ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1596/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin la 2 iunie 2010, S.I. și P.E. au solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, acordarea de despăgubiri, pentru prejudiciul moral suferit prin condamnarea cu caracter politic a autorului lor, S. (S.) N., în sumă de 2.000.000 euro sau echivalentul în lei la cursul BNR, în ziua plății. Tribunalul Caraș Severin, secția civilă, prin sentința nr. 1371 din 2 septembrie 2010 a admis în parte acțiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin, pentru despăgubiri conform Legii nr. 221/2009, modificată.

L-a obligat pe pârât să plătească fiecărei reclamante câte 5.000 euro, cu titlu de despăgubiri morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat, referitor la excepția invocată prin întâmpinare, că obiectul cauzei îl reprezintă despăgubirile solicitate pentru perioada de detenție efectuată de S.N., în lupta după împotriva regimului comunist și nu reabilitarea acestuia pe cale judecătorească, Legea nr. 221/2009 necondiționând acordarea daunelor morale de respectiva reabilitare. S-a reținut că legitimitatea procesuală activă este dovedită în cauză în raport de dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care dau posibilitatea continuării sau pornirii acțiunii, după moartea persoanei îndreptățite, de către descendenții persoanei condamnate până la gradul al II-lea inclusiv, în cauză reclamantele fiind soția supraviețuitoare și fiica condamnatului.

Astfel, în conformitate cu art. 5 din Legea nr. 221/2009, s-a constatat, din analiza actelor aflate la dosar, că numitul S.N. a fost condamnat la 6 ani închisoare, în perioada 25 februarie 1949 - 23 februarie 1955 de către Tribunalul Militar Timișoara, prin sentința nr. 63/1950, pentru infracțiunea prevăzută de art. 209 C. pen., respectiv uneltire contra statului. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. Cât privește însă cuantumul acestor daune morale, instanța a apreciat că suma de 2.000.000 euro, solicitată prin acțiunea introductivă este exagerată. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile prejudiciului moral asupra stării generale a sănătății, precum și asupra posibilității de realizare deplină pe plan social, profesional și familial.

Astfel, tribunalul a considerat ca antecesorul reclamantelor și chiar acestea personal au fost împiedicați să-și dezvolte, în condiții corespunzătoare, personalitatea, să evolueze din punct de vedere social și profesional și să dobândească în timp util un statut corespunzător așteptărilor lor. În stabilirea cuantumului, prima instanță a avut în vedere faptul că orice arestare și inculpare pe nedrept produc celor în cauză suferințe pe plan moral, social și profesional, că astfel de măsuri lezează demnitatea, onoarea. A fost avută în vedere, de asemenea, împrejurarea că în comunitatea din care făcea parte, acesta era cunoscut ca o persoană deosebită, iar prin condamnarea abuzivă a fost lipsit de posibilitatea de a-și continua activitățile anterioare și de a obține venituri corespunzătoare.

Drept urmare, în stabilirea întinderii daunelor, luându-se în considerare consecințele negative suferite, pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, cuantumul sumei pretinse a fost găsit justificat numai în parte. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 5.000 euro. Stabilirea acestui cuantum nu a presupus stabilirea „prețului” suferințelor fizice și psihice ale familiei reclamanților care sunt inestimabile, ci a însemnat aprecierea multilaterală a tuturor consecințelor negative ale prejudiciului și ale implicațiilor acestora pe toate planurile vieții sociale. Prin decizia nr. 231/ A din 15 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamante împotriva sentinței tribunalului.

A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiași hotărâri, pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea civilă formulată de reclamantele S.I. și P.E. S-a reținut de către instanța de apel că prin decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate și, în consecință, s-a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza întâi din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, sunt neconstituționale.

În ceea ce privește efectele deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale în raport cu cauza de față, curtea a avut în vedere că sunt aplicabile dispozițiile art. 147 alin. (1) din Constituție (prevăzute și de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992), potrivit cărora „dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției”. De asemenea, s-a constatat că sunt aplicabile speței și dispozițiile art. 47 alin. (4) din Constituție, conform cărora deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of.

al României, iar de la data publicării sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Astfel, având în vedere că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale a fost publicată în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, iar în intervalul de 45 de zile de la publicare, Parlamentul nu a pus de acord prevederile declarate neconstituționale (art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/1009) cu dispozițiile Constituției, a rezultat că aceste prevederi și-au încetat efectele juridice, ceea ce înseamnă că nu mai pot fi aplicate și că nu mai sunt obligatorii, la fel ca normele abrogate. Așadar, fiind desființat temeiul juridic care a stat la baza admiterii acțiunii reclamantelor, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, curtea a apreciat că se impune în cauză soluția admiterii apelului pârâtului cu consecința schimbării sentinței și respingerii acțiunii reclamantelor.

