ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7933/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7933/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând în

condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la această

instanță sub nr. 4130 din 18 decembrie 2009, scutită de plata taxei de timbru

și a timbrului judiciar, reclamanta B.A., a chemat în judecată Statul Român

reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin DGFP

Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză

să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de

daune morale, fără cheltuieli de judecată, pentru arestarea abuzivă a soțului

său, B.P.

În motivarea

acțiunii, se arată că, prin Sentința nr. 49 din 19 ianuarie 1950, în Dosarul

nr. 1616/1949 al Tribunalului Militar Timișoara, soțul reclamantei a fost

condamnat la 3 ani închisoare corecțională, având în vedere faptul că împreună

cu alți localnici din comună a dorit să înființeze o organizație care să aibă

ca scop lupta împotriva regimului comunist.

În data de 21

decembrie 1949, soțul reclamantei a fost arestat la domiciliu. A fost legat și

luat în timpul nopții, din somn, neavând posibilitatea nici să se îmbrace și a

fost dus în beciurile actualei primări a comunei Teregova, împreună cu alți

arestați.

Acțiunea a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009.

Intimatul Statul

Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare în cauză,

solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să respingă

acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Tribunalul

Caraș-Severin prin Sentința civilă nr. 596 din 8 aprilie 2010 pronunțată în

Dosarul nr. 4130/115/2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta

B.A. (născută P.), împotriva pârâtului Statul Român - reprezentat prin

Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, reprezentat prin

Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin, și, în consecință:

A obligat pârâtul

Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția

Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin, la plata sumei de 300.000 euro, cu

titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel tribunalul a reținut că acțiunea este întemeiată și dovedită parțial

sens în care urmează a fi admisă în parte pentru considerentele următoare:

Cu privire la

excepția invocată de pârât în întâmpinare, prin care se arată că reclamanta nu

a făcut dovada reabilitării lui B.P., se reține că obiectul cauzei îl formează

despăgubirile solicitate de către reclamantă pentru perioada de detenție

efectuată de soțul ei B.P., pentru lupta dusă împotriva regimului comunist și

nu reabilitarea acestuia pe cale judecătorească, aplicarea Legii nr. 221/2009

nu condiționează acordarea despăgubirilor de intervenția vreunei decizi de

reabilitare, ci doar cuantumul acestora (art. 5 alin. (4)).

Legitimitatea

procesuală a reclamantei este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5

alin. (1) Legii nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii

acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către soțul său) și în raport

de jurisprudența Curții Europene, aceasta având calitatea de soție.

Conform Sentinței

penale nr. 49/1950, Tribunalul Militar Timișoara a condamnat pe B.P. la 3 ani,

închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale,

făcând aplicațiunea art. 209 teza II lit. b) C. pen. combinat cu Decretul-Lege

nr. 856/1938 și art. 157 C. pen., astfel încât condamnarea suferită de B.P.,

reprezintă o condamnare cu caracter politic, ce atrage aplicarea Legii nr.

221/2009 în integralitatea sa.

Cât privește însă

cuantumul daunelor morale, instanța apreciază că suma de 1.000.000 euro,

solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată.

Împotriva Sentinței

civile nr. 596 din 8 aprilie 2010 pronunțata de Tribunalul Caraș-Severin în

Dosarul nr. 4130/115/2009 a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat DGFP Caraș-Severin, la data de 13 mai 2010

solicitând în baza disp. art. 282 și urm. C. proc. civ. admiterea lui,

modificarea în tot a Sentinței civile nr. 596 din 8 aprilie 2010 pronunțată de

Tribunalul Caraș-Severin, iar pe fond respingerea acțiunii civile formulată de

reclamantă ca neîntemeiată.

În motivarea

apelului, pârâta a susținut ca instanța de fond a făcut o greșită interpretare

și aplicare a prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în sensul

că nu a solicitat reclamantei să facă dovada că hotărârea de condamnare - Sentința

nr. 49 (19 ianuarie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în Dosarul

nr. 1616/1949) a fost desființată, anulată sau casată ca urmare a exercitării

vreunei căi extraordinare de atac.

Sub aspectul

cuantumului despăgubirilor, a susținut că suma de 300.000 euro reprezentând

daunele morale, este nejustificat de mare, în raport cu întinderea

prejudiciului real suferit, ea neputându-se transforma într-un izvor de

îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Curtea de Apel

Timișoara prin Decizia nr. 265 din 9 septembrie 2010 a admis apelul pârâtului a

schimbat în parte sentința în sensul că a fost obligat să plătească reclamantei

suma de 2500 euro cu titlu de despăgubiri.

În considerentele

deciziei s-a reținut că, un criteriu fundamental, consacrat de doctrină și

jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral

este echitatea. Din aceste puncte de vedere, stabilirea cuantumului unor

asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța

trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit,

care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile

acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze

suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just

temei.

Și în termenii Curții

Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor

morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o

satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

În speța de față,

raportat la probatoriul administrat, Curtea consideră că suma acordată

reclamantei, de 50.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul

moral suferit, în condițiile în care defunctul ei soț B.G. (și ulterior ea

personal), a beneficiat și de indemnizația lunară reglementată de Decretul-Lege

nr. 118/1990. și toate celelalte facilități acordate de acest act normativ.

În aprecierea

cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, în calitate de

soție supraviețuitoare a defunctului B.G., Curtea a considerat că o despăgubire

echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu

prejudiciul moral o reprezintă suma de 2500 euro.

În ceea ce privește

declarația cu motive de apel depuse de către reprezentantul ales al reclamantei

prin registratura instanței, în lipsa declarației exprese de apel depus în

termen legal și cu respectarea dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ.

