ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2813/2012

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 aprilie 2010 la Tribunalul Caraș Severin reclamanții E.B. și R.C.P. au chemat în judecată pe pârâtul Statul

român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând constatarea caracterului

politic al măsurii administrative și obligarea pârâtului la plata sumei de

300.000 euro reprezentând daune morale.

În drept au fost invocate dispozițiile

art. 2 lit. f), art. 3 lit. e) și art. 5 din Legea nr. 221/2009.

Prin sentința civilă nr. 1160 din 1

iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Caraș-Severin a fost admisă în parte acțiunea,

s-a constatat caracterul abuziv al măsurii deportării lui E.I. în U.R.S.S., în

perioada 16 ianuarie 1945 - 23 aprilie 1947 și a obligat pârâtul la plata către

reclamanți a câte 10.000 euro cu titlu de daune morale.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a

avut în vedere că reclamanții au solicitat constatarea caracterului politic în

sensul art. 2 lit. f), art. 3 lit. e) din Legea nr.  221/2009 a deportării

defunctului lor tată, E.I., în U.R.S.S. și, pe cale de consecință, obligarea

pârâtului la plata sumei de 300.000 euro cu titlu de despăgubiri morale pentru

prejudiciul moral astfel suferit, fiind îndeplinite condițiile cerute de lege.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel reclamanții și pârâtul.

Reclamanții au solicitat schimbarea

hotărârii în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, invocând

greșita apreciere a prejudiciului moral suferit de deportat și de familia sa.

Pârâtul a solicitat schimbarea în tot

a sentinței, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată.

În motivare a invocat că aceste

despăgubiri se pot acorda doar în cazul condamnărilor și sunt echivalentul

prejudiciului moral suferit prin condamnare, în conformitate cu dispozițiile art.

5 lit. a) din Legea nr. 221/2009, iar tatăl reclamanților a fost supus unor

măsuri administrative cu caracter politic și nu a suferit o condamnare.

Prin decizia nr. 597 din 16 martie

2011 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul pârâtului, a

schimbat în parte sentința în sensul că a respins în tot acțiunea și a respins

apelul reclamanților.

Pentru a pronunța această decizie

instanța a reținut că deși autorul reclamanților

a

fost supus

unei măsuri administrative cu caracter politic având ca

obiect dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, fiind internat într-o

unitate de muncă forțată din U.R.S.S. cu scopul de a contribui la reconstrucția

Uniunii Sovietice, nu este îndeplinită cea de-a doua condiție cumulativă

inserată în texul art. 3 alin. (1) raportată la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009,

în sensul că măsura deportării nu a fost luată de fosta miliție ori securitate

comunistă sub imperiul regimului comunist instaurat în România după data de 6

martie 1945.

În realitate, măsura

deportării și punerea ei în aplicare s-au realizat de către trupele de ocupație

sovietice, care se aflau pe teritoriul României, țara noastră fiind considerată

la acea dată un stat ostil U.R.S.S. și aflată sub armistițiu, guvernele

provizorii ale României din perioada 23 august 1944 - 6 martie 1945 având

atribuții limitate. Astfel, în intervalul octombrie - noiembrie 1944 și până în

ianuarie  - februarie 1945, trupele sovietice de ocupație de pe teritoriul

României, ca măsură de represalii împotriva Germaniei naziste și aliaților săi,

au decis deportarea în U.R.S.S. a tuturor etnicilor germani valizi de muncă,

aflați pe teritoriul României (cu excepția bătrânilor și a copiilor), pentru a

ajuta la reconstrucția U.R.S.S., cu titlu de despăgubire de război prin

prestații în muncă.

Cu alte cuvinte,

măsura deportării în U.R.S.S. a etnicilor germani, cetățeni români a fost luată

și pusă în practică exclusiv de către autoritățile sovietice de ocupație și nu

de către fosta miliție ori securitate (care la acea epocă nici nu fuseseră

înființate, pe teritoriul României funcționând la acea dată Poliția și Siguranța),

contribuția autorităților române fiind doar aceea de a ajuta la identificarea

etnicilor germani din localitățile lor de domiciliu, sub aspectul apartenenței

cetățenilor la această etnie, domiciliul sau reședința, precum și vârsta și

sexul acestora.

Prin urmare, s-a

reținut că Legea nr. 221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și

persecuțiile suferite de etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945 ca

urmare a măsurilor de deportare în U.R.S.S. a acestora întreprinse de

autoritățile sovietice de ocupație, cu concursul limitat al autorităților

administrative române.

Chiar dacă etnicilor germani

deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990

- republicat, aceasta nu atrage ca o consecință incidența dispozițiilor Legii nr.

221/2009.

S-a mai

reținut că prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 și, respectiv Decizia nr.

1354 din 20 octombrie 2010, Curtea Constituțională a declarat ca nefiind

constituționale dispozițiile art. 5 alin. 1 lit. a teza întâi din Legea nr. 221/2009

și, respectiv dispozițiile art. I pct. 1 și art. II din O.U.G. nr. 62/2010,

dispoziții legale ce se constituiau în temeiuri pentru acordarea de despăgubiri

pentru prejudiciul moral suferit de persoane condamnate politic sau care au

făcut obiect al unor măsuri administrative cu caracter politic și, respectiv,

pentru succesorii acestora.

Împotriva acestei

decizii reclamanții au declarat recurs invocând dispozițiile art. 304 C. proc.

civ.

