ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4137/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4137/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 842 din 17 mai 2010 Tribunalul Caraș-Severin a admis în parte acțiunea

formulată de reclamanta L.A. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin;

a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 300.000 Euro sau

echivalentul în lei la data plății, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul

moral suferit, respingând celelalte pretenții ale reclamantei.

Pentru a hotărî

astfel, tribunalul a avut în vedere că bunicul matern al reclamantei, S.H., a

luptat împotriva regimului comunist, fiind împușcat de organele de securitate

ale perioadei respective în luna martie 1949. Pentru că nu i-a fost întocmit

actul de deces de autoritățile Statului Comunist, abia în anul 1990, bunicul

reclamantei a fost declarat mort prin sentința civilă nr. 1100 din 13 noiembrie

1990 pronunțată de Judecătoria Caransebeș.

Consecințele faptului

că bunicul reclamantei a luptat împotriva regimului comunist s-au răsfrânt

asupra familiei, asupra soției și fiicei sale, mama reclamantei L.A., care și

după moartea acestuia au fost persecutate de autoritățile comuniste.

Acceptând că rațiunea

Legii nr. 221/2009, pe ale cărei dispoziții și-a întemeiat reclamanta cererea

de chemare în judecată, este aceea de a asigura cadrul juridic pentru repararea

prejudiciilor morale și materiale produse prin condamnările cu caracter politic

și prin măsurile administrative cu caracter politic din perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989, cu atât mai mult se impune repararea prejudiciului

moral suferit de familia reclamantei prin împușcarea bunicului său, fără a fi

judecat și condamnat anterior, pentru a se fi opus regimului comunist.

În ce privește

cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit, având în vedere

gravitatea acestuia, astfel cum a fost reținut anterior, prima instanță a

apreciat că o reparație rezonabilă, echitabilă, o reprezintă obligarea

pârâtului la plata sumei de 300.000 Euro sau echivalentul în lei la data

plății.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat apel pârâtul, în termenul legal, solicitând schimbarea ei

în parte, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei, ca

neîntemeiată, arătând că suma de 300.000 Euro, reprezentând daune morale,

acordată reclamantei este nejustificată în raport de întinderea prejudiciului

real suferit, având în vedere că nu se poate transforma într-un izvor de

îmbogățire fără just temei a celor ce se pretind prejudiciați. Este necesar ca

persoana care pretinde daunele morale să arate un minim de argumente și indicii

din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite

prin Constituție i-au fost lezate prin prejudiciu și, pe cale de consecință, să

se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze

prejudiciul.

Prin decizia civilă

nr. 880 din 17 mai 2011 Curtea de Apel Timișoara a admis apelul și a schimbat

sentința în sensul respingerii acțiunii.

In considerentele

deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamanta nu are dreptul la

despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este

faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii

acesteia, a fost declarat neconstituțional prin decizia nr. 1358 din 21

octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M.Of. nr. 761 din

15 noiembrie 2010.

Împotriva deciziei

instanței de apel a declarat recurs reclamanta, în temeiul art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ., susținând că decizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 nu se

aplică decât pentru viitor, nu și cauzelor în curs de soluționare la data publicării

sale și, ca atare, se impune acordarea daunelor morale în cuantumul solicitat

prin acțiunea introductivă. De asemenea, decizia atacată a încălcat principiile

egalității și al nediscriminării, iar decizia Curții Constituționale nu

împiedică aplicarea cu prioritate a pactelor și tratatelor internaționale,

conform art. 20 din Constituție, și, ca atare, statuările CEDO au prioritate

față de cele ale Curții Constituționale.

Recursul nu este

fondat.

Înainte de

pronunțarea deciziei atacate a fost dată Decizia Curții Constituționale nr.

1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 761

din 15 noiembrie 2010, prin care dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I

din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, au fost declarate

neconstituționale.

În speță, încetarea

efectelor juridice ale prevederilor art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea

nr. 221/2009 înseamnă că, la data judecării recursului nu se mai poate ține

cont de o dispoziție declarată neconstituțională.