și art. 288 alin. (2) C. proc. civ., acesta nu va fi supus controlului judiciar

al instanței, ea nefiind învestită legal cu un apel din partea reclamantei.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice invocând incidența dispozițiilor art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanta critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- Prin art. I din

O.U.G. nr. 62/2010 s-a plafonat în mod abuziv limita maximă a daunelor morale

care pot fi acordate persoanelor care se încadrează în dispozițiile Legii nr.

221/2009 încălcând astfel prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția

României, iar art. II din același act normativ contravine art. 16 alin. (1) din

Constituția României.

- Prevederile O.U.G.

nr. 62/2010 contravin dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului

potrivit cu care daunele morale se stabilesc de către instanțele de judecată,

nu de către legiuitor.

- O.U.G. nr. 62/2010

a fost declarată neconstituțională, iar în acest caz prevederile acesteia numai

sunt aplicabile.

Pârâtul critică

hotărârea sub următoarele aspecte:

- Reclamanta nu a

făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată

ca urmare a exercitării vreunei căi de atac și că aceasta a primit o

indemnizație lunară în cuantum de 10.000 RON în baza Decretului-Lege nr.

118/1990 și drept urmare suma acordată în cuantum de 2.500.000 euro apare

nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit.

- În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale, instanța trebuia să țină seama și de criteriul

echității.

Examinând criticile

formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată nefondate

recursurile în considerentele celor ce succed:

reclamantei

Criticile recurentei

reclamante se referă la art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 în sensul că,

aceste dispoziții încalcă prevederile art. 53 alin. (3) și art. 16 alin. (1)

din Constituția României.

Recursul este o cale

extraordinară de atac și poate fi exercitată numai pentru motivele prevăzute

limitativ de art. 304 C. proc. civ.

Criticile mai sus

invocate de reclamantă, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci pot fi calificate ca excepții de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 iar

competența de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate revine în

exclusivitate Curții Constituționale.

Se mai arată prin

motivele de recurs că, O.U.G. nr. 62/2010 contravine și dispozițiilor

Convenției Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care daunele morale se

stabilesc de către instanțele de judecată nu de către legiuitor.

Trebuie arătat mai

întâi că, dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale

ulterior pronunțării hotărârii ce face obiectul prezentului recurs, și drept

urmare la data soluționării apelului erau aplicabile dispozițiile art. II din

O.U.G. nr. 62/2010.

În conformitate cu

dispozițiile acestui act normativ, reclamantei în calitate de soție

supraviețuitoare a titularului dreptului subiectiv, i se cuvin despăgubiri în

cuantum de 2500 euro.

Așadar instanța de

apel a făcut o corectă aplicare a actelor normative aflate în vigoare la

momentul pronunțării hotărârii, respectiv a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010.

Mai mult, la

stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a ținut cont de jurisprudența Curții

Europene, menționându-se expres că, criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

În consecință,

instanța de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale ce se cuvenea

reclamantei, în calitate de soție supraviețuitoare a titularului dreptului

subiectiv, a aplicat corect atât dispozițiile legale în materie cât și

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și, drept urmare nu sunt

incidente, în speță, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta pârâtă prin

motivele de recurs ilustrează în principal, că reclamanta nu a făcut dovada că

hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată ca urmare a

exercitării căilor de atac.

Or, simpla

nemulțumire a unei părți față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru

casarea sau modificarea acesteia.

Motivele de

nelegalitate invocate trebuie să facă posibilă încadrarea acestora în

dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Nemulțumirea

pârâtului în sensul că, reclamanta nu a făcut dovada că, hotărârea de

condamnare nu a rămas definitivă, vizează stabilirea situației de fapt, care nu

constituie motiv de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. și drept urmare acest motiv nu va face obiectul controlului

judiciar.

Celelalte motive de

recurs ilustrate de pârât, vizează stabilirea cuantumului daunelor morale în

sensul că suma de 2500 euro acordată reclamantei în calitate de soție

supraviețuitoare este exagerat de mare și că instanța era obligată să țină

seama de criteriul echității.

În materia daunelor

morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară

și literatura de specialitate, au evidențiat că nu există criterii precise

pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor

morale nu trebuie primită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori

nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările

produse se exteriorizează supusă puterii de apreciere a instanțelor de

judecată.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel

posibilitatea să aprecieze și gravitatea lor și să dispună repararea

prejudiciului moral produs.

În acest sens și cu o

atare semnificație, nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de

arestarea sa, îi provoacă celui în contra măsura a fost luată o suferință

psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a

libertății de mișcare ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care situația

de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puțin, buna reputație a celui

arestat este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa modificându-se

în sens defavorabil. Tot astfel suferința psihică produsă de lipsirea de

libertate ajunge să fie amplificată de conștientizarea faptului că imagine

publică și reputația au de suferit.

Așadar, instanța de

apel la determinarea cuantumului despăgubirilor morale, corect a analizat atât

suferințele efective produse soțului reclamantei, cât și repercursiunile

faptelor imputate asupra părții însăși, procedând în scopul asigurării unui

echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi niciodată

înlăturat în totalitate.

În termenii Curții

Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor

morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o

satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în

amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate

pentru victime.

În concluzie, suma de

2500 euro acordată reclamantei, având în vedere că soțul a suferit o condamnare

de 3 ani închisoare corecțională, nu constituie o sumă exagerat de mare cum

greșit se susține prin motivele de recurs.

Așadar, în raport de

cele sus reținute, Înalta Curte în baza art. 312 (1) C. proc. civ. va respinge

recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate

recursurile declarate de reclamanta B.A. și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor

Publice Caraș-Severin împotriva Deciziei nr. 265 A din 9 septembrie 2010 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 noiembrie 2011.