ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6729/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6729/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1971 din 19

octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția civilă, s-a respins

acțiunea formulată de reclamantul G.P. în temeiul art. 504 alin. (1), art. 505 alin.

(3) C. proc. pen., art. 48 alin. (3) din Constituția României, art. 3 din

Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Decizia nr. 45/1998

a Curții Constituționale, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice

Timiș.

Pentru a pronunța

această soluție prima instanță a reținut că reclamantul a solicitat obligarea

pârâtului la plata unor despăgubiri totale de 100 miliarde lei vechi,

reprezentând daune materiale și morale pentru faptul că a fost privat de

libertate în mod ilegal 14 ani, fiind condamnat la 25 de ani de muncă silnică,

10 ani degradare civică și 10.000 lei amendă corecțională, prin sentința penală

nr. 1332 din 28 noiembrie 1950, pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în Dosarul

nr. 1546/1950, pentru „crima de uneltire contra ordinii sociale”.

Tribunalul a mai

reținut că reclamantul a fost într-adevăr condamnat definitiv prin sentința

penală arătată, însă nu se încadrează în textele legale invocate ca temei

juridic al acțiunii, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unei hotărâri penale

de achitare, sentința penală nr. 18 din 25 martie 2009 a Tribunalului Militar

Timișoara făcând dovada că reclamantul a fost reabilitat și nu achitat.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat apel reclamantul, arătând că soluția pronunțată este

netemeinică și nelegală întrucât a fost ignorată decizia nr. 45/1998 a Curții

Constituționale care, prin raportare la art. 48 alin. (3) din Constituția

României, a constatat că dispozițiile art. 504 C. proc. pen. sunt

constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute de

text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare.

Reclamantul a mai

arătat că instanța a interpretat greșit dispozițiile art. 504 C. proc. pen. și,

deși a reținut condițiile umilitoare și degradante în care a fost reținut drept

urmare a unei erori judiciare rezultate din contrafacerea dovezilor și

condamnarea în urma unor declarații semnate sub teroare și amenințare cu

moartea, a considerat totuși că acestea nu sunt motive suficiente pentru

repararea prejudiciului suferit.

A solicitat instanței

de apel să aibă în vedere faptul că a fost condamnat datorită luptei împotriva

regimului comunist, ceea ce este o încălcare evidentă a dreptului la opinie

politică garantat de Constituția României și art. 18 din Pactul internațional

cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie 1966, ratificat de

România la 31 octombrie 1974 prin Decretul nr. 212/1974.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, D.G.F.P. Timiș a formulat întâmpinare prin

care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a D.G.F.P. Timiș ca

reprezentant legal al Statului Român, întrucât, conform art. 25 din Decretul nr.

31/1954, reprezentantul statului este Ministerul Finanțelor Publice; excepția

prematurității acțiunii, cu motivarea că reclamantul nu a solicitat mai întâi o

hotărâre de achitare; excepția inadmisibilității acțiunii, cu motivarea că

valoarea pretențiilor a fost precizată în lei vechi, ori de la 01 ianuarie 2007,

putea fi indicată doar în lei noi, conform Legii nr. 348/2004.

Pe fond, a solicitat

respingerea acțiunii întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 504 C. proc.

pen., situație față de care acțiunea reclamantului este una de drept comun,

supusă timbrării conform legii.

Instanța de apel a

respins excepțiile invocate prin întâmpinare de către pârât, constatând că DGFP

Timiș nu este reprezentanta directă a statului, ci reprezentanta legală a

Ministerului Finanțelor Publice, care la rândul său, reprezintă statul în proces,

prima instanță a respins acțiunea întrucât nu erau îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 504 C. proc. pen., chestiune de fond și nu de prematuritate a

acțiunii, iar faptul că valoarea pretențiilor a fost indicată în lei vechi nu

atrage inadmisibilitatea acesteia.

Prin decizia civilă nr.

37/ A din 23 februarie 2010, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins

apelul reclamantului, reținând că art. 504 alin. (1) C. proc. pen. prevede

dreptul la repararea pagubei al persoanei care a fost condamnată definitiv, cu

condiția ca în urma rejudecării cauzei să de pronunțe o hotărâre de achitare și

nu una de reabilitare, iar Curtea Constituțională nu a declarat

neconstituțională această condiție, ci limitarea răspunderii statului doar la

două situații în care se dispune achitarea, și anume, când fapta nu există și

când nu a fost săvârșită de inculpat, această dispoziție fiind contrară art. 48

alin. (3) din Constituție, dispoziție care nici nu se mai regăsește în forma

actuală a art. 504 C. proc. pen., dreptul la reparație aparținând persoanei

față de care s-a dispus achitarea.

