ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra

cauzei de față, constată următoarele:

Prin acțiunea

civilă înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 263/115 din 25 ianuarie

2010, scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, reclamantul B.C.

a chemat în judecată Statul Român reprezentat prin Ministerul Economiei și

Finanțelor Publice București prin D.G.F.P. Caraș-Severin, solicitând instanței

ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză sa dispună obligarea pârâtului la

plata sumei de 300.000 euro, cu titlu de daune morale pentru condamnarea

suferită de bunicul său B.B.

Prin

Sentința civilă nr. 404 din 11 martie 2011, Tribunalul Caraș-Severin a admis

acțiunea și, în consecință, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei

de 300.000 euro echivalentă în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune

morale.

Pentru

a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Cu

privire la excepția invocată de pârât în întâmpinare, prin care arată că

reclamantul nu a făcut dovada reabilitării lui B.B. instanța a reținut că

obiectul cauzei îl formează despăgubirile solicitate de către reclamant pentru perioada

de detenție efectuată de bunicul său B.B. pentru lupta dusă împotriva regimului

comunist și nu reabilitarea acestuia pe cale judecătorească; aplicarea Legii

nr. 221/2009 nu condiționează acordarea despăgubirilor de intervenția vreunei

decizii de reabilitare, ci doar cuantumul acestora(art. 5 alin. (4)).

Legitimitatea

procesuală a reclamantului este dovedită în cauză, față de dispozițiile art. 5

alin.(l) din Legea nr.221/2009 (care dau posibilitatea continuării sau pornirii

acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei

condamnate până la gradul al II-lea inclusiv) și în raport de jurisprudența

C.E.D.O.

Din

analiza actelor aflate la dosar, rezultă că bunicul reclamantului a fost

arestat în octombrie 1959 și liberat la 13 octombrie 1962, după ce a ispășit o

condamnare de 3 ani pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 209 C. pen. conform

Sentinței penale 77 din 09 aprilie 1960 a Tribunalului militar Timișoara.

Fiind

întrunite elementele răspunderii civile instituite de art. 5 din Legea nr. 221/2009

și art. 48 alin. (3) din Constituție, s-a reținut că se impune repararea

integrală de către stat a pagubei suferite, ceea ce presupune în principiu

înlăturarea tuturor consecințelor dăunătoare ale acesteia, în scopul repunerii,

pe cât posibil, în situația anterioară a victimei.

Prin

decizia civilă nr. 373/ A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă, a fost admis apelul declarat de pârât, iar sentința a fost schimbată,

în sensul respingerii acțiunii.

Pentru

a decide astfel, instanța a reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie

2010 a Curții Constituționale, a fost admisă excepția de neconstituționalitate

ridicată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și, în

consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi

din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt

neconstituționale.

Așadar,

fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii

reclamantului, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

instanța a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului

cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantului.

Reclamantul

nu are un „bun

”

în sensul C.E.D.O.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul, arătând că decizia atacată este

lipsită de temei legal și dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii,

motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct.9 C. proc. civ.

Arată

că decizia instanței de contencios constituțional nu este aplicabilă în cauză,

ci numai litigiilor ivite după pronunțarea acesteia. în acest context,

judecătorul cauzei aflată pe rol la momentul pronunțării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, era obligat să verifice data

înregistrării cererii de chemare în judecată, adică să constate faptul că

aceasta a fost introdusă sub imperiul unei legi în vigoare la acea dată.

Or,

la data introducerii cererii de chemare în judecată, sub imperiul Legii nr.

221/2009, s-a născut un drept la acțiune, pentru a solicita despăgubiri,

inclusiv în temeiul art. 5 alin. (1) lit. a) astfel că legea aflată în vigoare

la data formulării cererii de chemare în judecata este aplicabilă pe tot

parcursul procesului.

A

aprecia în alt mod înseamnă a crea un tratament juridic distinct pentru

persoanele aflate în situații similare, încălcându-se astfel principiul

egalității în fața legii.

Instanța

trebuia să observe că reclamantul, în această situație, era îndreptățit la

despăgubiri în baza art. 998-999 C. civ.

Susține

că la data pronunțării Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale deținea

deja o hotărâre definitivă.

Examinând

decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar si din

perspectiva Deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Secțiilor Unite a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, instanța apreciază că recursul este nefondat, pentru

considerentele ce vor succede:

În

primul rând, instanța superioară de fond nu ar fi putut să analizeze

pretențiile reclamantului prin raportare ia art. 998-999 C. civ, așa cum s-a

susținut prin motivele de recurs, pentru că, dacă ar fi procedat astfel, ar fi

schimbat temeiul juridic al acestor pretenții, lucru posibil doar cu

nesocotirea art. 294 alin. (1) C. proc. civ. conform cu care, în apel nu se

poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și

alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi. Schimbarea

temeiului juridic din dispozițiile legii speciale în cele de drept comun nu

reprezintă o cerere de completare, ci o modificare a obiectului acțiunii de

chemare în judecată, ceea ce nu poate fi primit.

