ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 380/2012

Asupra recursului civil de față,

Analizând actele și

lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin sentința nr. 821 din 12 mai 2010, Tribunalul

Caras Severin,

secția civilă, a admis

acțiunea formulată de reclamantele C.E., G.G. și C.M. în contradictoriu cu

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

A constatat că defunctul C.M.

a fost condamnat politic la o pedeapsă privativă de libertate cuprinsă între 15

mai 1948 - 15 decembrie 1952 și domiciliu și muncă obligatorie în perioada 15

decembrie 1952 - 9 iunie 1956.

A obligat pârâtul să

plătească reclamantelor contravaloarea în lei a sumei de 800.000 euro la data

executării.

Pentru a hotărî astfel,

tribunalul a reținut că reclamanta C.E. are calitatea de soție supraviețuitoare

a defunctului C.M., decedat la 4 februarie 2009, iar reclamantele G.G. și C.M.

au calitatea de fiice ale defunctului.

Din probele

administrate în cauză, a rezultat că defunctul C.M. a fost condamnat pentru

uneltire împotriva regimului comunist, din pedeapsa aplicată executând în regim

de detenție perioada 15 mai 1948 - 15 decembrie 1952, iar după punerea în

libertate, a fost obligat la muncă forțată și i s-a stabilit domiciliu

obligatoriu în localitățile Gura Humorului și Săinești, județul Suceava.

Tribunalul a mai reținut că

autorul reclamantelor a suferit o condamnare cu caracter politic și că acestea

au dreptul la despăgubiri, potrivit art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 209

din 14 februarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, împotriva

sentinței pe care a schimbat-o, în sensul că a respins acțiunea formulată de

reclamante.

Instanța de apel a reținut

că, prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a stabilit că

prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 sunt

neconstituționale, analiza textului de lege în discuție realizându-se sub un

dublu aspect, respectiv cel al constituționalității și al compatibilității cu

dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale.

Decizia este definitivă,

obligatorie și produce efecte pentru viitor, adică asupra consecințelor și

efectelor încă nerealizate ale faptului ce a generat raportul juridic dedus

judecății.

Raportându-se și la

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, instanța de apel a constatat

că reclamantele nu au un „bun

”

, în sensul Convenției europene, pentru a se putea

prevala de aplicarea în continuare a efectelor Legii nr. 221/2009.

Împotriva acestei decizii, în

termen legal, au declarat recurs reclamantele.

Fără a invoca vreunul din

motivele de recurs reglementate de art. 304 C. proc. civ., recurentele au

arătat că decizia atacată este nelegală.

Astfel, decizia Curții

Constituționale nu poate fi aplicată, deoarece își produce efectele doar pentru

viitor, iar raportul juridic dedus judecății și-a produs efectele la data la

care prima instanță a pronunțat sentința de admitere a acțiunii, de la această

dată reclamantele beneficiind și de protecția oferită de art. 1 din Primul

Protocol adițional la Convenție.

Recurentele au mai arătat că

au calitate procesuală activă pentru a solicita să se constate că autorul lor a

suferit o condamnare cu caracter politic prin aplicarea unei pedepse privative

de libertate pentru uneltire împotriva regimului comunist, care se încadrează

în dispozițiile art. 4 și 5 din Legea nr. 221/2009.

Criticile formulate

permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

sunt fondate doar în parte, pentru cele ce se vor arăta în continuare.

În cauză, instanța de fond a

fost sesizată cu o cerere de chemare în judecată, prin care s-a solicitat să se

constate că autorul reclamantelor a fost condamnat politic la o pedeapsă

privativă de libertate și la muncă forțată și domiciliu obligatoriu, precum și

obligarea pârâtului la despăgubiri.

Pe cale de consecință și în

aplicarea principiului disponibilității, prima instanță a constatat caracterul

politic al condamnării și apoi a obligat pârâtul la despăgubiri.

Prin apelul declarat, pârâtul

nu a contestat caracterul politic al condamnării, ci a susținut că suma

acordată cu titlu de daune morale este nejustificată și reprezintă un izvor de

îmbogățire fără just temei, avându-se în vedere și faptul că autorul

reclamantelor a beneficiat de o pensie în baza Decretului-lege nr. 118/1990.

