o astfel de hotărâre, în mod corect a apreciat tribunalul că se impune respingerea acțiunii în despăgubire. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul susținând că la situația de fapt reținută nu s-au aplicat corect dispozițiile legale. Recurentul arată că în anul 1964 a participat împreună cu mai multe persoane la realizarea unor manifeste cu conținut religios și anticomunist, motiv pentru care la 22 mai 1964 a fost arestat, iar la 24 octombrie 1964 a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii.

Prin sentința de condamnare s-a reținut că inculpații reprezintă elemente naționalist șovine, descompuse din punct de vedere moral, cărora nu le place munca, fiind acuzați de constituirea unei organizații subversive care avea drept scop răsturnarea regimului democrat popular din R.P.R. și alipirea Transilvaniei la Ungaria. Recurentul consideră că a fost condamnat pentru o faptă ce condamna în mod vădit regimul politic instaurat în România în urma celui de-a doilea război mondial, fiind torturat și supus unor umilințe și tratamente inumane atât în timpul detenției, cât și ulterior. În drept, recurentul susține că sunt aplicabile atât prevederile art. 504-506 C. proc. pen. completat și modificat prin Legea nr. 281/2003, cât și art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat. Recursul este fondat și urmează a fi admis pentru următoarele considerente: Este adevărat că așa cum au reținut ambele instanțe anterioare, în speță nu sunt întrunite condițiile privitoare la săvârșirea unei erori judiciare prevăzute în art. 504 alin. (1) C. proc. pen., respectiv nu s-a pronunțat în ceea ce-l privește pe reclamant, care a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii, o hotărâre definitivă de achitare, care să-i dea dreptul la repararea pagubei suferite în temeiul art. 506 C. proc. pen. De altfel, nici în cuprinsul acțiunii reclamantul nu a învederat că s-ar afla într-o atare situație, respectiv că ar fi fost achitat definitiv cu ocazia rejudecării procesului penal în urma căruia a fost condamnat.

Cauza pretențiilor reclamantului o constituie condamnarea sa penală, despre care pretinde că nu a fost dispusă pentru săvârșirea unei infracțiuni de drept comun, ci că ar fi avut un caracter politic.

La data de 2 iunie 2009 s-a adoptat Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.Of., partea I, nr. 396. Prin acest act normativ, legiuitorul a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic” [art. 1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condițiile în care și alte fapte se încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege [art. 1 alin. (3)] și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4]. În art. 5 lit. a) al legii s-a reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare.

Având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată și motivele de fapt expuse de reclamant, Înalta Curte constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantului. Acest act normativ a intrat în vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de imediată aplicare, întrucât reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada regimului comunist. Pentru aceste considerente în baza art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul și să modifice decizia, iar în baza art. 297 C. proc.

civ. să admită apelul, să desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare la același tribunal, care urmează a verifica dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de Legea nr. 221/2009 pentru constatarea caracterului politic al condamnării suferite de reclamant și pentru despăgubirea acestuia pentru prejudiciul moral pretins a fi fost suferit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul V.A. împotriva deciziei nr. 146/A din 3 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamantul V.A. împotriva sentinței civile nr. 131 din 18 martie 2009 a Tribunalului Arad, pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare la același tribunal. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 martie 2010.