ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1594/2012

Asupra recursului

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Caraș Severin la 26 aprilie 2010, S.A. a solicitat, în temeiul

Legii nr. 221/2009 și în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, obligarea pârâtului la plata sumei de 500.000 euro,

echivalent în lei la data plății, sub formă de daune morale.

Tribunalul Caraș

Severin, prin sentința civilă nr. 1295 din 30 iunie 2010 a admis în parte

acțiunea formulată împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice

reprezentat de Direcția generală a finanțelor publice Caraș Severin. A

constatat caracterul politic al măsurii administrative a deportării în fosta U.R.S.S.

luată împotriva reclamantului și a părinților acestuia. L-a obligat pe pârât să

plătească reclamantului suma de 70.000 euro, echivalent în lei la data

efectuării plății, cu titlu de daune morale.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a constatat că părinții reclamantului, S.A. și S.M.,

în prezent decedați, au fost deportați în Siberia, pe perioada 15 ianuarie 1945

- 8 martie 1951, perioadă în care s-a născut și reclamantul la 4 decembrie

1949.

Totodată, prima

instanță a constatat că această măsură administrativă luată de organele fostei

miliții sau securități nu-și găsește temeiul în niciun act normativ al acelor

vremuri.

Prin urmare,

tribunalul a apreciat că reclamantul se încadrează în dispozițiile art. 4 alin.

(2) din Legea nr. 221/2009, întrucât acesta a dovedit că în perioada 6 martie

1945 - 22 decembrie 1989 a făcut obiectul unei măsuri administrative de

deportare în U.R.S.S., atât el cât și părinții săi, măsură ce i-a creat mari prejudicii.

Date fiind gravitatea

și numărul încălcărilor constatate în cauză, persoanei deportate trebuie să i

se acorde despăgubiri morale.

Este adevărat că nu

există un sistem care să repare pe deplin suferințele morale, întrucât plata

unei sume de bani abia dacă poate aduce victimei unele alinări sau satisfacții.

În materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu

poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura

neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate material. În schimb,

se poate acorda victimei o indemnizație cu caracter compensatoriu tinzând la

oferirea unui echivalent care, prin excelență, poate fi o sumă de bani care îi

permite să-și aline suferința.

De aceea, ceea ce

trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze

prejudiciul și nu prejudiciul ca atare.

Recunoașterea unui

drept de despăgubire nu se aplică decât prin voința de a oferi o satisfacție

care poate contrabalansa efectul vătămării și fără ca această satisfacție să

aibă o reală corespondență cu prejudiciul, astfel că la cuantificarea sumei,

accentul trebuie pus pe importanța prejudiciului, din punctul de vedere al

victimei.

În aceste condiții,

tribunalul a apreciat că acțiunea reclamantului de acordare a daunelor morale

este întemeiată, iar la stabilirea întinderii acestora a avut în vedere

consecințele negative suferite de acesta, atât pe plan fizic cât și psihic,

importanța valorii morale lezate, intensitatea cu care reclamantul a perceput consecințele

vătămării. Dându-se eficiență criteriului unei satisfacții suficiente și

echitabile, cererea a fost admisă pentru suma de 70.000 euro.

S-a constatat că

indemnizația de care a beneficiat reclamantul în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990

nu poate constitui în niciun caz o reparație îndestulătoare a suferințelor

îndurate, astfel cum s-a susținut prin întâmpinare.

Reclamantul nu a

beneficiat de nici o altă despăgubire, așa cum rezultă din declarația acestuia

pe proprie răspundere, aflată la fila 28 dosar, iar părinții săi nu au

beneficiat niciodată de vreo despăgubire.

Față de dispozițiile art.

3 și art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, art. 6 și 8 C.E.D.O.,

jurisprudența C.E.D.O (cauza Kudla vs Polonia), a respectării art. 1 din

Protocolul nr. 1 și în conformitate cu art. 41 din Convenție, instanța a

considerat că atâta timp cât reclamantul a făcut dovada gravului prejudiciu

moral suferit are dreptul de a beneficia de o reparație echitabilă și

nediscriminatorie în raport cu alte categorii de beneficiari ai Legii nr. 221/2009.

Prin decizia nr. 545/

A din 10 martie 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins apelul

declarat de reclamant împotriva sentinței tribunalului. A admis apelul declarat

de pârât împotriva aceleiași hotărâri pe care a schimbat-o în parte, în sensul

că a respins acțiunea civilă introdusă de către reclamantul S.A. cu privire la

plata daunelor morale. A menținut în rest dispozițiile sentinței.

