ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 619/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin decizia civilă nr. 87 din 26 ianuarie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a admis apelurile declarate de ambele părți și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a desființat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Timiș. Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 5400/30/2009 la Tribunalul Timiș, reclamanta D.S.

a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Caraș-Severin, ca instanța să constate că bunicului său, defunct D.R., i se aplică de drept dispozițiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și să fie obligat pârâtul la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea acestuia în baza art. 2 lit. a) din Decret-lege nr. 183/1949, la plata sumei de 100.000 euro reprezentând echivalentul bunurilor confiscate prin sentința de condamnare din 30 august 1950 pronunțată de Tribunalul Timiș, precum și la plata sumei de 600 lei actualizată reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată la care condamnatul a fost obligat și a sumei de 10.000 lei actualizată reprezentând contravaloarea amenzii aplicate bunicului său.

Prin sentința civilă nr. 834/PI din 31 martie 2010, Tribunalul Timiș a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 100.000 lei reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit; au fost respinse în rest pretențiile reclamantei. Pentru a dispune astfel, instanța a avut în vedere că bunicul reclamantei a fost condamnat politic conform art. 1 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 221/2009 și că, față de încadrarea situației reclamantei în dispozițiile art. 5 din Legea nr. 221/2009, aceasta este îndreptățită la acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral, însă într-un cuantum rezonabil. Restituirea contravalorii amenzii aplicate excede dispozițiilor Legii nr. 221/2009, iar bunurile mobile confiscate nu se încadrează în dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, neavând natura unor imobile în sensul Legii nr. 10/2001.

Cu privire la apelurile formulate în cauză, Curtea de apel a reținut următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 au dreptul la despăgubiri și descendenții până la gradul II al persoanei ce a suferit o condamnare politică în perioada de referință a legii. În consecință, legea făcând trimitere la succesibili, în mod corect a reținut prima instanță calitatea procesual activă a reclamantei, chiar în lipsa dovezii că aceasta ar fi singurul succesibil al condamnatului, legea neprevăzând obligativitatea dovedirii calității de moștenitor. Din coroborarea înscrisurilor depuse la dosarul primei instanțe rezultă identitatea de persoană între D.R. și D.A., diferența datorându-se transcrierii numelui antecesorului reclamantei.

În consecință, excepția lipsei calității procesual active invocată de pârât a fost respinsă ca neîntemeiată. Dincolo de încetarea efectelor juridice a unor articole ale Legii nr. 221/2009 modificată prin O.U.G. nr. 62/2010, încetare produsă ca efect al caracterului obligatoriu al deciziei nr. 1358 din 20 octombrie 2010 dată de Curtea Constituțională, legea a fost adoptată având ca scop repararea prejudiciilor suferite de persoanele (respectiv soții/soțiile și descendenții acestora) ce au suferit condamnări politice și măsuri asimilate acestora în perioada de referință a legii. Este evident, în consecință, că legea trebuie interpretată în sensul producerii de efecte în favoarea persoanelor ce intră sub incidența ei și aceasta cu atât mai mult cu cât, conform celor mai sus arătate, dispoziții de substanță ale legii au fost lăsate fără efecte juridice, ceea ce echivalează cu neaplicarea lor.

În cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului și la plata de despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin sentința de condamnare, respectiv a unor utilaje agricole. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, (și) descendenții de gradul al doilea al persoanelor condamnate politic au dreptul la despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005. Câtă vreme prin hotărârea de condamnare a antecesorului reclamantei s-a dispus și confiscarea unor bunuri (dosar primă instanță) și având în vedere considerentele mai sus arătate, interpretarea restrictivă dată de prima instanței suscitate este contrară dispozițiilor legii.

