ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6836/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6836/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul

Caraș-Severin la data de 26 martie 2010, reclamanta V. (P.) F. a chemat în

judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat

de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, și a solicitat

obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, cu titlul de despăgubiri

pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării sale cu caracter

politic.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că în anul 1951 a fost condamnată pentru

„delictul de uneltire contra ordinei sociale” la 5 (cinci) ani închisoare

corecțională, 20.000 RON amendă contravențională și 2 (doi) ani interdicție

corecțională, în baza art. 209 C. pen. A mai arătat că după arestare a fost

interogată și bătută, că desfășurarea procesului a fost un simulacru, iar

detenția a fost cumplită. După 4 (patru) ani a fost grațiată, însă sănătatea îi

fusese afectată, iar cu stigmatul de pușcăriașă a trăit în toată perioada

comunistă.

Prin Sentința civilă

nr. 976 din 02 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

civilă formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei

suma de 400.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății, cu

titlul de despăgubiri morale. A respins celelalte pretenții ale reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că în anul 1951, reclamanta V.F. a fost

condamnată de către Tribunalul Militar Timișoara pentru „delictul de uneltire

contra ordinei sociale” potrivit prevederilor art. 209, pct. IV C. pen., la 5

(cinci) ani închisoare corecțională, 20.000 RON amendă corecțională și 2 (doi)

ani interdicție corecțională, fiind grațiată după 4 ani de detenție. Reclamanta

V.F. a suferit o condamnare cu caracter politic pentru fapte prev. de art. 1

alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Este evidentă lipsirea

reclamantei de libertate pe o perioadă de 4 ani, cu consecințe pe plan psihic,

fizic, social, profesional, fiindu-i lezată libertatea, demnitatea, onoarea,

drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, fiind expusă disprețului

public, cu un sentiment de frustrare și dezumanizare ce i-a fost creat, deci o

atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană.

Este adevărat că nu

exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri

fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce

victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul

reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter

aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor

daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda

victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui

echivalent care, prin excelență poate fi o sumă de bani care îi permite să-și

aline suferința.

Singura compensație

oferită până în prezent de Statul Român a fost indemnizația primită de

reclamantă conform prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990.

Împotriva Sentinței

civile nr. 976 din 02 iunie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin a declarat apel

pârâtul, arătând că reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea prin care a fost

condamnată a fost desființată, anulată sau casată ca urmare a exercitării

vreunei căi extraordinare de atac. De asemenea, a arătat că reclamanta primește

o indemnizație lunară de 875 RON în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și

beneficiază de toate drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999.

În privința

cuantumului despăgubirilor morale acordate, pârâtul a arătat că suma de 400.000

euro este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit,

neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

În această privință a

fost invocată și O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr.

221/2009, care stabilește o limită maximă a despăgubirilor morale, în cazul

celor condamnați politic fiind de 10.000 euro.

Prin Decizia civilă

nr. 381 A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a constatat că apelul

pârâtului este întemeiat doar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

morale acordate și a redus cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, la

suma de 8.000 de euro. S-a reținut că reclamanta nu trebuie să facă dovada

desființării hotărârii de condamnare, pentru că o condamnare pentru fapta

prevăzută de art. 209 pct. 4 C. pen. din 1936 constituie de drept condamnare cu

caracter politic, în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar art. 2

din aceeași lege prevede că toate efectele hotărârilor judecătorești de

condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept.

Pe de altă parte, chiar

dacă reclamanta a beneficiat și de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr.

118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999, nu înseamnă că este exceptată de la

aplicarea Legii nr. 221/2009. Instanța trebuie doar într-o asemenea situație să

țină seama și de acest aspect la stabilirea cuantumului despăgubirilor pe care

le va acorda în baza Legii nr. 221/2009.

Legislația nu

consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral. Doctrina și

jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele

negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate,

măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau

cea socială.

Reclamantei i-au fost

acordate de către prima instanță despăgubiri în cuantum de 400.000 euro, sumă

care evident depășește criteriul echității prezentat anterior și din acest

punct de vedere apelul pârâtului este întemeiat.

