ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6836/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin la data de 26 martie 2010, reclamanta V. (P.) F. a chemat în judecată pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro, cu titlul de despăgubiri pentru prejudiciile morale suferite ca urmare a condamnării sale cu caracter politic. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că în anul 1951 a fost condamnată pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale” la 5 (cinci) ani închisoare corecțională, 20.000 RON amendă contravențională și 2 (doi) ani interdicție corecțională, în baza art. 209 C. pen.

A mai arătat că după arestare a fost interogată și bătută, că desfășurarea procesului a fost un simulacru, iar detenția a fost cumplită. După 4 (patru) ani a fost grațiată, însă sănătatea îi fusese afectată, iar cu stigmatul de pușcăriașă a trăit în toată perioada comunistă. Prin Sentința civilă nr. 976 din 02 iunie 2010, Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamantă și a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei suma de 400.000 euro sau echivalentul în lei la data efectuării plății, cu titlul de despăgubiri morale. A respins celelalte pretenții ale reclamantei. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că în anul 1951, reclamanta V.F.

a fost condamnată de către Tribunalul Militar Timișoara pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale” potrivit prevederilor art. 209, pct. IV C. pen., la 5 (cinci) ani închisoare corecțională, 20.000 RON amendă corecțională și 2 (doi) ani interdicție corecțională, fiind grațiată după 4 ani de detenție. Reclamanta V.F. a suferit o condamnare cu caracter politic pentru fapte prev. de art. 1 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Este evidentă lipsirea reclamantei de libertate pe o perioadă de 4 ani, cu consecințe pe plan psihic, fizic, social, profesional, fiindu-i lezată libertatea, demnitatea, onoarea, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite prin lege, fiind expusă disprețului public, cu un sentiment de frustrare și dezumanizare ce i-a fost creat, deci o atingere gravă a valorilor care definesc personalitatea umană.

Este adevărat că nu exista un sistem care să repare pe deplin daunele morale constând în dureri fizice și psihice, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență poate fi o sumă de bani care îi permite să-și aline suferința. Singura compensație oferită până în prezent de Statul Român a fost indemnizația primită de reclamantă conform prevederilor Decretului-Lege nr. 118/1990.

Împotriva Sentinței civile nr. 976 din 02 iunie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin a declarat apel pârâtul, arătând că reclamanta nu a făcut dovada că hotărârea prin care a fost condamnată a fost desființată, anulată sau casată ca urmare a exercitării vreunei căi extraordinare de atac. De asemenea, a arătat că reclamanta primește o indemnizație lunară de 875 RON în baza Decretului-Lege nr. 118/1990 și beneficiază de toate drepturile prevăzute de O.U.G. nr. 214/1999. În privința cuantumului despăgubirilor morale acordate, pârâtul a arătat că suma de 400.000 euro este nejustificată în raport cu întinderea prejudiciului real suferit, neputându-se transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei.

În această privință a fost invocată și O.U.G. nr. 62/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 221/2009, care stabilește o limită maximă a despăgubirilor morale, în cazul celor condamnați politic fiind de 10.000 euro. Prin Decizia civilă nr. 381 A din 20 octombrie 2010, Curtea de Apel Timișoara a constatat că apelul pârâtului este întemeiat doar în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale acordate și a redus cuantumul despăgubirilor cuvenite reclamantei, la suma de 8.000 de euro. S-a reținut că reclamanta nu trebuie să facă dovada desființării hotărârii de condamnare, pentru că o condamnare pentru fapta prevăzută de art. 209 pct. 4 C. pen. din 1936 constituie de drept condamnare cu caracter politic, în baza art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, iar art. 2 din aceeași lege prevede că toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept.

Pe de altă parte, chiar dacă reclamanta a beneficiat și de măsurile reparatorii ale Decretului-Lege nr. 118/1990 și ale O.U.G. nr. 214/1999, nu înseamnă că este exceptată de la aplicarea Legii nr. 221/2009. Instanța trebuie doar într-o asemenea situație să țină seama și de acest aspect la stabilirea cuantumului despăgubirilor pe care le va acorda în baza Legii nr. 221/2009. Legislația nu consacră criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral. Doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite criterii, cum ar fi consecințele negative suferite pe plan fizic și moral, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost afectate situația familială, situația profesională sau cea socială.

