ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6729/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1971 din 19 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul G.P. în temeiul art. 504 alin. (1), art. 505 alin. (3) C. proc. pen., art. 48 alin. (3) din Constituția României, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri totale de 100 miliarde lei vechi, reprezentând daune materiale și morale pentru faptul că a fost privat de libertate în mod ilegal 14 ani, fiind condamnat la 25 de ani de muncă silnică, 10 ani degradare civică și 10.000 lei amendă corecțională, prin sentința penală nr. 1332 din 28 noiembrie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în Dosarul nr. 1546/1950, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”. Tribunalul a mai reținut că reclamantul a fost într-adevăr condamnat definitiv prin sentința penală arătată, însă nu se încadrează în textele legale invocate ca temei juridic al acțiunii, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri penale de achitare, sentința penală nr. 18 din 25 martie 2009 a Tribunalului Militar Timișoara făcând dovada că reclamantul a fost reabilitat și nu achitat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul, arătând că soluția pronunțată este netemeinică și nelegală întrucât a fost ignorată decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale care, prin raportare la art. 48 alin. (3) din Constituția României, a constatat că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Reclamantul a mai arătat că instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și, deși a reținut condițiile umilitoare și degradante în care a fost reținut drept urmare a unei erori judiciare rezultate din contrafacerea dovezilor și condamnarea în urma unor declarații semnate sub teroare și amenințare cu moartea, a considerat totuși că acestea nu sunt motive suficiente pentru repararea prejudiciului suferit.

A solicitat instanței de apel să aibă în vedere faptul că a fost condamnat datorită luptei împotriva regimului comunist, ceea ce este o încălcare evidentă a dreptului la opinie politică garantat de Constituția României și art. 18 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat de România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212/1974. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Timiș a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P.

Timiș ca reprezentant legal al Statului Român, întrucât, conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954, reprezentantul statului este Ministerul Finanțelor Publice; excepția prematurității acțiunii, cu motivarea că reclamantul nu a solicitat mai întâi o hotărâre de achitare; excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că valoarea pretențiilor a fost precizată în lei vechi, ori de la 01 ianuarie 2007, putea fi indicată doar în lei noi, conform Legii nr. 348/2004. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 C. proc. pen., situație față de care acțiunea reclamantului este una de drept comun, supusă timbrării conform legii.

Instanța de apel a respins excepțiile invocate prin întâmpinare de către pârât, constatând că DGFP Timiș nu este reprezentanta directă a statului, ci reprezentanta legală a Ministerului Finanțelor Publice, care la rândul său, reprezintă statul în proces, prima instanță a respins acțiunea întrucât nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., chestiune de fond și nu de prematuritate a acțiunii, iar faptul că valoarea pretențiilor a fost indicată în lei vechi nu atrage inadmisibilitatea acesteia. Prin decizia civilă nr. 37/ A din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul reclamantului, reținând că art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

prevede dreptul la repararea pagubei al persoanei care a fost condamnată definitiv, cu condiția ca în urma rejudecării cauzei să de pronunțe o hotărâre de achitare și nu una de reabilitare, iar Curtea Constituțională nu a declarat neconstituțională această condiție, ci limitarea răspunderii statului doar la două situații în care se dispune achitarea, și anume, când fapta nu există și când nu a fost săvârșită de inculpat, această dispoziție fiind contrară art. 48 alin. (3) din Constituție, dispoziție care nici nu se mai regăsește în forma actuală a art. 504 C. proc. pen., dreptul la reparație aparținând persoanei față de care s-a dispus achitarea. Instanța de apel a mai arătat că, în ipoteza obținerii unei hotărâri de achitare, reclamantul are deschisă calea unei noi acțiuni, fiind suficientă existența unei condamnări cu caracter politic, inclusiv calea unei acțiuni întemeiate pe Legea nr. 221/2009, nou intrată în vigoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., arătând că în mod greșit instanțele au interpretat dispozițiile art. 504 C. proc. pen. atunci când au apreciat că inexistența unei hotărâri judecătorești de achitare exclude posibilitatea reparării pagubei în cadrul prezentei acțiuni, neluând în considerare decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale. Mai arată că, având în vedere considerațiile instanței de apel cu privire la posibilitatea reclamantului de a-și valorifica pretențiile pe calea Legii nr. 221/2009, această instanță, în aplicarea principiului aplicării imediate a legii noi, ar fi trebuit să constate incidența în cauză a acestui act normativ și să soluționeze cauza în consecință.