Pe de altă parte,

Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62 din 30

iunie 2010.

Astfel, prin

modificarea art. 5 lit. a) din lege, s-au stabilit limite maxime pentru

despăgubirile morale ce pot fi acordate. În cazul reclamantei V.F., care este

persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic, limita maximă este de

10.000 euro.

Împotriva deciziei

menționate a declarat recurs reclamanta, criticând cuantumul daunelor morale

acordate de instanța de apel, arătând că acestea nu reprezintă o compensare

reală a prejudiciului suferit datorită executării pedepsei de 4 ani.

Decizia curții de

apel a fost atacată cu recurs și de către pârât, care a invocat nelegalitatea

ei, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

îndreptățită la despăgubiri în baza legii speciale, întrucât art. 5 alin. (4)

din Legea nr. 221/2009 nu a făcut dovada că a obținut desființarea, anularea

sau casarea hotărârii de condamnare, ca urmare a exercitării căilor

extraordinare de atac.

morale nu se justifică, având în vedere că însăși drepturile prevăzute și acordate

în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și

completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru

persoanele care au fost persecutate din motive politice.

sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care

constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare

bănească.

acordată de instanța de apel este nejustificată în raport de întinderea

prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un

izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați.

Stabilirea

despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a

unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori

suferința psihică încercată de cel care pretinde. Prejudiciul moral nu poate fi

dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea

instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului

suferit.

Cuantumul se

stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a

criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză. La

repararea daunelor morale, instanța de judecată trebuie să țină cont și de criteriul

echității.

Cuantificării

prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă,

corespunzătoare prejudiciului real suferit.

Gravitatea

prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii

destinate reparării prejudiciilor morale.

În privința

prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază, de la caz la caz, dacă

repararea trebuie să se facă în formă bănească și cuantumul acesteia sau,

dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea nu justifică o

asemenea măsură.

La acțiunea de daune

morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului,

nu și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat.

Raportat la

împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure o reparație

morală și nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului

exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate.

Este necesar ca cel

care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care

să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin

Constituție, i-au fost lezate prin prejudiciu și, pe cale de consecință, să se

poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze

prejudiciul.

Examinând decizia

atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Recursul declarat de

pârât

trebuia să facă dovada că a obținut desființarea, anularea sau casarea

hotărârii de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac,

astfel cum susține pârâtul, întrucât prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 221/2009 stabilesc că condamnările pentru mai multe infracțiuni

(printre care și cea pentru care a fost condamnată reclamanta), au de drept

caracter politic, iar potrivit art. 2 din legea menționată, toate efectele

hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute de art. 1

din lege sunt înlăturate de drept.

Or, în speță,

caracterul nelegal al condamnării și detenției reclamantei este stabilit “ope legis”,

prin dispozițiile art. 1 alin. (1) - (2) și art. 2 din Legea nr. 221/2009, care

prevăd că acestea au un caracter politic și toate efectele acestora sunt nule

(înlăturate de drept).

recurentului-pârât, nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe

temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație conform

Decretului-Lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în

vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.

Astfel, potrivit art.

5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a

actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a

suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie

1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”,

iar potrivit art. 5 alin. (1

1

) „la stabilirea cuantumului

despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în

considerare, fără a se limita la acestea, ... măsurile reparatorii deja

acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 ...”.

Rezultă că este vorba

de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care instanțele de fond au

ținut seama), iar nu de o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa cum este

ea înfățișată prin criticile recurentului-pârât.

Legea nr. 221/2009

are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul

reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este și

actul normativ invocat în recurs.

În consecință, nici

această critică nu îndeplinește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie

să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu

despăgubirea acordată.

Rezultă că, ceea ce

se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a

daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la

criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în

discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Cea mai mare parte

dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur

teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport

de probe certe și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea

proporționalității între prejudiciu și reparația acordată.

