ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4594/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4594/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Deliberând, în

condițiile art. 256 C. proc. civ.,

asupra recursului de față, constată

următoarele:

Prin acțiunea civilă înregistrată la

Tribunalul Caraș - Severin

, reclamanții P.G. și P.M. au chemat în judecată pârâtul

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței să

constate că asupra lor a fost luată o măsură administrativă cu caracter politic

și obligarea pârâtului la plata sumei de 1.000.000 euro reprezentând

despăgubiri pentru daunele morale.

Prin sentința civilă nr.

1067 din 10 iunie 2010, Tribunalul Caraș Severin a admis în parte acțiunea și a

obligat pârâtul să plătească fiecărui reclamant în parte, echivalentul în lei

la data efectuări plății a sumei de 25.000 euro.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul

a reținut că potrivit

dispozițiilor art. 1, 4, 5 lit.

a) din Legea nr. 221/2009, persoanele față de care s-a dispus printr-o hotărâre

judecătorească o condamnare cu caracter politic, iar după decesul acestora,

descendenții până la gradul al II-lea inclusiv, pot solicita acordarea unor

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare, urmând ca la

stabilirea cuantumului despăgubirilor să se țină seama de măsurile reparatorii

deja acordate persoanei în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990, O.U.G.

nr. 224/1999, Legea nr. 568/2001.

Reclamantul P.G. este

fiul lui P.I., iar reclamanta P.M. este soția lui P.I.

P.I., tatăl lui P.G.,

respectiv soțul lui P.M., prin sentința nr. 31/1950 pronunțată de Tribunalul

Militar Timișoara, a fost condamnat la 6 ani închisoare (a executat 5 ani)

pentru crima de uneltire contra ordinii sociale și deținere de armament.

În fapt, partizan

fiind, a luptat contra regimului comunist. Pedeapsa a executat-o în

penitenciarele din Caransebeș, Timișoara, Aiud, Gherla și Târgu Ocna.

În baza Decretului-lege

nr. 118/1990 i s-a acordat reclamantei P.M. o indemnizație de 10.000 lei.

Ca urmare a detenției,

P.I. a avut de suferit o mulțime de suferințe fizice și psihice, cauzate de

bătăile primite, de proasta alimentație, de lipsa de asistență medicală, de

umilințele suportate și de muncile foarte grele la care a fost supus. Toate

aceste suferințe au avut consecințe grave asupra fizicului și psihicului

domnului P.I.

Acesta după eliberare

a rămas o persoană bolnavă, care nu a mai putut să muncească la capacitate

normală pentru a-și întreține familia.

De asemenea, după

eliberare, a fost în continuare persecutat, găsindu-și foarte greu un loc de

muncă și acela inferior pregătirii sale și mult mai prost plătit.

După arestare, în

casă au rămas soția (reclamanta P.M.), tatăl și bunicul lui P.I. Soția acestuia

a fost în continuare supravegheată își persecutată de autorități și fiul său nu

a reușit să termine doar 4 clase.

Din cauza condamnării

politice suferite de soțul, respectiv tatăl, accesul reclamanților la viața

socială și politică a comunității a fost restrâns iar accesul la continuarea

educației, la un loc de muncă corespunzător pregătirii ori mai bine remunerat

i-a fost interzis.

De asemenea,

viața reclamanților a fost

direcționată forțat spre

o existență mai grea, cu privațiuni mai multe și mai modestă față de cea care

ar fi avut-o dacă ar fi putu beneficia de condițiile la care ar fi avut dreptul

ca și restul cetățenilor.

Toate aceste

restricții au adus atingere valorilor ce definesc personalitatea umană, valori

ce se referă la existența fizică a omului, la sănătatea și integritatea

corporală, la demnitate, onoare și alte valori similare (printre care și

accesul la învățătură), valori cuprinse în drepturile și libertățile

fundamentale ale omului.

În ceea ce privește

cuantumul daunelor morale solicitate de reclamați instanța de fond a reținut

că, criteriile de apreciere a prejudiciilor morale nu au la bază criterii

exacte, științifice, deoarece există o incompatibilitate între caracterul moral

nepatrimonial al daunelor și cuantumul bănesc patrimonial al despăgubirilor.

