ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2813/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 aprilie 2010 la Tribunalul Caraș Severin reclamanții E.B. și R.C.P. au chemat în judecată pe pârâtul Statul român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând constatarea caracterului politic al măsurii administrative și obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro reprezentând daune morale. În drept au fost invocate dispozițiile art. 2 lit. f), art. 3 lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009. Prin sentința civilă nr. 1160 din 1 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost admisă în parte acțiunea, s-a constatat caracterul abuziv al măsurii deportării lui E.I. în U.R.S.S., în perioada 16 ianuarie 1945 - 23 aprilie 1947 și a obligat pârâtul la plata către reclamanți a câte 10.000 euro cu titlu de daune morale.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că reclamanții au solicitat constatarea caracterului politic în sensul art. 2 lit. f), art. 3 lit. e) din Legea nr. 221/2009 a deportării defunctului lor tată, E.I., în U.R.S.S. și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru prejudiciul moral astfel suferit, fiind îndeplinite condițiile cerute de lege. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și pârâtul. Reclamanții au solicitat schimbarea hotărârii în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, invocând greșita apreciere a prejudiciului moral suferit de deportat și de familia sa. Pârâtul a solicitat schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare a invocat că aceste despăgubiri se pot acorda doar în cazul condamnărilor și sunt echivalentul prejudiciului moral suferit prin condamnare, în conformitate cu dispozițiile art. 5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar tatăl reclamanților a fost supus unor măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare. Prin decizia nr. 597 din 16 martie 2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentința în sensul că a respins în tot acțiunea și a respins apelul reclamanților. Pentru a pronunța această decizie instanța a reținut că deși autorul reclamanților a fost supus unei măsuri administrative cu caracter politic având ca obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o unitate de muncă forțată din U.R.S.S.

cu scopul de a contribui la reconstrucția Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6 martie 1945. În realitate, măsura deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având atribuții limitate.

Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în ianuarie - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi, au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă, aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin prestații în muncă. Cu alte cuvinte, măsura deportării în U.R.S.S.

a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța), contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și sexul acestora. Prin urmare, s-a reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S.

a acestora întreprinse de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Chiar dacă etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990 - republicat, aceasta nu atrage ca o consecință incidența dispozițiilor Legii nr. 221/2009. S-a mai reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și, respectiv Decizia nr. 1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca nefiind constituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009 și, respectiv dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010, dispoziții legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau care au făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic și, respectiv, pentru succesorii acestora.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 C. proc. civ. Din analiza criticilor rezultă că pot fi încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, decizia este criticată pentru că: - în acțiune s-a invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, chiar după pronunțarea și publicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2001 și 1358/2010 principiile de drept și prevederile legale care au stat la baza Legii nr. 221/2009 subzistă, deciziile Curții Constituționale nefiind aplicabile cauzelor aflate pe rol; - a aprecia altfel înseamnă să existe un tratament diferențiat aplicat persoanelor îndreptățite la despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța s-a pronunțat; - la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a născut un drept la acțiune; - aplicarea normelor de drept comunitar are prioritate față de normele juridice naționale; - în lipsa unei reglementări coerente judecătorul are obligația să aplice dispozițiile Convenției; - datorită faptului că până în prezent încălcarea drepturilor nu a fost reparată, această încălcare are caracter continuu; - prin neacordarea despăgubirilor s-ar crea o discriminare între persoane care deși se găsesc în situații identice, beneficiază de tratament juridic diferit.

Recursul nu este fondat și va fi respins pentru următoarele considerente. Este evident că măsura deportării în U.R.S.S.,la care a fost supus autorul recurenților, i-a adus prejudicii și suferințe prin lipsirea de bunurile personale, obligarea de a trăi și munci în condiții precare, împrejurare în care i-a fost știrbit dreptul personal nepatrimonial la libertate, i-a fost afectată onoarea, reputația. În acest context, compensația materială pentru abuzurile suportate se justifică, însă, cu condiția îndeplinirii cerințelor actului de reparație invocat ca temei de drept al cererii de chemare în judecată, respectiv Legea nr. 221/2009. În realitate situația tatălui recurenților nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009 pentru mai multe motive.

Perioada de referință la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită condiția perioadei la care face trimitere legea. Deportarea etnicilor germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini ostile a regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci a reprezentat o strămutare în masă a populației civile de origine germană, capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu Germania în perioada celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția guvernului fostei U.R.S.S.

În fine, tatăl recurenților a fost deportat pentru simplul motiv al etniei sale germane și nu pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din Legea nr. 221/2009. Sfera de aplicabilitate a Decretului-lege nr. 118/1990 și Legii nr. 221/2009 nu este identică. Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această lege, prin însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S.

le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată. Or, în situația Decretului-lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri în condițiile arătate la acest act normativ, ceea ce însă, nu a fost reluat de către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009. În fine, nu în ultimul rând, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale, printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of.

al României nr. 761 din 15 noiembrie 2010. Această problemă de drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că D ecizia Curții Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul declarat neconstituțional nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de daune morale. Cu privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Pentru aceste considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții R.C.P. și E.B. împotriva deciziei nr. 597 din 16 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2012.