Recurentul nu arată,

însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi

disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și

jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând

ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile

lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata

acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții reclamantei în timpul în care a

locuit în localitatea unde a fost mutată și ulterior întoarcerii în localitatea

de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990).

Deși se referă la

necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea

acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu

arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de apel în sensul

nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația

particulară din speță.

Cenzurarea

temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala

configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în

această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și

de netemeinicie.

Pe cale de

consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se

încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ

prevăzute de art. 304 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în

recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu poate proceda

la reducerea cuantumului fixat de curtea de apel.

Pe de altă parte,

recurentul a mai susținut că solicitantul trebuia să indice un minimum de

argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile

personale nepatrimoniale, ceea ce, în speță, a și avut loc, instanța de apel

ținând seama la stabilirea întinderii compensației materiale, în raport și de

susținerile reclamantelor, de durata strămutării și de suferința fizică și

psihică produsă autorilor acestora prin însuși faptul strămutării, din care

derivă toate restricțiile de libertate și umilințele la care au fost supuși.

Prin urmare, și cu

privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de

nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu

cuantumul acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și

jurisprudențiale în cuantificarea daunelor acordate.

Referitor la

cuantumul daunelor morale, despre care reclamanta susține că este prea redus,

iar pârâtul că este prea mare, Înalta Curte va răspunde prin intermediul

următoarelor considerente comune:

Pe baza probatoriilor

administrate câștigate cauzei și care nu mai pot face obiect al analizei în

prezenta cale de atac, precum și prin raportare la considerentele anterior

expuse, se constată că reclamanta a fost condamnată de către Tribunalul Militar

Timișoara pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale” potrivit

prevederilor art. 209, pct. IV C. pen., la 5 (cinci) ani închisoare

corecțională, 20.000 RON amendă corecțională și 2 (doi) ani interdicție

corecțională, condamnare cu caracter politic ce a produs un prejudiciu moral ce

poate fi reparat în condițiile Legii nr. 221/2009.

Prin executarea unei

pedepse efective de 4 ani s-a adus atingere valorilor ce definesc

personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în

vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța

valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și

intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării.

Deși legiuitorul nu a

conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și

jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea

despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și

proporționalitatea.

Stabilirea

cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de

aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între

prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în

totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat

anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă

în situația îmbogățirii fără just temei.

În termenii

Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia

despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să

primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte

compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi

excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru

victime.

Înalta Curte va

constata că, în condițiile în care instanța de fond a fost învestită cu o

cerere având ca obiect despăgubiri în cuantum de 500.000 euro, a acordat

400.000 euro daune morale, iar instanța de apel a acordat 8.000 euro, sumele

arătate nu reprezintă o satisfacție echitabilă, motiv pentru care va majora

cuantumul acestora la 15.000 euro.

Prin raportare

concretă la datele cauzei, în aplicarea efectivă a principiilor echității și

proporționalității și cu scopul de a acoperi, pe cât posibil în acest mod,

consecințele negative suferite de reclamantă de-a lungul perioade de 4 ani de

detenție efectivă, precum și repercusiunile aferente, Înalta Curte apreciază că

suma de 15.000 euro, reprezentând mai puțin de 3.800 euro pentru fiecare an de

detenție, este o măsură eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate

reclamantei, care corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor

Omului și este în concordanță cu jurisprudența constantă a acesteia.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice va fi respins, iar recursul

reclamantei va fi admis, cu consecința modificării deciziei recurate în sensul

majorării cuantumului daunelor morale la suma de 15.000 euro, urmând a fi

menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta V.F. împotriva Deciziei civile nr. 381 A din 20

octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează în parte

decizia atacată și Sentința civilă nr. 976 din 2 iunie 2010 a Tribunalului

Caraș-Severin în sensul că majorează cuantumul despăgubirilor de la 8.000 euro

la 15.000 euro.

Respinge recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin

Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva Deciziei civile

nr. 381 A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 octombrie 2011.