De asemenea, a mai învederat că a fost condamnat datorită luptei împotriva regimului comunist, aspect ce atrage aplicabilitatea în cauză și a altor dispoziții legale în materie, cum ar fi art. 48 alin. (3) din Constituția României și Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, a formulat întâmpinare, prin care a reiterat excepțiile lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș, ca reprezentant legal al Statului Român, precum și excepția prematurității introducerii acțiunii reclamantului. Analizând cu prioritate aceste excepții procesuale, invocate prin întâmpinare, în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., Înalta Curte urmează a le respinge ca inadmisibile, în condițiile în care au fost invocate și cu prilejul judecății în primă instanță și apel și respinse ca neîntemeiate, fără ca, în recurs, să fie susținute prin argumente noi. Prin întâmpinarea la cererea de recurs (ca, de altfel, și de apel), pot fi formulate doar apărări tinzând la respingerea ori anularea respectivei cereri, nu a înseși cererii de chemare în judecată, întrucât întâmpinarea nu poate avea aceeași finalitate ca însăși calea de atac declarată. Reiterarea unei excepții procesuale respinse în primă instanță ori apel este posibilă doar prin cererea de apel, după caz, recurs, sub forma unei critici de nelegalitate a dispoziției de respingere a excepției, urmărindu-se schimbarea/modificarea acesteia, finalitate imposibil de atins dacă titularul excepției nu declară calea de atac, dispoziția de respingere a excepției intrând în puterea lucrului judecat.

Recursul nu poate fi primit pentru următoarele considerente: Potrivit art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j). Din momentul în care România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art. 20 din Constituția României.

Or, dreptul la libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui că săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol. În concordanță cu prevederile art. 5, paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, scopul art. 504 C. proc.

pen. este acela de a materializa principiul constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal. Conform textului legal anterior citat, privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare ori de încetare a procesului penal.

Dreptul la repararea pagubei revine și persoanei care a fost privată de libertate, după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezîncriminarea faptei. Prin decizia Curții Constituționale nr. 45/1998, la care reclamantul face ample referiri, au fost declarate neconstituționale dispozițiile conținute în art. 504 C. proc. pen. care limitau la numai două cazuri posibile angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare din procesele penale, și anume, când persoana condamnată nu a săvârșit fapta, ori fapta imputată nu există, urmând ca dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. să fie constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile de angajare a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare intervenite în cursul proceselor penale.

Prin decizia nr. 45/1998 nu a fost însă înlăturată condiția privind existența unei hotărâri definitive de achitare ori de încetare a procesului penal, de a cărei îndeplinire depinde și în continuare incidența sau nu a art. 504 C. proc. pen. în cauzele având un asemenea obiect. Or, în speță, prin sentința nr. 1332 din 28 noiembrie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”, iar prin sentința nr. 18 din 25 martie 2009 s-a admis cererea acestuia de reabilitare cu privire la pedeapsa stabilită prin sentința nr. 1332 din 28 noiembrie 1950, constatându-se îndeplinite condițiile necesare incidenței acestei instituții juridice.

Niciuna din cele două hotărâri de care se prevalează reclamantul în susținerea și dovedirea pretențiilor sale nu îndeplinesc condiția impusă de art. 504 C. proc. pen., întrucât este vorba de o hotărâre de condamnare și, respectiv, una de reabilitare, cerința textului legal vizând o hotărâre de achitare, indiferent în ce temei. Reabilitarea este o instituție de drept penal care înlătură, în anumite condiții expres prevăzute de lege, consecințele condamnării unei persoane care a săvârșit o infracțiune, momentul la care operează este ulterior executării pedepsei, iar scopul acesteia este de a face să înceteze decăderile, interdicțiile și incapacitățile ce rezultă din condamnare, astfel încât o asemenea hotărâre nu are nici o relevanță asupra dovedirii existenței erorii judiciare în sensul reglementat de art. 504 C. proc.

pen. Rațiunea pentru care legiuitorul a introdus drept condiție a incidenței dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., existența unei hotărâri de achitare este aceea că printr-o asemenea hotărâre se dispune cu privire la existența sau nu a faptei penale, a împrejurării dacă a fost sau nu săvârșită de inculpat, precum și la vinovăția acestuia, elemente de natură să excludă de la răspunderea penală persoana trimisă în judecată în cadrul procesului penal. Hotărârea de reabilitare însă nu pune în discuție aspectele menționate anterior, ce ar putea constitui, ipotetic, premisa constatării existenței unei erori judiciare, ci doar înlătură efectele specifice ale condamnării constând în interdicții, decăderi sau incapacități, astfel încât reclamantului nu-i pot fi acordate despăgubiri în temeiul textului de lege arătat, întrucât hotărârea arătată nu probează existența unei erori judiciare, iar acesta nu a produs dovezi conform dispozițiilor legale conținute în art. 504 C. proc.

civ. În ceea ce privește critica potrivit căreia instanța de apel ar fi trebuit să constate incidența în cauză a Legii nr. 221/2009, la care a făcut referire în considerente, aceasta nu poate fi primită întrucât, în respectarea principiului disponibilității, instanța nu se poate pronunța decât în limitele în care a fost învestită. Or, în speță, acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 C. proc. civ., prin raportare la art. 48 alin. (3) din Constituția României, art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale, reclamantul nu a făcut precizări suplimentare cu privire la dispozițiile legale pe baza cărora își fundamentează pretențiile, iar temeiul juridic al cererii de chemare în judecată nu poate fi schimbat în calea de atac a recursului.

Dealtfel în prezent, prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale, astfel încât până la adoptarea unei reglementări care să substituie textul legal declarat neconstituțional, acesta nu poate constitui temei juridic pentru o nouă acțiune în materia reparațiilor aferente erorilor judiciare. Pentru aceste considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul G.P. împotriva deciziei civile nr. 37/ A din 23 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2010.