Instanța de apel a

mai arătat că, în ipoteza obținerii unei hotărâri de achitare, reclamantul are

deschisă calea unei noi acțiuni, fiind suficientă existența unei condamnări cu

caracter politic, inclusiv calea unei acțiuni întemeiate pe Legea nr. 221/2009,

nou intrată în vigoare.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs reclamantul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct.

8 și 9 C. proc. civ., arătând că în mod greșit instanțele au interpretat

dispozițiile art. 504 C. proc. pen. atunci când au apreciat că inexistența unei

hotărâri judecătorești de achitare exclude posibilitatea reparării pagubei în

cadrul prezentei acțiuni, neluând în considerare decizia nr. 45/1998 a Curții

Constituționale.

Mai arată că, având

în vedere considerațiile instanței de apel cu privire la posibilitatea

reclamantului de a-și valorifica pretențiile pe calea Legii nr. 221/2009,

această instanță, în aplicarea principiului aplicării imediate a legii noi, ar

fi trebuit să constate incidența în cauză a acestui act normativ și să

soluționeze cauza în consecință.

De asemenea, a mai

învederat că a fost condamnat datorită luptei împotriva regimului comunist,

aspect ce atrage aplicabilitatea în cauză și a altor dispoziții legale în

materie, cum ar fi art. 48 alin. (3) din Constituția României și Pactul

Internațional cu privire la drepturile civile și politice din 16 decembrie

1966.

Pârâtul Statul Român,

prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Timiș, a formulat

întâmpinare, prin care a reiterat excepțiile lipsei calității procesuale pasive

a D.G.F.P. Timiș, ca reprezentant legal al Statului Român, precum și excepția

prematurității introducerii acțiunii reclamantului.

Analizând cu

prioritate aceste excepții procesuale, invocate prin întâmpinare, în

conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

urmează a le respinge ca inadmisibile, în condițiile în care au fost invocate și

cu prilejul judecății în primă instanță și apel și respinse ca neîntemeiate,

fără ca, în recurs, să fie susținute prin argumente noi.

Prin întâmpinarea la cererea

de recurs (ca, de altfel, și de apel), pot fi formulate doar apărări tinzând la

respingerea ori anularea respectivei cereri, nu a înseși cererii de chemare în

judecată, întrucât întâmpinarea nu poate avea aceeași finalitate ca însăși

calea de atac declarată.

Reiterarea unei

excepții procesuale respinse în primă instanță ori apel este posibilă doar prin

cererea de apel, după caz, recurs, sub forma unei critici de nelegalitate a

dispoziției de respingere a excepției, urmărindu-se schimbarea/modificarea

acesteia, finalitate imposibil de atins dacă titularul excepției nu declară

calea de atac, dispoziția de respingere a excepției intrând în puterea lucrului

judecat.

Recursul nu poate fi

primit pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 504 alin.

(2) și (3) C. proc. pen., are dreptul la repararea pagubei persoana care, în

cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns

libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod

nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare

a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului

de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru

cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanței de

revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre

definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului

penal pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j).

Din momentul în care

România a devenit parte contractantă a Convenției pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale, textele de lege care vizează drepturi și

garanții care fac obiectul de reglementare al acestei convenții se

interpretează în conformitate cu dispozițiile acesteia, potrivit principiului

preeminenței dreptului internațional, consacrat de dispozițiile art. 11 și ale art.

20 din Constituția României.

Or, dreptul la

libertate și siguranță este garantat de art. 5 din Convenție, care în

paragraful 1 lit. c) prevede că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu

excepția cazului în care a fost arestat sau reținut în vederea aducerii în fața

autorității judiciare competente, sau când există motive verosimile de a bănui

că săvârșit o infracțiune, ori când există motive temeinice de a crede în

necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după

săvârșirea acesteia, iar dreptul la despăgubiri în situația lipsirii nelegale

de libertate este garantat de paragraful 5 al aceluiași articol.

În concordanță cu

prevederile art. 5, paragraful 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

scopul art. 504 C. proc. pen. este acela de a materializa principiul

constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile

cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale și de a permite

repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin

nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal.

Conform textului

legal anterior citat, privarea sau restrângerea de libertate trebuie stabilită,

după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau

restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub

urmărire penală ori de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută de art.

10 alin. (1) lit. j), ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii

privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare

ori de încetare a procesului penal.

Dreptul la repararea

pagubei revine și persoanei care a fost privată de libertate, după ce a

intervenit prescripția, amnistia sau dezîncriminarea faptei.