În aprecierea

importanței prejudiciului moral trebuie avute în vedere repercusiunile asupra

stării generale a sănătății, precum și a posibilității persoanei de a se

realiza deplin pe plan social, personal și familial.

Față de cele mai sus

expuse, respectiv atingerea adusă mai multor drepturi fundamentale, prima

instanță a apreciat că o indemnizație echitabilă o reprezintă suma de 25.000

euro, pentru fiecare reclamant.

În stabilirea acestui

cuantum au fost avute în vedere consecințele negative ale prejudiciului suferit

de reclamanți și implicațiile negative ale acestora în toate planurile vieții

sale sociale.

Împotriva acestei

sentințe,

au

declarat apel reclamanții P.G. și P.M., precum și pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice.

Prin

decizia nr. 1003 din 27 iulie 2011, Curtea de Apel Timișoara

, secția civilă, a

respins apelul reclamanților; a admis apelul pârâtului și rejudecând, a

schimbat în tot hotărârea atacată, în sensul că a respins în tot acțiunea

civilă introdusă de către reclamanții P.G. și P.M. împotriva pârâtului Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice Caraș Severin.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a examinat

apelurile în condițiile prev. de art. 287 și

urm. C. proc. civ., combinat cu art. 5 din Legea nr. 221/2009 și prin prisma

deciziilor nr. 1354 din 20 octombrie 2010 și nr. 1358 din 21 octombrie 2010

pronunțate de Curtea Constituțională.

Sub aspectul

cuantumului sumei solicitat de către apelanții reclamanți, s-a reținut că

apelul acestora este neîntemeiat, deoarece prin efectele Deciziei Curții

Constituționale a dispărut în totalitate temeiul juridic al acțiunii

reclamanților.

Referitor la apelul

declarat de către pârât, curtea de apel a arătat că, deși acesta are o motivare

care, sub anumite aspecte, excede cadrului Legii nr. 221/2009, în linii

generale acesta este în concordanță cu Decizia Curții Constituționale nr. 1358

din 21 octombrie 2010.

Prin

decizia civilă nr. 1358 din 21 octombrie 2010, Curtea Constituțională a

declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

și, corelativ a hotărârilor judecătorești, întemeiate pe această dispoziție

legală declarată neconstituțională.

Față de

soluția Curții Constituționale, instanța de apel a constatat că, în speță, la

data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea

specială, în baza căruia s-a formulat și admis acțiunea de către instanța de

judecată.

Nu poate

subzista nici susținerea că, anterior deciziei Curții Constituționale reclamantul

ar fi fost proprietarul unui „bun”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Drepturilor Omului, prin aceea că prima instanță a dat o

soluție de admitere totală sau parțială a acțiunii, deoarece pretinsul drept de

proprietate este supus condiției stabilite de către norma juridică specială,

și, mai ales, izvorul acestui drept este însăși reglementarea din legea

specială, respectiv art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Fiind

declarat neconstituțional tocmai izvorului legal al pretinsului drept de

proprietate și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii

acestui bun de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția

judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii

constituționale și juridice.

Dreptul

de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul

suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care

are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție,

judecătorul nu poate adăuga de la sine, și nu poate întregi reglementarea

juridică specială cu normele de drept comun.

De aceea,

în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are

în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special,

derogatorii de la dreptul comun.

Decizia

Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie

pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului

declarat de către pârât, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii

atacate și, desigur, al acțiunii introductive.

Cum acest

temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordini constituționale, nu mai poate produce efecte juridice.

Împotriva

acestei decizii, au declarat recurs reclamanții

P.G. și P.M., invocând în drept

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În

motivarea recursului, reclamanții au arătat că

Decizia nr. 1358/2010 a Curții

Constituționale nu este aplicabilă cauzelor aflate pe rol (în prima instanță

sau căi de atac) la data pronunțării acestei decizii, ci este aplicabilă

eventual celor înregistrate ulterior publicării sale.

Recurenții susțin

acest punct având in vedere dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6

din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, articol care obligă la

respectarea principiului neretroactivității și a speranței legitime ce decurge

dintr-o hotărâre judecătorească chiar nedefinitivă.