Din analiza criticilor

rezultă că pot fi încadrate în conținutul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, decizia este

criticată pentru că:

- în acțiune s-a

invocat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, chiar după pronunțarea și publicarea deciziilor Curții Constituționale nr. 1354/2001 și 1358/2010

principiile de drept și prevederile legale care au stat la baza Legii nr. 221/2009

subzistă, deciziile Curții Constituționale nefiind aplicabile cauzelor aflate

pe rol;

- a aprecia altfel

înseamnă să existe un tratament diferențiat aplicat persoanelor îndreptățite la

despăgubiri pentru condamnări politice în funcție de momentul la care instanța

s-a pronunțat;

- la data

introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii nr. 221/2009 s-a

născut un drept la acțiune;

- aplicarea normelor

de drept comunitar are prioritate față de normele juridice naționale;

- în lipsa unei

reglementări coerente judecătorul are obligația să aplice dispozițiile

Convenției;

- datorită faptului

că până în prezent încălcarea drepturilor nu a fost reparată, această încălcare

are caracter continuu;

- prin neacordarea

despăgubirilor s-ar crea o discriminare între persoane care deși se găsesc în

situații identice, beneficiază de tratament juridic diferit.

Recursul nu este

fondat și va fi respins pentru următoarele considerente.

Este evident că

măsura deportării în U.R.S.S.,la care a fost supus autorul recurenților, i-a

adus prejudicii și suferințe prin lipsirea de bunurile personale, obligarea de

a trăi și munci în condiții precare, împrejurare în care i-a fost știrbit

dreptul personal nepatrimonial la libertate, i-a fost afectată onoarea,

reputația.

În acest context,

compensația materială pentru abuzurile suportate se justifică, însă, cu condiția

îndeplinirii cerințelor actului de reparație  invocat ca temei de drept al

cererii de chemare în judecată, respectiv Legea nr. 221/2009.

În realitate situația

tatălui recurenților nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 221/2009

pentru mai multe motive.

Perioada de referință

la care se raportează Legea nr. 221/2009 este situată în intervalul 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989. Or, măsura deportării în U.R.S.S., fiind luată în

ianuarie 1945, deci anterior perioadei prevăzută de lege, nu este îndeplinită

condiția perioadei la care face trimitere legea.

Deportarea etnicilor

germani pe teritoriul U.R.S.S. nu a reprezentat consecința unei atitudini

ostile a regimului comunist român, așa cum se dispune în Legea nr. 221/2009, ci

a reprezentat o strămutare în masă a populației civile de origine germană,

capabilă de muncă, având loc în toate țările aliate cu Germania în perioada

celui de-al doilea război mondial, măsură instituită prin dispoziția guvernului

fostei U.R.S.S.

În fine, tatăl

recurenților a fost deportat pentru simplul motiv al etniei sale germane și nu

pentru fapte de contestare a regimului comunist, condiție impusă de art. 3 din

Legea nr. 221/2009.

Sfera de

aplicabilitate a Decretului-lege nr. 118/1990 și Legii nr. 221/2009 nu este

identică.

Legea nr.

221/2009 nu se referă explicit și la situațiile și persecuțiile suferite de

etnicii germani anterior datei de 6 martie 1945, ca urmare a măsurilor de

deportare în U.R.S.S. a acestora, luate de autoritățile sovietice de ocupație,

cu concursul limitat al autorităților administrative române. Această lege, prin

însuși titlul ei vizează doar condamnările cu caracter politic și măsurile

administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, deși etnicilor germani deportați în U.R.S.S. le-au fost recunoscute

drepturi prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicată.

Or, în

situația Decretului-lege nr. 118/1990, voința legiuitorului român a fost clar

și neechivoc exprimată, stabilindu-se acordarea unor drepturi persoanelor persecutate

din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la data de 6 martie

1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri în

condițiile arătate la acest act normativ, ceea ce însă, nu a fost reluat de

către legiuitor și în textul Legii nr. 221/2009.

În fine, nu în

ultimul rând, problema de drept care se pune în speță este aceea dacă

dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 mai pot fi

aplicate acțiunii, în condițiile în care au fost declarate neconstituționale,

printr-un control a posteriori de constituționalitate, prin decizia Curții

Constituționale nr. 1358 din 21 octombrie 2010, publicată în M. Of. al României

nr. 761 din 15 noiembrie 2010.

Această problemă de

drept a fost corect dezlegată de instanța de apel, care a reținut că  D

ecizia Curții

Constituționale nr. 1358/2010 produce efecte în cauză, în sensul că textul

declarat neconstituțional

nu mai poate constitui temei juridic pentru acordarea de

daune morale.

Cu

privire la efectele deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010 asupra

proceselor în curs de judecată s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii, prin decizia nr. 12 din 19 septembrie 2011 a Înaltei Curți, publicată în M. Of. nr. 789 din 07 noiembrie 2011, stabilindu-se că, urmare a

acestei decizii a Curții Constituționale, dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. a)

teza I din Legea nr. 221/2009 și-au încetat efectele și nu mai pot constitui

temei juridic pentru cauzele nesoluționate definitiv la data publicării

deciziei instanței de contencios constituțional în M. Of.

Pentru aceste

considerente, fără a mai analiza celelalte critici formulate, față de

prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., instanța va respinge recursul ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții R.C.P. și E.B. împotriva deciziei nr. 597 din

16 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 aprilie 2012.