Aceasta, pentru că noua lege de reparație nu distinge după cum bunurile fac sau nu obiect al legilor reparatorii anterioare, ci după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi; or, unde legea nu distinge, nici cel ținut să o aplice nu poate să o facă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice prin Direcția Generală a Finanțelor Publice, criticând-o pentru următoarele motive: 1. Se reiterează excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei motivat de faptul că în sentința penală nr. 2615 din 30 august 1950 D.R. apare ca fiind tatăl a 2 copii, iar aceasta nu a făcut dovada identității de persoane dintre D.R.

și D.A. În condițiile în care art. 5 alin. (1) din lege stabilește calitate procesuală activă și soțului supraviețuitor al persoanei condamnate decedate precum si descendenților acesteia până la gradul al II-lea inclusiv, reclamanta nu a dovedit faptul că nu sunt descendenți de gradul I al acestuia (frați/surori ai tatălui reclamantei) care au aceeași calitate procesuală activă pentru a promova acțiunea în acordarea despăgubirilor. Pe de altă parte, despăgubirile se cuvin a fi acordate tuturor persoanelor îndreptățite în sensul art. 5 alin. (1) din lege, respectiv soțului și descendenților acesteia până la gradul al II-lea, iar nu numai unora dintre aceste persoane îndreptățite. În sentința penală nr. 2615 din 30 august 1950 se menționează „D.R., de 47 ani, agricultor, cu 6 jugari de pământ, batoza, și tractor, văduv, cu 2 copii..

", de unde rezultă că bunicul reclamantei avea doi copii, adică pe tatăl reclamantei și încă un copil, despre care reclamanta nu a făcut nici o mențiune în cererea de chemare în judecată. 2. Instanța de apel apreciază că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 nu pot fi interpretate în sensul că intră în categoria bunurilor confiscate pentru ce se pot acorda despăgubiri în echivalent doar bunurile imobile prevăzute de Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 247/2005, cum a reținut greșit prima instanța, întrucât aceasta interpretare adaugă la lege, ceea ce nu poate fi admis.

Legiuitorul a înțeles a condiționa acordarea despăgubirilor materiale de necesitatea ca persoana îndreptățită sa fi uzat de prevederile Legii nr. 10/2001 sau ale Legii nr. 247/2005, formulând notificare ori cerere de retrocedare a bunurilor imobile, căci doar la această categorie de bunuri se referă legile reparatorii in discuție, în caz contrar neputând fi acceptată ideea că legiuitorul, prin instituirea art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, a deschis beneficiarilor ei o cale suplimentară și un nou termen de a solicita restituirea în echivalent bănesc a acestor bunuri. Or, în speță reclamanta a arătat că nu a uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, context în care o atare solicitare, în aceste condiții, nu este întemeiată.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea celor ce succed. 1. Sub aspectul calității procesuale active, instanța de apel a reținut ca situație de fapt, ce nu mai poate fi reapreciată de instanța de recurs, în lumina dispozițiilor art. 304 C. proc. civ., că este identitate de persoane între D.R. și D.A., diferența datorându-se transcrierii numelui antecesorului reclamantei. În ceea ce privește faptul că reclamanta nu a dovedit faptul că ar fi singurul moștenitor și că nu sunt moștenitori de grad I, acest aspect urmează a fi sancționat la cererea pârâtului recurent în eventuale alte litigii, o asemenea acțiune neputându-se judeca decât în contradictoriu cu acesta.

Pe de altă parte, pârâtul putea să facă asemenea dovezi, contestând aceste aspecte. 2. Instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 5 lit. b) din Legea nr. 221/2009, ceea ce face ca și acest motiv de recurs să fie nefondat. Potrivit acestui text legal, se pot primi despăgubiri materiale pentru bunurile confiscate prin hotărârea de condamnare, dacă bunurile nu au fost restituite în baza Legii nr. 10/2001 sau a Legii nr. 247/2005, ceea ce înseamnă că singura distincție făcută de norma legală este după cum bunurile confiscate au fost sau nu restituite (în natură sau echivalent) în baza acestor legi. Constatând, prin urmare, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună respingerea recursului ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Timiș împotriva deciziei civile nr. 87 din 26 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 februarie 2012.