Decizia instanței de

apel a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ., deoarece,

schimbând în tot sentința primei instanței, instanța de apel a schimbat și

soluția privind caracterul politic al condamnării, în condițiile în care

această dispoziție nu a făcut obiect al controlului judiciar în apel.

Nefondate sunt, în schimb,

criticile recurentelor referitoare la nelegalitatea deciziei în ceea ce

privește admiterea apelului pârâtului și respingerea cererii prin care s-au

solicitat despăgubiri morale.

Cererea pentru acordare

de despăgubiri a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr.

221/2009.

Prin deciziile nr. 1358 și

1360 din 21 octombrie 2010, publicate în M. Of. al României nr. 761 din 15

noiembrie 2010, la o dată anterioară pronunțării deciziei instanței de apel,

Curtea Constituțională a constatat că prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) teza

I din Legea nr. 221/2010, care acordau dreptul la despăgubiri persoanelor

condamnate politic sau care au făcut obiectul unor măsuri administrative cu

caracter politic, sunt neconstitutionale.

Problema de drept pusă în

discuție prin recursul declarat de reclamante se referă la efectele deciziilor

pronunțate de Curtea Constituțională în cazul proceselor aflate în curs de

soluționare la momentul pronunțării lor.

Această chestiune a

constituit și obiectul de analiză al deciziei nr. 12 din 19 septembrie 2011,

publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, pronunțată de înalta Curte de

Casație și Justiție.

În condițiile în care

decizia pronunțată de instanța supremă a fost publicată înainte de soluționarea

recursului, statuările sale sunt obligatorii, potrivit art. 329 alin. (3) C.

proc. civ.

Or, prin menționata

decizie, s-a constatat că, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituția României

și art. 31 din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general

obligatorii și produc efecte numai pentru viitor.

Analizând efectul ex nune al

deciziilor Curții Constituționale, prin decizia în interesul legii s-a făcut

distincție între situațiile juridice de natură legală, cărora li se aplică

legea nouă în măsura în care aceasta le surprinde în curs de constituire și

situațiile juridice voluntare, care rămân supuse, în ceea ce privește

validitatea condițiilor de formă și de fond, legii în vigoare la data

întocmirii actului juridic în baza căruia s-au născut.

Acțiunile în justiție, aflate

în curs de soluționare la data pronunțării deciziei Curții Constituționale nu

pot fi asimilate situațiilor voluntare, deoarece drepturile de creanță pretinse

sunt concretizate numai în urma exercitării controlului judiciar.

Or, la momentul la care

instanța este chemată să se pronunțe, norma juridică nu mai există și nici nu

se poate considera că aceasta ultraactivează, în absența unei dispoziții legale

exprese.

Prin urmare, înalta Curte a

statuat că, urmare a deciziilor Curții Constituționale nr. 1358/2010 și

1360/2010, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009

și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele

nesoluționate definitiv la data publicării deciziilor instanței de contencios

constituțional.

Nu pot fi reținute nici

susținerile reclamantelor referitoare aplicarea garanțiilor art. 1 din primul

protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale, deoarece, atât deciziile Curții Constituționale, cât

și decizia invocată a înaltei Curți au analizat acest aspect, soluțiile

pronunțate fiind obligatorii inclusiv din acest punct de vedere.

Față de cele expuse, se

va admite recursul declarat de reclamante doar în ceea ce privește greșita

respingere a cererii privind constatarea caracterului politic al condamnării și

se va modifica în parte decizia atacată, în sensul că, urmare a admiterii

apelului declarat de Statul Român, sentința va fi schimbată în parte și se va

menține constatarea privind caracterul politic al condamnării, păstrându-se

celelalte dispoziții.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantele

C.E., G.G. și C.M. împotriva deciziei nr. 209 din 14 februarie 2011 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Modifică decizia în

parte, în sensul că urmare admiterii apelului declarat de pârât, schimbă în

parte sentința și menține constatarea privind caracterul politic al condamnării.

Păstrează celelalte

dispoziții ale deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 ianuarie 2012.