Problema de drept

care se pune în speță nu este, deci, cea a faptului dacă reclamanta este sau nu

îndreptățită la acordarea daunelor morale în condițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

din Legea nr. 221/2009, ci aceea dacă respectivul text de lege mai poate fi

aplicat cauzei supusă soluționării, în condițiile în care a fost declarat

neconstituțional, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin

decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M.Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Potrivit art. 147 alin.

(1) din Constituție, dispozițiile din legile în vigoare, constatate ca fiind

neconstituționale, își încetează efectele la 45 de zile de la publicarea

deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval, Parlamentul nu pune de

acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile legii fundamentale, pe

durata acestui termen respectivele dispoziții fiind suspendate de drept.

La alin.

(4) al articolului menționat se prevede că deciziile Curții Constituționale, de

la data publicării în Monitorul Oficial al României, sunt general obligatorii

și au putere numai pentru viitor, aceleași dispoziții regăsindu-se și în textul

cuprins la art. 31 din Legea nr. 47/1992 referitoare la organizarea și

funcționarea Curții Constituționale, cu modificările și completările

ulterioare.

În raport de această

reglementare, constituțională și legală, s-a pus problema dacă declararea

neconstituționalității unui text de lege prin decizie a Curții Constituționale,

care produce efecte pentru viitor

și erga omnes

, se aplică și acțiunilor

în curs sau numai situației celor care nu au formulat încă o cerere în acest

sens.

Această problemă de

drept a fost dezlegată prin decizia în interesul legii nr. 12 din 19 septembrie

2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că s-a

stabilit că decizia nr. 1358/2010 a Curții Constituționale produce efecte

juridice asupra proceselor în curs de judecată la data publicării acesteia în

Monitorul Oficial, cu excepția situației în care la această dată era deja

pronunțată o decizie definitivă.

Or, în speță. la data

publicării în M.Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010 a deciziei Curții

Constituționale nu se pronunțase în apel decizia atacată, cauza nefiind deci

soluționată definitiv la data publicării respectivei decizii.

Nu se poate spune că

fiind promovată acțiunea la un moment la care era în vigoare art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea nr. 221/2009, aceasta ar presupune ca efectele textului de

lege să se întindă pe toată durata desfășurării procedurii judiciare, întrucât

nu suntem în prezența unui act juridic convențional ale cărui efecte să fie

guvernate după regula

tempus regit actum

.

Dimpotrivă, este

vorba despre o situație juridică obiectivă și legală, în desfășurare, căreia îi

este incident noul cadru normativ creat prin declararea neconstituționalității,

ivit înaintea definitivării sale.

Cum norma tranzitorie

cuprinsă la art. 147 alin. (4) din Constituție este una imperativă de ordine

publică, aplicarea ei generală și imediată nu poate fi tăgăduită, deoarece

altfel ar însemna ca un act neconstituțional să continue să producă efecte

juridice, ca și când nu ar fi apărut niciun element nou în ordinea juridică,

ceea ce Constituția refuză în mod categoric.

Pe de altă parte,

împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte numai pentru

viitor dă expresie unui alt principiu constituțional, acela al

neretroactivității, ceea ce înseamnă că nu se poate aduce atingere unor

drepturi definitiv câștigate sau situațiilor juridice deja constituite.

În speță, nu există

însă un drept definitiv câștigat, iar reclamanta nu era titulara unui bun

susceptibil de protecție în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului câtă vreme la data publicării deciziei Curții

Constituționale nr. 1358/2010 nu exista o hotărâre definitivă, care să fi

confirmat dreptul reclamantei.

Concluzionând, prin

intervenția instanței de contencios constituțional, urmare sesizării acesteia

cu o excepție de neconstituționalitate, s-a dat eficiență unui mecanism normal

într-un stat democratic, realizându-se controlul a posteriori de

constituționalitate.

De aceea, nu se poate

susține că prin constatarea neconstituționalității textului de lege și lipsirea

lui de efecte

erga omnes și ex nunc

ar fi afectat procesul echitabil,

pentru că acesta nu se poate desfășura făcând abstracție de cadrul normativ

legal constituțional, ale cărui limite au fost determinate în respectul

preeminenței dreptului, al coerenței și al stabilității juridice.