Această soluție s-a impus chiar dacă pricina se află în apel, avându-se în vedere că norma constatată ca fiind neconstituțională a dat naștere unei situații juridice legale (obiective), aflată în curs de desfășurare (facta pendentia), care nu este pe deplin constituită până la pronunțarea unei hotărâri definitive. Or, apelul este devolutiv, ceea ce înseamnă că el readuce în fața instanței de control judiciar toate problemele de fapt și de drept dezbătute în prima instanță, provocând o nouă judecată asupra fondului. S-a reținut în plus că potrivit art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc.

civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după ce hotărârea a rămas definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională legea sau dispoziția dintr-o lege care a făcut obiectul acelei excepții. In plus, cu privire la prejudiciul moral invocat de către reclamante, s-a impus a se constata că acesta s-a produs în urmă cu peste 50 de ani, astfel că, în prezent, acesta s-a disipat substanțial, fiind reparat integral ca urmare a recunoașterii comportamentului abuziv al Statului comunist, precum și prin beneficiile acordate conform Decretului-lege nr. 118/1990, nemaimpunându-se acordarea unei sume cu acest titlu.

Reparația acordată prin cele două componente (una morală și una materială) de către actul normativ anterior menționat este îndestulătoare, acoperind integral prejudiciul produs prin comportamentul autorităților comuniste, cu atât mai mult cu cât măsurile priveau persoana antecesorului reclamantelor, astfel că și afectarea psihică a acestora, din perspectiva prejudiciului moral al antecesorului, este mai redusă. Față de considerentele deja expuse, ce privesc fondul pretențiilor reclamantelor, apelul acestora s-a privit a fi neîntemeiat, deoarece, atâta timp cât a dispărut temeiul de drept al pretențiilor acestora, nu se impune reanalizarea prejudiciului moral suferit și a cuantumului daunelor cuvenite cu acest titlu întrucât, indiferent de aceste aspecte, reclamantelor nu li se cuvin despăgubiri în baza acestui text de lege (art. 5 alin. (1) lit. a) pentru prejudiciul moral invocat.

Împotriva acestei ultime decizii au declarat recurs reclamantele S.I. și P.E., solicitând admiterea acestuia și modificarea în totalitate a deciziei pronunțate în apel, iar pe cale de consecință, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. Reclamantele au arătat pe larg condițiile de detenție la care a fost supus autorul lor și suferințele de natură fizică, psihică și morală care i-au afectat acestuia în mod grav starea de sănătate. Totodată au precizat că privarea de libertate a avut consecințe deosebit de grave și după eliberarea din închisoare, prin afectarea imaginii, a surselor de venit, a reputației și, nu în ultimul rând, a vieții de familie.

Au apreciat din acest motiv că instanța sesizată cu repararea prejudiciului nepatrimonial trebuie să încerce a stabili o sumă necesară nu atât pentru a le repune pe victime într-o situație similară cu cea avută anterior cât de ale procura satisfacții de ordin moral susceptibile de a înlocui valoarea de care au fost private. Întrucât cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, instanța ar fi trebuit să constatate că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, reglementată prin dispozițiile art. 998 și următoarele C. civ., ale art. 48 alin. (3) din Constituție, cu referire la art. 504 C. proc. pen. și că se impune repararea de către stat a pagubei.

Deși este adevărat că sistemul legislativ și nici chiar normele comunitare nu prevăd un mod concret de reparare a prejudiciului moral, recurentele au apreciat că se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu care ar tinde la oferirea unui echivalent de natură să aline rezultatul dezagreabil al faptei ilicite exercitată asupra victimei. Cu referire la jurisprudența Curții Europene, care este obligatorie în egală măsură, ca și normele Convenției, întrucât alcătuiesc împreună un bloc de convenționalitate, recurentele au arătat că regulile de evaluare a prejudiciului moral trebuie să fie unele care să asigure o satisfacție morală pe baza unei aprecieri echitabile. Recursul este nul.

Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurentele, deși au precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menționate, recurentele nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentele nu au criticat însă această hotărâre, motivele de recurs fiind identice cu cele din apel. Prin urmare, fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, recurentele au nesocotit existența judecății anterioare. Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu are loc o devoluare a fondului, ceea ce constituie obiect al judecății fiind legalitatea hotărârii pronunțată în apel. De aceea, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc.

civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentele limitându-se a prezenta condițiile grele de detenție la care a fost supus autorul lor și necesitatea reparării prejudiciului moral, fără însă a arăta în ce mod raționamentul instanței de apel a fost făcut cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii și fără a face nici o referire la decizia prin care s-a constatat neconstituționalitatea temeiului juridic al cererii.

Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantele S.I. și P.E. împotriva deciziei nr. 231/ A din 15 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.