ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1499/2010

Deliberând

asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor

cauzei constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 2

decembrie 2008 reclamantul V.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

prin Ministerul Economiei și Finanțelor – actualmente Ministerul Finanțelor

Publice – solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate

caracterul politic al condamnării sale dispuse prin sentința penală nr. 44 din

24 octombrie 1964 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare București și să-l

oblige pe pârât la plata sumei de 1.000.000 Euro reprezentând despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit în urma condamnării, urmată de o perioadă de

detenție de 5 ani și 2 luni.

Prin sentința civilă nr.131 din 18

martie 2009 Tribunalul Arad, secția civilă, a respins acțiunea reclamantului cu

următoarea motivare.

Din actele depuse la dosar rezultă

că prin sentința penală nr. 44 din 24 octombrie 1964 a Tribunalului Militar al Regiunii Militare București reclamantul a fost condamnat la 10 ani

închisoare pentru infracțiunea de uneltire contra ordinii sociale, prevăzute și

pedepsite de art. 209 pct. 1 C. pen.

Reclamantul a executat din pedeapsă

5 ani și 2 luni.

Cum această hotărâre nu a fost

desființată, reclamantul nu are o hotărâre de achitare, astfel încât nu sunt

întrunite în cauză condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. astfel cum a

fost modificat prin Legea nr. 281/2003, pretențiile reclamantului nefiind

fondate.

Prin decizia civilă nr. 146 din 3

iunie 2009 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat

de reclamant împotriva sentinței.

Pentru a pronunța această decizie

curtea de apel a avut în vedere următoarele:

Criticile reclamantului referitoare

la timbraj și la prescripția dreptului la acțiune sunt nefondate, deoarece

acțiunea reclamantului nu a fost anulată ca netimbrată - în cauză fiind

incidente prevederile art. 15 lit. t) din Legea nr. 146/1997 - și nici excepția

prescripției dreptului la acțiune nu a fost primită.

În ceea ce privește fondul

litigiului, curtea a reținut că, într-adevăr, reclamantului îi sunt aplicabile

dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., întrucât acesta a fost condamnat

la 10 ani închisoare printr-o sentință penală.

Or, potrivit art. 504 alin. (2) C.

proc. pen., persoana care a fot condamnată definitiv are dreptul la repararea

de către stat a pagubei suferite dacă, în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat

o hotărâre definitivă de achitare.

Cum în speță nu s-a pronunțat o

astfel de hotărâre, în mod corect a apreciat tribunalul că se impune

respingerea acțiunii în despăgubire.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul susținând că la situația de fapt reținută nu s-au aplicat corect

dispozițiile legale.

Recurentul arată că în anul 1964 a participat împreună cu mai multe persoane la realizarea unor manifeste cu conținut religios și

anticomunist, motiv pentru care la 22 mai 1964 a fost arestat, iar la 24 octombrie 1964 a fost condamnat definitiv la pedeapsa închisorii.

Prin sentința de condamnare s-a

reținut că inculpații reprezintă elemente naționalist șovine, descompuse din

punct de vedere moral, cărora nu le place munca, fiind acuzați de constituirea

unei organizații subversive care avea drept scop răsturnarea regimului democrat

popular din R.P.R. și alipirea Transilvaniei la Ungaria.

Recurentul consideră că a fost

condamnat pentru o faptă ce condamna în mod vădit regimul politic instaurat în

România în urma celui de-a doilea război mondial, fiind torturat și supus unor

umilințe și tratamente inumane atât în timpul detenției, cât și ulterior.

În drept, recurentul susține că sunt

aplicabile atât prevederile art. 504-506 C. proc. pen. completat și modificat

prin Legea nr. 281/2003, cât și art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Intimatul a depus la dosar

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat și urmează a fi

admis pentru următoarele considerente:

Este adevărat că așa cum au reținut

ambele instanțe anterioare, în speță nu sunt întrunite condițiile privitoare la

săvârșirea unei erori judiciare prevăzute în art. 504 alin. (1) C. proc. pen.,

respectiv nu s-a pronunțat în ceea ce-l privește pe reclamant, care a fost

condamnat definitiv la pedeapsa închisorii, o hotărâre definitivă de achitare,

care să-i dea dreptul la repararea pagubei suferite în temeiul art. 506 C. proc.

pen.

De altfel, nici în cuprinsul

acțiunii reclamantul nu a învederat că s-ar afla într-o atare situație,

respectiv că ar fi fost achitat definitiv cu ocazia rejudecării procesului

penal în urma căruia a fost condamnat.

Cauza pretențiilor reclamantului o constituie

condamnarea sa penală, despre care pretinde că nu a fost dispusă pentru

săvârșirea unei infracțiuni de drept comun, ci că ar fi avut un caracter

politic.

La data de 2 iunie 2009 s-a adoptat

Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora pronunțate în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, iar la data de 11 iunie 2009 legea a fost publicată în M.Of.,

partea I, nr. 396.

Prin acest act normativ, legiuitorul

a înțeles să definească ce se înțelege prin „condamnare cu caracter politic” [art.

1 alin. (1)], a enumerat faptele considerate a fi atras condamnări cu acest

caracter [art. 1 alin. (2)], a prevăzut condițiile în care și alte fapte se

încadrează în această categorie, fără a fi enumerate expres în lege [art. 1

alin. (3)] și, totodată, a prevăzut posibilitatea persoanelor care consideră că

au suferit o condamnare de acest gen de a se adresa instanțelor judecătorești

pentru constatarea caracterului politic al condamnării pentru alte fapte decât

cele expres enumerate în lege [art. 1 alin. (4), art. 4].

În art. 5 lit. a) al legii s-a

reglementat dreptul persoanelor care au suferit condamnări cu caracter politic

de a primi din partea statului despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

prin condamnare.

Având în vedere obiectul cererii de

chemare în judecată și motivele de fapt expuse de reclamant, Înalta Curte

constată că Legea nr. 221/2009 este actul normativ prin prisma căruia trebuie

verificată legalitatea și temeinicia pretențiilor reclamantului.

Acest act normativ a intrat în

vigoare pe parcursul soluționării cauzei și este de imediată aplicare, întrucât

reglementează un raport juridic în curs de desfășurare, fiind expresia voinței

statului român de a repara o anumită categorie de erori săvârșite în perioada

regimului comunist.

Pentru aceste considerente în baza

art. 304 pct. 9 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită

recursul și să modifice decizia, iar în baza art. 297 C. proc. civ. să admită

apelul, să desființeze sentința și să trimită cauza spre rejudecare la același

tribunal, care urmează a verifica dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de

Legea nr. 221/2009 pentru constatarea caracterului politic al condamnării

suferite de reclamant și pentru despăgubirea acestuia pentru prejudiciul moral

pretins a fi fost suferit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul V.A.

împotriva deciziei nr. 146/A din 3 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel

Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia recurată, în sensul că

admite apelul declarat de reclamantul V.A. împotriva sentinței civile nr. 131

din 18 martie 2009 a Tribunalului Arad, pe care o desființează și trimite cauza

spre rejudecare la același tribunal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 martie 2010.