Preeminența

tratatelor și a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, unanim

acceptată și de altfel, consfințită de principiu și în Constituția României,

impune reținerea cu titlu de exemplu a cel puțin 2 soluții ale Curții Europene,

respectiv cauza Smokovits vs. Grecia din 11 iulie 2002, cererea

46356,paragraful 32 și cauza Pressos Compania Navi Era SA vs Belgia, din 20

noiembrie 1995, cererea 17849/91, paragraful 91.

În ambele cazuri,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în unanimitate că a existat o

încălcare a articolului 6 § 1 și articolul 1 din Protocolul 1.

Concluzionând, se poate

retine faptul că aplicarea unei decizii a Curții Constituționale prin

caracterul ei obligatoriu este supusă principiului neretroactivității,

respectării prevederilor Convenției și, nu în ultimul rând jurisprudenței C.E.D.O.

Recurenții reclamanți

au susținut și respectarea principiului egalității în fața legii, principiu

care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție

de scopul urmărit, nu sunt diferite.

Arătă recurenții că

în sensul aplicării principiului neretroactivității este si jurisprudența C.E.D.O.

(Hotărârea din 8 Martie 2006 in cauza Blecic c/a Croației - paragraful 8).

Totodată, s-a

susținut respectarea principiului egalității de drepturi și necreării unor

situații juridice discriminatorii față de persoanele care au obținut hotărâri

definitive, ceea ce ar contravenii art. 1 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 137/2008,

coroborat cu art. 16 din Constituția României și art. 20 alin (2).

Recursul este

nefondat pentru considerentele ce succed:

Criticile formulate de recurenți aduc

în discuție o singură chestiune, aceea a efectelor, în cauză, ale deciziei

Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Cererea

reclamanților de acordare a despăgubirilor pentru daune morale a fost

întemeiată pe dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

potrivit cărora persoanele care au suferit condamnări

cu

caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, pot solicita

instanței de judecată acordarea unor despăgubiri pentru prejudiciul moral

suferit prin condamnare.

Prevederile

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 au fost declarate

neconstituționale prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții

Constituționale, publicată în M. Of. din 15 noiembrie 2010, situație în care

devin pe deplin incidente dispozițiile art. 147 din Constituție și art. 31 din

Legea nr. 47/1992.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor și

erga omnes,

se aplică și acțiunilor în curs sau

numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte în soluționarea recursului în interesul legii, publicată în M. Of.

nr. 789 din 7 noiembrie 2011, în sensul că s-a stabilit că Decizia nr. 1358/2010

a Curții Constituționale produce efecte juridice asupra proceselor în curs de

judecată la data publicării acesteia în M. Of., cu excepția situației în care

la această dată era deja pronunțată o hotărâre definitivă.

Cu alte cuvinte,

urmare a Deciziei nr. 1358/2010 a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin.

(1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot

constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data

publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

În considerentele

acestei decizii, Înalta Curtea a examinat efectele deciziei de neconstituționalitate,

atât din perspectiva dreptului intern intertemporal, dar și prin prisma

dispozițiilor art. 6 parag.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

referitoare la dreptul la un proces echitabil, art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție, privind protecția proprietății, respectiv, art. 14 din

Convenție raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12, privind dreptul la

nediscriminare, soluția dată în soluționarea recursului în interesul legii

fiind obligatorie pentru instanțe, conform art. 330

7

alin. (4) C.

pr. civ.

Astfel, s-a reținut,

în motivarea acestei decizii, că dreptul la acțiune pentru obținerea reparației

prevăzute de lege este supus evaluării jurisdicționale și, atâta vreme cât

această evaluare nu s-a finalizat printr-o hotărâre judecătorească definitivă,

situația juridică este încă în curs de constituire (

facta pendentia

), intrând sub

incidența efectelor deciziei Curții Constituționale, decizie care este de

aplicare imediată. Nu se poate spune că, fiind promovată acțiunea la un moment la

care era în vigoare art. 5

alin. (1)

lit. a) din Legea

nr. 221/2009, înseamnă că efectele acestui act normativ se întind în timp pe

toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât nu avem de-a face cu

un act juridic convențional ale cărui efecte să fie guvernate după regula

tempus regit actum

.