Reclamantei i-au fost acordate de către prima instanță despăgubiri în cuantum de 400.000 euro, sumă care evident depășește criteriul echității prezentat anterior și din acest punct de vedere apelul pârâtului este întemeiat. Pe de altă parte, Legea nr. 221/2009 a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 62 din 30 iunie 2010. Astfel, prin modificarea art. 5 lit. a) din lege, s-au stabilit limite maxime pentru despăgubirile morale ce pot fi acordate. În cazul reclamantei V.F., care este persoana care a suferit condamnarea cu caracter politic, limita maximă este de 10.000 euro. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta, criticând cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel, arătând că acestea nu reprezintă o compensare reală a prejudiciului suferit datorită executării pedepsei de 4 ani.

Decizia curții de apel a fost atacată cu recurs și de către pârât, care a invocat nelegalitatea ei, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sub următoarele aspecte: 1. Reclamanta nu este îndreptățită la despăgubiri în baza legii speciale, întrucât art. 5 alin. (4) din Legea nr. 221/2009 nu a făcut dovada că a obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârii de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac. 2. Acordarea daunelor morale nu se justifică, având în vedere că însăși drepturile prevăzute și acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările și completările ulterioare, reprezintă măsuri cu caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive politice.

3. Daunele morale sunt definite ca fiind atingerile aduse uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane, ele nefiind susceptibile de evaluare bănească. 4. Suma de 8.000 euro acordată de instanța de apel este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Stabilirea despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea ori suferința psihică încercată de cel care pretinde. Prejudiciul moral nu poate fi dovedit cu probe certe, existând doar criterii generale lăsate la aprecierea instanței de judecată, care va stabili cuantumul bănesc al prejudiciului suferit.

Cuantumul se stabilește prin apreciere, urmare a aplicării de către instanța de judecată a criteriilor referitoare la consecințele negative suferite de cel în cauză. La repararea daunelor morale, instanța de judecată trebuie să țină cont și de criteriul echității. Cuantificării prejudiciului moral trebuie să i se dea o apreciere rezonabilă, echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real suferit. Gravitatea prejudiciului constituie un criteriu de stabilire a cuantumului despăgubirii destinate reparării prejudiciilor morale. În privința prejudiciului moral, instanța de judecată apreciază, de la caz la caz, dacă repararea trebuie să se facă în formă bănească și cuantumul acesteia sau, dimpotrivă, dacă nu trebuie reparat pentru că gravitatea nu justifică o asemenea măsură.

La acțiunea de daune morale, certitudinea poate purta numai cu privire la existența prejudiciului, nu și la întinderea acestuia, respectiv posibilitatea de a fi evaluat. Raportat la împrejurările speței, o statuare în echitate, care să asigure o reparație morală și nu una având scop patrimonial, impune concluzia caracterului exorbitant al cuantumului despăgubirilor solicitate. Este necesar ca cel care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost lezate prin prejudiciu și, pe cale de consecință, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Recursul declarat de pârât 1. Reclamanta nu trebuia să facă dovada că a obținut desființarea, anularea sau casarea hotărârii de condamnare, ca urmare a exercitării căilor extraordinare de atac, astfel cum susține pârâtul, întrucât prevederile art. 1 alin. (1) și (2) din Legea nr. 221/2009 stabilesc că condamnările pentru mai multe infracțiuni (printre care și cea pentru care a fost condamnată reclamanta), au de drept caracter politic, iar potrivit art. 2 din legea menționată, toate efectele hotărârilor judecătorești de condamnare cu caracter politic prevăzute de art. 1 din lege sunt înlăturate de drept.