Cum

reclamantul și-a întemeiat acțiunea introductivă de instanță pe dispozițiile

Legii nr. 221/2009, în această fază procesuală nu mai poate face obiect de

control temeiul de drept comun precizat în cererea de recurs, cu atât mai mult

cu cât acesta nu a făcut obiect de analiză a deciziei atacate.

Soluția

instanței de apel - care, schimbând sentința tribunalului, a respins acțiunea

ca nefondată - s-a fundamentat pe efectele deciziei Curții Constituționale nr.

1358/2010, care a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin

deciziile nr. 1358 și nr. 1360 din 21 octombrie 2010, s-a constatat

neconstituționalitatea art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate

acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Declararea

neconstituționalității textelor de lege menționate este producătoare de efecte

juridice asupra proceselor nesoluționate definitiv și are drept consecință

inexistența temeiului juridic pentru acordarea despăgubirilor întemeiate pe

textul de lege declarat neconstituțional.

Art.

147 alin. (4) din Constituție prevede că deciziile Curții Constituționale sunt

general obligatorii, atât pentru autoritățile și instituțiile publice, cât și

pentru particulari, și produc efecte numai pentru viitor {ex nune), iar nu și

pentru trecut (ex tune). Fiind incidență o normă imperativă, de ordine publică,

aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece, în sens

contrar, ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element de noutate, în ordinea

juridică actuală.

Împrejurarea

că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru viitor dă

expresie unui alt principiu constituțional, acela al neretroactivității, ceea

ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor drepturi definitiv câștigate sau

situațiilor juridice deja constituite.

În

acest context, nu se poate susține, în mod valid, că, fiind promovată acțiunea

la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata

desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic

convențional, ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum.

Nu sunt în dezbatere, în ipoteza dedusă judecății, raporturi juridice

determinate de părți, cu drepturi și obligații precis stabilite, pentru a se

aprecia asupra legii incidente la momentul Ia care acestea au luat naștere

(lege care să rămână aplicabilă ulterior efectelor unor asemenea raporturi

întrucât aceasta a fost voința părților).

Se

va face, astfel, distincție între situații juridice de natură legală, cărora li

se aplică legea nouă, în măsura în care aceasta le surprinde în curs de

constituire, și situații juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce

privește validitatea condițiilor de fond și de formă, legii în vigoare, la data

întocmirii actului juridic, care le-a dat naștere.

Rezultă

că, în cazul situațiilor juridice subiective, care se nasc din actele juridice

ale părților și cuprind efectele voite de acestea, principiul este că acestea

rămân supuse legii în vigoare la momentul constituirii lor, chiar și după

intrarea în vigoare a legii noi, dar numai dacă aceste situații sunt supuse

unor norme supletive, permisive, iar nu unor norme de ordine publică, de

interes general.

Unor

situații juridice voluntare nu le poate fi asimilată însă situația acțiunilor

în justiție, în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Legii nr.

221/2009, întrucât acestea reprezintă situații juridice legale, în curs de

desfășurare, surprinse de legea nouă, anterior definitivării lor și, de aceea,

intrând sub incidența noului act normativ.

Sunt

în dezbatere, în ipoteza analizată, pretinse drepturi de creanță, a căror

concretizare, sub aspectul titularului căruia trebuie să i se verifice

calitatea de persoană îndreptățită și întinderea dreptului, în funcție de mai

multe criterii prevăzute de lege, se poate realiza numai în urma verificărilor

jurisdicționale realizate de instanță.

Astfel,

intrarea în vigoare a Legii nr. 221/2009 si introducerea cererilor de chemare

în judecată, în temeiul acestei legi, a dat naștere unor raporturi juridice, în

conținutul cărora, intră drepturi de creanță, ce trebuiau stabilite,

jurisdicțional, în favoarea anumitor categorii de persoane (foști condamnați

politic sau persoane care au suportat măsurile administrative enunțate de legea

specială).

Nu

este însă vorba, astfel cum s-a menționat, de drepturi născute direct, în

temeiul legii, în patrimoniul persoanelor, ci de drepturi care trebuie

stabilite de instanță, hotărârea pronunțată urmând să aibă efecte constitutive,

astfel încât, dacă la momentul adoptării deciziei de neconstituționalitate, nu

exista o astfel de statuare, cel puțin definitivă, din partea instanței de

judecată, nu se poate considera că reclamantul beneficia de un bun sau cel

puțin de o speranță legitimă, care să intre sub protecția art. 1 din Protocolul

nr. 1. Or, la momentul la care instanța de apel era chemată să se pronunțe

asupra pretențiilor formulate de reclamant norma juridică nu mai exista și nici

nu putea fi considerată ca ultraactivând, în absența unor dispoziții legale

exprese.

Astfel,

soluția pronunțată de instanța de apel nu este de natură să încalce dreptul la

un „bun" al reclamantului, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în absența unei hotărâri

definitive care sa fi confirmat dreptul său de creanță.

