ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 619/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin decizia civilă

nr. 87 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis

apelurile declarate de ambele părți și de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Timiș, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la

Tribunalul Timiș.

Pentru a pronunța

această hotărâre, Curtea a reținut următoarele:

Prin cererea

înregistrată sub nr. 5400/30/2009 la Tribunalul Timiș, reclamanta D.S. a

solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul

Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin,

ca instanța să constate că bunicului său, defunct D.R., i se aplică de drept

dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și să fie obligat pârâtul

la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral

cauzat prin condamnarea acestuia în baza art. 2 lit. a) din Decret-lege nr.

183/1949, la plata sumei de 100.000 euro reprezentând echivalentul bunurilor

confiscate prin sentința de condamnare din 30 august 1950 pronunțată de

Tribunalul Timiș, precum și la plata sumei de 600 lei actualizată reprezentând

contravaloarea cheltuielilor de judecată la care condamnatul a fost obligat și

a sumei de 10.000 lei actualizată reprezentând contravaloarea amenzii aplicate

bunicului său.

Prin sentința civilă

nr. 834/PI din 31 martie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de

chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de

100.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; au fost

respinse în rest pretențiile reclamantei.

Pentru a dispune

astfel, instanța a avut în vedere că bunicul reclamantei a fost condamnat

politic conform art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009 și că, față de

încadrarea situației reclamantei în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009,

aceasta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral,

însă într-un cuantum rezonabil.

Restituirea

contravalorii amenzii aplicate excede dispozițiilor Legii nr. 221/2009, iar

bunurile mobile confiscate nu se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1)

lit. b) din Legea nr. 221/2009, neavând natura unor imobile în sensul Legii nr.

10/2001.

Cu privire la

apelurile formulate în cauză, Curtea de apel a reținut următoarele:

Potrivit

dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au dreptul la despăgubiri

și descendenții până la gradul II al persoanei ce a suferit o condamnare

politică în perioada de referință a legii. În consecință, legea făcând

trimitere la succesibili, în mod corect a reținut prima instanță calitatea

procesual activă a reclamantei, chiar în lipsa dovezii că aceasta ar fi

singurul succesibil al condamnatului, legea neprevăzând obligativitatea

dovedirii calității de moștenitor. Din coroborarea înscrisurilor depuse la

dosarul primei instanțe rezultă identitatea de persoană între D.R. și D.A.,

diferența datorându-se transcrierii numelui antecesorului reclamantei. În

consecință, excepția lipsei calității procesual active invocată de pârât a fost

respinsă ca neîntemeiată.

Dincolo de încetarea

efectelor juridice a unor articole ale Legii nr. 221/2009 modificată prin

O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al

deciziei nr. 1358 din 20 octombrie 2010 dată de Curtea Constituțională, legea a

fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele

(respectiv soții/soțiile și descendenții acestora) ce au suferit condamnări

politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii.

Este evident, în

consecință, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în

favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu

cât, conform celor mai sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost

lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.

În cauză, reclamanta

a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru

bunurile confiscate prin sentința de condamnare, respectiv a unor utilaje

agricole.

Potrivit art. 5 alin.

(1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (și) descendenții de gradul al doilea al

persoanelor condamnate politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru

bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu au fost

restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005.

Câtă vreme prin

hotărârea de condamnare a antecesorului reclamantei s-a dispus și confiscarea

unor bunuri (dosar primă instanță) și având în vedere considerentele mai sus

arătate, interpretarea restrictivă dată de prima instanței suscitate este

contrară dispozițiilor legii.

Aceasta, pentru că

noua lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al

legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu

restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu

distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, criticând-o pentru

următoarele motive:

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei motivat de faptul că

în sentința penală nr. 2615 din 30 august 1950 D.R. apare ca fiind tatăl a 2

copii, iar aceasta nu a făcut dovada identității de persoane dintre D.R. și

D.A.

În condițiile în care

art. 5 alin. (1) din lege stabilește calitate procesuală activă și soțului

supraviețuitor al persoanei condamnate decedate precum si descendenților

acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, reclamanta nu a dovedit faptul că

nu sunt descendenți de gradul I al acestuia (frați/surori ai tatălui

reclamantei) care au aceeași calitate procesuală activă pentru a promova

acțiunea în acordarea despăgubirilor.

Pe de altă parte,

despăgubirile se cuvin a fi acordate tuturor persoanelor îndreptățite în sensul

art. 5 alin. (1) din lege, respectiv soțului și descendenților acesteia până la

gradul al II-lea, iar nu numai unora dintre aceste persoane îndreptățite.

În sentința penală

nr. 2615 din 30 august 1950 se menționează „D.R., de 47 ani, agricultor, cu 6

jugari de pământ, batoza, și tractor, văduv, cu 2 copii.. ", de unde

rezultă că bunicul reclamantei avea doi copii, adică pe tatăl reclamantei și

încă un copil, despre care reclamanta nu a făcut nici o mențiune în cererea de

chemare în judecată.

apreciază că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu

pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru

ce se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile imobile prevăzute de

Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum a reținut greșit prima instanța,

întrucât aceasta interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.

Legiuitorul a înțeles

a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana

îndreptățită sa fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr.

247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile,

căci doar la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii in

discuție, în caz contrar neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin

instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor

ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent

bănesc a acestor bunuri.

Or, în speță

reclamanta a arătat că nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, context în

care o atare solicitare, în aceste condiții, nu este întemeiată.

Analizând decizia de

apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, în considerarea celor ce succed.

calității procesuale active, instanța de apel a reținut ca situație de fapt, ce

nu mai poate fi reapreciată de instanța de recurs, în lumina dispozițiilor art.

304 C. proc. civ., că este identitate de persoane între D.R. și D.A., diferența

datorându-se transcrierii numelui antecesorului reclamantei.

În ceea ce privește

faptul că reclamanta nu a dovedit faptul că ar fi singurul moștenitor și că nu

sunt moștenitori de grad I, acest aspect urmează a fi sancționat la cererea

pârâtului recurent în eventuale alte litigii, o asemenea acțiune neputându-se

judeca decât în contradictoriu cu acesta. Pe de altă parte, pârâtul putea să

facă asemenea dovezi, contestând aceste aspecte.

făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009,

ceea ce face ca și acest motiv de recurs să fie nefondat.

Potrivit acestui text

legal, se pot primi despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin

hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr.

10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că singura distincție făcută

de norma legală este după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în

natură sau echivalent) în baza acestor legi.

Constatând, prin

urmare, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale

incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează

să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună respingerea

recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei civile nr. 87 din 26 ianuarie

2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 03 februarie 2012.