Or, în speță, caracterul nelegal al condamnării și detenției reclamantei este stabilit “ope legis”, prin dispozițiile art. 1 alin. (1) - (2) și art. 2 din Legea nr. 221/2009, care prevăd că acestea au un caracter politic și toate efectele acestora sunt nule (înlăturate de drept). 2. Contrar susținerii recurentului-pârât, nu sunt excluși de la acordarea despăgubirilor morale pe temeiul Legii nr. 221/2009 cei care au primit deja o reparație conform Decretului-Lege nr. 118/1990, această din urmă situație urmând a fi avută în vedere doar la determinarea cuantumului daunelor morale.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, care circumstanțiază sfera de aplicare a actului normativ, poate solicita asemenea despăgubiri „orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic”, iar potrivit art. 5 alin. (1 1 ) „la stabilirea cuantumului despăgubirilor prevăzute la alin. (1), instanța judecătorească va lua în considerare, fără a se limita la acestea, ... măsurile reparatorii deja acordate în temeiul Decretului-Lege nr. 118/1990 ...”. Rezultă că este vorba de un criteriu de cuantificare a daunelor morale (de care instanțele de fond au ținut seama), iar nu de o condiție de admisibilitate a acțiunii, așa cum este ea înfățișată prin criticile recurentului-pârât.

Legea nr. 221/2009 are caracter de complinire a actelor normative emise anterior în scopul reparării prejudiciilor suferite de victimele regimului comunist, cum este și actul normativ invocat în recurs. În consecință, nici această critică nu îndeplinește cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 3. Recurentul a contestat și cuantumul daunelor morale, susținând că acordarea acestora trebuie să respecte criteriul echității și principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată. Rezultă că, ceea ce se impută instanței de apel nu este ignorarea criteriilor de cuantificare a daunelor morale, ci aprecierea dimensiunii acestor daune prin raportare la criteriile aplicabile în materie, deci o chestiune de fapt, care pune în discuție temeinicia, iar nu legalitatea hotărârii atacate.

Cea mai mare parte dintre susținerile recurentului reprezintă chestiuni de ordin general, pur teoretic, cu privire la imposibilitatea evaluării prejudiciului moral în raport de probe certe și la necesitatea judecării cauzei în echitate, cu respectarea proporționalității între prejudiciu și reparația acordată. Recurentul nu arată, însă, argumentele pentru care suma acordată de instanța de apel ar fi disproporționată și inechitabilă, în raport de criteriile legale și jurisprudențiale consacrate pentru determinarea prejudiciului moral, neinvocând ignorarea, de către instanță, a vreunuia dintre aceste criterii (valorile lezate prin măsura deportării și stabilirii domiciliului obligatoriu, durata acestei măsuri, repercusiunile asupra vieții reclamantei în timpul în care a locuit în localitatea unde a fost mutată și ulterior întoarcerii în localitatea de domiciliu, despăgubirile deja acordate prin Decretul-Lege nr. 118/1990).

Deși se referă la necesitatea respectării principiului proporționalității daunei cu despăgubirea acordată, la criteriul echității și al gravității prejudiciului, recurentul nu arată, în mod concret, care sunt greșelile comise de instanța de apel în sensul nerespectării acestor principii și nu face nicio referire la situația particulară din speță. Cenzurarea temeiniciei unei hotărâri nu mai este, însă, posibilă în recurs față de actuala configurație a art. 304 C. proc. civ., care permite reformarea unei hotărâri în această cale extraordinară de atac numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Pe cale de consecință, criticile legate de aprecierea cuantumului daunelor morale nu se încadrează în niciunul dintre cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc.

civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, astfel că nu pot fi analizate, iar prezenta instanță nu poate proceda la reducerea cuantumului fixat de curtea de apel. Pe de altă parte, recurentul a mai susținut că solicitantul trebuia să indice un minimum de argumente din care să rezulte în ce măsură i-au fost lezate drepturile personale nepatrimoniale, ceea ce, în speță, a și avut loc, instanța de apel ținând seama la stabilirea întinderii compensației materiale, în raport și de susținerile reclamantelor, de durata strămutării și de suferința fizică și psihică produsă autorilor acestora prin însuși faptul strămutării, din care derivă toate restricțiile de libertate și umilințele la care au fost supuși.

