ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2012

Asupra recursului constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș Severin la 26 aprilie 2010, S.A. a solicitat, în temeiul Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro, echivalent în lei la data plății, sub formă de daune morale. Tribunalul Caraș Severin, prin sentința civilă nr. 1295 din 30 iunie 2010 a admis în parte acțiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin. A constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S. luată împotriva reclamantului și a părinților acestuia.

L-a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 70.000 euro, echivalent în lei la data efectuării plății, cu titlu de daune morale. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a constatat că părinții reclamantului, S.A. și S.M., în prezent decedați, au fost deportați în Siberia, pe perioada 15 ianuarie 1945 - 8 martie 1951, perioadă în care s-a născut și reclamantul la 4 decembrie 1949. Totodată, prima instanță a constatat că această măsură administrativă luată de organele fostei miliții sau securități nu-și găsește temeiul în niciun act normativ al acelor vremuri. Prin urmare, tribunalul a apreciat că reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009, întrucât acesta a dovedit că în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a făcut obiectul unei măsuri administrative de deportare în U.R.S.S., atât el cât și părinții săi, măsură ce i-a creat mari prejudicii.

Date fiind gravitatea și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei deportate trebuie să i se acorde despăgubiri morale. Este adevărat că nu există un sistem care să repare pe deplin suferințele morale, întrucât plata unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții. În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb, se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani care îi permite să-și aline suferința.

De aceea, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul și nu prejudiciul ca atare. Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei, accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al victimei. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere consecințele negative suferite de acesta, atât pe plan fizic cât și psihic, importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecințele vătămării.

Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 70.000 euro. S-a constatat că indemnizația de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 nu poate constitui în niciun caz o reparație îndestulătoare a suferințelor îndurate, astfel cum s-a susținut prin întâmpinare. Reclamantul nu a beneficiat de nici o altă despăgubire, așa cum rezultă din declarația acestuia pe proprie răspundere, aflată la fila 28 dosar, iar părinții săi nu au beneficiat niciodată de vreo despăgubire.

Față de dispozițiile art. 3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 C.E.D.O., jurisprudența C.E.D.O (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din Protocolul nr. 1 și în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a considerat că atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009. Prin decizia nr. 545/ A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul declarat de pârât împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamantul S.A.

cu privire la plata daunelor morale. A menținut în rest dispozițiile sentinței. S-a reținut de către curte că apelul reclamantului, legat de cuantumul sumei acordate de prima instanță, va fi respins, în raport de conținutul deciziei Curții Constituționale care a înlăturat la momentul soluționării căii de atac temeiul juridic al acțiunii în totalitatea sa. Cu privire la apelul pârâtului s-a constatat că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor reclamantului și corelativ a hotărârilor judecătorești întemeiate pe dispoziția legală declarată neconstituțională, astfel încât la data soluționării apelului nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială.

Fiind declarat neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei manifestări de voință în sensul recunoașterii acestuia de către legiuitorul intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice. Dreptul de a reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu normele de drept comun.

S-a reținut de aceea, că în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun. Decizia Curții Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului, în sensul examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii introductive. Cum acest temei juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul declarat de pârât și a respins apelul reclamantului.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul S.A., solicitând admiterea acestuia, modificarea deciziei și sentinței și admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată. A arătat că în motivarea deciziei s-a reținut că nu mai există temei juridic de acordare a despăgubirilor în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și că deși este adevărat că s-a constatat neconstituționalitatea respectivelor prevederi legale, cauza trebuia cel puțin suspendată, până la modificarea actului normativ. Prin adresă din 27 februarie 2012, moștenitoarele S.A. și S.C. au adus la cunoștința instanței decesul recurentului - reclamant S.A. survenit la 1 noiembrie 2011, depunând certificatul de deces.

Recursul este nul. Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică. Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc.

civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat. Indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod. Or, în speță, recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, recurentul nesusținând în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

Ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a criticat însă această hotărâre și nu a combătut în vreun fel argumentele instanței de apel. Eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010. Se constată astfel că pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând legalitatea deciziei din apel, recurentul mărginindu-se doar a considera că litigiul ar fi trebuit suspendat până la modificarea Legii nr. 221/2009.

Văzând dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul S.A. (în prezent decedat, continuat de S.C. și S.A.) împotriva deciziei nr. 545/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 martie 2012.