ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4594/2012

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursului de față, constată următoarele: Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Caraș - Severin , reclamanții P.G. și P.M. au chemat în judecată pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând despăgubiri pentru daunele morale. Prin sentința civilă nr. 1067 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraș Severin a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte, echivalentul în lei la data efectuări plății a sumei de 25.000 euro.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că potrivit dispozițiilor art. 1, 4, 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele față de care s-a dispus printr-o hotărâre judecătorească o condamnare cu caracter politic, iar după decesul acestora, descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca la stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama de măsurile reparatorii deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, O.U.G. nr. 224/1999, Legea nr. 568/2001. Reclamantul P.G. este fiul lui P.I., iar reclamanta P.M. este soția lui P.I. P.I., tatăl lui P.G., respectiv soțul lui P.M., prin sentința nr. 31/1950 pronunțată de Tribunalul Militar Timișoara, a fost condamnat la 6 ani închisoare (a executat 5 ani) pentru crima de uneltire contra ordinii sociale și deținere de armament.

În fapt, partizan fiind, a luptat contra regimului comunist. Pedeapsa a executat-o în penitenciarele din Caransebeș, Timișoara, Aiud, Gherla și Târgu Ocna. În baza Decretului-lege nr. 118/1990 i s-a acordat reclamantei P.M. o indemnizație de 10.000 lei. Ca urmare a detenției, P.I. a avut de suferit o mulțime de suferințe fizice și psihice, cauzate de bătăile primite, de proasta alimentație, de lipsa de asistență medicală, de umilințele suportate și de muncile foarte grele la care a fost supus. Toate aceste suferințe au avut consecințe grave asupra fizicului și psihicului domnului P.I. Acesta după eliberare a rămas o persoană bolnavă, care nu a mai putut să muncească la capacitate normală pentru a-și întreține familia.

De asemenea, după eliberare, a fost în continuare persecutat, găsindu-și foarte greu un loc de muncă și acela inferior pregătirii sale și mult mai prost plătit. După arestare, în casă au rămas soția (reclamanta P.M.), tatăl și bunicul lui P.I. Soția acestuia a fost în continuare supravegheată își persecutată de autorități și fiul său nu a reușit să termine doar 4 clase. Din cauza condamnării politice suferite de soțul, respectiv tatăl, accesul reclamanților la viața socială și politică a comunității a fost restrâns iar accesul la continuarea educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat i-a fost interzis. De asemenea, viața reclamanților a fost direcționată forțat spre o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care ar fi avut-o dacă ar fi putu beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul ca și restul cetățenilor.

Toate aceste restricții au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori ce se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea corporală, la demnitate, onoare și alte valori similare (printre care și accesul la învățătură), valori cuprinse în drepturile și libertățile fundamentale ale omului. În ceea ce privește cuantumul daunelor morale solicitate de reclamați instanța de fond a reținut că, criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor. În aprecierea importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile asupra stării generale a sănătății, precum și a posibilității persoanei de a se realiza deplin pe plan social, personal și familial.

Față de cele mai sus expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, prima instanță a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 25.000 euro, pentru fiecare reclamant. În stabilirea acestui cuantum au fost avute în vedere consecințele negative ale prejudiciului suferit de reclamanți și implicațiile negative ale acestora în toate planurile vieții sale sociale. Împotriva acestei sentințe, au declarat apel reclamanții P.G. și P.M., precum și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Prin decizia nr. 1003 din 27 iulie 2011, Curtea de Apel Timișoara , secția civilă, a respins apelul reclamanților; a admis apelul pârâtului și rejudecând, a schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea civilă introdusă de către reclamanții P.G.

și P.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș Severin. Pentru a decide astfel, instanța de apel a examinat apelurile în condițiile prev. de art. 287 și urm. C. proc. civ., combinat cu art. 5 din Legea nr. 221/2009 și prin prisma deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010 pronunțate de Curtea Constituțională. Sub aspectul cuantumului sumei solicitat de către apelanții reclamanți, s-a reținut că apelul acestora este neîntemeiat, deoarece prin efectele Deciziei Curții Constituționale a dispărut în totalitate temeiul juridic al acțiunii reclamanților.

Referitor la apelul declarat de către pârât, curtea de apel a arătat că, deși acesta are o motivare care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii generale acesta este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010. Prin decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție legală declarată neconstituțională. Față de soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială, în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de judecată.

Nu poate subzista nici susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială, și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009. Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun. De aceea, în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordini constituționale, nu mai poate produce efecte juridice. Împotriva acestei decizii, au declarat recurs reclamanții P.G. și P.M., invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în prima instanță sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci este aplicabilă eventual celor înregistrate ulterior publicării sale. Recurenții susțin acest punct având in vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, articol care obligă la respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.

Preeminența tratatelor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, unanim acceptată și de altfel, consfințită de principiu și în Constituția României, impune reținerea cu titlu de exemplu a cel puțin 2 soluții ale Curții Europene, respectiv cauza Smokovits vs. Grecia din 11 iulie 2002, cererea 46356,paragraful 32 și cauza Pressos Compania Navi Era SA vs Belgia, din 20 noiembrie 1995, cererea 17849/91, paragraful 91. În ambele cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în unanimitate că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 și articolul 1 din Protocolul 1. Concluzionând, se poate retine faptul că aplicarea unei decizii a Curții Constituționale prin caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivității, respectării prevederilor Convenției și, nu în ultimul rând jurisprudenței C.E.D.O.

Recurenții reclamanți au susținut și respectarea principiului egalității în fața legii, principiu care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Arătă recurenții că în sensul aplicării principiului neretroactivității este si jurisprudența C.E.D.O. (Hotărârea din 8 Martie 2006 in cauza Blecic c/a Croației - paragraful 8). Totodată, s-a susținut respectarea principiului egalității de drepturi și necreării unor situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri definitive, ceea ce ar contravenii art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008, coroborat cu art. 16 din Constituția României și art. 20 alin (2). Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: Criticile formulate de recurenți aduc în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. Prevederile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 47/1992.

În raport de această reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale, care produce efecte pentru viitor și erga omnes, se aplică și acțiunilor în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens. Această problemă de drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte, urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of. În considerentele acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate, atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330 7 alin. (4) C. pr.

civ. Astfel, s-a reținut, în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă, situația juridică este încă în curs de constituire ( facta pendentia ), intrând sub incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula tempus regit actum . În considerentele aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte erga omnes și ex nunc ar fi afectat procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă. În cadrul acelorași considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului. Înalta Curte nu a considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional la Convenție.

S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale) are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate, care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro, într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Având în vedere caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nici criticile reclamanților ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate ca nefondate.

Reglementările internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară ratificării Convenției de către România, în anul 1994. Pentru recunoașterea unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din Constituție.

Mecanismul de aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu dispozițiile Convenției. În susținerea criticilor formulate în recurs, s-au invocat și prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., însă reclamantul a menționat doar formal aceste texte legale, întrucât nu a dezvoltat critici care să se încadreze în motivele de recurs menționate. Față de cele ce preced, recursul va fi respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții P.M. și P.G. împotriva deciziei nr. 1003 din data de 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2012.