ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 380/2012

Asupra recursului civil de față, Analizând actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința nr. 821 din 12 mai 2010, Tribunalul Caras Severin, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantele C.E., G.G. și C.M. în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice. A constatat că defunctul C.M. a fost condamnat politic la o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 15 mai 1948 - 15 decembrie 1952 și domiciliu și muncă obligatorie în perioada 15 decembrie 1952 - 9 iunie 1956. A obligat pârâtul să plătească reclamantelor contravaloarea în lei a sumei de 800.000 euro la data executării. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamanta C.E.

are calitatea de soție supraviețuitoare a defunctului C.M., decedat la 4 februarie 2009, iar reclamantele G.G. și C.M. au calitatea de fiice ale defunctului. Din probele administrate în cauză, a rezultat că defunctul C.M. a fost condamnat pentru uneltire împotriva regimului comunist, din pedeapsa aplicată executând în regim de detenție perioada 15 mai 1948 - 15 decembrie 1952, iar după punerea în libertate, a fost obligat la muncă forțată și i s-a stabilit domiciliu obligatoriu în localitățile Gura Humorului și Săinești, județul Suceava. Tribunalul a mai reținut că autorul reclamantelor a suferit o condamnare cu caracter politic și că acestea au dreptul la despăgubiri, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 209 din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamante. Instanța de apel a reținut că, prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a stabilit că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt neconstituționale, analiza textului de lege în discuție realizându-se sub un dublu aspect, respectiv cel al constituționalității și al compatibilității cu dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Decizia este definitivă, obligatorie și produce efecte pentru viitor, adică asupra consecințelor și efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic dedus judecății.

Raportându-se și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat că reclamantele nu au un „bun ” , în sensul Convenției europene, pentru a se putea prevala de aplicarea în continuare a efectelor Legii nr. 221/2009. Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamantele. Fără a invoca vreunul din motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., recurentele au arătat că decizia atacată este nelegală. Astfel, decizia Curții Constituționale nu poate fi aplicată, deoarece își produce efectele doar pentru viitor, iar raportul juridic dedus judecății și-a produs efectele la data la care prima instanță a pronunțat sentința de admitere a acțiunii, de la această dată reclamantele beneficiind și de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Recurentele au mai arătat că au calitate procesuală activă pentru a solicita să se constate că autorul lor a suferit o condamnare cu caracter politic prin aplicarea unei pedepse privative de libertate pentru uneltire împotriva regimului comunist, care se încadrează în dispozițiile art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009. Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sunt fondate doar în parte, pentru cele ce se vor arăta în continuare. În cauză, instanța de fond a fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată, prin care s-a solicitat să se constate că autorul reclamantelor a fost condamnat politic la o pedeapsă privativă de libertate și la muncă forțată și domiciliu obligatoriu, precum și obligarea pârâtului la despăgubiri.

Pe cale de consecință și în aplicarea principiului disponibilității, prima instanță a constatat caracterul politic al condamnării și apoi a obligat pârâtul la despăgubiri. Prin apelul declarat, pârâtul nu a contestat caracterul politic al condamnării, ci a susținut că suma acordată cu titlu de daune morale este nejustificată și reprezintă un izvor de îmbogățire fără just temei, avându-se în vedere și faptul că autorul reclamantelor a beneficiat de o pensie în baza Decretului-lege nr. 118/1990. Decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., deoarece, schimbând în tot sentința primei instanței, instanța de apel a schimbat și soluția privind caracterul politic al condamnării, în condițiile în care această dispoziție nu a făcut obiect al controlului judiciar în apel.

Nefondate sunt, în schimb, criticile recurentelor referitoare la nelegalitatea deciziei în ceea ce privește admiterea apelului pârâtului și respingerea cererii prin care s-au solicitat despăgubiri morale. Cererea pentru acordare de despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009. Prin deciziile nr. 1358 și 1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel, Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, sunt neconstitutionale.

Problema de drept pusă în discuție prin recursul declarat de reclamante se referă la efectele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională în cazul proceselor aflate în curs de soluționare la momentul pronunțării lor. Această chestiune a constituit și obiectul de analiză al deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție. În condițiile în care decizia pronunțată de instanța supremă a fost publicată înainte de soluționarea recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. Or, prin menționata decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României și art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii și produc efecte numai pentru viitor.

Analizând efectul ex nune al deciziilor Curții Constituționale, prin decizia în interesul legii s-a făcut distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire și situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește validitatea condițiilor de formă și de fond, legii în vigoare la data întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut. Acțiunile în justiție, aflate în curs de soluționare la data pronunțării deciziei Curții Constituționale nu pot fi asimilate situațiilor voluntare, deoarece drepturile de creanță pretinse sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.

Or, la momentul la care instanța este chemată să se pronunțe, norma juridică nu mai există și nici nu se poate considera că aceasta ultraactivează, în absența unei dispoziții legale exprese. Prin urmare, înalta Curte a statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și 1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios constituțional. Nu pot fi reținute nici susținerile reclamantelor referitoare aplicarea garanțiilor art. 1 din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, deoarece, atât deciziile Curții Constituționale, cât și decizia invocată a înaltei Curți au analizat acest aspect, soluțiile pronunțate fiind obligatorii inclusiv din acest punct de vedere.

Față de cele expuse, se va admite recursul declarat de reclamante doar în ceea ce privește greșita respingere a cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării și se va modifica în parte decizia atacată, în sensul că, urmare a admiterii apelului declarat de Statul Român, sentința va fi schimbată în parte și se va menține constatarea privind caracterul politic al condamnării, păstrându-se celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele C.E., G.G. și C.M. împotriva deciziei nr. 209 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Modifică decizia în parte, în sensul că urmare admiterii apelului declarat de pârât, schimbă în parte sentința și menține constatarea privind caracterul politic al condamnării. Păstrează celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 ianuarie 2012.