ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7933/2011

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr. 4130 din 18 decembrie 2009, scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, reclamanta B.A., a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice București prin DGFP Caraș-Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro, cu titlu de daune morale, fără cheltuieli de judecată, pentru arestarea abuzivă a soțului său, B.P.

În motivarea acțiunii, se arată că, prin Sentința nr. 49 din 19 ianuarie 1950, în Dosarul nr. 1616/1949 al Tribunalului Militar Timișoara, soțul reclamantei a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională, având în vedere faptul că împreună cu alți localnici din comună a dorit să înființeze o organizație care să aibă ca scop lupta împotriva regimului comunist. În data de 21 decembrie 1949, soțul reclamantei a fost arestat la domiciliu. A fost legat și luat în timpul nopții, din somn, neavând posibilitatea nici să se îmbrace și a fost dus în beciurile actualei primări a comunei Teregova, împreună cu alți arestați. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 221/2009. Intimatul Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare în cauză, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să respingă acțiunea reclamantei ca neîntemeiată.

Tribunalul Caraș-Severin prin Sentința civilă nr. 596 din 8 aprilie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 4130/115/2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta B.A. (născută P.), împotriva pârâtului Statul Român - reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în București, reprezentat prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin, și, în consecință: A obligat pârâtul Statul Român - prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală Finanțelor Publice Caraș-Severin, la plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî astfel tribunalul a reținut că acțiunea este întemeiată și dovedită parțial sens în care urmează a fi admisă în parte pentru considerentele următoare: Cu privire la excepția invocată de pârât în întâmpinare, prin care se arată că reclamanta nu a făcut dovada reabilitării lui B.P., se reține că obiectul cauzei îl formează despăgubirile solicitate de către reclamantă pentru perioada de detenție efectuată de soțul ei B.P., pentru lupta dusă împotriva regimului comunist și nu reabilitarea acestuia pe cale judecătorească, aplicarea Legii nr. 221/2009 nu condiționează acordarea despăgubirilor de intervenția vreunei decizi de reabilitare, ci doar cuantumul acestora (art. 5 alin. (4)). Legitimitatea procesuală a reclamantei este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5 alin. (1) Legii nr. 221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către soțul său) și în raport de jurisprudența Curții Europene, aceasta având calitatea de soție.

Conform Sentinței penale nr. 49/1950, Tribunalul Militar Timișoara a condamnat pe B.P. la 3 ani, închisoare corecțională pentru delictul de uneltire contra ordinii sociale, făcând aplicațiunea art. 209 teza II lit. b) C. pen. combinat cu Decretul-Lege nr. 856/1938 și art. 157 C. pen., astfel încât condamnarea suferită de B.P., reprezintă o condamnare cu caracter politic, ce atrage aplicarea Legii nr. 221/2009 în integralitatea sa. Cât privește însă cuantumul daunelor morale, instanța apreciază că suma de 1.000.000 euro, solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. Împotriva Sentinței civile nr. 596 din 8 aprilie 2010 pronunțata de Tribunalul Caraș-Severin în Dosarul nr. 4130/115/2009 a declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat DGFP Caraș-Severin, la data de 13 mai 2010 solicitând în baza disp.

art. 282 și urm. C. proc. civ. admiterea lui, modificarea în tot a Sentinței civile nr. 596 din 8 aprilie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin, iar pe fond respingerea acțiunii civile formulată de reclamantă ca neîntemeiată. În motivarea apelului, pârâta a susținut ca instanța de fond a făcut o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009, în sensul că nu a solicitat reclamantei să facă dovada că hotărârea de condamnare - Sentința nr. 49 (19 ianuarie 1950 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara în Dosarul nr. 1616/1949) a fost desființată, anulată sau casată ca urmare a exercitării vreunei căi extraordinare de atac. Sub aspectul cuantumului despăgubirilor, a susținut că suma de 300.000 euro reprezentând daunele morale, este nejustificat de mare, în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, ea neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr. 265 din 9 septembrie 2010 a admis apelul pârâtului a schimbat în parte sentința în sensul că a fost obligat să plătească reclamantei suma de 2500 euro cu titlu de despăgubiri. În considerentele deciziei s-a reținut că, un criteriu fundamental, consacrat de doctrină și jurisprudență în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral este echitatea. Din aceste puncte de vedere, stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică fără îndoială și o doză de aproximare, însă instanța trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei.

Și în termenii Curții Europene a Drepturilor Omului criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. În speța de față, raportat la probatoriul administrat, Curtea consideră că suma acordată reclamantei, de 50.000 euro, este nejustificat de mare în raport cu prejudiciul moral suferit, în condițiile în care defunctul ei soț B.G. (și ulterior ea personal), a beneficiat și de indemnizația lunară reglementată de Decretul-Lege nr. 118/1990.

și toate celelalte facilități acordate de acest act normativ. În aprecierea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate reclamantei, în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului B.G., Curtea a considerat că o despăgubire echitabilă pentru aceasta, cu păstrarea unui anumit echilibru în raport cu prejudiciul moral o reprezintă suma de 2500 euro. În ceea ce privește declarația cu motive de apel depuse de către reprezentantul ales al reclamantei prin registratura instanței, în lipsa declarației exprese de apel depus în termen legal și cu respectarea dispozițiilor art. 284 alin. (1) C. proc. civ. și art. 288 alin. (2) C. proc. civ., acesta nu va fi supus controlului judiciar al instanței, ea nefiind învestită legal cu un apel din partea reclamantei.

Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs atât reclamanta cât și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Reclamanta critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Prin art. I din O.U.G. nr. 62/2010 s-a plafonat în mod abuziv limita maximă a daunelor morale care pot fi acordate persoanelor care se încadrează în dispozițiile Legii nr. 221/2009 încălcând astfel prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, iar art. II din același act normativ contravine art. 16 alin. (1) din Constituția României. - Prevederile O.U.G. nr. 62/2010 contravin dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care daunele morale se stabilesc de către instanțele de judecată, nu de către legiuitor.

- O.U.G. nr. 62/2010 a fost declarată neconstituțională, iar în acest caz prevederile acesteia numai sunt aplicabile. Pârâtul critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată ca urmare a exercitării vreunei căi de atac și că aceasta a primit o indemnizație lunară în cuantum de 10.000 RON în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și drept urmare suma acordată în cuantum de 2.500.000 euro apare nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit. - În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, instanța trebuia să țină seama și de criteriul echității. Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs se constată nefondate recursurile în considerentele celor ce succed: 1. Recursul reclamantei Criticile recurentei reclamante se referă la art. I și II din O.U.G.

nr. 62/2010 în sensul că, aceste dispoziții încalcă prevederile art. 53 alin. (3) și art. 16 alin. (1) din Constituția României. Recursul este o cale extraordinară de atac și poate fi exercitată numai pentru motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ. Criticile mai sus invocate de reclamantă, nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., ci pot fi calificate ca excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I și II din O.U.G. nr. 62/2010 iar competența de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate revine în exclusivitate Curții Constituționale. Se mai arată prin motivele de recurs că, O.U.G. nr. 62/2010 contravine și dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului potrivit cu care daunele morale se stabilesc de către instanțele de judecată nu de către legiuitor.

Trebuie arătat mai întâi că, dispozițiile O.U.G. nr. 62/2010 au fost declarate neconstituționale ulterior pronunțării hotărârii ce face obiectul prezentului recurs, și drept urmare la data soluționării apelului erau aplicabile dispozițiile art. II din O.U.G. nr. 62/2010. În conformitate cu dispozițiile acestui act normativ, reclamantei în calitate de soție supraviețuitoare a titularului dreptului subiectiv, i se cuvin despăgubiri în cuantum de 2500 euro. Așadar instanța de apel a făcut o corectă aplicare a actelor normative aflate în vigoare la momentul pronunțării hotărârii, respectiv a dispozițiilor O.U.G. nr. 62/2010.

Mai mult, la stabilirea cuantumului daunelor morale, s-a ținut cont de jurisprudența Curții Europene, menționându-se expres că, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar în același timp despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime. În consecință, instanța de apel la stabilirea cuantumului daunelor morale ce se cuvenea reclamantei, în calitate de soție supraviețuitoare a titularului dreptului subiectiv, a aplicat corect atât dispozițiile legale în materie cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și, drept urmare nu sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. 2. Recursul pârâtei Recurenta pârâtă prin motivele de recurs ilustrează în principal, că reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea de condamnare a fost desființată, anulată sau casată ca urmare a exercitării căilor de atac. Or, simpla nemulțumire a unei părți față de hotărârea pronunțată nu este suficientă pentru casarea sau modificarea acesteia. Motivele de nelegalitate invocate trebuie să facă posibilă încadrarea acestora în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Nemulțumirea pârâtului în sensul că, reclamanta nu a făcut dovada că, hotărârea de condamnare nu a rămas definitivă, vizează stabilirea situației de fapt, care nu constituie motiv de nelegalitate în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. și drept urmare acest motiv nu va face obiectul controlului judiciar. Celelalte motive de recurs ilustrate de pârât, vizează stabilirea cuantumului daunelor morale în sensul că suma de 2500 euro acordată reclamantei în calitate de soție supraviețuitoare este exagerat de mare și că instanța era obligată să țină seama de criteriul echității. În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară și literatura de specialitate, au evidențiat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie primită ca o cuantificare economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează supusă puterii de apreciere a instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța de judecată are astfel posibilitatea să aprecieze și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs. În acest sens și cu o atare semnificație, nu se poate tăgădui că lipsirea de libertate cauzată de arestarea sa, îi provoacă celui în contra măsura a fost luată o suferință psihică semnificativă, el trebuind să suporte nu doar restrângerea severă a libertății de mișcare ci și tensiunea și disconfortul continuu pe care situația de persoană încarcerată le presupun. Nu mai puțin, buna reputație a celui arestat este atinsă, percepția publică privitoare la persoana sa modificându-se în sens defavorabil.

Tot astfel suferința psihică produsă de lipsirea de libertate ajunge să fie amplificată de conștientizarea faptului că imagine publică și reputația au de suferit. Așadar, instanța de apel la determinarea cuantumului despăgubirilor morale, corect a analizat atât suferințele efective produse soțului reclamantei, cât și repercursiunile faptelor imputate asupra părții însăși, procedând în scopul asigurării unui echilibru între prejudiciul moral suferit care nu va putea fi niciodată înlăturat în totalitate. În termenii Curții Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

În concluzie, suma de 2500 euro acordată reclamantei, având în vedere că soțul a suferit o condamnare de 3 ani închisoare corecțională, nu constituie o sumă exagerat de mare cum greșit se susține prin motivele de recurs. Așadar, în raport de cele sus reținute, Înalta Curte în baza art. 312 (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta B.A. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva Deciziei nr. 265 A din 9 septembrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2011.