Prin decizia Curții

Constituționale nr. 45/1998, la care reclamantul face ample referiri, au fost

declarate neconstituționale dispozițiile conținute în art. 504 C. proc. pen.

care limitau la numai două cazuri posibile angajarea răspunderii statului

pentru erorile judiciare din procesele penale, și anume, când persoana

condamnată nu a săvârșit fapta, ori fapta imputată nu există, urmând ca

dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. să fie constituționale numai în

măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile de

angajare a răspunderii patrimoniale a statului pentru erorile judiciare

intervenite în cursul proceselor penale.

Prin decizia nr. 45/1998

nu a fost însă înlăturată condiția privind existența unei hotărâri definitive

de achitare ori de încetare a procesului penal, de a cărei îndeplinire depinde

și în continuare incidența sau nu a art. 504 C. proc. pen. în cauzele având un

asemenea obiect.

Or, în speță, prin

sentința nr. 1332 din 28 noiembrie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar

Timișoara, reclamantul a fost condamnat pentru infracțiunea de „crimă de

uneltire contra ordinii sociale”, iar prin sentința nr. 18 din 25 martie 2009

s-a admis cererea acestuia de reabilitare cu privire la pedeapsa stabilită prin

sentința nr. 1332 din 28 noiembrie 1950, constatându-se îndeplinite condițiile

necesare incidenței acestei instituții juridice.

Niciuna din cele două

hotărâri de care se prevalează reclamantul în susținerea și dovedirea

pretențiilor sale nu îndeplinesc condiția impusă de art. 504 C. proc. pen.,

întrucât este vorba de o hotărâre de condamnare și, respectiv, una de

reabilitare, cerința textului legal vizând o hotărâre de achitare, indiferent

în ce temei.

Reabilitarea este o

instituție de drept penal care înlătură, în anumite condiții expres prevăzute

de lege, consecințele condamnării unei persoane care a săvârșit o infracțiune,

momentul la care operează este ulterior executării pedepsei, iar scopul

acesteia este de a face să înceteze decăderile, interdicțiile și incapacitățile

ce rezultă din condamnare, astfel încât o asemenea hotărâre nu are nici o

relevanță asupra dovedirii existenței erorii judiciare în sensul reglementat de

art. 504 C. proc. pen.

Rațiunea pentru care

legiuitorul a introdus drept condiție a incidenței dispozițiilor art. 504 C.

proc. pen., existența unei hotărâri de achitare este aceea că printr-o asemenea

hotărâre se dispune cu privire la existența sau nu a faptei penale, a

împrejurării dacă a fost sau nu săvârșită de inculpat, precum și la vinovăția

acestuia, elemente de natură să excludă de la răspunderea penală persoana

trimisă în judecată în cadrul procesului penal.

Hotărârea de

reabilitare însă nu pune în discuție aspectele menționate anterior, ce ar putea

constitui, ipotetic, premisa constatării existenței unei erori judiciare, ci

doar înlătură efectele specifice ale condamnării constând în interdicții,

decăderi sau incapacități, astfel încât reclamantului nu-i pot fi acordate

despăgubiri în temeiul textului de lege arătat, întrucât hotărârea arătată nu

probează existența unei erori judiciare, iar acesta nu a produs dovezi conform

dispozițiilor legale conținute în art. 504 C. proc. civ.

În ceea ce privește

critica potrivit căreia instanța de apel ar fi trebuit să constate incidența în

cauză a Legii nr. 221/2009, la care a făcut referire în considerente, aceasta

nu poate fi primită întrucât, în respectarea principiului disponibilității,

instanța nu se poate pronunța decât în limitele în care a fost învestită.

Or, în speță,

acțiunea introductivă de instanță a fost întemeiată pe dispozițiile art. 504 C.

proc. civ., prin raportare la art. 48 alin. (3) din Constituția României, art. 3

din Protocolul nr. 7 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și decizia nr.

45/1998 a Curții Constituționale, reclamantul nu a făcut precizări suplimentare

cu privire la dispozițiile legale pe baza cărora își fundamentează pretențiile,

iar temeiul juridic al cererii de chemare în judecată nu poate fi schimbat în

calea de atac a recursului.

Dealtfel în prezent,

prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009 au fost

declarate neconstituționale, astfel încât până la adoptarea unei reglementări

care să substituie textul legal declarat neconstituțional, acesta nu poate

constitui temei juridic pentru o nouă acțiune în materia reparațiilor aferente

erorilor judiciare.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamantul G.P. împotriva deciziei civile nr. 37/ A din

23 februarie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 10 decembrie 2010.