Prin urmare, și cu privire la aceste critici, cea mai mare parte se subsumează nu unor motive de nelegalitate, ci unei aprecieri subiective a recurentului în legătură cu cuantumul acordat, instanța de apel ținând seama de criteriile legale și jurisprudențiale în cuantificarea daunelor acordate.

Referitor la cuantumul daunelor morale, despre care reclamanta susține că este prea redus, iar pârâtul că este prea mare, Înalta Curte va răspunde prin intermediul următoarelor considerente comune: Pe baza probatoriilor administrate câștigate cauzei și care nu mai pot face obiect al analizei în prezenta cale de atac, precum și prin raportare la considerentele anterior expuse, se constată că reclamanta a fost condamnată de către Tribunalul Militar Timișoara pentru „delictul de uneltire contra ordinei sociale” potrivit prevederilor art. 209, pct. IV C. pen., la 5 (cinci) ani închisoare corecțională, 20.000 RON amendă corecțională și 2 (doi) ani interdicție corecțională, condamnare cu caracter politic ce a produs un prejudiciu moral ce poate fi reparat în condițiile Legii nr. 221/2009.

Prin executarea unei pedepse efective de 4 ani s-a adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, iar la stabilirea cuantumului daunelor morale se au în vedere consecințele negative suferite pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care aceste valori au fost afectate și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării. Deși legiuitorul nu a conturat criterii legale pentru determinarea prejudiciului moral, doctrina și jurisprudența au consacrat totuși anumite repere pentru cuantificarea despăgubirilor acordate cu acest titlu, cum este echitatea și proporționalitatea.

Stabilirea cuantumului unor asemenea despăgubiri implică, în mod inevitabil, o doză de aproximare, instanța fiind nevoită să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care niciodată nu va putea fi înlăturat în totalitate, și despăgubirile acordate, care să permită celui prejudiciat anumite avantaje de natură a atenua suferințele morale, fără a se ajunge însă în situația îmbogățirii fără just temei. În termenii Convenției Europene a Drepturilor Omului, criteriul echității în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în același timp, despăgubirile să nu reprezinte amenzi excesive pentru autorii prejudiciului și nici venituri nejustificate pentru victime.

Înalta Curte va constata că, în condițiile în care instanța de fond a fost învestită cu o cerere având ca obiect despăgubiri în cuantum de 500.000 euro, a acordat 400.000 euro daune morale, iar instanța de apel a acordat 8.000 euro, sumele arătate nu reprezintă o satisfacție echitabilă, motiv pentru care va majora cuantumul acestora la 15.000 euro. Prin raportare concretă la datele cauzei, în aplicarea efectivă a principiilor echității și proporționalității și cu scopul de a acoperi, pe cât posibil în acest mod, consecințele negative suferite de reclamantă de-a lungul perioade de 4 ani de detenție efectivă, precum și repercusiunile aferente, Înalta Curte apreciază că suma de 15.000 euro, reprezentând mai puțin de 3.800 euro pentru fiecare an de detenție, este o măsură eficientă pentru recunoașterea suferințelor cauzate reclamantei, care corespunde exigențelor Convenției Europene a Drepturilor Omului și este în concordanță cu jurisprudența constantă a acesteia.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice va fi respins, iar recursul reclamantei va fi admis, cu consecința modificării deciziei recurate în sensul majorării cuantumului daunelor morale la suma de 15.000 euro, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta V.F. împotriva Deciziei civile nr. 381 A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează în parte decizia atacată și Sentința civilă nr. 976 din 2 iunie 2010 a Tribunalului Caraș-Severin în sensul că majorează cuantumul despăgubirilor de la 8.000 euro la 15.000 euro. Respinge recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin împotriva Deciziei civile nr. 381 A din 20 octombrie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 octombrie 2011.