În considerentele

aceleiași decizii în interesul legii s-a argumentat și sub aspectul raportului

dintre dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 parag. 1 din

Convenție și efectele deciziei Curții Constituționale. În acest sens, s-a

reținut că, prin intervenția instanței de contencios constituțional, ca urmare

a sesizării acesteia cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență

unui mecanism normal într-un stat democratic, realizându-se controlul a

posteriori de constituționalitate. De aceea, nu se poate susține că prin

constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea lui de efecte

erga omnes

și

ex nunc

ar fi afectat

procesul echitabil, pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de

cadrul normativ legal și constituțional, ale cărui limite au fost determinate

tocmai în respectul preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității

juridice. Dreptul de acces la tribunal și protecția oferită de art. 6 parag. 1

din Convenția europeană a drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui

drept care nu mai are niciun fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

În cadrul acelorași

considerente, Înalta Curte a reținut că, atunci când intervine controlul de

constituționalitate declanșat la cererea uneia din părțile procesului, nu se

poate susține că este afectată acea componentă a procedurii echitabile legate

de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă pentru că nu putea

anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale), pentru că asupra

normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

Înalta Curte nu a

considerat că, prin aplicarea deciziei Curții Constituționale în cauzele

nesoluționate definitiv, s-ar creea o situație discriminatorie, care să intre

sub incidența art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 adițional

la Convenție. S-a apreciat că situația de dezavantaj sau de discriminare în

care s-ar găsi unele persoane (cele ale căror cereri nu fuseseră soluționate de

o manieră definitivă la momentul pronunțării deciziilor Curții Constituționale)

are o justificare obiectivă, întrucât rezultă din controlul de

constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul de proporționalitate

dintre mijloacele folosite și scopul urmărit (acela de înlăturare din cadrul

normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite de previzibilitate,

care a condus instanțele la acordarea de despăgubiri de sute de mii de euro,

într-o aplicare excesivă și nerezonabilă a textului de lege lipsit de criterii

de cuantificare - conform considerentelor deciziei Curții Constituționale).

În ceea ce privește

incidența art. 1 din Protocolul nr. 1, adițional la Convenție, Înalta Curte a

stabilit, în cadrul aceluiași demers de unificare a practicii judiciare, că, în

absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul înaintea

apariției deciziei Curții Constituționale, nu s-ar putea vorbi despre existența

unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Având în vedere

caracterul obligatoriu al soluției pronunțate în cadrul recursului în interesul

legii, Înalta Curte apreciază că soluția ce se impune în prezenta cauză nu

poate fi decât respingerea recursului, în condițiile în care se constată că, în

speță, la data publicării în M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a Deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010, nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza

nefiind deci soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nici criticile

reclamanților ce vizează aplicarea Convenției Europene a Drepturilor Omului și

a normelor de drept comunitar, nu au suport și urmează a fi înlăturate ca

nefondate.

Reglementările

internaționale în materia drepturilor omului, ratificate de România, deși parte

integrantă a dreptului intern, potrivit art. 11 alin. (2) din Constituție, nu

pot reprezenta, prin ele însele, un temei juridic suficient al pretențiilor de

acordare a unor daune materiale ori morale pentru prejudicii cauzate prin

încălcări ale drepturilor și libertăților fundamentale în perioada anterioară

ratificării Convenției de către România, în anul 1994.

Pentru recunoașterea

unor asemenea drepturi patrimoniale, este necesar un act de voință al

autorităților române, în sensul reparării prejudiciilor cauzate prin acte ori

fapte abuzive ale statului român, dispozițiile legale naționale urmând a fi

cenzurate, în planul respectării drepturilor și libertăților fundamentale, prin

prisma reglementărilor internaționale, în aplicarea art. 20 alin. (2) din

Constituție.

Mecanismul de

aplicare a Convenției europene are drept premisă, așadar, existența unei

prevederi legale care, supusă examenului de conformitate cu reglementarea

internațională, este susceptibilă de a fi înlăturată în cazul contrarietății cu

dispozițiile Convenției.

În susținerea criticilor formulate în

recurs, s-au invocat și prevederile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc. civ., însă

reclamantul a menționat doar formal aceste texte legale, întrucât nu a

dezvoltat critici care să se încadreze în motivele de recurs menționate.

Față de cele ce preced, recursul va fi

respins, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții P.M. și P.G. împotriva deciziei nr. 1003

din data de 27 iulie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.