Și în practica CEDO se recunoaște

eficiența controlului realizat de instanța de contencios constituțional.

Sub acest aspect,

având a se pronunța asupra unei situații similare (Decizia în Cauza Slavov și

alții împotriva Bulgariei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că:

“Nu se poate spune că un text de lege a cărui constituționalitate a fost

contestată la scurt timp după intrarea lui în vigoare și care ulterior a fost

declarat neconstituțional ar putea constitui o bază legală solidă în înțelesul

jurisprudenței Curții.

De aceea, reclamanții

nu ar fi putut avea o speranță legitimă că pretențiile lor vor fi cuantificate

în conformitate cu acea lege, după ce ea a fost invalidată. De asemenea, ei nu

ar fi putut spera în mod legitim că determinarea pretențiilor lor se va face în

baza legii, așa cum era ea la momentul introducerii cererii lor, și nu în baza

legii așa cum era ea la momentul pronunțării hotărârii”.

Dreptul de acces la

tribunal și protecția conferită de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a

drepturilor omului nu înseamnă recunoașterea unui drept care nu mai are nici un

fel de legitimitate în ordinea juridică internă.

Atunci când intervine

controlul de neconstituționalitate declanșat la cererea uneia dintre părțile

procesului nu se poate susține că este afectată acea componentă a procedurii

echitabile legate de predictibilitatea normei (cealaltă parte ar fi surprinsă

pentru că nu putea anticipa dispariția temeiului juridic al pretențiilor sale),

pentru că asupra normei nu a acționat în mod discreționar emitentul actului.

O interpretare în

sens contrar ar însemna, în fapt, suprimarea controlului de constituționalitate

și, ceea ce este gândit ca un mecanism democratic, de reglare a viciilor unor

acte normative, să fie astfel înlăturat. Continuând să aplice o normă de drept

inexistentă din punct de vedere juridic (ale cărei efecte au încetat),

judecătorul nu mai este cantonat în exercițiul funcției sale, ci și-o

depășește, arogându-și puteri pe care nici dreptul intern și nici normele

convenționale europene ni i le legitimează.

Situația de

dezavantaj sau de discriminare în care recurenta susține că s-ar găsi, dat

fiind că cererea sa nu fusese soluționată de o manieră definitivă la momentul

pronunțării deciziei Curții Constituționale, are o justificare obiectivă,

întrucât rezultă din controlul de constituționalitate, și rezonabilă, păstrând raportul

de proporționalitate dintre mijloacele folosite și scopul urmărit, acela de

înlăturare din cadrul normativ intern a unei norme imprecise, neclare, lipsite

de previzibilitate.

Izvorul așa zisei

discriminări constă în pronunțarea deciziei Curții Constituționale și a-i nega

legitimitatea înseamnă a nega însuși mecanismul vizând controlul de

neconstituționalitate ulterior adoptării actului normativ, ceea ce este de neacceptat

într-un stat democratic, în care fiecare organ statal își are atribuțiile și

funcțiile bine definite.

De asemenea, prin

nerespectarea efectelor obligatorii ale deciziilor Curții Constituționale se

înlătură imprevizibilitatea jurisprudenței, care, în aplicarea unei norme

incoerente, era ea însăși generatoare de situații discriminatorii.

In ce privește

Declarația Universală a Drepturilor Omului și Rezoluțiile Adunării Parlamentare

a Consiliului Europei și Adunării Generale a ONU, acestea sunt documente

politice internaționale cu caracter de recomandare pentru statele membre ale

ONU și, respectiv, ale Consiliului Europei, iar nu tratate internaționale,

astfel că nu au aplicabilitate directă în dreptul intern pe temeiul art. 11 și art.

20 din Constituție, care se referă numai la tratatele internaționale.

Având în vedere

aceste considerente recursul este nefondat și va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta L.A. împotriva deciziei nr. 880 din 17 mai 2011

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 6 iunie 2012.