Referitor

la obligativitatea efectelor deciziilor Curții Constituționale pentru

instanțele de judecată, este și Decizia nr. 3 din 04 aprilie 2011, pronunțată

de Înalta Curte de Casație si Justiție, în recurs în interesul legii, prin care

s-a statuat că: „deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce

înseamnă că trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește

dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează"; că „dacă

aplicarea unui act normativ, în perioada dintre intrarea sa în vigoare și

declararea neconstituționalității, își găsește rațiunea în prezumția de

neconstituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a

fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost

răsturnată" și, prin urmare, „instanțele sunt obligate să se conformeze

deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative

declarate neconstituționale

”

.

Continuând

să aplice o normă de drept inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei

efecte au încetat) Judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale

jurisdicționale, ci și-o depășește, arogându-și puteri, pe care nici dreptul

intern și nici normele convenționale europene nu i le legitimează.

În

sensul considerentelor anterior dezvoltate, s-a pronunțat, în recurs în

interesul legii, si Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în

Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 789 din 07 noiembrie 2011, care a

statuat, cu putere de lege, că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr.

1358 și nr. 1360/2010, „dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziilor instanței de contencios constituțional în Monitorul

Oficial.”

Cum

deciziile nr. 1358 și nr. 1360/2010 ale Curții Constituționale au fost

publicate în Monitorul Oficial, la data de 15 noiembrie 2010, iar, în speță,

decizia instanței de apel a fost pronunțată la data de 28 februarie 2011, cauza

nefiind, deci, soluționată definitiv, la momentul publicării deciziilor

respective, rezultă că textele legale declarate neconstituționale nu își mai

pot produce efectele juridice.

Aplicând

aceste dispoziții constituționale, în vigoare la momentul soluționării

apelului, instanța de recurs consideră că nu a fost obstaculat dreptul de acces

la un tribunal al reclamantului si nici nu a fost afectat dreptul la un proces

echitabil, întrucât, prin Decizia nr. 2 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în

recurs în interesul legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție, s-a statuat, de asemenea, că: prin intervenția instanței de

contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de

neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat

democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate.

De

aceea, nu se poate susține că, prin constatarea neconstituționalității textului

de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nune, ar fi afectat procesul

echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura, făcând abstracție de cadrul

normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai

în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul

de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 paragraful 1 din Convenția

europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept, care nu

mai are nici un fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Astfel,

chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, rezultă că

intervenția Curții Constituționale nu este asimilată unei intervenții

intempestive a legiuitorului, de natură să rupă echilibrul procesual, pentru că

nu emitentul actului este cel care revine asupra acestuia, lipsindu-l de

efecte, ci lipsirea de efecte se datorează activității unui organ

jurisdicțional, a cărui menire este tocmai aceea de a asigura supremația legii

și de a da coerență ordinii juridice.

Astfel

cum s-a arătat anterior, prin pronunțarea deciziilor Curții Constituționale, ca

urmare a sesizării acesteia cu excepția de neconstituționalitate, nu s-a adus

atingere dreptului la un proces echitabil și nici dreptului la respectarea

bunurilor, întrucât reclamantul nu beneficia de o hotărâre definitivă, care să

îi confirme dreptul la despăgubiri morale.

În

acest context, trebuie reținut că principiul nediscriminării cunoaște limitări

deduse din existența unor motive obiective și rezonabile.

Or,

în această materie, situația de dezavantaj în care s-ar găsi unele persoane,

respectiv, acele persoane ale căror cereri nu fuseseră soluționate, de o

manieră definitivă, la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale,

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare, din cadrul

normativ intern, a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă, a textului de lege, lipsit de

criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții

Constituționale).

Izvorul

pretinsei „discriminării” constă, astfel, în pronunțarea deciziei Curții

Constituționale și a-i nega legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul

vizând controlul de constituționalitate, ulterior adoptării actului normativ,

ceea ce este de neacceptat într-un stat de drept, în care fiecare organ statal

își are atribuțiile și funcțiile bine definite.

De

asemenea, prin respectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții

Constituționale se înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în

aplicarea unei norme incoerente, era ea însăși generatoare de situații

discriminatorii.

În

același timp nu poate fi decelată nici o încălcare a principiului

nediscriminării, din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la

Convenția europeană a drepturilor omului, care garantează, într-o sferă mai

largă de protecție decât cea reglementată de art. 14, „exercitarea oricărui

drept prevăzut de lege, fără nicio discriminare, bazată, în special, pe sex, pe

rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine

națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere

sau oricare altă situație”.

În

situația analizată în cauza dedusă judecății, drepturile pretinse nu mai au o

astfel de recunoaștere în legislația internă a statului, iar lipsirea lor de

temei legal s-a datorat, așa cum s-a arătat anterior, nu intervenției

intempestive a legiuitorului, ci controlului de constituționalitate.

Pentru

considerentele expuse, constatând că, în cauză, este pe deplin incidență

Decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011, pronunțată, în recurs în interesul

legii, de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie

de la momentul publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.

789 din 07 noiembrie 2011, conform art. 329 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte,

în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamant.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamantul B.C. împotriva deciziei nr. 373/

A din 28 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 08 martie 2012.