S-a reținut de către

curte că apelul reclamantului, legat de cuantumul sumei acordate de prima

instanță, va fi respins, în raport de conținutul deciziei Curții

Constituționale care a înlăturat la momentul soluționării căii de atac temeiul

juridic al acțiunii în totalitatea sa.

Cu privire la apelul

pârâtului s-a constatat că prin decizia nr. 1358/2010, Curtea Constituțională a

declarat ca neconstituțional art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009,

împrejurare ce are drept consecință lipsirea de temei juridic a pretențiilor

reclamantului și corelativ a hotărârilor judecătorești întemeiate pe dispoziția

legală declarată neconstituțională, astfel încât la data soluționării apelului

nu mai există temeiul juridic prevăzut de legea specială.

Fiind declarat

neconstituțional tocmai izvorul legal al pretinsului drept și în lipsa unei

manifestări de voință în sensul recunoașterii acestuia de către legiuitorul

intern, acțiunea reclamantului cât și soluția judiciară întemeiată pe acest

text de lege se plasează în afara ordinii constituționale și juridice.

Dreptul de a

reglementa pe cale specială un anumit raport juridic este atributul suveran al

legiuitorului intern, iar în lipsa unei reglementări speciale, care are ca

obiect însăși nașterea dreptului subiectiv pretins în justiție, judecătorul nu

poate adăuga de la sine și nu poate întregi reglementarea juridică specială cu

normele de drept comun.

S-a reținut de aceea,

că în speță, nu sunt aplicabile prevederile art. 3 C. civ., text de lege care

are în vedere un alt domeniu de aplicare, respectiv acela al acțiunii civile de

drept comun, ori, în prezenta cauză dreptul pretins în justiție este unul

consacrat și valorificat în mod exclusiv prin norme cu caracter special,

derogatorii de la dreptul comun.

Decizia Curții

Constituționale, de la data publicării sale în M. Of., este obligatorie pentru

instanțe, ipoteză ce are drept consecință interpretarea apelului, în sensul

examinării temeiului juridic al hotărârii atacate și, desigur, al acțiunii

introductive.

Cum acest temei

juridic bazat pe art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, a fost

declarat în afara ordinii constituționale și nu mai poate produce efecte

juridice, în exercitarea controlului de legalitate, curtea a admis apelul

declarat de pârât și a respins apelul reclamantului.

Împotriva acestei

ultime decizii a declarat recurs reclamantul S.A., solicitând admiterea

acestuia, modificarea deciziei și sentinței și admiterea acțiunii, astfel cum a

fost formulată.

A arătat că în

motivarea deciziei s-a reținut că nu mai există temei juridic de acordare a

despăgubirilor în baza art. 5 alin. (1) din Legea nr. 221/2009 și că deși este

adevărat că s-a constatat neconstituționalitatea respectivelor prevederi

legale, cauza trebuia cel puțin suspendată, până la modificarea actului

normativ.

Prin adresă din 27

februarie 2012, moștenitoarele S.A. și S.C. au adus la cunoștința instanței

decesul recurentului - reclamant S.A. survenit la 1 noiembrie 2011, depunând

certificatul de deces.

Recursul este nul.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un

memoriu separat.

Recursul se

motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau

înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la

art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este

nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute

la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu

orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea hotărârii

recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea

motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.,

iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici

privind modul de judecată al instanței raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greșită a

motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora

realizează exigențele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face

posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.

Or, în speță,

recurentul, deși a precizat formal că își întemeiază recursul pe dispozițiile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele

de nelegalitate prevăzute de textul de lege menționat, recurentul nesusținând

în vreun fel nelegalitatea soluției din apel.

Ignorând faptul că

obiectul recursului îl constituie decizia pronunțată în apel, care a fost

fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluției, recurentul nu a

criticat însă această hotărâre și nu a combătut în vreun fel argumentele

instanței de apel.

Eventualele critici

susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit

să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra pentru care motive

este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel, cu referire la

aplicarea deciziei Curții Constituționale nr. 1358/2010.

Se constată astfel că

pe calea recursului declarat nu sunt aduse dezbaterii critici vizând

legalitatea deciziei din apel, recurentul mărginindu-se doar a considera că

litigiul ar fi trebuit suspendat până la modificarea Legii nr. 221/2009.

Văzând dispozițiile art.

302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 306

alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea

căii de atac exercitată în asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă

examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamantul S.A. (în prezent decedat, continuat de S.C. și S.A.)

împotriva deciziei nr. 545/ A din 10 martie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 7 martie 2012.